Se poate pierde mantuirea?
 

Iata o intrebare care aruncata intre NP va starni intotdeauna discutii contradictorii.
Unii sustin ca se poate pierde, daca faci pacate "de moarte", ceilalti sustin ca de vreme ce este darul lui Dumnezeu, nu ti-o mai ia inapoi.
Toti NP pornesc insa de la siguranta ca ei au mantuirea. Nu poti dicuta despre "a pierde" ceva decat daca ai acel ceva. Si cum de au ei mantuirea? Simplu, iti vor raspunde. Prin credinta in Dumnezeu, in moartea Fiului Sau, Iisus Hristos pe cruce.

Dar oare chiar asa stau lucrurile?

Deci vrei sa stii daca o avem sau daca o putem pierde?

Pai oricum consideri ca o ai.... O poti si pierde?...

Pentru noi, ortodocsii, mantuirea "se joaca" pana in ultima clipa a vietii. Avem doua exemple de extreme de o parte si de alta: batranul de pe scara cereasca, care se prabuseste de pe treapta cea mai inalta si, pe de alta parte, talharul care ajunge in Rai...
Sa ne ajute Dumnezeu sa ne mantuim cu totii!

Parerea mea personala este ca o pot pierde daca ma indepartez de Hristos ducand o viata pacatoasa. Si nu pentru ca Dumnezeu mi-ar lua-o, ci pentru ca eu ma indepartez de Sursa mantuirii, respingand pe Cel ce mi-o da.

Probabil ar trebui sa pornim de la a defini ce este mantuirea.

La NP mantuirea se capata prin credinta.
Omul se pocaieste de faptele lui, primeste de la Dumnezeu o credinta care produce fapte bune, se boteaza si continua o viata cu Hristos. De asemenea isi da toata sarguinta sa adauge la credinta lui fapta buna.
NP crede ca in aceste conditii el a primit mantuirea, este pe calea mantuirii si trebuie sa lucreze pana ca capat mantuirea lui cu frica si cutremur.

Eu am indoieli ca un ortodox crede despre el ca e nemantuit, ca nu e pe calea mantuirii si ca doar poate dupa moarte poate se va mantui. Dar realitatea este ca nu stiu ce cred ortodocsii. Tu sora Lacrimi crezi despre tine ca apartii categoriei: nemantuiti ?

Am citit un comentariu al lui Mihai Oara, un NP trecut la BO: < un ortodox nu poate raspunde decât: "Am fost mântuit, ma aflu pe calea mântuirii si sper ca voi fi mântuit." >
Aceasta este si pozitia mea.

Si, ca sa raspund la intrebare, cred, desigur, ca mantuirea se poate pierde.

Pai ce este mantuirea?...

Dumnezeu a oferit omului sansa mantuirii, prin moartea Mantuitorului pe Cruce; dar ea nu depinde numai de Dumnezeu de a ne-o acorda, ci si de puterea noastra de a o primi. Dumnezeu este milostiv, insa noi, prin neasculatre putem oricand cadea din mila Lui. Lupta este grea, tentatiile sunt mari.... Pentru a calatori in viata pe drumul mantuirii trebuie sa renuntam la lume, la noi, la toate lucrarile diavolesti facute sa ne mangaie privirea....

Personal sper sa merg pe Calea Mantuirii, dar la noi la ortodocsi, lucrul aceste e mult mai dificil si complicat de realizat decat pare... Ortodoxia in esenta este grea si nu are nimic din simplitatea NP....
Sincer, ma cred ... nemantuita, pentru multimea pacatelor pe care le fac permanent si pentru invartosarea inimii mele, pentru rautatea mea,... dar sper ca Bunul Dumnezeu sa aiba mila de mine... Ce pot sa spun mai mult?

Când o persoană care se declară ortodoxă pune asemenea întrebări pe un forum ortodox e normal să te întrebi: ce e în neregulă ?

Răspunsul ortodox este foarte simplu:
mântuirea se dobândeşte prin moartea în stare de graţie. La rândul ei, starea de graţie se dobândeşte la botez şi se pierde la primul păcat de moarte. Se poate redobândi printr-o spovadă bună. De aceea ne şi rugăm: "sfârşit creştinesc vieţii noastre (...)de la Domnul să cerem". Adică, ne rugăm ca moartea să ne găsească în stare de graţie, ceea ce e un dar pe care Dumnezeu nu îl dă oricui.

scuze dar ce este NP?

Uneori citind postarile dumneavoastra sunt impartita intre aprobare si impresia ca ceva nu este chiar in regula. De exemplu aici, nu sunt sigura ca asa ar raspunde un ortodox la intrebarea despre mantuire - acesta este mai degraba raspunsul catolic. Dar este destul de greu de explicat pe scurt de ce.
Si nu e vorba neaparat de o chestiune de vocabular (har sau gratie).
Cred ca ortodocsii se feresc de definitii prea precise. Noi am spune ca mantuirea este unirea cu Hristos (prin care ne unim cu Sfanta Treime), iar pacatul este ceea ce ne indeparteaza de El. (Evindent, unirea este un termen foarte puternic, nu este vorba de contopire ci d eunire cum este cea a metalului in foc.)
Da, pacatul ne in departeaza de Dumnezeu. Dar cred ca este un lucru foarte tainic felul in care um om se poate curata de pacat si apropia de Dumnezeu.
Mantuire inseamna si vindecare - si este un proces. Numai Dumnezeu stie in ce stadiu al acestui proces ne aflam fiecare.

Pierderea mantuirii inseamna pierderea posibilitatii de a ajunge la asemanarea cu Dumnezeu. Iar aceasta posibilitate se pierde prin pacat. Omul mantuit este cel care a parcurs drumul de la chip la asemanare.

Mantuirea este, pe de-o parte, expresia iubirii dumnezeiesti pentru om, iar pe de alta, raspunsul omului la aceasta iubire. Mantuirea este totodata atat dar cat si rasplata, pentru ca Dumnezeu este Iubire si Dreptate. Este dar, deoarece Hristos ne-a deschis tuturor calea mantuirii prin moartea si invierea Sa. Este rasplata, pentru ca nu toti oamenii raspund in mod egal la iubirea Sa.

Frate Mihnea, am spus de la inceput ca va starni controverse intre NP. Nu ma refeream la ce credem noi, ortodocsii si catolicii. Pentru ca ei sunt cei ce se cred deja ... mantuiti

neoprotestanti

Conform Sfintei Scripturi, cel ce se increde in Hristos e mantuit, sunt multe pasaje care afirma lucrul acesta multe dintre ele fiind spuse chiar de Domnul Iisus. Tu afirmi ca e simplu, nu e simplu deloc, pe Dumnezeu l-a costat viata Fiului Sau ca sa putem fi mantuiti.
Mantuirea este un dar, nu o rasplata cum cred unii. Omul prin propriile puteri nu se poate mantui, sangele lui Hristos e prea scump pentru a putea fi "cumparat" si de aceea Dumnezeu il ofera in dar. Cineva spunea ca motivul pentru care e posibil ca prin jertfa unui singur Om sa fie salvati toti ce se incred in El e faptul ca acel Om e mai scump in ochii lui Dumnezeu decat toti oamenii luati la un loc.
Termenul de a pierde mantuirea e incorect, mai corect este "de a i se lua inapoi mantuirea".
Raspunsul este ca nu o poti pierde(ca sa folosesc terminologia ta). Daca Dumnezeu ti-a dat-o in dar nu ti-o va lua inapoi. Problema care o ridica cei care considera ca se pierde e faptul ca "pai dc e mantuit poate sa faca ce vrea ca e mantuit in continuare". Dar problema nu se pune asa, omul mantuit e un om schimbat, va asculta de Dumnezeu si va trai in consecinta. Pavel subliniaza foarte frumos lucrul acesta "traiesc dar nu mai traiesc eu ci Hristos traieste in mine...".

Pararea mea este ca nu conteaza ce religie esti ca sa fii mantuit, ci conteaza tu ca om sa alegi sa fii cu Dumnezeu..... Daca omul alege pacatul si tot continuie sa il faca,automat sa indrepteaza de El si nu se mantuieste

Imi cer scuze daca m-am exprimat incoerent. Am spus ca pentru NP pare simplu. Stai linistit, eu nu cred ca este simplu, din contra....

,,stairway to heaven"
 

Motto:
http://www.crestinortodox.ro/editori...tei-70407.html

TITLU:,,Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere"

,,Întorcându-mă, cu toată luarea-aminte, înăuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredinţez din experienţă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred în nimic din cele ce ţin de religie şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine, atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţurile şi faptele mele:

1. Nu-L iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pofnită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă desfătare la cele pământeşti, pe câtă vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El, care se săvârşeşte în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă desfăt în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog: mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăviei şi sunt gata să mă îndeletnicesc, cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru mai mărunt, numai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii.
În ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care îi este dragă. Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gânduri. Pe câtă vreme eu, în timpul celor douăzeci şi patru de ore, de abia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurile cugetării de Dumnezeu şi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele!… În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când, uneori, sunt atras, ne-vrănd, spre convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la conversaţiile care îmi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate să aflu ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernului şi cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinţa să dobândesc cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, în timp ce învăţăturile Legii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie nu lasă nici o urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi nişte ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lăturalnice şi de prea mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun de făcut.
Apoi, dacă dragostea de Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui – căci El însuşi spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele “, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci îmi dau prea puţină silinţă să le împlinesc -, atunci trebuie să recunosc cu adevărat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu… Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare, când spune: „Dovada că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său este faptul că el nu îndeplineşte poruncile Lui.”

2. Nu am dragoste pentru aproapele, căci departe de a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar cinstea, fericirea sau liniştea în folosul fratelui meu. Dacă l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşte Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple şi pe mine de bucurie. Pe câtă vreme eu, după ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepăsător sau, ceea ce e o vină şi mai mare, simt parcă o plăcere când aud astfel de istorisiri. Pe deasupra, nu acopăr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le răspândesc şi le osândesc.
Bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă înveselesc ca şi cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desăvârşire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci, dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispreţ.

3. Nu cred în nimic din cele propovăduite de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă aş fi fost cu adevărat încredinţat şi aş fi avut o credinţă tare că, fără nici o îndoială, dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, cu o anumită răsplată pentru faptele săvârşite pe pământ, atunci m-aşfi gândit fără încetare la ceea ce mă aşteaptă. Un simplu gând spre nemurire m-arfi înspăimântat şi mi-aşfi trăit viaţa aceasta ca un pribeag, care e mereu gata să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socot cape capătul existenţei mele. Uneori, un gând tainic se cuibăreşte în mintea mea: cine ştie ce poate fi după moarte? Şi chiar dacă spun că eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rămâne într-o puternică încredinţare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc făţiş toate faptele mele şi necontenita grijă pentru o mai bună întocmire a vieţii mele trupeşti. Dar dacă Sfânta Evanghelie, care este cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, m-aşfi ocupat mereu de ea, m-aşfi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi deşteptat în mine o adâncă evlavie, înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt cuprinse în paginile ei m-arfi umplut de bucurie, iar eu m-aşfi desfătat cu învăţăturile Legii Domnului zi şi noapte, m-aş fi hrănit cu ele cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pământeşti n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi, cu toate acestea, chiar dacă mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate ştiinţifică. Şi, fiindcă în asemenea împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare-aminte în duhul Evangheliei, simt că mă cuprind o uscăciune, o lipsă de interes şi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici o roadă şi sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească, pe care o citesc cu mai multă plăcere şi în care găsesc mai multe lucruri pline de noutate şi de interes.

4. Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă îndulcesc în launtrul meu. Deşi, în afară, arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei. Dacă văd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptăţesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovăţie. Mă supăr pe cei care nu mă respectă şi îi socotesc nişte nepricepuţi, care nu ştiu să preţuiască oamenii. Mă laud cu binefacerile mele, cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrările începute de mine mă necăjesc. Şi, chiar atunci când îmi dau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii. Într-un cuvânt, eu cioplesc mereu în mine însumi un idol propriu, în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele iubitoare de desfătări.

Din toate cele înşirate până aici, văd că sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urător de aproapele. Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta?"


,,Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi"

Mantuire de ce?Ia puneti-va intrebarea asta...Nimeni nu poate spune ca e mantuit pana cand nu a scapat de Iad.Mantuirea fata de Iad nu se certifica decat la judecata, ori aceasta e dupa moarte.

Aproape orice om crede nestramutat ca el se va mântui. Paradoxal, acesta este tocmai semnul faptului ca îl asteapta osânda, dupa cum credinta ca vei fi osândit e semnul ca te apropii de mântuire. Cei care într-adevar s-au mântuit, sfintii, credeau toata viata ca se vor osândi.



Credinta ca ne vom mântui e o simpla proiectie a imaginatiei noastre egoiste de a crede ca Dumnezeu sau universul (pentru ca si ateii sunt încredintati ca vor avea o soarta buna) ne e dator cu ceva.


Omul care într-adevar vrea sa se mântuiasca pune cruce vietii sale pe pamânt, face totul ca sa dobândeasca ceea ce doreste, sacrifica totul, indiferent ca e vorba de relatii, familie, cariera etc si mai greu chiar de atât, traieste în fiecare secunda cu trupul si mintea rastignita. Si din acest sacrificiu permanent se naste frica de Dumnezeu, nemultumirea si ura de sine, convingerea ca vom merge în iad.


Multumirea de sine e semnul unei caderi sau împietriri duhovnicesti (vorba unui parinte).

De acord , aceasta 'siguranta' si multumire de sine este semn al osandei ce ii asteapta.In special multumirea de sine.Infioratoare va fi ziua mortii pentru multi din acestia, crezandu-se mantuiti gasindu-se in Iad...

re
 

nu poti pierde ceea ce nu ai, Mantuirea ti se da doar dupa moarte, tot ce poti face e ca intre bine si rau sa alegi foarte bine, si chiar si atunci nu vei face ceva pentru care sa meriti un bonus, ci pentru ca ai facut ceea ce oricum erai dator sa faci Hristos te va Mantui.

colegii nostri neoprotestanti confunda mantuirea obiectiva cu mantuirea subiectiva, Mantuirea Subiectiva este dobandita prin jertfa lui Hristos pe cruce si inseamna practic ca Mantuitorul , la fel ca Adam a fost un prototip al umanitatii, si a cuprins virtual toata umanitatea. Pana aici ne intelegem cu ei.

Acum vine partea interesanta, mantuirea subiectiva reprizinta modul in care noi ne impropriem ceea ce Hristos a obtinut pentru noi. Hristos a zis Nu tot cel ce imi zice Doamne Doamne, va intra in imparatia cerurilor. Adica... credinta nu e suficienta. Dar credinta tine de inteligenta emotionala nu de intelect cum incercati voi sa spuneti.

am o singura rugaminte, macar daca rataciti nestiind scripturile nu mai luati si pe altii. Hristos spune orb pe orb nu poate conduce ca vor cadea amandoi in groapa.

Mândria-mulţumirea de sine - Slava deşartă - şi într un final , de nu urmează trezia cu dreapta socotealăt, deznădejdea . Sunt paşii ce duc la sinuciderea noastră sufletească , de nedorit pentru nimeni !

Oare de ce trebuie sa se plece de la o intrebare cu iz sectar,ca sa se ajunga la aceste frumoase marturisiri ortodoxe care le-ati facut toti.
Chiar e nevoie mereu de un ferment acid ,impotriva caruia sa se vorbeasca ,pentru a se ajunge la un dialog adevarat?

Este si asta un "stil" gazetaresc . . .:1: ( initiatorul este un vrednic frate al nostru )

Ma insel, sau este textul pregatirii pentru spovedanie din Pelerinul Rus (pe care un parinte i-l spune pelerinului cand acesta se spovedeste prima oara)?
Cautam textul asta in versiune digitala.

Nu va inselati absolut deloc
 

@Fani71>Ati recunoscut perfect.Am pus ghilimele dar (scuza papetica>eram in graba)nu ma apucat sa nominalizez si cartea.Ar trebui sa-l citim mai des(parerea mea).Subsemnatul al trebui sa-l citeasca si mai des.
Bye

Da, este un text care pe mine m-a marcat cand l-am citit prima data (intr-o carte de rugaciuni ca pregatire de spovedanie - pe atunci nu se raspandise moda cu indreptarele de spovedanie care nu imi placde loc). Multumesc!

Apostolul Ioan ii incuraja pe cei care credeau ca au viata vesnica:
"Acestea am scris vouă, care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu, ca să ştiţi că aveţi viaţă veşnică".
Deci din spusele tale Ioan le dadea sperante false.


Dumnezeu nu ne e dator cu nimic, mantuirea e un dar nu o rasplata.


Omul care vrea sa fie mantuit accepta darul lui Dumnezeu care este in Hristos. Asta implica automat o schimbare a vietii, renuntare la pacat si traire dupa voia lui Dumnezeu.

Faptul ca te consideri mantuit nu inseamna ca esti multumit intr-u totul de tine. Mantuirea e darul lui Dumnezeu pt om, si dc omul accepta darul si stie ca e mantuit nu inseamna ca automat e multumit de el.

E interesant versetul din care ai citat "Doamne,Doamne....". Dc citesti versetul vei vedea ca acei oameni nu au avut credinta , ei s-au increzut in faptele lor "n-am scos noi demoni in numele tau etc" insa niciodata nu s-au increzut in Hristos.

Viata vesnica era conditionata de credinta, credinta conditionata de materializarea ei in fapte.
Deci...

Mantuirea este talantul.
E moca, daca vrei sa o iei asa.
Insa ceea ce va scapa voua din vedere este bilantul final, cand se numara talantii.

Chestia asta cu "automatul" este problema..
Voi confundati niste schimbari morale de suprafata, care se pot face in definitiv si fara asistenta crestina cu schimbarile autentice care le produce Harul.

Dar voi neavand Harul si necunoscandu-L niciodata, va rezumati la aspectele morale de suprafata.

Pai nu..mai torni din cand in cand putina cenusa in cap sa vada ceilalti ca esti pocait..
Dar de pacatos, ai fost, acum nu mai esti, inainte faceai, acum nu mai faci...

Serios? Si daca e cum zici tu, de ce n-au scos demoni cu puterea lor si au trebuit sa apeleze la Hristos?

Deci...discutia nu as axa-o pe a conditiile mantuirii.
Hai sa presupunem ca sunt indeplinite conditiile, fiind vorba de un ortodox, nu de un NP.

Sfantul Apostol Ioan scria ortodocsilor din aceea vreme si le zicea:
Eu v-am scris cu un scop clar: ca voi sa stiti ca aveti viata vesnica.

Acei ortodocsi carora le scria erau vii, erau in viata.
Deci in viata fiind puteau sa stie ca au viata vesnica.

Nu doar dupa moarte.

P.S. Te rooog nu-mi spune ca destinatarii epistolei erau Biserica Primara si noi astazi nu mai suntem si...Adica, am pretentii de la tine, asta vreau sa zic :).

Un crestin autentic are faptele, e un om nou, are o fire noua. Ioan se refera la credinta, ca cel credincios are viata vesnica.

Mantuirea nu e talant, dc ar fi asa ar trebui sa o dai inapoi, lucru care nu cred ca ti-ar conveni.

Nu, tu esti cel care nu intelege semnificatia "nasterii din nou" si prin care omul e schimbat. Nu are nimic a face cu schimbari morale de suprafata ci sunt schimbari pe care le face Dumnezeu in viata credinciosului.
Cel mai probabil nu esti nascut din nou si de aceea nu intelegi, la fel cum nici Nicodim nu intelegea cand Hristos ii vorbea despre nasterea din nou.


Pocainta e intre mine si Dumnezeu, nu ma intereseaza sa ma vada altii punandu-mi cenusa in cap. Important e sa ma vada Dumnezeu.

Nu e cum zic eu, asa zice Hristos. "Plecati de la mine, niciodata nu v-am cunoscut". Deci nu au apelat la Hristos sa scoata demoni. Dar tie nu iti convine asta...

Pentru a nu pierde mantuirea, Parintele Cleopa spunea ca ... cel mai bun dascal este moartea... moartea... moartea... si nu vei gresi. In orice clipa daca omul s-ar gandi ca este trecator prin viata, poate n-ar gresi.

si poate daca am vedea mai mult viata asta, ca singura noastra sansa de mantuire si am uita de lucrurile lumesti si trecatoare....

Adevarat, Lacrimi!

ai dreptate, viata asta e singura sansa la mantuire, numai ca unii cred ca mai poti fi mantuit si dupa ce mori asa ca prefera sa traiasca in pacat ca oricum vor fi mantuiti prin diferite ritualuri dupa ce au murit.

Adica de frica mortii sa sar in bratele lui Cristos? Cam "subtire" motivatie.

In teorie da, dar in practica n-as zice, eu n-am auzit pe nimeni, dintre batrani mai ales sa aiba "viziuni" de acest gen. Cei care se ocupa dupa de anumite practici, o fac de cele mai multe ori din necunostinta, iar Dumnezeu nu judeca pe oameni in acest context.

Gandeste-te la moarte si nu vei gresi. Incearca... si vei intelege filozofia adanca...