Iata un extras din screrile parintelui "Caderea intre talhari este caderea firii omenesti din Rai in lumea aceasta,iar caderea este de la desavarsire -caci indata dupa cadere,indata dupa calcarea poruncii s-a facut in om stravezie si aratata asemanarea cu dobitoacele necuvantatoare .Cacitrebuia,dupa ce s-a acoperit stralucirea mintzii,ca firea oamenilor sa fie chinuita pe dreptate de insusirile dobitoacelor pana ce omul isi va veni in cunostintza de sine si la simtzirea maretziei sale de faptura cereasca.Astfel,o insusire prin care omul se aseamana dobitoacelor este si imnultzirea.Chipul cunoscut al nasterii trupurilor a venit omului tocmai din pricina caderii,din neascultare.Caci ar fi fost cu putintza si un alt chip de inmultire,nepatimas si nepacatos...Dorul dupa Dumnezeu s-a intors in pofta patimasa petru trup,mintea(intunecandu-se)s-a intors de la vederile Lui Dumnezeu cazand in hatzisurile simtzurilor care se lipesc de placere ca de bine si fug de durere ca de rau....Caci ceea ce pentru simtzuri este lumina si placere,pentru suflet este adanc si antunerec"
Intrebarea justificata este:De ce la mormantul lui Darwin nu se aduna atatzia oameni?Unde e dumnezeul lui Darwin si a acelora rataciti in acel creeationism si evolutzionism dupa intamplarea oarba.Si din pacate se invatza an scoli acele idei la biologie dintr-o inertzie.Oare toti care am fost la mormantul parintelui,si nu numai al lui, suntem innapoiatzi cu gandirea?Ma indoiesc.Iar ca o palma data stiintzei fara de Dumnezeu,parintele Arsenie Boca a studiat la vremea lui,medicina.
plarea oarba?

Aici nu pot decat sa ma intreb de ce trebuie neaparat sa crezi ca orice relatzie dintre un barbat si o femeie trebuie sa aiba neaparat la baza o invartoshare intre simtzuri si suflet, intre suflet si inima, intre inima si Dumnezeu si de ce sa privesti neaparat lucrurile mereu ca o cadere, ca o imitare a animalelor, ca o lupta cu nesfarshita si dureroasa intre diferite creaturi, cand omul nu este deosebit de animale, si daca analizazi respectand realitatea, ai sa observi ca si animalele iubesc, respecta, comunica, gandesc, te roaga, lucreaza pentru noi, ... deci intr-un fel se aseamana foarte mult cu noi, si ashteapta de la noi si sa le iubim si ingrijim, noi fiind mai puternici, mai capabili, mai iubitori, avand capacitatea de a comunica cu Dumnezeu... fiind culmea creatziei divine, noi oamenii fiind febletzea cea mare a lui Dumnezeu...
De ce nu este mai simplu sa lashi domnule relatziile dintre barbatzi si femei, dintre tineri si tinere, asha cum sunt, ca stie Dumnezeu de ele si parintzii lor stiu si ei ce este de facut... cred ca ne place prea mult acest sadism al stricarii relatziilor, al sticarii placerilor, al intinarii simtzurilor, in a transforma totul intr-o promiscuitate macabra... Poi nu este deloc asha... si daca ochiul inimii tale este murdar, atunci cum anume vei scoate paiul din ochii altora... si cum de nu obsevi ca prin multitudinea de prisme din barna ochiului tau pana si simpla realitate pare un fel de coshmar...
Poate ca acestia ce osindesc cu atata maretzie inmultzirea si relatziile dintre oameni, se vor linishti totusi cand omul va ajunge sa se inmultzeasca prin diviziune celulara asemanindu-se cu diferite creaturi ce in opinia lor sunt "curate"... aducand pe pamant nenorocirilor creeri de monshtrii prin tot felul de experientze genetice... facand posibile si reale mitul lui Frankenshtein, ori pelicule ca razboiul clonelor...
Parintele Arsenie Boca se refera totusi mai mult la patimi si la caderea omului inspre placerile rudimentare care nu te prea ajuta sa inaintezi spiritual, sufleteshte, sa devi un om mai bun...

Scuzati-ma,rectific,a fost 28 noiembrie,nu 27.

Un adevar trist e ca,dupa cate am auzit,nu stiu daca e adevarat,scrierile parintelui a smintit intr-o familie sau doua.Dar totusi,daca consideram Biserica habotnica in canoanele(legile) pentru noi:spovedanie,post,convietzuire;atunci n-avem decat sa traim fara ele.Dar din moment ce eu sunt sanatos si intreg la minte ma simt ostas in dreptmaritoarea Lui Biserica si sluga Lui.Ca pacate si neputintze am cu gramada,asta e alta treaba...

Ce mare dreptate are ! Pai ce e asa greu de inteles? Nu vezi ca oriunde:ziare, televiziune, internet numai sex si imagini scarboase si nefiresti cu pedofilie, perversiune sexuala, violenta. Nici macar dobitoacele nu fac asta cu toate ca nu au constiinta!
Astazi cand familia nu mai e cea de alta data cu frica de D-zeu.
Femeia sa isi pastreze barbatul si invers, sau pur si simplu tenatia diavolului care o vezi expusa oriunde indeamna la acte nefiresti. Cati mai vezi azi impartasindu-se? Ce respect mai dau familiei partenerii de viata care decad intratat incat se spurca prin sex oral sau alte tampenii.
Asta era mesajul frate!
Si parintele a zis-o si el mai ocolite:inmultirea ca i-a fost si lui rusine cred ca ti-o spuna direct :act sexual.

Cu aceasta ocazie doreste sa ne transmita parintele Arsenie booca de pericolul de pierdere a neamului,indiferent care.Eh,la noi,ce era imposibil de conceput acu vro 50 de ani,atentie,50,nu 100!se poate!Sa locuiesti impreuna cu iubitul,iubita,sa faceti copii,si om vedea pe urma,daca ne-om cununa,ca,vezi Doamne nu stim daca ne potrivim,ca asa e la moda.E drumul catre ateism,e scoaterea completa a Dumnezeului Cel Adevarat din ecuatie.Si,culmea,cu toate acestea,,,se divortzeaza an masa...dovada,ca intr-adevar s-a anceput cu curvie pe fatza relatzia...

:D cred ca mereu m-a atras acest om desi nu l-am cunoscut niciodata...am citit multe despre el... Si are multe carti extraordinare si pline de povete...cea mai frumoasa si mai interesanta mi s-a parut Cararea Imparatiei :) si totusi s-au intamplat unele evenimente in aceasta vara stie cineva mai multe de ele?

evenimente la mormantul lui :dontgetit: ca tot vorbeati de el!!!

Da am auzit ca prin luna august a iesit sicriul de trei ori afara si a intrat la loc
Se spune ca cei de acolo l-ar fi deschis si ca ar fi fost un miros placut de mir.

Am auzit despre antâmplari frumoase de la mormântul lui,si nu numai la mormânt.Sincer,nu m-am asteptat sa apara pentru mine,k nu am nevoie.Cred tot ce s-a scris despre el,in viatza lui,aici pe pamânt.Lumea vrea spectacol,si de multe ori ni se ingaduie sa vedem sau sa auzim minuni de neintzeles cu firea,dar nu totzi le primim cum se cuvine.Vrea sa ni se arate ca intr-adevar,"nu suntem din lumea aceasta",cum le spunea Mântuitorul apostolilor.Parintele Arsenie Boca trecea in lumea de dincolo cum trecem noi podurile de pe râuri.De întâmplarea cu sicriul,nu am auzit.Multa lume stie ca maicutzele l-au intrebat daca sa-i dezgroape trupul dupa 7 ani.Si ,dintr-o smerenie,ca sa nu il punem pe el inaintea Lui Hristos,se pare ca acela a fost motivul ca le-a spus maicutzelor ca el acolo va sta pâna la a doua venire a Mântuitorului.Si totusi,iesirea sicriului si imprastierea de buna mireasma netezesc calea catre canonizare.Daca mai stie cineva intâmplari mai noi ori mai vechi,astept...:rolleyes:

Eu consider ca precum toti musulmanii au datoria de a merge cel putin o data in viata la Mecca,asa ar trebui sa mearga si un ortodox la mormantul parintelui Arsenie Boca,unul dintre cei mai mari sfinti ai ortodoxiei.Din pacate eu n-am putut sa ajung pana acum,dar sper ca macar o data in viata sa am aceasta posibilitate.

:thumbsup: un ortodox ar trebui sa mearga la biserica mai des! Din vreo 19 milioane de ortocsi cati suntem in tara asta cati oare se duc duminca macar sa auda un cuvant de invatura???

Vreau sa comentez putin cuvintele parintelui cu privire la "inmultire". Cred ca el nu a atacat actul sexual in sine, ci felul in care se face. Sa va spun ce am auzit. Cuvintele Isus "Cine pofteste o femeie in inima sa, a si savarsit adulter cu ea in inima sa" s-ar referi la oricare femeie, chiar si sotia. Caci nu a zis "o femeie care nu iti este sotie", sau "alta decat sotia" ci a zis simplu "femeia". Deci nici macar sotia n-ai voie sa ti-o poftesti. Ce inseamna a pofti? Inseamna a-l vedea pe celalalt ca un obiect care iti poate aduce placere si sa-ti doresti sa-l folosesti pe acel om spre propria placere. Actul sexual trebuie sa fie "a face dragoste", adica a te darui pe tine persoanei iubite. Cred ca diferenta o face dragostea, a face ceva cu dragoste, sau fara dragoste. Bineinteles ca nu inseamna a starpi orice bucurie si placere. Dar sa nu lipseasca dragostea, sa nu fie doar o implinire a unei nevoi. De exemplu oamenii care mananca impreuna se bucura si de mancare, dar mai presus de faptul de a fi impreuna. Dar daca pun mancarea pe primul loc, atunci nu e bine. Cel de la care am auzit asta a spus ca pacatul omului este ca face mai putin decat trebuia, ca aduce ceva maret la nivel josnic. De exemplu un barbat care se culca cu 10 femei, nu a facut nimic, pentru ca de fapt nu a iubit nici una cu adevarat. Nu prea stiu daca m-ati inteles, e greu de explicat, pentru ca usor confunda omul pofta cu dragostea. Deci aici vad ca si parintele Arsenie Boca a observat subtilitatea, nici in casatorie n-ar trebui sa existe pofta, ci iubirea. Bineinteles ca a mai observat ca toti de fapt fac invers, de aceea a zis ca omul a devenit ca animalele, ca acelea se inmultesc asa din instinct, animalic, pe cand omul ar trebui sa faca totul din dragoste si trupul supus sufletului nu invers.

Ai dreptate,sora.A face dragoste cu sotia nu trebuie sa fie un scop in sine,ci o consecinta a dragostei dintre cei doi.Dragostea presupune altruism,nu egoism.Si ai dreptate din nou,tinerii de azi confunda pofta cu dragostea,unii au ajuns sa considere dragoste si cele mai murdare perversiuni...:(Referitor la cine pofteste o femeie a savarsit adulter in inima sa nu inseama numai ce ai zis tu,inseamna ca nu te poti nici macar gandi la o femeie pe care o iubesti sincer ca poti s-o iubesti,sa fie a ta,sotia ta,decat dupa taina casatoriei,realizata in fata lui Dumnezeu.Pana atunci,baiatul si fata trebuie sa fie ca frate si sora.

Iisus a mai zis ..iar ei nu mai sunt doi si sunt unul singur ..adica un singur trup

...si iar CE a unit Dumnezeu omul sa nu desparta
De aceea cred ca duhovnicii adevaratii nu sfatuiesc pe nimeni sa se casatoreasca sau sa se calugareasca ..o astfel de atitidine o are Parintele TEofil Paraian care este un om exceptional si care zice
Asta mi-o spui tu mie nu ti-o spun eu tie...
Cred ca cineva care vrea sa se faca calugar trebuie sa se gandeasca de n ori ce implica acest lucru la fel ca si cineva care vrea sa se casatoreasca
De asemeanea exista si oameni care nu se pot casatori dar nici casatori
este vorba despre acei fameni despre care se vorbeste si in Sf. Scriptura

cum spunea parintele Arsenie Boca
Mai nu toti ceie din manastire se mantuiesc , nici toti din lume se prapadesc
Este vorba despre cei din lumea cere pot sa aiba curatia inimii nu doar calugarii

MĂRTURII

P.S. Daniil Partoşanul

Părintele Arsenie Boca – o abordare simpatetică a relaţiei tânăr-duhovnic1




„Părintele Arsenie ştia cã la tinereţe se pune temelia vieţii omului, a dezvoltãrii omului pentru mai târziu şi pentru totdeauna şi de aceea era şi înconjurat de tineri; îl cãutau tinerii şi îl ascultau şi-i primeau poveţele şi sfaturile, venite ca din partea lui Dum*nezeu. Simţeai, când îţi vorbea Părintele Arsenie, că îţi vorbeşte Dumnezeu prin Sfinţia Sa”.

Prea Sfinţitul Dr. Daniil Partoşanul, Episcop vicar al Mitropoliei Banatului cu atribuţii în administrarea Episcopiei Române din Iugoslavia

După 160 de ani, credincioşii români ortodocşi din Banatul Iugoslav au episcop, în persoana P. S. Sale Daniil Partoşanul. Născut la 23 septembrie 1957 în Hăţăgel, com. Densuş (jud. Hunedoara), P. S. Sa este unul dintre cei ce au lăsat frumoase urme în spiritualitatea Ţării Haţegului. La 25 martie 1984 (după absolvirea Institutului Teologic din Sibiu şi a cursurilor postuniversitare ale Facultă!ilor de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi Tesalonic-Grecia) intră în monahism la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, fiind hirotonit preot la 10 aprilie 1984. Din 1991 este cadru universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Arad, disciplina Patrologie şi literatură postpatristică. Între 1986 – 1999 este preot la Prislop şi Densuş. Între 1999-2000 ctitoreşte schitul Retezat. La 31 martie-1aprilie 2001 este hirotonit episcop vicar al Mitropoliei Banatului, cu atribuţii în administrarea Episcopiei Române din Iugoslavia (cu sediul la Vârşeţ).

– Prea Sfinţite Da*niil, sunteţi unul dintre pu*ţinii care l-au cunos*cut, mai îndea*proape, pe Părintele Arsenie Boca, pe acest „ctitor al Filo*caliei ro*mâneşti”, cum îl numea un alt mare ctitor al iubirii de Frumos *– şi l-am amintit aici pe Părintele Dumitru Stăniloae.

– Astăzi, aici, la Timişoara, ca episcop vicar şi administrator al Episcopiei Ortodoxe de Vârşeţ, mărturisesc înaintea lui Dumnezeu şi înaintea tuturor cititorilor că pentru patru lucruri, în mod deosebit, petrecute în viaţa mea, nu sunt şi nu voi fi niciodată vrednic a mulţumi îndeajuns lui Dumnezeu.

În primul rând, pentru faptul că, la 15 ani, mi-a îndrumat paşii spre Teologie, respectiv spre Seminarul Teologic din Caransebeş, apoi spre Institutul Teologic din Sibiu, după aceea spre cursurile de doctorat de la Bucureşti şi, mai apoi, spre Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic – Grecia.

În al doilea rând, pentru faptul că, la începutul celui de-al doilea an de studenţie la Sibiu, Dumnezeu mi-a rânduit paşii, în ziua de 26 octombrie, sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, spre Părintele Arsenie Boca, pe care l-am întâlnit întâia dată în casa parohială a bisericii sale ortodoxe din Drăgănescu, comuna Mihăileşti, din apropierea Bucureştilor, unde Sfinţia Sa, de mai mulţi ani, picta şi lucra în semiclandestinitate la biserica ce astăzi îi poartă pictura exprimată şi reprezentată într-un mod deosebit în stil neobizantin curat ortodox, pedagogic, duhovnicesc şi chiar profetic.

În al treilea rând, trebuie să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că mi-a îndrumat paşii înspre viaţa monahală, mai întâi spre mănăstirea Sâmbăta Brâncoveanu unde am fost frate, mai apoi spre mănăstirea Hodoş-Bodrog unde am fost călugărit şi în cele din urmă spre sfânta mănăstire Prislop unde am putut să fiu mai mult în apropierea Părintelui Arsenie, în ultimii ani ai vieţii Sfinţiei Sale.

În al patrulea rând, trebuie să mulţumesc lui Dumnezeu şi să-mi plec capul cu nevrednicie pentru harul arhieriei la care m-a chemat şi pentru slujba de ierarh şi de episcop în Biserica Sa, Biserica Ortodoxă, acum, pentru fraţii noştri români ortodocşi din Banatul Iugoslav, care, după 160 de ani, au în persoana mea un ierarh, silindu-mă şi străduindu mă să-i călăuzesc, să-i păstoresc şi să-i conduc spre Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

În viaţa mea personală, mai mulţi oameni au avut roluri deosebite. În primul rând părinţii mei. Apoi preotul care m-a botezat şi mi-a îndrumat paşii spre seminarul teologic, profesorii de la Caransebeş, Sibiu, Bucureşti, Tesalonic, colegii profesori şi studenţi de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Arad unde predau în continuare Patristica, Î.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae al Banatului, care m-a propus pentru alegerea şi hirotonirea întru arhiereu, fratele Traian Dorz, conducătorul spiritual al Oastei Domnului în anii ’70 şi ’80, pe care l-am cunoscut de asemenea. Dar în mod cu totul şi cu totul aparte, cu totul şi cu totul deosebit în viaţa mea, un rol crucial l-a avut şi-l are persoana şi personalitatea duhovnicească, harismatică, de statură neopatristică, a Părintelui Arsenie Boca, atât de cinstit, de cunoscut, de apreciat, de căutat şi de recunoscut chiar şi ca sfânt de către o mulţime uriaşã de credincioşi.

– Mai vorbiţi-ne puţin despre prima întâlnire cu Sfinţia Sa!

– Eram student la Sibiu, în toamna anului 1979, când, auzind de la maicile de la mănăstirea Prislop – unde petreceam vacanţele de vară, satul meu natal fiind la aproximativ 7 km spre sud de sfânta mănăstire Prislop, din jud. Hunedoara – despre Părintele Arsenie. Am ajuns la Sfinţia Sa, după ce am călătorit cu trenul o noapte, de la Sibiu spre Bucureşti. Prima întâlnire cu Părintele, ca şi toate celelalte, m-a marcat profund, m a răscolit, m-a remontat, m-a zidit sufleteşte şi duhovniceşte. Părintele Arsenie, din nefericire, era atunci civil, întrucât fusese pe nedrept scos din mănăstirea Prislop prin Decretul 410 din 1959 (Părintele Arsenie a plecat din Prislop la începutul lui mai ‘59, şi nu datorită Decretului 410 n.n.). După ce a lucrat o vreme în Schitul Maicilor la Bucureşti, după ce a pictat parţial biserica „Sfântul Elefterie” din Bucureşti, ieşind la pensie – o pensie minoră, în 1968 a început pictura bisericii parohiale ortodoxe din Drăgănescu, unde a lucrat vreme de 15 ani cu multă dragoste, cu răbdare, prin multe încercări, şi unde – cum spunea Sfinţia Sa însuşi – a fost căutat şi cercetat duhovniceşte de o adevărată „avalanşă de oameni”. Pun aceste cuvinte în ghilimele pentru că îi aparţin şi eu însumi l-am auzit zicând aceasta. Pe Părintele Arsenie l-am frecventat discret şi clandestin în toţi anii cât am fost apoi student la Sibiu. După aceea, fiind doctorand la Bucureşti, am avut prilejul mai mult şi mai îndeaproape să-l întâlnesc, tot acolo, în biserică la Drăgănescu. De asemenea, cu Sfinţia Sa am avut fericirea să fiu de două ori în călătorii şi drumeţii în Munţii Retezat, o dată la Sinaia, la Ghelar şi în alte părţi.

– Întâlnirile cu oamenii mari rămân, pentru totdeauna, marcate de amintirea şi prezenţa lor. Ce „urme” a lăsat Părintele Arsenie în viaţa Prea Sfinţiei Voastre?

– De fapt, Sfinţia Sa este cel care m-a îndrumat spre studii şi cursuri de doctorat. Întâlnirea cu Sfinţia Sa a fost decisivă în a lua hotărârea de a intra în monahism. Pe Părintele Arsenie l-am reîntâlnit de mai multe ori la Mănăstirea Prislop – unde am ajuns preot slujitor, la sfatul şi povăţuirea Sfinţiei Sale, între 1986 şi 1988, 17 decembrie, când l-am întâlnit pentru ultima dată – Sfinţia Sa trecând la cele veşnice în 28 noiembrie 1989.

– Cuviosul Arse*nie a fost *– o spun cei ce l-au cunoscut şi i-au recunoscut Căra*rea Împărăţiei – unul din cei mai mari teologi-duhovnici ai neamului românesc. Care e „po*ziţia” Prea Sfinţiei Voastre faţă de această consideraţie?

– Părintele Arsenie a fost un om ex*cepţional, un om ex*traordinar, un om al lui Dumnezeu, un mare părinte al Bisericii noastre. Pentru mine personal, cel mai mare din veacul nostru şi din vremea noastră. Neîn*ţeles de mulţi, neiubit de mulţi, neapreciat de mulţi, a fost însă căutat, iubit, stimat, cinstit şi în timpul vieţii, şi mai ales după moarte, de o mulţime de credincioşi, de o mulţime de oameni ai lui Dumnezeu, creştini care sunt deschişi mai mult spre acel simţ al sacrului, al sfinţeniei, care radia şi pe care-l transmitea personalitatea Părintelui Arsenie.

Despre Părintele Arsenie trebuie să vină vremea, cât mai curând posibil, să se scrie mai mult, să se vorbească mai mult; şi eu sunt absolut sigur, şi mărturisesc cu toată responsabilitatea mea de episcop şi membru al B.O.R., că mai devreme sau mai târziu va veni timpul rânduit de Dumnezeu când Părintele Arsenie Boca va fi canonizat. Sfinţia Sa a fost un mare duhovnic, a fost un pictor bisericesc, a fost un zugrav de suflete, a fost un predicator de statură patristică, ne-a lăsat Cărarea Împărăţiei ca pe o călăuză pentru viaţa duhovnicească, şi sunt sigur că, de acolo de unde este, ne povăţuieşte, ne călăuzeşte, mijloceşte pentru noi, ne ocroteşte. Iar mormântul Sfinţiei Sale de la Mănăstirea Prislop, duhul Sfinţiei Sale de la Mănăstirea Sâmbăta-Brâncoveanu, ctitoria Sfinţiei Sale de la Sinaia, pictura Sfinţiei Sale de la biserica din Drăgănescu vor vorbi şi vorbesc chiar pentru foarte multă vreme, dacă nu cumva pentru totdeauna, despre trăirea în Hristos, credinţa în Hristos, dragostea faţă de Hristos, despre adevărul Bisericii Ortodoxe, mormântul Sfinţiei Sale şi crucea de la mormânt fiind dintre cele mai cunoscute şi importante în acelaşi timp şi discrete locuri de pelerinaj, unde vin creştini din toată ţara şi chiar şi din alte părţi. Vin, se roagă, aprind o lumânare, se închină şi cer mijlocirea prin rugăciunea de foc a Părintelui Arsenie pentru ei, pentru familie, pentru ţară, pentru lume, pentru Biserică, pentru noi, toţi.

– Ce sfaturi deosebite vă dădea Părintele?

– Legătura dintre un începător, cum am fost şi am rămas eu, şi Părintele Arsenie nu poate fi exprimată şi explicată în cuvinte. Am o mulţime de cuvinte, de învăţături, de povăţuiri, de sfaturi, dar şi mustrări; şi mulţumesc lui Dumnezeu şi Părintelui Arsenie, în mod deosebit, pentru aceste cuvinte care m-au zidit lăuntric, care mă ţin lăuntric, care sunt pietrele de temelie ale vieţii mele duhovniceşti, atâta câtă este. Am multe cuvinte de la Părintele Arsenie, am auzit multe cuvinte, îmi plăcea să stau în apropierea Sfinţiei Sale, ascultându-l cum vorbea cu oamenii, cum le asculta necazurile, cum le explica problemele şi necazurile şi cum îi povăţuia şi îi sfătuia. Părintele Arsenie a purtat şi a menţinut aprinsă în veacul nostru o conştiinţă creştină, duhovnicească, filocalică, apostolică şi patristică de cel mai înalt nivel şi de cea mai adâncă şi profundă simţire şi trăire. Eu sunt sigur că pentru neamul românesc, pentru poporul român, pentru ortodoxia românească, astăzi, dar mai ales mâine şi, cu siguranţă, poimâine, în viitor, Părintele Arsenie va fi pentru noi, românii, ceea ce Sf. Serafim de Sarov a fost pentru ortodocşii ruşi sau Sf. Grigore Palama pentru greci şi pentru ortodoxia ecumenică sau alţi şi alţi sfinţi din istoria creştinismului, a ortodoxiei şi a Bisericii.

– Ce credeţi că ar spune lumii de azi Părintele Arsenie (şi o spune, cu siguranţă!)?

– Atunci când Părintele Arsenie şi-a isprăvit de scris şi de redactat Cărarea Împărăţiei, a căutat un subtitlu acestei cărţi, acestei scrieri-testament a Sfinţiei Sale, şi l-a ales pe urmãtorul: Un răspuns creştin la neliniştile vremii. Prin urmare, mesajul Părintelui Arsenie pentru noi, toţi, în mod deosebit pentru cei care l-am cunoscut, ca şi pentru cei care nu l-au cunoscut, ca şi pentru cei care nu l-au recunoscut şi nu-l recunosc, este credinţa în Dum*nezeu, în Mântuitorul Iisus Hristos, în Ortodoxie, în Biserică, în Harul şi Darul Sfântului Duh şi al Sfintelor Taine, prin rugăciune, prin citirea Sfintelor Scripturi, prin umilinţă şi pocăinţă, prin citirea şi studiul Sfinţilor Părinţi şi prin întreaga noastră trăire şi concepţie de viaţă creştină. Părintele Arsenie punea foarte mult accent pe viaţa duhovnicească, pe conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu, pe dezvoltarea în fiecare om, în fiecare suflet, a acestei conştiinţe, a atotprezenţei lui Dumnezeu. Adică omul, creştinul, credinciosul, monahul, preotul, ierarhul să fie conştienţi de atotprezenţa lui Dumnezeu, de faptul că Dumnezeu este în orice loc şi în orice timp şi ne vede, ne aude, ne simte şi ne ştie tot ceea ce facem, gândim sau vorbim. Şi, ştiind de acest lucru, trăind acest adevăr dogmatic, altele vor fi vorbele noastre, gândurile noastre, simţirile noastre, trăirile noastre. În explicarea necazurilor şi a problemelor oamenilor, a crucilor pe care oamenii le au de purtat, fiecare într-un fel sau altul, de la Dumnezeu, Părintele Arsenie promova ideea legii ispăşirii, a faptului că păcatele noastre sunt cauzele durerilor noastre. Şi, cum spunea şi scria Sfinţia Sa: „Am vrut să pun mâna pe rădăcina durerii care nu este alta decât păcatul”, păcatul săvârşit sau urmările păcatelor moştenite de la moşii şi strămoşii noştri, de la părinţii noştri, au urmări şi în viaţa noastră sau lasă urmări şi în viaţa urmaşilor. De aceea, păcatele se cuvine să fie ispăşite, spovedite, iertate, dezlegate şi stinse în harul, puterea şi iubirea lui Dumnezeu, prin pocăinţa noastră, prin umilinţă, prin lacrimă, prin rugăciune, prin smerenie.

Aflându-te în prezenţa şi în apropierea Părintelui Arsenie, simţeai prezenţa lui Dumnezeu şi Îl simţeai pe Hristos trăind şi vorbind în Părintele Arsenie. Era şi este un lucru extraordinar – cum spunea cineva – în viaţa noastră, în viaţa oamenilor să întâlnim un sfânt. Eu pot să spun că acest lucru l-am simţit şi l-am trăit şi sunt absolut convins şi responsabil de ceea ce spun acum.

– Să abordăm puţin relaţia tânăr–duhovnic: Prea Sfinţia Voastră – Părintele Arsenie. Cum se raporta Părintele la tinereţea şi tinerii vremii Sfinţiei Sale?

– Părintele Arsenie aprecia, fără îndoială, foarte mult pe tineri şi căuta să-i îndrume ca să-şi închine tinereţea lui Hristos şi Bisericii Sale. Părintele Arsenie ştia că la tinereţe se pune temelia vieţii omului, a dezvoltării omului pentru mai târziu şi pentru totdeauna şi de aceea era şi înconjurat de tineri; îl căutau tinerii, şi nu numai, şi îl ascultau şi-i primeau poveţele şi sfaturile, venite ca din partea lui Dum*nezeu. Simţeai, când îţi vorbea Părintele Arsenie, că îţi vorbeşte Dumnezeu prin Sfinţia Sa. Şi acesta este un lucru foarte important şi foarte necesar şi-n vremurile de astăzi, ca să se ridice oameni ai lui Dumnezeu, adevăraţi, care să fie călăuze şi care să fie povăţuitori pentru ceilalţi.

– Amintiri, experien*ţe singulare...

– În legătură cu a*mintirile şi experienţele şi trăirile deosebite în preajma Părintelui Arsenie, nu-mi îngădui acum să vorbesc despre ele sau despre toate acestea, pentru că este imposibil. Poate va rândui Dumnezeu o vreme când voi scrie aceste lucruri într-o carte despre viaţa Părintelui Arsenie şi despre semnele pe care Dumnezeu ni le-a trimis prin viaţa şi lucrarea duhovnicească a Sfinţiei Sale. Însă pot să amintesc doar faptul că simţeai în prezenţa Părintelui Arsenie că te vede, te cunoaşte, că-ţi ştie nu numai prezentul, dar şi trecutul, şi îţi intuieşte viitorul. Cu doisprezece ani înainte de a ajunge printr-o bursă să studiez în Grecia, Părintele Arsenie mi-a spus şi mi-a dat de înţeles acest lucru. Şi multe alte lucruri care s-au împlinit la vremea potrivită conform spuselor şi cuvintelor duhovniceşti ale Sfinţiei Sale. Însă nu vreau să fiu înţeles greşit şi să accentuez doar faptul şi latura profetică a personalităţii Părintelui Arsenie. Şi aceasta a fost şi este esenţială, dar aceasta se leagă de cea duhovnicească, de cea neopatristică, de cea neofilocalică, de cea creştină şi ortodoxă.

– Un cuvânt de mângâiere şi de alinare?

– Aş aminti cuvântul Sfântului Ignatie Teoforul, purtătorul de Dumnezeu – mutat la Domnul în anul 107 d. Hr., fost episcop al Antiohiei, martirizat la Roma şi sfâşiat de fiarele sălbatice în arena romană – scrise şi adresate în epistola Sfântului Policarp către acest episcop al Smirnei, ucenic oarecum şi părinte apostolic, discipol al Sfântului Ioan Evanghelistul: „Toús kairoús katamántane!” – Citeşte vremurile! Datori suntem şi noi, creştinii, astăzi, preoţi, duhovnici, monahi, ierarhi mai ales, să citim, să descifrăm, să căutăm să înţelegem vremurile pe care le trăim şi mesajul lui Dumnezeu în vremurile acestea destul de tulburi, destul de instabile, destul de pline de incertitudine. Cunoaştem cu toţii cuvintele celebre de pe mormântul lui Kant: „Cerul înstelat deasupra mea şi conştiinţa morală din mine”. Eu aş adăuga: „Cerul înnorat deasupra noastră şi credinţa creştină din noi”. Aceasta ne ţine, aceasta ne menţine şi aceasta ne va duce şi ne va trece în veşnicie. Să căutăm să fim creştini cât mai mult, ucenici ai lui Hristos, ucenici ai Sfinţilor Părinţi, ucenici ai părinţilor duhovniceşti şi fiecare, după măsura noastră, să aducem unul treizeci, altul şaizeci, altul o sută din roadele duhovniceşti.

Iar în încheiere aş dori să amintesc un cuvânt pe care Părintele Arsenie mi l-a spus într-una din primele întâlniri. Eram un grup restrâns de studenţi teologi de la Sibiu şi ne-a zis următoarele: „Să vă întăriţi convingerea în credinţă încât să fiţi gata să vă puneţi capul pe butuc, dacă timpul o va cere”.

Arhimandritul Teofil Părăian2

Despre Părintele Arsenie am auzit pentru prima dată în anul 1942 prin aprilie. Mi l-a pus în atenţie Părintele Ioan Opriş, care era paroh în satul meu, satul Topârcea, din judeţul Sibiu, un om cult, un preot tânăr. Ştia despre Părintele Arsenie Boca, ştia despre Mănăstirea de la Sâmbăta. El mi-a dat şi ideea să mă fac călugăr. După ce am aflat despre Părintele Arsenie Boca i-am scris o scrisoare. Am învăţat în iunie 1942 să scriu la maşina de scris, notarul din sat mi-a dat voie să folosesc maşina de scris de la Primărie şi i-am scris o scrisoare la care am primit răspuns prin intermediar. Părintele Arsenie Boca l-a delegat pe un diacon de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus să-mi scrie el un răspuns ca din partea Părintelui, adică să-mi atragă atenţia asupra rugăciunii cu care se mântuiesc călugării. E vorba de diaconul Vasile Şortan care în cele din urmă n-a mai rămas la Mănăstire. Mi-a scris ca din partea Părintelui şi mi-a atras atenţia asupra rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase…”.

Eu am stăruit încât m-am întâlnit cu Părintele şi în 30 august 1942. Am ajuns la Sâmbăta în dimineaţa zilei de 30 august. Era o zi de Duminică şi era Duminica în care s-a citit din Evanghelie Pilda cu Nunta fiului de împărat, după Evanghelia de la Matei, cu adaosul care este numai în Sfânta Evanghelie de la Matei, cu omul care neavând haine de nuntă a intrat totuşi la nuntă şi care a fost scos afară legat de mâini şi de picioare şi aruncat în întunericul cel mai dinafară. Atunci Părintele o ţinut şi o predică. Eu de fapt pe Părintele Arsenie Boca nu l-am auzit vorbind altădată decât în Duminica aceea şi a doua zi dimineaţa, luni, în 31 august 1942, ţinând un fel de cuvânt îndrumător pentru credincioşii care erau de faţă la Mănăstire.

Prima predică pe care am auzit-o, prima şi ultima la drept vorbind, ţinută de Părintele Arsenie Boca avea trei teme – mi-aduc aminte foarte bine de predica aceea, am ţinut-o minte poate pentru că ştiam că o ţine un om deosebit – anume, mai întâi Părintele o vorbit despre haina de nuntă. Şi a spus că pentru el cuvântul din Sfânta Evanghelie despre cel care o intrat fără haină de nuntă a fost un cuvânt de care s-o poticnit el de multă vreme, în înţelesul că la un moment dat şi-a văzut haina cu care era îmbrăcat, ca rezultat al vieţii pe care a dus-o probabil Părintele Arsenie, şi zicea Părintele că şi-a văzut haina, expresia este a lui „ca o spălătoare”, murdară ca o spălătoare. Şi atuncea, după ce şi-o văzut haina murdară ca o spălătoare, o fost preocupat de curăţirea hainei, ca să ajungă să aibă „haină de nuntă”. Şi spunea el că ar fi făcut orice numai să-şi vadă haina curată, orice lucru de jos din lumea aceasta din câte se pot face l-ar fi făcut, a zis atunci: „Aş fi mutat şi ceea ce nu se poate spune aici”. După o vreme, nu o spus câtă vreme o trecut de atunci, fiind la Mănăstire la Sâmbăta, n-o spus unde o avut intuiţia hainei de nuntă, adică a hainei pe care o purta, dar la Sâmbăta fiind, după ce s-a încadrat în Mănăstire, o avut o vedenie. Se făcea că e în biserica Mănăstirii, în locul acela unde se trece din pronaos în naos, în locul acela mai strâmt, a văzut un copil care plutea în aer. Nu se sprijinea de pereţi zicea Părintele, plutea în aer şi copilul i-a arătat cu mâna spre Părintele. El atunci s-o uitat la el însuşi şi şi-o văzut haina cu care era îmbrăcat, de data aceasta curată, cu o pată pe ea cam de o jumătate de metru, şi asta reprezenta un păcat. Nu a spus ce păcat, doar că copilul i-a atras atenţia că el mai are un păcat pe lângă cel care se arăta în pata de pe haină şi păcatul acela, şi-o dat Părintele seama că e din pricina că o întâmpinat vedenia cu „Doamne”, şi-atunci o spus el că cuvântul „Doamne” se adresează numai lui Dumnezeu şi Domnului Hristos, nici măcar Maicii Domnului, şi şi-o dat seama că el o făcut acest păcat, păcat care atunci când şi-o dat seama că l-o făcut, copilul o zâmbit, ceea ce însemna că o nimerit.

Adevărul este, fac aici o paranteză, că de câte ori l-am întâlnit pe Părintele, sau de câte ori am vorbit despre Părintele, sau am vorbit cu el, sau o venit vorba despre el, niciodată nu m-am gândit că Părintele Arsenie este omul cu două păcate, sau cu mai puţin de două păcate, poate fără nici un păcat la drept vorbind. El s-o prezentat pe sine atunci public în faţa credincioşilor care erau de faţă ca un om cu două păcate. Unul reflectat pe haină, ca o pată, despre care el n-a spus ce este, şi celălalt care a fost de pe urma faptului că a întâmpinat vedenia cu „Doamne”. Mai fac o paranteză, sau în continuarea aceleiaşi paranteze, aş zice eu că nu ştiu dacă cineva poate să fie vinovat de pe urma faptului că întâmpină o vedenie cu un cuvânt, că acel cuvânt nu îl caracterizează la drept vorbind şi nu ştiu dacă există într-adevăr o vină în chestiunea aceasta.

A doua temă pe care a tratat-o Părintele a privit responsabilitatea preotului, responsabilităţile îndrumătorului de suflete; o citit din cartea Proorocului Iezechiel, cuvântul adresat stăjerului, când îi spune Dumnezeu proorocului: Fiul omului, dacă eşti pus străjer şi îi anunţi pe oameni despre iminenţa pericolului ei vor muri pentru păcatele lor dacă nu te vor asculta, dar tu vei fi nevinovat. Iar dacă nu-i vei anunţa, atunci sângele lor se va cere din palma ta.

A treia temă a fost în legătură cu Sfânta Împărtăşanie. A citit din Sfânta Scriptură a Noului Testament, din Epistola I către Corinteni cap. 11, la sfârşitul capitolului, unde sunt cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine şi numai aşa să mănânce din această pâine şi să bea din acest pahar, că cine mănâncă şi bea Trupul şi Sângele Domnului cu nevrednicie mănâncă şi îşi bea sieşi osândă. De aceea printre voi sunt mulţi slabi şi bolnavi şi bună parte mor”.

Mă gândesc eu acuma că cuvintele acestea ale Sfântului Apostol Pavel se referă mai ales la o boală şi la o slăbiciune sufletească, pentru că bolnavi nu sunt numai între creştini şi nu sunt numai între creştinii nevrednici să zicem, ci sunt şi înafară de creştinism, respectiv toţi oamenii pot fi bolnavi şi slabi şi morţi. Da’ Părintele a interpretat chestiunea aceasta cumva şi în înţeles fizic, că şi bolile fizice de multe ori sunt de pe urma faptelor rele pe care le fac oamenii. Asta a fost predica Părintelui. Am vorbit puţin cu el după Slujbă. El nu vorbea Duminica cu oamenii pentru că era împresurat de mulţi credincioşi şi atuncea el vroia să facă deosebire între o zi de lucru şi o zi de Duminică. Vroia să se odihnească, să se retragă. Deci nu o fost posibil să stau de vorbă cu el decât Duminică seara. Şi Duminică seara mi-o spus un cuvânt care mi-o rămas de atuncea: „Nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mântuiesc”.

Încă ceva: după ce o ţinut cuvântul către credincioşi, predica, s-o ocupat puţin şi de nişte copii care erau acolo de faţă şi le-o vorbit despre conştiinţă şi o formulat definiţia cugetului sau conştiinţei ca fiind: „Glasul lui Dumnezeu care vorbeşte în noi şi arată ce este bine şi ce este rău”.

A doua zi o ţinut un cuvânt de îndrumare pentru credincioşii care erau de faţă, deşi el o şi exceptat pe unii, erau nişte copii, pe mine nu m o exceptat, era vorba despre necazurile care le vin părinţilor prin copii. Le-o zis despre cazuri când părinţii sunt responsabili pentru copiii lor care vin în lumea aceasta cu defecte. O atras atenţia asupra faptului de a fi oamenii cununaţi la biserică, de avea slujba cununiei, o pus în atenţie faptul că soţii nu trenuie să consume băuturi alcolice, căci chiar şi un pahar de vin pe care îl bea cineva care după aceea se angajează la conceperea unui copil este dăunător pentru copilul care urmează să se nască. O atras atenţia că atâta vreme cât cineva care a fost în război şi se întoarce acasă şi încă mai are visuri cu groaza pe care o trăit-o pe front în timpul războiului, câtă vreme mai are astfel de traume să zicem, nu are voie să se angajeze la conceperea copiilor, deoarece copiii pot să aibă neputinţe de pe urma faptului că părinţii nu sunt destul de liniştiţi. Aşa că Părintele era de atunci, din 1942, preocupat de chestiuni de felul acesta, de responsabilitatea părinţilor pentru copiii lor. Lucruri pe care după aceea le-o dezvoltat şi le o prezentat în Cărarea Împărăţiei, în special în capitolul Ereditate şi spirit şi în subcapitolele Copii căzuţi între tâlhari şi Copii născuţi în lanţuri. După aceea Părintele o spovedit în ziua aceea de 31 august 1942, o spovedit întâi pe un tânăr, pe un student în medicină care urma să meargă pe front. L-o ţinut foarte mult, sau mie mi s-o părut că l-o ţinut foarte mult. După aceea m o spovedit şi pe mine. A fost singura spovedanie pe care am făcut-o la Părintele. Aveam 13 ani şi jumătate. Dorinţa mea era să mă fac călugăr. De fapt am avut, aş putea zice vocaţie pentru asta, în sensul că întotdeauna mi-o părut bine să aud despre călugări, mi-aş fi dorit să vorbesc cu călugări, aş fi vrut să ştiu ce fac călugării, cum trăiesc, ce mănâncă, cât dorm, cum dorm, cum se roagă. Nişte lucruri de felul acesta le-am avut în vedere de pe atuncea şi m-am prezentat la mănăstire la Sâmbăta cu dorinţa să rămân la Mănăstire. Nu s-o putut. De fapt chestiunea a tratat-o Părintele Arsenie. N-o trebuit să mergem mai departe, să mai întrebăm pe cineva. Dar, pentru că Mitropolitul Nicolae Bălan care o restaurat mănăstirea de la Sâmbăta, mănăstire Voevodală zidită de Constantin Brâncoveanu, dar dărâmată şi rămasă în ruină până în 1928 când Mitrpolitul Nicolae Bălan s-o îngrijit de restaurarea bisericii şi de reînfiinţarea Mănăstirii, Mitropolitul voia să aibă acolo numai absolvenţi de Teologie. Cu gândul acesta a pornit. Bineînţeles că nu şi l-a putut duce la îndeplinire decât în parte, pentru că nu s-au prezentat mulţi absolvenţi de Teologie.

Mănăstirea a început cu trei oameni, cu trei candidaţi la călugărie, şi anume: cu Părintele Arsenie, cu Părintele Nicolae Mladin, care a ajuns profesor la Teologie prin purtarea de grijă a Mitropolitului Nicolae Bălan care s-a interesat foarte mult de Academia Andreiană pentru care o format profesori, şi după aceea în 1940 s-a aşezat şi Părintele Serafim care venea de la studii din Grecia. Părintele Serafim şi cu Părintele Arsenie au fost trimişi de Mitropolitul Nicolae Bălan la Sfântul Munte ca să cunoască realităţile de acolo. Mitropolitul îşi dădea seama că începe cu oameni nepregătiţi în altă mănăstire şi atunci i-o trimis la Sfântul Munte. Părintele Arsenie o stat acolo trei luni, din 1939 din martie începând şi s-o întors şi s-a aşezat la Sâmbăta. Şi Părintele Serafim o rămas acolo 6 luni la Sfântul Munte şi un an şcolar la Atena la Teologie.

Părintele Serafim o adus de la Athos un caiet cu texte ascetico mistice dar nu numai din Filocalie. De exemplu un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur despre rugăciunea de toată vremea, care de fapt nu e autentic, aşa se zice că nu e autentic, nici nu a fost publicat în Filocalia.

Părintele Arsenie, după ce a terminat Teologia, pentru că era talentat la pictură, a fost trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan la Bucureşti unde o urmat Şcoala de „Belle Arte”. O făcut pictură şi sculptură. Şi tot atuncea o frecventat şi cursuri de medicină, în special de genetică. De aceea Părintele o lucrat cu toată capacitatea lui. El, după cum ziceau oamenii, şi aveau şi dreptate, a fost un om cu dar de la Dumnezeu.

Mitropolitul nostru, zilele trecute, Duminica trecută, o sfinţit o troiţă la intrarea în Mănăstirea noastră. Şi cu ocazia asta o spus de câteva ori că Părintele Arsenie a fost un călugăr mare. Şi la sfinţirea monumentului, acea cruce de marmoră, a pomenit Mitropolitul de Părintele Arsenie ca de un „mare duovnic al vremii sale” şi ca de un „Zalmoxis al neamului românesc”. Sunt cuvintele Mitropolitului Antonie, care i-o fost într-un fel ucenic, în sensul că o fost călugărit de Părintele Arsenie la Prislop.

De aceea, Părintele, având şi cunoştinţe de artă, putea să-şi dea seama şi de pe figura omului despre starea lui sufletească. Chiar şi de pe fotografii. Veneau oamenii la el cu fotografia cuiva şi ziceau: uite, asta este fata cu care vreau să mă căsătoresc şi Părintele zicea: Nu-i bună. Sau îi bună, contând, cred, şi pe ceea ce îi spunea figura.

La noi la Mănăstire o fost o carte în bibliotecă, nu ştiu pe unde o mai apucat sau pe unde mai este, o carte intitulată: Revelation du visage – cum descoperă faţa starea interioară. Din 1949 ştiu de cartea aceasta. Era şi cu desene explicative. Deci Părintele nu a lucrat numai cu asta, că îi descoperea Dumnezeu, ci el o lucrat şi cu nişte lucruri ştiinţifice. De exemplu, în ceea ce priveşte cunoştinţele medicale. El îşi dădea seama de tarele ereditare şi le explica. Îi trimitea pe unii dintre credincioşii care veneau la Părintele să se ducă să-şi facă analiza sângelui şi să vină cu rezultatul la el. Şi-apoi el trăgea nişte concluzii. Sau o fost un caz în Sâmbăta de Sus, o fată, care vroia să se căsătorească cu un băiat din Hârseni. Băiatul din Hârseni avea un tată care gângăvea. Părintele nu ştiu dacă l-o trimis sau nu să-şi facă analiza sângelui, dar şi-o dat seama că ceva nu-i în regulă. Când vorbea, gângăvea. Şi Părintele şi-o dat seama că e o tare ereditară, că e un sânge bolnav. Şi soţia respectivului, deci mama băiatului, la fel, nu era ea ca toţi oamenii, nu era ea destul de luminată la minte. Şi Părintele, fără să-i dea o explicaţie i-o spus fetei: „Să nu te căsătoreşti cu Gheorghe, că nu o să aveţi copii sănătoşi”. Dar ea totuşi s-a căsătorit şi-o avut un copil. Şi copilul, de la o vreme, de la trei ani, o început să aibă îndărăptări fizice şi, bineînţeles, şi spirituale. De la o vreme, nu o mai putut nici să vorbească şi la şapte ani o murit. Bineînţeles că persoana respectivă o spus: o avut dreptate Părintele, Părintele are dar de la Dumnezeu, că o ştiut că nu o să am copii sănătoşi şi că vor muri. Ori Părintele putea ştii asta şi fără să aibă dar de la Dumnezeu. Dar el o lucrat cu toate mijloacele lui.

Au mai fost şi alte cazuri, un caz din Ludişor. Un bărbat o vrut să se căsătorească cu o fată. Fata avea ceva la un ochi. Părintele şi-o dat seama că ceva nu e în regulă şi i-o spus băiatului: „O iubeşti?”. Şi el o zis: „Da”. Şi atuncea Părintele o zis: „Ia-o”. Şi o luat-o. Şi după ce s-au căsătorit ei sau dus la Cluj, la o clinică şi s-a constatat că femeia e bolnavă, are sângele contaminat. Şi omul nu o mai vrut să stea cu ea. Şi asta s-a socotit un eşec al Părintelui Arsenie. În realitate, nu o fost un eşec al Părintelui, de vreme ce i-o spus că, dacă o iubeşte, să o ia. Că el, dacă ar fi iubit-o, ar fi susţinut-o şi în suferinţă şi nu ar mai fi făcut nici un caz. Ori, el s-a despărţit de ea, s-a recăsătorit, el trăieşte şi acuma, are vreo 80 de ani. Însă acuma o ajuns şi el în declin. Nu mai recunoaşte oamenii, nu mai are ţinere de minte. Copiii îi sunt sănătoşi.

Ceea ce făcea Părintele, şi asta e interesant de ştiut şi de reţinut, niciodată nu calcula un răspuns. Ce îi venea prima dată în minte aceea spunea. Şi cu asta rezolva o chestiune sau nu o rezolva dar, în orice caz, îşi spunea punctul de vedere. O fost şi nereuşite multe în viaţa Părintelui în sensul acesta. Să amintesc un caz: un preot din Sibiu, i-am spus de multe ori: măi, tu eşti un eşec al Părintelui Arsenie. În sensul că l-a îndrumat să se căsătorească cu fata cu care s-a căsătorit şi nu o duce bine, nu o duc bine. Trăiesc totuşi împreună, au un băiat, soţia este funcţionară la o bancă… Părintele i-a pus-o în vedere odată când s-a dus el acolo la Drăgănescu, unde lucra Părintele pe atuncea, şi o zis că l-ar interesa o fată, că ar vrea să se căsătorească. Şi atuncea Părintele i-o zis: „ia-o pe asta”. I-a arătat-o şi după aceea el a fost preocupat de chestiunea aceasta. A luat-o în căsătorie, dar acum nu-i bine. Realitatea este că nu e bine şi i-am zis eu că e un eşec al Părintelui Arsenie. Dumnezeu ştie până la urmă dacă e eşec sau nu-i eşec, dar te-ai gândi aşa, că dacă te duci la cineva să te îndrumeze, ar fi cazul să te îndrumeze să te căsătoreşti, când e vorba de căsătorie, nu să suporţi o căsătorie, ci să te fericeşti în căsătorie. Este un preot în apropierea noastră şi tot aşa s-a dus la Părintele şi tot aşa i-o pus în atenţie o fată, dar o fată infirmă. A dus-o foarte greu, pentru că ea era infirmă nu numai fizic, în sensul că nu putea merge foarte bine, avea un fel de şchiopătare, avea un picior mai scurt, sau ceva de felul acesta, şi Părintele i-a spus să se căsătorească. Ea nu l-a înţeles pe Părintele, în orice caz nu l-a înţeles pe Părintele ca Părinte şi poate nici ca soţ. Părintele se socotea întotdeauna asuprit de soţia lui. Şi au 5 copii totuşi, dintre care unul e călugăr la noi la Mănăstire, Părintele Casian.

Părintele Arsenie era întotdeauna la îndemâna oamenilor. Eu, personal, am impresia că uneori şi căuta să facă pe omul care ştie multe şi că ştie bine ce ştie. Dar, în orice caz, cu pregătirea pe care o avut-o şi cu cunoştinţele pe care le-a avut a lucrat mai bine decât am fi lucrat ceilalţi care nu aveam astfel de cunoştinţe şi pe care nici nu trebuie să le ai neapărat ca să fii îndrumător de suflete.

La spovedania mea Părintele m-a întrebat un lucru care mi s-a părut curios că mă întrebă. Şi anume, m-a întrebat dacă mi-a venit vreodată în minte să omor vreun om. Acuma, poate că la vârsta aceea, de 13 ani şi jumătate nu era cazul să îmi pună o astfel de întrebare, deşi, după aceea mi-am dat seama de ce mi-a pus-o. Pentru că Părintele ştia că copilul este oglinda părinţilor, că fiecare dintre noi aducem o încărcătură din străfunduri de existenţă, că fiecare dintre noi suntem sinteza înaintaşilor noştri – părinţi, bunici, străbunici, până unde ajunge spectrul vital al existenţei noastre. Şi, bineînţeles că, chiar dacă m-am mirat, i-am dat răspunsul care era de fapt, nu i-am dat un răspuns evaziv, i-am spus că niciodată nu mi-a venit să omor un om. Părintele vroia să intre în legătură cu înaintaşii mei, să vadă eventual din ce tâlhari am apărut eu în această lume. Probabil s-a gândit la aceasta că, fiind un nevăzător, fiind un „copil născut în lanţuri”, fiind un „om născut între tâlhari”, a vrut să ştie dacă părinţii mei sunt, într-adevăr, ceea ce gândea el că sunt. Mulţumesc lui Dumnezeu, am avut nişte părinţi, nu pot zice ca Sfînta Tereza de Lisieux: „Să ştiţi că eu am avut nişte părinţi sfinţi”. Nu pot zice lucrul acesta, dar, în orice caz, au fost oameni de treabă şi au văzut de îndatoririle pe care le-au avut, ne-au crescut, ne-au îndrumat bine. Că or fi având şi ei vreo vină… mă rog, Dumnezeu ştie de toate. Nu ne alegem noi părinţii şi nici părinţii nu ne aleg pe noi şi venim în lume în contextul fizic, fiziologic şi social în care am venit în lume.

M-a îndrumat Părintele atuncea să fac rugăciunea cu care se mântuiesc călugării. Şi asta arată că Părintele, de fapt, avea o putere de sinteză şi o putere de pătrundere şi scotea nişte concluzii bune, în înţelesul că el, dacă şi-a dat seama că eu nu pot rămâne acolo, nefiind absolvent de Teologie şi neavând vârsta la care se poate hotărî cineva să se facă călugăr şi având şi deficienţa cu care am străbătut prin viaţă, Părintele şi-o dat seama de asta şi atuncea a zis, totuşi, că aş putea face eu ceea ce fac călugării, adică să zic: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Am luat aminte la ce mi-a zis Părintele. Adică el ce mi a zis de fapt să zic „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, mi-o spus că aceasta e rugăciunea cu care se mântuiesc călugării, mi-o spus că această rugăciune să o zic în gând, nu cu cuvântul vorbit, ci în gând, s-o lipesc de respiraţie în felul următor: Între respiraţii, deci fără să inspir şi fără să expir, acolo unde se întâlneşte o respiraţie cu cealaltă, să zic „Doamne”, trăgând aerul în piept, odată cu aceasta, să zic „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, şi dând aerul afară din piept „miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Altceva nu mi-a mai spus în legătură cu asta. De aceasta pot să zic eu că Părintele Arsenie a fost un ctitor la existenţa mea.

Când l-am întâlnit a doua oară, după 23 de ani, nu-şi mai aducea aminte de mine şi nici de îndrumările pe care mi le-a dat. Important însă este că eu mi-am adus aminte şi că am folosit îndrumările pe care mi le a dat. Şi nu mi-a zis să iau legătură cu un îndrumător, cu un om care practică rugăciunea, cu cineva care ştie ce ispite pot veni, care, având o experienţă, ar putea trage nişte concluzii şi ar putea să mă direcţioneze. Doar mi-a spus ceva care zic eu că nu a fost o îndrumare foarte bine gândită. Şi anume, eu am zis că dacă nu pot să rămân aici la Mănăstire, eu mă duc să fac şcoală. Şi Părintele nu a zis să fac şcoală. A zis: „Da, dar şcoala nu te duce la mântuire”. Acuma a avut dreptate, că dacă eu m-aş fi ocupat de rugăciunea de toată vremea cu exclusivitate, poate că aş fi ajuns la nişte performanţe sau la nişte rezultate pe care le presupunea Părintele. Însă eu nu am putut face lucrul acesta şi eu i-am spus Părintelui că nici părinţii mei nu ar fi de acord să renunţ la şcoală. Acuma nu mă mai pot gândi ce ar fi fost dacă ar fi fost altceva, pentru că eu am mers pe direcţia şcolii şi eu mă bucur că am mers pe direcţia şcolii. Chiar în toamna aceluiaşi an, în 1942, am plecat la Timişoara, la o Şcoală Specială. Aveam cinci clase făcute la Cluj şi am continuat clasa a şasea la Timişoara la o Şcoală Specială şi după aceea am fost elev la Liceul Loga, un liceu de văzători, însă am făcut mai mult la fără frecvenţă. După aceea m am dus şi la Teologie şi asta m-a favorizat şi pentru preoţie. Dacă mă duceam la mănăstire, cred că n-ajugeam eu niciodată mai mult decât un călugăr simplu şi călugăr simplu simplu. Adică, nu numai simplu ca formă, ci simplu şi ca gândire. Eu nu am ţinut seama de ce mi-a zis Părintele şi am făcut şcoală, care chiar dacă nu m-a adus la mântuire, m-a dus totuşi la ceva, la ceea ce sunt prin şcoală.

Cu Părintele nu m-am mai întâlnit 23 de ani. În 1949 cred, pe la începutul anului, fiind deja student la Teologie în anul I, am auzit că Părintele a venit la Sibiu şi că e la Profesorul Nicolae Mladin. Mi-a spus un student care îl cunoştea de la Sâmbăta.

Părintele a avut o activitate deosebită şi Părintele a fost o personalitate puternică de atuncea, din 1941, 1942 a intrat în atenţia oamenilor şi oamenii erau sensibilizaţi atuncea, plecau pe front şi Părintele îi îndruma. Spunea cineva că i-a spus: „Măi, niciodată să nu tragi la ţintă! Tragi în gol”. Mergeau oamenii să se roage pentru ei, să le dea binecuvântare. Mergeau părinţii copiilor, mergeau copiii împreună cu părinţii. Era o situaţie specială, care i-a sensibilizat pe oameni.

Părintele a lucrat şi în nişte condiţii care au favorizat stilul lui de lucru. Dar a avut o activitate cu răsunet în conştiinţa oamenilor. Nu prea erau personalităţi de seama Părintelui pe vremea aceea… Nici atunci şi nici după aceea.

La Sâmbăta te puteai duce la doi duhovnici: la Părintele Arsenie sau la Părintele Serafim. Dar toată lumea îl prefera pe Părintele Arsenie, nu pe Părintele Serafim. Deşi, eu, ca om, l-am preţuit mai mult pe Părintele Serafim decât pe Părintele Arsenie. Mi-a convenit mie personal mai mult Părintele Serafim decât Părintele Arsenie. Dar niciodată nu aş fi putut zice că Părintele Arsenie e mai mic decât Părintele Serafim. Fiecare era mare în felul lui. Dar nici ei, ca temperament şi ca formare nu s-au potrivit. S-au înţeles în sensul acesta că nu s-au exclus. Nu s-au completat, ci fiecare a avut stilul lui de lucru.

Părintele Arsenie a fost un om cu o înzestrare deosebită, în sensul că orice lucru pe care l-ai fi întrebat, şi lucruri tehnice, cum se face o casă, orice ştia. Ori, Părintele Serafim, săracu’, dacă bătea un cui trebuia să-l scoată apoi cineva şi să-l bată cumsecade. Nu putea aşa ceva. De aceea el nu a avut niciodată o înaintare, în sensul acesta, că el e un om deosebit. Deşi era deosebit şi era mai bun ca Părintele Arsenie ca inimă, era mai de inimă, mai cald la suflet, nu putea să bruscheze pe cineva. Ori, Părintele Arsenie era dintr-o dată, ca din pleasna bicului, te pocnea şi rămâneai pocnit. Nu îl interesa, nu a avut o caldură sufletească. Totuşi, a şi avut. De pildă, Maica Teodosia Laţcu a avut două iubiri: pe Părintele Arsenie şi pe maica Veronica. Ea a cosiderat că Părintele a fost extraordinar. Dar, zic eu, nu pentru oricine.

Şi, cum ziceam, în timpul cât a fost Părintele la Sâmbăta, a venit lume multă. Păi veneau studenţi de la Teologie din Bucureşti. Mitropolitul nostru Antonie, ca student la Teologie în anul 2 a venit la Sâmbăta împreună cu colegi de-ai lui, cu colege de-ale lui. S-au organizat la Sâmbăta întâlniri cu Părintele Arsenie, Părintele îi primea la spovedanie, Părintele Arsenie le ţinea cuvântări în care punea în valoare credinţa creştină, punea în valoare rezultatele ştiinţei. Era un om cu o cultură bine pusă la punct.

Mişcarea asta s-a stins repede după aceea. Ăsta e necazul. Adică eu aş zice că, şi m-am întrebat de multe ori, unde sunt oamenii aceia mulţi care veneau la Părintele? Ce a însemnat pentru ei întâlnirea cu Părintele, în viaţa lor de toate zilele, în societatea în care au trăit? Ce a însemnat influenţa Părintelui în existenţa lor, în progresul lor spiritual? Deci, Părintele Arsenie i a fascinat, pur şi simplu, i-a făcut să fie copleşiţi în faţa lui. Unii s-au spovedit la Părintele. Însă, în general, oamenii, aşa cum a zis şi Părintele odată: „Oamenii rămân tot oameni”.

Atunci, în 1942, nu era chiar aşa multă lume în jurul Părintelui. Deşi era, pentru că în acea Duminică în care am fost eu erau mulţi la mănăstire, mai ales din pătura ţărănească. Intelectuali erau mai puţini, pentru că intelectuali sunt mai puţini şi în societate. Cei mai mulţi oameni sunt oameni simpli. Pe atuncea, domina omul simplu. Şi ăştia erau cei care veneau. Părintele ţinea o predică hotărâtă şi cu fiecare vorbea aşa, de la egal la egal. Nu zicea „dumneavoastră“. (…) Avea aşa o prestanţă, o autoritate, o siguranţă a cuvântului, o siguranţă a verdictului. Şi asta a durat la Sâmbăta până în 1948. Veneau oamenii de la 40 de km pe jos la mănăstire, de la Poiana Mărului. Un grup de oameni de 20 sau 50 de persoane porneau din Poiana Mărului dimineaţa şi seara erau la Sâmbăta, venind pe jos, să-l vadă pe Părintele Arsenie, să-l asculte, să-l admire. Veneau şi de mai departe. Părintele le vorbea la fiecare pe limba lui. (…)

Eu, pînă în 1949, nu am mai ajuns la Sâmbăta. Părintele Arsenie era plecat când am mai ajuns eu la Sâmbăta. Plecase în 1948, la sfârşitul lui octombrie. Eram student la Teologie şi eram în vacanţa de Paşti. Părintele Serafim era atuncea conducătorul mănăstirii. Cu dânsul m-am înţeles eu foarte bine de atuncea şi am rămas în legatură toată viaţa, până la sfârşitul vieţii Părintelui şi şi după aceea. Ori, cu Părintele Arsenie nu ştiu dacă aş fi reuşit să formez o legatură din asta.

În 1949, să continui ce am început, eram student la Teologie şi am aflat că Părintele Arsenie era la Sibiu. Am trimis vorbă printr-un student care mergea la Sâmbăta, care îl cunoştea de când era elev de liceu şi care mergea împreună cu părinţii la Sămbăta, şi l-am rugat să-i spună Părintelui Arsenie că sunt şi eu acolo şi că aş vrea să vorbesc cu el. De fapt nu atăta doream eu să vorbesc cu el, cât mi-aş fi dorit să vorbească el cu mine. Şi Părintele nu mi-a dat-o în bună, că hai să vorbim. Deşi eu am găsit asta, aşa cumva, o lipsă a Părintelui. Poate nu l-a luminat Dumnezeu, poate nu am fost eu vrednic, nu ştiu ce interpretări se pot da. Da’ realitatea asta este: nu a vrut să stea de vorbă cu mine. No bine, nu a vrut, nu a vrut. Nu aveam ce să fac. Mi s-a mai întâmplat o situaţie dintr-aceasta în 1987. În 1987 Părintele Arsenie era la Prislop. Acolo era plecat de la Sâmbăta. (...)

Între timp Mănăstirea de la Prislop a devenit mănăstire de maici prin stăruinţa Maicii Zamfira, care era absolventă de Teologie, care îl cunoştea pe Părintele Arsenie, care s-a dus şi ea la Prislop împreună cu Părintele Arsenie şi s-au aranjat lucrurile în aşa fel încât mănăstirea de la Prislop să devină mănăstire de maici. Şi Părintele a rămas acolo ca duhovnic la obştea din Mănăstirea Prislop, obşte care a durat până în 1959. Părintele a avut acolo o întrerupere, în sensul că în 1951-1952, cam pe atuncea, a fost arestat şi dus la Canal. Se făcea pe atuncea Canalul Dunăre-Marea Neagră, care după aceea s-a părăsit şi la care au lucrat mulţi deţinuţi politici. Şi Părintele a fost între cei care au lucrat acolo. A stat acolo cam vreo 9 luni. Apoi s-a întors la Prislop, a fost foarte mult urmărit de Securitate şi maica Zamfira l-a ajutat pe Părintele, în sensul acesta de a-l scuti pe Părintele de relaţiile cu oamenii. A fost foarte dură. Chiar şi călugări care se duceau să-l vadă pe Părintele aveau de suferit. Îi baga într-o magazie acolo, şi îi ţinea de seara până dimineaţa şi dimineaţa le dădea drumul. Eu nu ştiu dacă şi Părintele Arsenie cumva nu a avut o amestecare în toată treaba aceasta. În sensul acesta că el nu a dorit să mai aibă treabă prea mult cu oamenii, ca să fie scutit de deranjul Securităţii. Şi atuncea, maica Zamfira a fost cerberul care l-a ajutat pe Părintele să fie scutit de relaţiile cu oamenii. Bine, mai vorbea el cu câte cineva, mai ales cu oamenii mai cunoscuţi, cu cei cu care avea ceva relaţii sau care erau mai deosebiţi, dar, în general, făcea în aşa fel încât să nu se ajungă la el. Şi asta a mers până în 1959.

În 1959 a primit ordin din partea Episcopiei Aradului, asta a fost în mai, să părăsească Mănăstirea Prislop. A fost o dispoziţie pe care, de fapt, a dat-o stăpânirea, Guvernul, prin Departamentul Cultelor, şi nu numai pentru Părintele. Şi de la noi de la Sâmbăta au plecat atuncea vreo patru inşi. Şi apoi toamna a fost un decret care a golit mănăstirile. În 1959 a fost decretul şi s-a aplicat în 1960, în primăvară. Ori, Părintele, în 1959, în mai, a părăsit Mănăstirea Prislop şi s-a dus la Bucureşti. Şi având el pregătire de pictor şi de sculptor s-a angajat la Atelierele Patriarhiei şi a lucrat acolo vreme de 10 ani. A pictat icoane, în special pe email. În 1969 a început pictura de la Drăgănescu. Cum s-a ajuns la asta? Maica Zamfira, care a fost stareţă la Prislop, s-a retras şi ea de la Prislop, o dată cu Părintele. Mănăstirea s-a desfinţat atuncea, maicile şi surorile s-au dus la Sibiu, au stat în Sibiu şi apoi în Răşinari, unde au lucrat la Arta Manuală. Maica Zamfira s-a dus cu Părintele. Părintele a stat în Bucureşti până în 1980, 1981. În 1982 parcă, s-a sfinţit biserica de la Drăgănescu, pe care Părintele a pictat-o de două ori. A pictat-o în tempera prima dată şi s-a „pangarit”, cum zicea el, adică s-a afumat de lumânări. După aceea, a găsit modalitatea să scoată lumânările din biserică şi s-a apucat Părintele şi a mai pictat-o o dată. În 1982, cred, s-a sfinţit biserica de la Dragănescu.

Pentru că a venit vorba de pictura Părintelui Arsenie, prin 1970 şi ceva, în legătură cu epitaful pictat de Părintele şi care se putea vedea de vizitatori în holul stăreţiei vechi, stăteam de vorbă cu un cadru universitar din Sibiu, pe nume Bologa. Şi zic şi eu în legătură cu epitaful: Epitaful acesta este unul deosebit, făcut de un Părinte despre care zic eu că este un geniu. Şi domnul respectiv a zis: „Asta înseamnă că are o cultură perfectă şi încă ceva”. Şi am zis: Nu ştiu dacă are o cultură perfectă, dar, sigur, pe lângă cultura pe care o are, are „încă ceva”.

Părintele, după ce a terminat pictura la Drăgănescu, s-a retras, a stat prin Bucureşti, la Sinaia. Pentru că la Sinaia grupul acela de surori şi de maici care au fost în subordinea Părintelui cândva la Prislop şi-au cumpărat o vilă, din munca lor. Ele au muncit la Munca Manuală, mai întâi în Sibiu, apoi în Răşinari şi apoi s-au mutat la Sinaia. Acolo este un fel de aşezământ cvasi-monahal. Părintele a avut acolo o chilie, a stat acolo, acolo a şi murit în 1989 şi grupul acesta mai există. Maica Zamfira e conducătoarea acestui grup, care nu ai putea zice că e o unitate monahală. E o unitate monahală doar în sensul acesta, că stau acolo nişte vieţuitoare care trăiesc cum trăiesc călugării. (…)

Părintele la Sinaia a murit. S-au făcut multe vorbe în legătură cu moartea Părintelui. De fapt, el a murit de moarte naturală. A avut ceva cu rinichii.

Nu ştiu dacă am continuat ideea aceea că Părintele, în 1949, nu a vrut să vorbească cu mine. Deşi eu zic că ar fi trebuit să vorbească cu mine şi pentru că l-am rugat, dar şi pentru că, fiind eu într-o situaţie specială, zic eu, aveam nevoie de un ajutor mai mult decât cineva care este într-o situaţie obişnuită. Nu vreau eu să mă prevalez de nişte lucruri. De exemplu, Părintele Şoima, un părinte care a fost profesor de muzică şi de tipic la Teologie, odată nu mi-a prea convenit mie treaba aceasta, dar după aceea mi-am dat seama că a avut dreptate, vroiam să plec acasă. Şi Părintele Şoima se gândea că e mai bine să rămân, era de Rusalii, era o festivitate la Sibiu în legătură cu Mitropolitul Nicolae Bălan. Nu mai ştiu eu cum a fost, cum n-a fost, dar ştiu că a fost vorba de asta că vreau să plec şi că o mai vrut cineva să plece şi nu l-a lăsat Părintele Şoima. Da’ zice: „Dumitale zice îţi dau voie, că dumneata nu ai aşa de multe bucurii câte avem noi”. Mie nu mi-a prea convenit treaba asta, că a zis el vorba asta, dar după aceea mi-am dat seama că a avut dreptate. Adică, domnule, într-o situaţie specială trebuie şi un tratament special. Nu aşa că nu vorbesc, lasă-l încolo de Teofil, nu vorbesc cu el. Şi apoi nu am mai ajuns să vorbesc cu Părintele decât în 1965. La Prislop nu am fost. I-am mai scris o scrisoare la care a răspuns Părintele, dar nu mie mi-a scris, ci Părintelui Serafim, că o să-mi scrie. Da’ nu mi-a mai scris. Când m-am întâlnit cu el în 1965, mi-a spus: „Măi, îmi aduc aminte de scrisoarea aceea” şi a căutat el o modalitate de a se scuza, că tocmai de aceea că nu mi-a scris m-a avut el în vedere mai mult decât dacă mi ar fi scris şi m ar fi uitat. Dar, în sfârşit, sunt lucruri pe care Dumnezeu le ştie, nici nu are rost să le îmblăteşti de pe-o parte pe cealaltă, că tot ălea-s.

În 1965 când m-am întâlnit cu Părintele, într-adevăt a fost o întâlnire cu rost şi cu folos. Părintele mi-a pus în atenţie un lucru care, zic eu, este bine să îl aibă în vedere oricine. Şi anume despre cunoştinţa de Dumnezeu prin Dumnezeu sau despre cunoştinţa de Dumnezeu prin studiu. Şi zicea Părintele: „Teologie pot să facă şi păgânii şi necredincioşii”. Dar noi trebuie să căutăm o cunoştinţă pe care ne-o dă Dumnezeu, cumva prin limpezimea sufletului. Mi-a pus în atenţie Catavasia I din Catavasiile Înălţării: „Cu dumnezeiescul nor fiind acoperit, gângavul a spus legea cea scrisă de Dumnezeu. Căci scuturând tina de pe ochii minţii vede pe Cel ce este şi se învaţă cunoştinţa Duhului, cinstind cu dumnezeieşti cântări”. Bineînţeles că am reţinut catavasia, pentru că o ştiam şi a făcut nişte referiri la asta şi mi-au plăcut foarte mult referirile. Adică, aici este vorba despre Moise, despre Duhul Sfânt Care-l învăluie pe Moise, Dumnezeu Care îi vorbeşte, despre condiţia de a-ţi vorbi Dumnezeu, în înţelesul că trebuie sa-ţi scuturi tina de pe ochii minţii – pentru că avea Părintele vorba: „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Să izvorască din sufletul tău nişte cântări spre slava lui Dumnezeu, cântări din intuiţia măreţiei lui Dumnezeu.

Atunci eu am fost la Părintele Arsenie cu un student care a plecat în oraş între timp. Părintele m-a dus într-un birou şi se ducea şi lucra şi după aceea mai venea şi mai stăteam puţin de vorbă. Şi când să plecăm, Părintele o luat bagajul studentului acela şi am ieşit. El o ieşit înaintea mea şi nu m-a condus, aşa ca să-l aud eu pe unde merge şi să merg după el. Nu mi-a fost foarte comodă treaba şi mă miram eu aşa. Poate mai avea el şi nişte dorinţe de a face el nişte experienţe… ce ştiu eu? Dar, atunci când am fost eu în 1965 la Bucureşti cu băiatul acela, care acum e preot şi e consilier la Sibiu, Părintele Simion Săsăujan era student în anul 3 la Teologie. Şi a zis Părintele către el: „Să fii înţelegător faţă de neputinţa omenească”. Mi-a plăcut foarte mult cuvântul acesta şi eu îl socotesc cel mai important cuvânt dintre cuvintele rostite de Părintele Arsenie. „Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească”. M-am gândit de foarte multe ori la lucrul acesta, l-am spus de foarte multe ori şi, mai ales, am constatat că neputinţa omenească este o realitate din care mulţi nici nu pot ieşi. Chiar şi noi înşine, de multe ori suntem limitaţi cu posibilităţile de a ne manifesta, aşa că e de mare importanţă să fii înţelegător faţă de neputinţa omenească. Bineînţeles, toate cuvintele Părintelui, câte le ştim şi câte le putem şti, sunt importante, dar cred că de măsura asta nu este nici unul. Deci, în cazul nostru, să-l înţelegi şi pe acela care te vorbeşte de rău, să-l înţelegi şi pe acela care nu-şi poate ţine gura, să-l înţelegi şi pe acela care vrea să facă un lucru peste tine, că vrea el să-l facă, chiar dacă nu vrei tu să-l facă, toate lucrurile acestea să le categoriseşti ca neputinţă omenească şi să-ţi dai seama că altfel nu se poate.

Eu m-am mai întâlnit cu Părintele şi de altă dată. Părintele a fost cum a putut el să fie faţă de mine. Eu nu am fost un admirator al Părintelui Arsenie, deşi m-am bucurat de toate afirmaţiile lui care au ajuns la mine. Mi-ar fi părut tare bine dacă se putea face un om din doi, şi anume: un om cu mintea Părintelui Arsenie şi un om cu inima Părintelui Serafim. Ar fi fost ceva excepţional. Nu se poate, fiecare este cum este. Eu l-am preferat pe Părintele Serafim totdeauna, chiar dacă mi-au plăcut verdictele date de Părintele Arsenie. L-am considerat totdeauna o personalitate puternică, ca şi care nu a mai existat altcineva în Biserică, din câţi ştiu eu, din cât cunosc eu, contemporani cu noi. Nu mă gândesc că nu au fost în istorie personalităţi cu mai multă priză la oameni decât Părintele Arsenie. Din câţi oameni am cunoscut eu, care au lucrat în Biserică, consider că Părintele Arsenie a fost cel mai de vârf, Culmea vieţuitorilor şi propovăduitorilor în contemporaneitatea noastră. A avut şi autoritate, a avut şi cultură. Să ne gândim numai la îndreptarul acela de viaţă cu oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină, deja vezi că este un om de excepţie, un om care ţine seama şi de lumea aceasta, nu numai de lumea de dincolo. Dacă ne gândim la toate lucrurile acestea ne dăm seama că Părintele a fost, într-adevăr, un om mare. A fost un duhovnic mare, a fost şi un om cu pătrundere, a fost şi om cu dar de la Dumnezeu, a fost şi om cu perspectivă, cu lărgime de gândire, de înţelegere. Şi-a dat el seama că nu poţi să schimbi multe în lumea aceasta, dar, în orice caz, a fost omul care şi-a dat seama de nişte realităţi la care noi ăştialalţi nu ajungem. Cu toatea acestea, s-a impus în conştiinţa multor credincioşi, în aşa fel încât nu numai cei care l-au cunoscut l-au avut în seamă, cât şi cei care nu l-au cunoscut, care au aflat de la alţii de Părintele Arsenie, au fost îndrumaţi. Se îndemnau unii pe alţii să meargă pe la Părintele Arsenie. Unii dintre ei au reţinut anumite lucruri, cum am reţinut eu rugăciunea de toată vremea, cum am reţinut Catavasia de la Înălţarea Domnului, cum am reţinut faptul că Teologie pot face şi păgânii, cum am reţinut că trebuie să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească. Sunt nişte lucruri care au rămas după Părintele. Şi apoi gândurile lui din Cărarea Împărăţiei. Doar atâta îmi pare rău, că sunt gânduri de început, nu sunt gânduri de către sfârşit, adică gânduri de către sfârşitul vieţii. Bineînţeles că îl caracterizează – cu gândurile cu care a început cu acelea a şi lucrat în general. Deşi am impresia că Părintele şi-a mai şi schimbat din idei, din gândurile lui. De exemplu la început îi îndruma pe mulţi să se facă călugări. Către sfârşitul vieţii îndemna să nu se mai facă călugări, probabil şi pentru motivul că şi-a dat seama că mulţi dintre cei care s-au făcut călugări nu au realizat ceva deosebit în viaţa lor, în viaţa mănăstirii şi în viaţa Bisericii.

Fântâniţa Părintelui Arsenie

Fântâniţa de lângă mănăstire nu Părintele a descoperit-o. Era acolo un izvor natural. Părintele a fost atenţionat despre existenţa acelui izvor de către un frate de la mănăstire. Şi fratele respectiv a spus: Părinte, să ştiţi că eu ştiu undeva un izvor cu nişte apă foarte bună. Şi Părintele a zis că vrea să-l vadă şi el. Şi aşa s-a dus Părintele la izvor şi a văzut că e apă bună. Ani şi ani izvorul acesta a rămas aşa, fără să se îngrijească cineva să facă acolo nişte bănci şi o masă. Acestea le-a făcut Părintele Efrem, un părinte care a murit în 1984. Nu el personal, ci a angajat nişte oameni. Şi s-a făcut ceea ce este acolo.

Acolo s-a vindecat o fată care 17 ani a fost în cărucior şi după 17 ani i-a venit puterea acolo, la fântâniţă.

Părintele Ieromonah Dionisie Ignat de la Mănăstirea Albac povesteşte împrejurarea cum Maria Silaghi şi-a căpătat întregimea trupului la „Fântâna Părintelui Arsenie”.

„Eram student în anul I la Teologie la Sibiu, sunt şi sibian, de loc din Cisnădie şi fiind în vacanţa de vară am primit ascultare de la Î.P.S. Serafim acuma, atuncea era duhovnicul Institutului de Teologie, «să te duci să stai 2 săptămâni la Sâmbăta». Fiind prieten cu Maria Silaghi, fiindcă o ajutam tot mereu la biserică, îi duceam căruciorul sau o purtam în spate, pentru că avea scleroză în plăgi de 17 ani. Şi avea tot mereu nevoie de ajutor să o ducă cineva, să o urce, să o coboare scările, să o ducă la biserică. Cu vreo două zile înaite de a merge la Sâmbăta am trecut pe la ea şi i-am zis: uite, m-a trimis P.S. Serafim să stau acolo la Sâmbăta vreo două săptămâni şi zice: şi noi ne-am gândit să venim, dar ştim că e mai greu… da’ zic eu, haida să mergem că dacă sunt şi eu acolo vă mai ajut şi eu să vă mai duc cu căruciorul. Şi a zis că tare ar vrea să ajungă la izvor. Şi eu am zis că haide să mergem. Era într-o vineri când am ajuns acolo. S-a pregătit pentru spovedanie şi pentru Sfânta Împărtăşanie, chiar în vinerea aceea dimineaţa s-a spovedit, a fost la Sfânta Liturghie, s-a împărtăşit, după împărtăşanie a stat la Sfântul Maslu, iar după Sfântul Maslu, pe la ora 15 ne-am înţeles că, după ce se odihneşte, să o duc eu cu căruciorul până la izvor acolo, erau vreo 2 km. Era 3 august 1990. Şi pe la ora 14.30 s-au ridicat nişte nori de ploaie foarte mari şi dădea înapoi să nu mai mergem. Da’ am spus: haide să mergem, că ajută Dumnezeu, ne ajută Părintele Arsenie. Şi am pornit încet, încet. La pârâiaşul acela, peste care a trebuit să trecem, erau acolo nişte muncitori care s-au împotmolit cu maşina şi zice: trebuie să ne întoarcem înapoi, că mi-e ruşine să nu mă vadă că mă treci în spate. Şi am zis că nu-i nimica, trecem printr-altă parte. Şi am ocolit puţin maşina aceea şi ne-am dus pe mai în jos puţin şi am trecut şi am împins căruciorul până acolo sus, la izvor. La izvor l-am tras în sus, că era mai uşor de tras, decât de împins şi l-am lăsat lângă drum acolo sus. Apoi am dus-o în braţe până la izvoraş. S-a spălat pe picioruşe, pe mâini, pe faţă, am spus «Cuvine-se cu adevărat» şi am mai spus nişte rugăciuni.

Apoi au venit nişte turişti mai gălăgioşi şi am zis ca hai să megem, că nu mai îi de noi aicea. Şi zice: mă ţin de tine, până când ne depărtăm, ca să nu vadă ăştia că mă duci în spate. Şi zic, bine, ţine-te. Şi s-a ţinut, a mers şi am ajuns până la cărucior. La cărucior zice: simt aşa o putere în picioare hai să mergem până la drum, că am văzut că ai tras greu căruciorul în sus, că era pietriş, erau bolovani. Şi când a ajuns la drum, tot aşa a zis: să ştii că nu mă dor picioarele. De obicei, când mergea mai mult de 10 metri i se întorceau picioarele, mâinile i se suceau. Şi când am ajuns la drum am spus că acuma, dacă tot mergem, să mergem până la mănăstire. Şi atuncea a mers până la mănăstire, a intrat în mănăstire pe picioarele ei. Era sora Iuliana, era sora Ana, adică Aurica acolo, care au văzut şi s-au minunat. Însă făcuse febră musculară şi sâmbăta nu s-a mai putut ridica din pat. Dar Duminică la Liturghie s-a ridicat şi de atunci nu s-a mai aşezat în cărucior. Acuma este în obştea Schitului din Retezat, împreună cu sora ei, care o mai îngrijeşte.”3

"Faptul ca din partea Sa, Dumnezeu a facut totul pentru om, pâna si jertfa Sa pe cruce, dovedeste ca omul are un pret imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intentiei divine: centrul si sinteza creatiunii Sale: lumea vazuta îmbinata cu lumea nevazuta. Iata de ce suntem datori a vietui potrivit acestei intentii divine; adica sa traim deodata, si ca persoane vazute, si ca persoane nevazute, caci omul are valoarea aratata de jertfa de pe cruce.

Când omul traieste în adevarata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, daca renunta la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte, nu mai poarta un nume, ci poarta un numar. Deci, ce poate sa însemneze coborârea omului la simpla valoare economica, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor salbaticii întreolalta si-si vor împinge conducatorii pâna la marginile nebuniei. Asta înseamna treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, pretuind mai mult gunoiul decât mirosul crinului.

Pentru o alunecare a omului de la nume la numar, au sa dea seama toti înzestratii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu raspunderi, cu mariri, cu puteri si cu tot felul de haruri."
"Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Cînd îsi urmeaza destinul, au apararea lui Dumnezeu. Cînd si-l tradeaza, sa se gateasca de pedeapsa!".(Parintele Arsenie BOCA)

Precum urmărim o armonie între facultăţile sufleteşti, tot aşa trebuie să urmărim o armonie şi între cunoştinţele din cît mai multe domenii, precum şi o sinteză a acestora cu viaţa. Multa ştiinţă îl apropie pe om de Dumnezeu; puţina ştiinţă îl îndepărtează şi de ştiinţă, şi de Dumnezeu. Iar omul atîta preţuieşte cîtă apropiere de Dumnezeu şi-a cîştigat în sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, însă trebuie şi el să şi-o cîştige". (Părintele Arsenie Boca)



„Cîndva stăteam în faţa unei icoane făcute de Părintele Arsenie, la Bucureşti, pentru mănăstirea noastră, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului... Stăteam în faţa acestei icoane şi o prezentam unui cadru universitar de la Sibiu, şi zic: «Eu cred că Părintele Arsenie este un geniu». Şi respectivul spune: «Asta înseamnă că are o cultură perfectă şi încă ceva». Şi zic eu: «Nu ştiu dacă are o cultură perfectă, dar sînt sigur că are încă ceva». Ăsta a fost Părintele Arsenie..." (Părintele Teofil Părăian)



Bărbăţie şi sfinţenie


Luna aceasta se împlinesc 15 ani de la strămutarea la cele veşnice a omului care a schimbat faţa monahismului nostru ortodox în inima secolului XX. Duhovnic şi clarvăzător intrat în legendă, mare trăitor, dar şi mare învăţat, teolog şi pictor de icoane, "Părintele Arsenie Boca a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc" (D. Stăniloae). Mutat la cele veşnice cu puţin înainte de prăbuşirea vechiului regim communist (pe care se spune că o şi profeţise), Părintele Arsenie odihneşte sub cetinile de la Prislop, mănăstirea unde fusese mai întîi surghiunit de comunişti şi care a sfîrşit prin a-i deveni vatră de suflet. Urmele lui rămîn neşterse în spiritualitatea ortodoxă românească, sfinţind toate locurile pe unde s-a perindat, din Făgăraş în Haţeg şi de la Sinaia la Bucureşti. "Din cîţi oameni am cunoscut eu şi care au lucrat în Biserică – mărturiseşte Părintele Teofil Părăian, preavrednicul său ucenic duhovnicesc – socot că Părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vîrf, culmea vieţuitorilor şi propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră".


La 10 mai 1929, în curtea Liceului "Avram Iancu" din Brad, şeful de promoţie al absolvenţilor din acel an, tînărul Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se numească, prin hotărîrea tuturor celor de faţă, "Gorunul lui Zian". Cel ce se născuse în inima Ardealului, la Vaţa de Jos, aproape de Ţebea, unde veghează "Gorunul lui Horea", săvîrşea un gest simbolic, pe care abia astăzi îl putem cîntări în toată semnificaţia lui: nu departe de gorunul marelui mucenic al istoriei neamului nostru se sădea gorunul celui ce avea să fie, sub numele călugăresc de Arsenie (în gr.: "Cel plin de bărbăţie"), marele mărturisitor harismatic al credinţei strămoşeşti, din mijlocul şi în răspărul unui "secol nebun".

După ce va studia Teologia şi Artele Frumoase, dar va audia cu pasiune şi cursuri de Medicină, Zian Boca va deveni diacon celib în 1935, iar în 1939 va lua calea Athosului, unde a petrecut trei luni, pregătindu-se pentru călugărie. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: "Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!", la care tînărul şi-a spus în sinea lui: "Aici e de mine, la ăsta stau!". Încă din prima tinereţe se simte la el vocaţia asumată a celui ce mai tîrziu avea să proclame: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mîntuiesc... Unii dintre călugări nu sînt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti... De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!".

Este închinoviat la Mănăstirea Sîmbătei de Sus, în vara aceluiaşi an, pentru ca în anul următor să fie tuns în monahism şi să înceapă ceea ce s-a numit "mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sîmbăta", acea "bulboană spirituală uriaşă" în faţa căruia un Nichifor Crainic exclama: "Ce vreme înălţătoare cînd toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cîntînd cu zăpada pînă la piept, spre Sîmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir [Constantin Brâncoveanu]!". În paralel, aducînd cu sine manuscrisele trebuincioase de la Sf. Munte Athos şi stăruind pe lîngă Părintele Dumitru Stăniloae, va fi un adevărat ctitor al Filocaliei româneşti, căreia îi va realiza şi coperta. Pe fondul acestei efervescenţe spirituale, îi scria unui fost coleg de liceu: "M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi".

Vremurile se precipitau, iar comunismul bezbojnic îşi înfigea tot mai adînc ghearele în trupul ţării. Ajutîndu-i creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, Părintele intră în vizorul Securităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948. Strămutat forţat de la Sîmbăta la Prislop, devine acolo stareţ, iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhovnic, până în 1959, când comuniştii au risipit obştea. Între timp mai fusese încă o dată arestat şi dus la Canal, unde a stat aproape un an întreg. A urmat pribegia la Bucureşti, unde a fost ţinut în marginalitate, ca simplu pictor bisericesc, mereu sub ochiul cîinos al puterii atee. În ultima parte a vieţii avea să se lege mult de două locuri: Drăgănescu (unde a pictat biserica timp de 15 ani, începînd din 1968, lăsîndu-ne o adevărată "predică în imagini", chiar dacă destul de discutabilă în raport cu canoanele iconografiei tradiţionale) şi Sinaia (unde, din 1969, şi-a avut chilia şi atelierul de pictură, unde obişnuia să se retragă tot mai des, şi unde a şi închis ochi, în pragul iernii lui 1989*, în vîrstă de 79 de ani).

Principalele scrieri care au rămas de la Părintele Arsenie (şi care multă vreme au circulat "pe sub mînă", în dactilograme, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990, de la Cărarea Împărăţiei şi pînă la recentul volum Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX. O sinteză a gîndirii Părintelui Arsenie în 800 de capete, realizat de Ioan Gânscă, cu sprijinul Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian (şi din care am extras o parte din materialul acestui scurt portret comemorativ). Cuvîntul lui ne petrece spre vămile altor vremi şi ne descoperă poarta de lumină a Împărăţiei, amintindu-ne mereu că "Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Cînd îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Cînd şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă!".



Răzvan CODRESCU

[color=red]* Fatidic acest an (ce avea să se încheie în baia de sînge prin care a fost abolit vechiul regim comunist), an în care monahismul ortodox românesc şi-a pierdut în primăvară (30 martie) cea mai mare figură culturală (N. Steinhardt, devenit din 1980 Monahul Nicolae de la Rohia) şi în toamnă (28 noiembrie) cea mai mare figură duhovnicească (Părintele Arsenie Boca, considerat ani de-a rîndul un adevărat sfînt în viaţă)!
[/color]

La mormantul parintelui ARSENIE BOCA,
sfantul facator de minuni al Ardealului


In fiecare an, pe 28 noiembrie, mii de credinciosi de pe toata intinderea tarii pornesc in pelerinaj la Manastirea Prislop din Tara Hategului, pentru a se ruga la crucea parintelui Arsenie Boca, ???Sfantul Ardealului”, cel facator de minuni
Duminica, in Tara Hategului, toate drumurile duc la Manastirea Prislop. Nici un anotimp nu-i opreste pe credinciosi sa ajunga la mormantul parintelui Arsenie Boca. Si vin cu miile, intr-un pelerinaj al sperantei, incheiat totdeauna cu impliniri. Rugaciunile rostite la mormantul parintelui se implinesc. Sfantul Ardealului isi tine promisiunea facuta in timpul vietii: ii ajuta, din cer, pe oameni, mai mult decat i-a ajutat, ca duhovnic al lor, pe pamant


Duminica pelerinilor

Sfarsit de toamna. Dealurile de la poalele Retezatului isi calcineaza culorile aramii, iar cararile sunt troienite de multimea frunzelor scuturate. Dangatul clopotelor care cheama credinciosii la Liturghie pluteste departe, peste unduirea molcoma a dealurilor din inima Transilvaniei. Spinarile lor, infiorate de brumele toamnei, sunt strabatute de siruri nesfarsite de pelerini care merg la Manastirea Prislop. Pe jos, ca in negurile Evului Mediu, in carute sau in masini, oamenii vin din cele mai indepartate colturi de tara, purtand fiecare in suflet o speranta de bine, o nadejde ce creste, pe masura ce turlele manastirii incep sa straluceasca la orizont. De prin vai, pe pantele acoperite de brume scanteietoare, urca grupuri mari de tarani, ce vin din satele apropiate. Cei mai multi sunt de jos, din Densus. Trec dealul prin paduri de stejari si de fagi, pe drumuri numai de ei stiute. Femeile duc brate de crizanteme si tufanele, iar barbatii, cosuri cu merinde, invelite in stergare de canepa. Si exact cum paraiele repezi, de munte, se varsa in ape mai mari, tot astfel, sirurile de pelerini se intalnesc la portile manastirii, curgand, navalnic, spre ocolul mare al curtii interioare, in mijlocul caruia se afla frumoasa biserica de la Prislop. Treptat, lacasul devine neincapator si oamenii raman, cu zecile, la intrare. Copiii stau cuminti alaturi de parintii lor, batranii se sprijina de bratul cate unui tanar, in vreme ce glasurile ingeresti ale maicilor se revarsa afara, prin usa boltita a bisericii, purtand spre cer laude aduse prea bunului Dumnezeu. Femei cernite se sprijina cu palma dreapta de zidurile vechii biserici, participand, reculese, la slujba. Intreaga poiana, in mijlocul careia este asezata manastirea, pare sa se transforme intr-o straluminata catedrala in aer liber, in care pasarile iau parte la rugaciuni. Si poate ca printre arborii dezgoliti, langa fantana pe care a desenat-o si a sapat-o cu mana lui, se afla insusi parintele Arsenie, binecuvantand nevazut multimea de credinciosi.

Calugarul de sub munti

Mormantul parintelui Arsenie Boca se afla pe o colina. Si-a ales singur locul de ingropaciune, langa biserica pe care a recladit-o si a insufletit-o cu toata fiinta sa. Sunt 17 ani de la moartea sa. Saptesprezece ani, de cand, pe 28 noiembrie, mii de pelerini ce strabat, adeseori, distante uriase vin sa se inchine la crucea sa. Iar in fruntea lor se afla fagarasenii, cei care l-au apucat pe Arsenie Boca in viata, pe cand era preot si staret la Manastirea Sambata, din judetul Brasov. L-au iubit ca nimeni altcineva, urmandu-l oriunde a fost surghiunit, convinsi ca in trupul ascetic al calugarului ce le prevestea cu mult inainte viata, se afla un sfant. ???Sfantul Ardealului”, asa cum l-au botezat dupa moarte, si asa cum asteapta sa se intample si in realitate, cand puterea minunilor sale va fi recunoscuta oficial. Pana atunci, mormantul sau a devenit loc de pelerinaj, loc de adunare si reculegere pentru credinciosii din toata tara, caci minunile pe care le facea parintele Arsenie in timpul vietii au continuat si dupa plecarea sa intre drepti. Chiar daca pastorul nu se mai afla printre cei vii, el nu si-a abandonat turma de credinciosi, iar lucrul acesta se simte, prin raspunsul care nu intarzie niciodata, atunci cand in fata mormantului sau se rostesc rugaciuni.

???Aici sezum si plansem...”

Ma amestec si eu printre oamenii care urca in palcuri catre mormantul parintelui. Majoritatea lor vorbesc cu glas scazut si par vadit emotionati. Sunt crestini de toate varstele, unii mai instariti, altii mai modesti. Nimanui nu-i lipseste insa o lumanare si o floare. Femeile au capul acoperit si fuste lungi, monahale, pe care le primesc la intrarea in manastire. Se schimba vorbe cu accent ardelenesc, moldovenesc sau oltenesc, dupa locul de unde a sosit fiecare. Unii se mai opresc sa-si traga sufletul, caci urcusul spre mormantul parintelui e lung si abrupt. Iar cand sufletul e greu de necazuri, parca si pasii se afunda in pamant. Dar sus, in luminisul plin de flori si de cer, unde se afla mormantul parintelui, locul grijilor e luat de speranta. O bucata de paradis. Un ocol de lumina, marginit de cruci simple de lemn, asezate pe mormintele unor maici, ce poarta nume de ingerite din Imparatia lui Dumnezeu: Juvenalia, Apolinaria, Mariami, Heruvima... Iar in centrul luminii, chiar la marginea de sus a padurii, se afla mormantul parintelui, strajuit de o cruce mai mare, din lemn sculptat, si ingradit de o mare de flori. Se spune ca aici florile nu se ofilesc niciodata... Pe masura ce se apropie de locul de veci al parintelui, pelerinii amutesc, cuprinsi de o tulburare din ce in ce mai adanca. Se aseaza cuminti, unul in spatele celuilalt, asteptandu-si, rabdatori, randul. In fata crucii, fiecare ingenuncheaza, lipindu-si fruntea de ea, se inchina si incepe sa se roage, adesea cu lacrimi lasate sa curga in voie pe obraji. Purtate pana aici, adesea de la mii de kilometri distanta, suferintele ies la lumina cu o forta mistuitoare. Sunt oameni care izbucnesc in hohote amare de plans, sprijiniti cu o mana de unul dintre bratele crucii. Bolborosesc cuvinte neintelese, cer iertare, implora ori multumesc... Durerile si sperantele lor par fara de margini. Multi dintre ei ating de crucea de la mormantul parintelui obiecte personale ale unor rude bolnave: un batic, o cruciulita, o haina... Duse inapoi si purtate de cei bolnavi, se spune ca ele au putere miraculoasa, vindecand suferintele. Desi mormantul este pazit de o calugarita cu privire agera, unii pelerini profita de cate o clipa de neatentie si ascund in mana o pietricica sau un bulgare de pamant, pe care le iau acasa si le pastreaza langa icoane, caci sunt purtatoare de har si aducatoare de bine. Asemenea unor particele de moaste, lucrurile acestea marunte, luate de langa mormantul parintelui Arsenie Boca, calatoresc pana in cele mai indepartate colturi de tara, fiind asezate cu veneratie la icoane, pentru a intari rugaciunile si speranta in mila lui Dumnezeu.

Mantuirea risipitorului

???Cine vine o data aici nu se mai poate dezlipi de mormantul parintelui si se va intoarce iarasi si iarasi, cat il vor tine puterile si cat va trai pe pamant. Eu locuiesc foarte departe, in Buzau, insa dorul de parintele Arsenie nu ma lasa sa nu vin macar o data pe an, indiferent de anotimp. El m-a salvat...” Barbatul de langa mine isi sterge ochii rosii de plans. Coboram impreuna, pe cararea strajuita de castani, inapoi spre curtea manastirii. Este inca tulburat, caci abia si-a rostit rugaciunile la mormantul ???celui mai bun prieten” al sau. ???Da! Parintele Arsenie este pentru mine cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodata...” ???Plecat a fost si nu l-am vazut, pierdut era si acum s-a intors...” Asa exclama tatal, la intoarcerea fiului sau risipitor. Pana acum zece ani, nici nu cunosteam aceasta pilda si nici nu aveam habar de cuvintele astea scrise in Biblie. Intr-un fel, eu ma simt ca fiul risipitor, cel intors acasa catre credinta, prin puterea parintelui Arsenie! Dupa cum v-am spus, sunt buzoian. Abia am trecut de 40 de ani. Sunt casatorit si am doi copii. Sunt instructor militar de zbor, la aeroportul de langa Buzau. Sa nu va suparati ca nu-mi dau numele si am sa va rog sa nu ma fotografiati. E mai bine asa! Pana la 30 de ani, am fost un betiv si jumatate... Nici nu stiu prin ce minune nu mi-am pierdut serviciul sau n-am avut vreun accident de zbor, atat de inconstient eram. Ma inhaitasem cu niste colegi, la fel de betivi ca si mine, si traiam ca niste golani, desi aveam toti familii. Sotia a incercat sa ma duca la biserica, pentru ca este credincioasa, dar eu nici nu vroiam sa aud de Dumnezeu. Nu pot sa spun ca eram ateu, dar subiectul asta nu ma interesa. Din cauza acestei patimi, ma certam neincetat cu sotia, cu copiii, cu socrii si cu parintii mei, chiar si cu vecinii de bloc. Aproape ajunsesem in pragul divortului. Daca lucrurile ar fi continuat asa, m-as fi despartit de nevasta, as fi pierdut copiii, as fi fost alungat din casa, iar in cele din urma, as fi fost dat afara si din serviciu. Dar viata mea a luat o cotitura neasteptata. In vara anului 1996, am plecat cu familia in concediu. Nu suntem niste oameni saraci si ne propuseseram sa facem un circuit cu masina. Sotia tinea mortis sa ajungem in Tara Hategului, la Manastirea Prislop, ca sa se roage la mormantul parintelui. Eu nici nu stiam cine fusese Arsenie Boca! Cand am ajuns, era tot duminica, ca acum, si m-a uimit numarul mare de oameni. Am facut coada la mormantul parintelui, intr-o doara... Imi tineam copiii de mana, dar gandurile mele umblau in alta parte. Cand am ajuns in fata crucii, mi-a fost rusine de ceilalti si m-am conformat obiceiului de a ingenunchea. Dar in clipa in care am sarutat crucea s-a intamplat ceva care m-a incremenit: lemnul ei, aproape inghetat de frigul de-afara, m-a ars!! Intelegeti ce va spun? Crucea mi-a fript gura, de parca era de fier inrosit! Acea senzatie de arsura mi-a ramas pe buze cateva zile. De cate ori am incercat sa mai beau, lasam paharul pe masa, fiindca gura frigea. Pana la urma, m-am lasat si de fumat. In cateva luni, viata mea s-a schimbat radical. Toate cunostintele si rudele mi-au spus ca nu ma mai recunosc! Treptat, mi s-a schimbat si mentalitatea. Anul urmator, cand am revenit la mormantul parintelui, am izbucnit intr-un plans amarnic... Nu stiam sa spun nimic, doar ii multumeam in gand lui Dumnezeu si parintelui Arsenie si ma coplesea un sentiment de uriasa recunostinta. Am sarutat din nou crucea, dar lemnul ei nu mi-a mai ars buzele.” Barbatul ma priveste in ochi. ???Acum intelegeti de ce ma simt ca un fiu risipitor, intors acasa de parintele Arsenie, cel care a ramas cel mai bun prieten al meu?! N-am fost vindecat de cancer, n-am inviat din morti, dar cred cu tarie ca am trait o minune. Nimeni, pe lumea asta, nu mi-a facut un bine mai mare decat parintele Arsenie, prietenul meu din cer... De noua ani, eu nu vin aici ca sa cer ceva, ci ca sa spun ???multumesc”!”

Taurul din vis si cei doisprezece apostoli

Treptat, multimea adunata in jurul mormantului se risipeste. Este ora pranzului, si desi iarba e uda, inca, de brumele topite ale toamnei, oamenii se aseaza pe jos, astern stergare inflorate, pun cosurile cu merinde pe ele si se aseaza roata, de jur imprejur, apucandu-se de mancat. Cuvinciosi, fac lucrul acesta ca pe un ritual, de parca pranzul lor, luat langa ziduri de manastire, e impartit si cu sfintii pictati pe ea. Trec pe langa un grup care ma cheama prin semne. Dau buna ziua si primesc o bucata de slanina afumata, asezata pe o felie de paine de casa. ???Pentru parintele Arsenie!”, spune un barbat mai varstnic. ???Daca vreti si o tuica, sedeti aici, langa noi.” Sunt un grup de sateni din Densus, veniti peste deal, pe jos. Barbatul de langa mine are un nume mai rar intalnit: il cheama Paulini. Imi povesteste ca stramosii lui erau italieni, veniti in Tara Hategului inca din secolul 12. E pensionar, dar lucreaza la o ferma particulara din Densus si mai are indeletnicirea de paracliser la biserica satului. Femeile incearca sa imi explice ???duhul de pace” care le cuprinde de cate ori vin la Prislop. ???Nu ne mai certam cu barbatii o luna incheiata!” Nea Paulini are insa o istorie deosebita. Abia dupa zece ani de la inmormantarea parintelui Arsenie Boca la Prislop, s-a dus si el prima oara in pelerinaj. In noaptea urmatoare, a avut un vis ciudat, din care nu a inteles nimic. ???Eram in mijlocul unei arene, fata in fata cu un taur pe care il trageam de coada, ca sa-l impiedic sa ma impunga! Ce sa pricep din asa ceva? Dar n-a trecut nici o saptamana, cand pe islazul comunei mi-a iesit inainte taurul de la ferma unde lucram. Animalul scapase din ocolul sau, fara sa observe cineva. Iar eu aveam in mana o sacosa rosie din plastic!... Taurul s-a repezit, insa am reusit sa ma feresc intr-o parte si l-am apucat de coada, asa cum am nimerit. In acele clipe nu mi-am dat seama ca traiesc exact ceea ce vazusem in vis! La o fereala gresita, animalul a reusit sa ma impunga, fracturandu-mi cateva coaste. Cazut la pamant, namila de peste 300 de kg s-a impiedicat si s-a prabusit pe islaz, la un lat de palma de mine. Altfel, m-ar fi strivit! Am reusit sa fug, aruncand cat colo sacosa rosie. Abia pe patul de spital, la Hateg, mi-am dat seama ca visul acela fusese un semn! Si de la cine altcineva, decat de la parintele Arsenie?! Ma rugasem la mormantul sau pentru sanatatea nepotilor si pentru o batranete linistita, dupa o viata de munca.” In a treia zi de spitalizare, nea Paulini afla ca taurul a fost omorat de un roi de viespi, care l-au intepat pe tot corpul... ???Vedeti dvs.”, imi spune el, ???ca nimic nu este intamplator pe lumea asta? Chiar in ziua cand a trebuit sa aiba loc inmormantarea mea, taurul a fost ucis de veninul viespilor si l-au ingropat pe el in locul meu...” Mai inghitim un dumicat, mai inchinam o tuica, iar vecinul lui nea Paulini il indeamna: ???De ce nu spui ce ti-a povestit asistenta in spital?”. Barbatul ridica sprancenele stufoase si exclama: ???Asa e! Asta e o minune si mai frumoasa.” Cat a ramas in spitalul din Hateg, nea Paulini a povestit personalului medical patania lui neobisnuita cu taurul. Una dintre asistente i-a marturisit, la randu-i, convingerea ca primise si ea semne crestine si ajutor de la parintele Arsenie. Femeia era casatorita de cativa ani, dar nu putea avea copii. S-a dus de mai multe ori la Prislop si s-a rugat la mormantul parintelui, cu toate ca medicii ii dadusera un verdict categoric. ???Intr-o noapte”, zice nea Paulini, ???femeia s-a visat intr-o biserica, unde altarul avea douasprezece icoane mari, cu chipurile celor doisprezece apostoli. Asa ceva nu exista in realitate, pentru ca Iuda nu este pictat in nici o icoana. La putina vreme, ea a aflat ca la maternitatea spitalului din Hateg se nascusera doisprezece baieti, unul dupa altul, si toti fusesera abandonati de mamele lor, cu declaratii de abandon legale. Mai sunt mame netrebnice care fac asemenea marsavii” - ofteaza nea Paulini. ???Asistenta s-a dus sa-i vada pe bebelusi si s-a induiosat pana la lacrimi de mila lor. In aceeasi zi, a luat hotararea, impreuna cu sotul ei, sa-i boteze pe toti.” Nea Paulini ridica degetul aratator in aer, semn ca urmeaza sa spuna ceva extrem de important: ???Inchipuiti-va dvs. ca acei baietei au fost botezati cu numele celor doisprezece apostoli! Numai lui Iuda i-au schimbat numele. Tot spitalul a aflat vestea. Asta fusese cu cativa ani inainte de internarea mea. Ghiciti ce s-a intamplat dupa numai cateva luni? Ei bine, femeia a ramas gravida si a nascut apoi un baiat, pe care l-a botezat Arsenie, in semn de recunostinta fata de ajutorul primit de la parintele!...”

Epilog

Se lasa seara. Umbrele toamnei invaluie cerul in culori cenusii. Pelerinii incep sa plece. Nu mai au buchete de flori, iar cosurile sunt goale. Unul cate unul, autobuzele si masinile parcate la portile manastirii o iau din loc. Taranii din Densus au pornit inapoi, peste deal, tot pe jos, asa cum venisera. Duminica apune, odata cu soarele, dincolo de liziera padurii. Curtea manastirii se pustieste treptat. In deal, la mormantul parintelui Arsenie Boca, nu mai e nimeni. Pe locul de veci s-a adunat o capita de tufanele si crizanteme. Cateva sute de lumanari mai ard vitejeste, luptand cu paclele viorii. Intr-o singura zi, in locul acesta, aproape o mie de oameni au plans, s-au rugat, au cerut iertare si ajutor. Pe drumul intoarcerii catre casa, toti il duc in gand si in suflet pe ???Sfantul Ardealului”, cel care ii pazeste si le trimite semne de pe lumea cealalta. Pe masura ce noaptea inainteaza, mormantul sau incepe sa se inalte, amestecand licarul lumanarilor cu stelele de pe cer.


MARIUS PETRESCU
Fotografii de GEORGE DUMITRIU

http://www.youtube.com/watch?v=aRnx5le2M7w
am dat de aceasta inregistrare si sunt foarte curioasa daca este chiar vocea par arsenie boca. ce parere aveti?

predica a parintelui ARSENIE BOCA
 

,,De obicei,oamenii nu se intorc la Dzeu decat atunci cand dau de primejdie si necaz,insa cu mult mai bine e sa vii de buna voie la rosturile tale vesnice,si nu tras de maneca sau palit cu prajina din urma.Taina pocaintei e judecata milostiva ce o face Dzeu cu noi,pacatosii,cand mergem de buna voie si ne marturisim gresalele.Poate tocmai ptr. ca e asa smerita socoteala aceasta milostiva,nu pot sa vina la mantuietoarea ei binefacere cei cu mintea plina de stiinta si afumata de mandrie.Cum sa poata ei,care stiu totul,care stapanesc oamenii,care judeca oamenii,sa vina in genunchi inaintea unui preot si sa-si insire toate faradelegile si toate scarbele lor?De aceea ei dau de asprimea dreptatii,care ii fierbe in zeama lor pana li se inmoaie oasele trufiei''

calea crucii
 

Parintele ARSENIE BOCA a fost(si este si acum prin Duh)un duhovnic unic in tara noastra.Nu admitea alternative cand era vorba de pacate.In predicile lui nu insista prea mult asupra cuvantului Evangheliei,ci asupra purtarii noastre fata de Dzeu si fata de cuvantul Lui.Insista asupra vietii noastre practice,ptr. o traire crestineasca.Ii invata pe oameni cum sa inteleaga intamplarile din viata lor,cum sa dea sens vietii,cum sa-L urmeze pe HRISTOS.Iata cateva cuvinte rostite de parinte la o predica cu prilejul unui praznic de Inaltare a Sf.Cruci(14 septembrie):,,Iubirea lui IISUS nu a incetat nici pe cruce,zicand:PARINTE,IARTA-LE LOR CA NU STIU CE FAC.Iisus pt. noi a suportat chinurile Crucii,nu a ocolit-o,nu s-a lepadat de ea,nu s-a aparat,nu si-a strigat nevinovatia,nu a amenintat stapanirea si nici pe cei care ii cereau rastignirea.Este o mare deosebire intre noi si Iisus,care cautam pe toate pe toate cararile sa scapam de cruce ,sa ne ascundem pacatele si sa strigam in gura mare ce cruce grea avem de dus.Ne numim crestini,dar ducem crucea taras,facand de rusine crucea lui HRISTOS.Noi nu am suferit ca Hristos,dar cartim.El din dragoste pt. noi a facut-o fara cartire.Chiar daca suferim nu trebuie sa cartim,toate trebuie sa le rabdam pt. mantuirea noastra,ca si HRISTOS a rabdat pt. mantuirea noastra.Nu este alta cale de ispasire si mantuire a sufletelor,decat Calea CRUCII.Daca ar fi existat o alta cale,Dzeu ne-ar fi aratat-o pe aceea''.

despartirea de Sambata
 

Inainte de a pleca de la Sambata,parintele Arsenie l-a luat la o plimbare pe malul lacului pe ucenicul sau Ioan Sofonea(acum preot)zicandu-i:,,Ma,Ionica,uite,m-am ostenit atatia ani aici.Si-mi pare rau ca am vorbit de multe ori in zadar.Pentru ca oamenii au ascultat,dar au facut tot ce au vrut ei.Am predicat degeaba.Acum vad ca ceea ce am cladit in sufletele oamenilor se ruineaza''.Avea un regret.Atunci i-am raspuns:,,Parinte,ceea ce ati zidit dvs. in sufletele oamenilor nu va pieri niciodata''.Au fost cuvinte de consolare,incurajare,dar iata ca am avut dreptate,dupa mai bine de 60 de ani,cuvintele parintelui ARSENIE BOCA sunt VII si lucreaza in sufletul celor ce l-au ascultat atunci la Sambata,mai apoi la Prislop,la Draganescu,dar lucreaza duhovniceste si in inima celor care-l descopera acum.Ce putem face?Sa-i citim scrierile si sa-i urmarim invataturile,caci prin parintele ARSENIE BOCA ne vorbeste DUMNEZEU.

Un tovaras nevazut si bun-ARSENIE BOCA
 

,,Toti oamenii,fara deosebire,suntem in aceeasi vreme si fiii oamenilor,si fiii lui Dumnezeu(Ioan1,12-13),adica dupa trup suntem fapturi pamantesti,iar dupa duh fapturi ceresti;care insa petrecem pe pamant o vreme si iarasi la Dumnezeu ne intoarcem si ajungem iar Acasa!Fericit este cine se intoarce de bunavoie!Unii insa nu se mai intorc...Sunt cei ce asculta de vraja vrajmasa care-i scoate din cale si cu pofte pieritoare ii incalceste in lume.Vraja aceea a pacatului cu vremea le slabeste mintea si de asa fel le-o intoarce incat ajung sa zica binelui rau si raului bine,din fiii lui Dumnezeu facandu-se vrajmasii lui Dumnezeu.Vremea li se gata,lumina mintii li se stinge si asa ii prinde noaptea(Ioan9,4)-moartea-ramasi rataciti de Dumnezeu si neintorsi Acasa.Aici e toata drama omului cazut intre talhari,pe cand se pogora din Ierusalim in Ierihon,adica a lui Adam,cu toti urmasii,parasind raiul pt. lumea aceasta.Dar s-a pogorat din ceruri Samarineanul milostiv.El e cel ce ne-a facut datori sa stim ce suntem,cine ni-s parintii,de unde venim,ce-i cu noi pe aici si,intr-o lume cu viclene primejdii,cum sa ne purtam,cine ne cheama Acasa si cine ne intinde momelele.Ca de la carma mintii atarna incotro pornim si unde ajungem.Calea mantuirii e chiar Cararea pe care a mers Dumnezeu Insusi ca om adevarat,facandu-ni-se pilda intru toate si dandu-ne indrazneala.Pe cararea mantuirii merg insa doua feluri de calatori,caci de atunci un tovaras nevazut si bun merge cu noi,cu fiecare,in toate zilele,cu fiecare rand de oameni,pana la sfarsitul veacului.(Matei 28,20)''

predica a parintelui ARSENIE BOCA
 

Despre cauzele necazurilor care vin asupra noastră

[SIZE=4]Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Foarte adesea mă uit la voi cum venind de la depărtări mari, rupţi de oboseală, cu pâinea săracului în straiţă, alergaţi la mănăstire şi rămâneţi zile de-a rândul ca să auziţi cuvânt.
Dacă cineva s-ar uita la voi prin paginile Sfintei Scipturi ar spune cele spuse de proorocul Agheu către jidovii care nu mai mergeau la Biserică şi nu mai voiau să zidească templul din Ierusalim. Aceste cuvinte vi se potrivesc şi vouă. Şi tot din cauza asta vi se întâmplă ceea ce spuneam, că osteniţi de la mari depărtări, cu merindea săracului în straiţă. Vi se întâmplă pentru vremea când nu mergeaţi la biserică, la biserica voastră din sat, unde acelaşi cuvânt vi s-ar fi vestit încă din tinereţe. Cuvântul s-a vestit dar voi aţi tăndălit şi-aţi rămas acasă când se vestea cuvântul. Căci de unde era să înveţi să faci lucrul lui Dumnezeu ca să se coboare peste tine şi peste casa ta binecuvântarea lui Dumnezeu dacă n-ai fost la Biserică.
Dar nu numai că n-ai fost la biserică şi nu v-aţi îngrijit de casa lui Dumnezeu, dar nu v-aţi grijit nici de Biserica pe care o avem în noi, căci aşa se spune că trupul nostru este templu a Duhului Sfânt. Şi pe acesta l-aţi lăsat să se dărapene.
Iată cuvintele lui Agheu care se potrivesc aşa de bine şi nouă. Căci cum să nu se potrivească cuvintele Scripturii la toţi. Cuvintele lui Dumnezeu tuturor se potrivesc. Şi iată mustrarea lui Dumnezeu printr-unul din prooroci făcută jidovilor pentru că nu mergeau la biserică. Iată cum îi luminează şi cum îi îndeamnă să îşi repare biserica:
“Aţi tot aşteptat să aveţi mult, dar iată că aveţi puţin. Aţi strâns mult şi Eu am risipit truda voastră! Pentru ce? Din pricina templului acestuia care este dărâmat, iar voi zoriţi cu lucrul, fiecare pentru casa lui! De aceea cerul se va încuia şi nu-şi va mai da roua sa şi nici pământul roada sa. Eu am chemat secetă pe pământ şi peste munţi, peste grâu şi peste vin şi peste tot ce creşte din pământ; peste oameni şi peste dobitoace şi peste toată strădania mâinilor voastre”(Agheu 1.9-11).
Le spune Domnul prin proorocul Agheu aceste cuvinte pentru că nu mergeau la biserică şi nu-şi reparau templul din Ierusalim. Iar vouă astăzi, când veniţi de la mari depărtări cu multă osteneală şi cu pâinea săracului în straiţă, vi se potrivesc aceste cuvinte pentru că lucrurile s-au întors. Căci cât a fost biserică în sat voi tăndăleaţi cu alte lucruri. Cine poate zice că nu i s-a făcut cunoscut cuvântul lui Dumnezeu încă din tinereţe?! Iată că acum trebuie să veniţi până aici şi să faceţi osteneală ca asta.
Şi de-ar fi fost mănăstirea într-un loc unde a-ţi ajunge cu şi mai multă osteneală, cu şi mai multă greutate, să ştiţi că şi acolo v-aţi duce, aşa de mare e durerea când uscă Dumnezeu viaţa oamenilor. Aşa stau lucrurile într-o latură.
Să vedem cum stau lucrurile în latura în care se mai pot îndrepta. Şi vom pleca de la cuvintele unui prooroc împărat. Iată ce zice Dumenezeu prin gura proorocului David: “Ziua şi noaptea mă apasă mâna Ta şi se uscă vlaga mea, ca de arşiţa verii. Mi-am mărturisit însă păcatul şi greşeala mea n-am ascuns-o, şi-am zis: <<Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea>> şi îndată a ridicat pedeapsa păcatului meu. De aceea toată sluga credincioasă să se roage Ţie la vreme cuvenită şi chiar potop de s-ar stârni, pe acela nu l-ar potopi”(Ps 31.4-7).
Aşa a păţit şi David cum păţeşte tot cel ce păcătuieşte. Simte o uscăciune a vieţii, o tânjire a lui şi-a tuturor lucrurilor sale. Simte sabia lui Dumnezeu atârnând asupra sa pentru păcatele sale.
Ce e de făcut?
Astea-s şi necazurile care apasă peste toţi şi care vă aduc pe voi la mănăstire. Pentru necazurile voastre osteniţi. Căci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din ţepeneală, din uscăciunea vieţii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare până când vei căuta să te tămăduieşti.
Căci iată ce pricină are cu noi Dumnezeu. Nu cu noi căci doar suntem fiii Lui ci cu relele noastre. Asupra relelor, păcatelor, fărădelegilor noastre atârnă sabia lui Dumnezeu. Necazurile acestea vă ustură şi din pricina lor vine apoi şi uscăciunea vieţii voastre. Dacă necazurile sunt pricina pentru care veniţi aici, apoi pricina pentru care vi le trimite Dumnezeu sunt fărădelegile voastre.
Cum să scăpăm de sabia lui Dumnezeu care atârnă asupra noastră sau de păcatele nemărturisite căci pe acestea le urmăreşte sabia lui Dumnezeu? Proorocul şi împăratul David zice: “<<Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea>> şi îndată a ridicat - a înlăturat - pedeapsa păcatului meu”. Ce trebuie să facem? Să ne mărturisim toate fărădelegile noastre fără nici o ascundere şi-ndată va înlătura Dumnezeu osânda, şi-ndată sabia nu va mai atinge viaţa ta.
Însă luaţi seama că pentru aceea atinge Dumnezeu viaţa ta cu necazuri, pentru că nu te-ai mărturisit. Dacă zici că-ţi merg în curte şi-n viaţă toate rău, apoi înseamnă că ai păcate de care Dumnezeu vrea să te desfacă. De aceea să vrei şi tu ce vrea Dumnezeu, să te desfaci de rele, căci Dumnezeu nu vrea ca să atârne în veac sabia Sa asupra ta.
Să vă spun acum câteva feluri în care simţiţi voi sabia lui Dumnezeu asupra voastră.
Să zicem că cineva îţi face vre-o nedreptate. Tu în toate privinţele eşti cinstit şi o vecină, soţul, soţia sau unul din copii se va răzvrăti împotriva ta şi-ţi va zice cuvinte de ocară, desfrânat, desfrânată, cuvinte grele care-ţi pătrund inima ca o sabie şi nu pricepi ce poate fi, ba te şi mânii şi dai şi tu cu o sabie asupra lui şi aşa se ajunge la vrajbă şi la lucruri slabe. Şi vii aici ca să afli de ce păţeşti asemenea lucruri. Şi afli aici că necazurile acelea, nedreptatea aceea totuşi nu e o nedreptate ci este o nuia cu care Dumnezeu îţi aduce aminte de păcatele tale pe care tu nu le-ai mărturisit. Şi păcatul e acel cuvânt zis de vecina, de soţ sau de propriul copil, cuvânt care te-a săgetat la inimă. Pentru că tu ai uitat să mărturiseşti preotului unul din păcatele tale din tinereţe. Şi Domnul îţi aduce aminte. Tu poate ai uitat că ai început căsătoria cu stângul şi apoi te-ai cununat sau ai lepădat vre-un copil - şi aceasta e fărădelege înaintea lui Dumnezeu. E o ispravă a curviei chiar dacă eşti cununată după lege. Sau ai uitat să spui că numai ai osândit, sau ai gândit despre cineva acelaşi cuvânt şi-ai uitat să-l spui la mărturisire. Dumnezeu însă n-a uitat greşeala ta sau cuvintele tale. De aceea vrea ca să te spele, să te curăţească de toate relele tale.
Ce face cu tine? Doar îţi aduce aminte de relele pe care le-ai făcut. De aceea toate relele care-ţi vor fi împroşcate în obraz şi care vă vor săgeta la inimă nu le socotiţi ca necazuri ci staţi locului şi cugetaţi: n-am şi eu oare vreo greşeală ca asta? Pentru că vă spun că aşa lucrează Dumnezeu: îngăduie ca bărbatul tău, vecina ta, copilul tău să-ţi spună cuvinte de ocară ca astfel să-ţi aduci aminte de păcatul tău şi să te îndrepţi. Şi dacă tu ai uitat sau ţi-a fost ruşine să-l mărturiseşti preotului - şi nu trebuia să-ţi fie ruşine ci ruşine de păcatul tău numai - pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu să-l auzi din gura altuia şi cu toate că tu juri că nu eşti vinovată de aşa ceva, şi acum nici nu eşti, dar ai acel păcat din tinereţe şi nu l-ai mărturisit. Asta e pricina vrajbei: păcatele nemărturisite.
Şi când pricepi vrajba cu rostul ei, trimisă fiind de la Dumnezeu, atunci recunoaşte-ţi păcatul tău şi spune-l sub patrafir ca să nu mai atârne pedeapsa lui Dumnezeu asupra ta “<<Mărturisi-voi păcatul meu>> şi îndată va înlătura pedeapsa păcatului meu”. Căci zice în alt loc: “Multe sunt bătăile care ajung pe păcătos; iar pe cel ce se teme de Domnul, mila îl va întâmpina”(Ps 31.11). Da, necazurile sunt mila lui Dumnezeu cu noi oamenii. Cum te-ai teme de un şarpe pe care l-ai avea în buzunar şi-ai face ce-ai putea numai să scapi de el, ai arunca şi haina de pe tine cu el cu tot numai să scapi, căci poate găuri buzunarul şi să te muşte, tot aşa să faceţi şi cu păcatele.
De aceea vă spun să faceţi spovedanie curată cum n-aţi făcut în viaţa voastră. Iar de vă veţi aduce aminte şi de păcatele pe care vi le-a adus aminte soţul, vecina, propriul copil, apoi rugaţi-vă şi pentru gura slabă care v-a atras luarea aminte căci prin aceea lucrarea lui Dumnezeu s-a făcut.
Credeţi voi lucrul acesta?! Apoi ţineţi-l minte. Pentru cel care te ocărăşte roagă-te, ca pentru un binefăcător, întoarce-te cu bunătate spre el şi-şi va întoarce şi Dumnezeu faţa cea luminoasă spre tine. Biruiţi răul cu binele căci de partea binelui e Dumnezeu şi oare nu e mai tare Dumnezeu ca răul?
Lipiţi-vă inima de lucrul lui Dumnezeu căci zice Domnul: “cheamă-mă pe mine în ziua necazului tău şi te voi ajuta”. Nu mai chemaţi pe dracul, pe bată-l Crucea, căci dacă tot pe el îl chemaţi el vă va ajuta şi el vă va aduce risipă şi moarte.
Deci lipiţi-vă de cele ale lui Dumnezeu. Şi chiar de vă trimite necazuri, apoi vi le trimite cu rost. Şi de-ndată ce vei mărturisi păcatul tău Domnul va ridica pedeapsa păcatului tău. Şi chiar de vor mai veni necazuri asupra ta tu nu le vei mai socoti necazuri ci mila lui Dumnezeu cu tine şi aşa vei ieşi biruitor asupra lor. De aceea rugaţi-vă pentru cei care vă blestemă. Şi asta stă scris! Căci lucru bun fac dar nu vedeţi voi.
Cum v-am mai spus, toţi cei ce vreţi să coboare umbra lui Dumnezeu peste viaţa voastră, să dobândiţi ocrotirea lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste ostenelile mâinilor voastre, curăţiţi-vă sufletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie curată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vie mila lui Dumnezeu şi ocrotirea lui Dumnezeu asupra ta şi asupra a tot lucrul mâinilor tale. Amin.

(Cuvânt ţinut în Sfânta Biserică în ziua de 25.02.1942)[/SIZE]

Din zicerile părintelui Arsenie Boca (Partea I)
"Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc"
Avea o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte totdeauna esenţialulî într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat avea răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pildă, când l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi-a şi spus un cuvânt, o formulă. Zice: "Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc". Deci avea o posibilitate de a formula ceva.
"Nici abuzul, nici refuzul"
În legătura cu sexualitatea în familie, Părintele Arsenie zicea: "Nici abuzul, nici refuzul".
"Cu mine de doua ori trebuie sa se intalneasca omul..."
Parintele zicea ca de doua ori trebuia sa se intilneasca omul cu el: o data cind ii spune si a doua oara la moarte, sai spuna daca a facut ce ia spus. Foarte corect! Ce rost are sa mearga cum merg unii ca sai spuna unul, ca sai spuna altul, ca un cuvint de folos, ca nu stiu ce... si apoi aduna la cuvinte de folos si nu implineste nimic!
"Cine face curte nu face carte"
Parintele Arsenie zicea: "Cine face curte nu face carte".
"Nasteti-va sfinti!"
Parintele Arsenie ii indemna pe oameni sa nasca sfinti. Bineinteles ca pentru a naste sfinti trebuie sa fi sfint sau trebuie sa tragi de tine spre idealul sfinteniei. Si cind incepem sa ne ocupam de noi insine, putem sa ne cunoastem, sa aflam negativele noastre, sa cunoastem incarcatura data de altii si pusa in noi, s-o rezolvam, dar aceasta cere timp si osteneala.
"Sa-ti feresti capul de frig si de prostie!"
E un cuvint care merita sa fie stiut si urmat, el putind fi de folos tuturor celor ce nu iau aminte la ei insisi, tuturor celor care vreau sa braveze si nu se gindesc la urmarile pe care le pot avea, spre raul lor, niste atitudini care nu sunt destul de bine gindite si controlate. Sa luam deci aminte la cuvintul de mai sus si sa-l implinim in cele doua laturi ale lui.
"Conceptia de viata crestina"
Cita o avem, ne statorniceste in gindul si dorinta de a ne ridica mai presus de fire, de a indumnezeii firea, prin harul si indurarile si iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea folosim si resursele firesti cite le avem la indemina, aerul, aerul bun, hrana rationala, somnul si energia vitala, pe care nu vrem sa o risipim pe placeri, ci vrem s-o canalizam spre binele nostru material si spiritual. Asa dorea parintele Arsenie, care a formulat indreptarul de viata, pe care l-a predat tinerilor si oricui care vrea sa ia aminte la el.
"In mintea strimba si lucrul drept se strimba"
Asa obisnuia sa spuna parintele Arsenie, care urmarea pentru oameni o minte dreapta si lucruri drepte si indreptate de mintea cea buna. Valoarea acestui cuvint o intuiesc toti cei
ce il aud, si asta se intimpla des, caci noi il aducem inaintea vizitatorilor si inchinatorilor nostri, mai ales atunci cind au prilejul sa vada o pictura a parintelui Arsenie reprezentind Adormirea Maicii Domnului, pictura in fata careia se opresc cu admiratie multi dintre cei ce viziteaza Manastirea Brincoveanu de la Simbata. Mintea se strimba in urma patimilor si se indreapta pe masura curatirii de patimi. Cind mintea se indreapta, vede lucrurile drept, deci asa cum sunt ele.
"In mintea strimba si lucrul drept se strimba".
Asta le place la multi, am bagat de seama ca le place. Cind le spun ca Parintele a zis ca "in mintea strimba si lucrul drept se strimba", oamenii rid in general. De ce rid? Pentru ca isi dau seama ca asa e. Numai ca e greu sa stii cind ti-e mintea strimba.
"Cea mai lunga cale este calea care duce de la urechi la inima"
Cea mai lunga cale este calea care duce de la urechi la inima, adica de la informatie la convingere. Oameni de informatie religioasa sunt mai multi decit cei ce au convingeri religioase. E necesara si informatia, care adeseori se face prin auzire. Dar a ramine la informatie inseamna doar a fi la inceputul drumului "la urechi". Pina la inima mai e o cale lunga, "cea mai lunga cale".
"Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse"
Cuvintul acesta ne aduce aminte de un cuvint asemanator, cu circulatie mai ales in lumea din Apus: "Un sfint trist este un trist sfint". Parintele a fost intotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinta noastra fiind "izvor de bucurie", crestinismul fiind "religia bucuriei". Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Sai :"Acestea vi le spun ca bucuria Mea sa fie intru voi si ca bucuria voastra sa fie deplina" (Ioan 15, 11).

SONDAJ: Ar trebui canonizat Părintele Arsenie Boca?
 

sa ajutam la canonizarea parintelui Arsenie Boca semnand aceasta petitie
 

http://ortodoxiacatholica.wordpress....orba-de-dreap/
http://ortodoxiacatholica.wordpress....-arsenie-boca/

După cum spuneam și pe un alt topic cei care stau cu mâinile în sân sunt buni la datul cu părerea. Păi nu ai cum să-l cunoști pe părintele Arsenie când tu nu ești în stare să-i citești o carte. Apoi vorbim de pictură cel mai probabil nici mpcar să fi văzut fizic acea pictură. E ușor de observat că BO este pictată în lumină, iar BC într-o umbră...deci de unde s-a ajuns la concluzia cea prezentată în articolul de mai sus? Dar se pare că e mai ușor să vedem doar greșeala celuilalt și să repetăm ca papagalii ce spune baba la colțul de stradă decât să gândim.

Uite aici un material edificator, pr Savian Bunescu (care l-a cunoscut pe părintele Arsenie) îți explică mai bine: http://www.youtube.com/watch?v=-DFwWDwrjrY

Deci parintele care detine blogul in cauza e o baba de la colt de strada, asa-i? Cam ca papesa Ioana? :)) Serios, argumentele aduse de sfintia sa nu fac doi bani, nu? Chit ca sunt din Sfintii Parinti.

Ai avut curiozitatea să citești tot articolul pe care l-ai postat?