Iubirea şi iertarea pot schimba orice suflet
 

Într-o casă sărăcăcioasă trăia odată o tânără de o frumuseţe răpitoare, împreună cu tatăl ei; frumuseţea exterioară era însă umbrită de cea interioară. Tânăra avea un suflet curat, inocent, plin de iubire pentru Dumnezeu, pentru semenii ei şi nu se trudea pentru a-şi menţine frumuseţea exterioară, pentru ea contând doar sufletul omului.


Spre deosebire de fiica sa, tatăl era un om morocănos, căruia nu îi convenea niciodată nimic şi era mereu pus pe ceartă. Văzând credinţa fetei, adesea izbucnea hulindu-l pe Dumnezeu sau bătându-şi joc de comportamentul singurei lui fiice. Într-o zi, înainte de a sosi vremea Sfintei Liturghii, fata gătea tocăniţă de legume. Nu terminase însă pregătirea ei, când toaca a bătut; neavând cui să îi lase în grijă tocăniţa, a lăsat-o şi a mers la biserică.

Vrăjmaşul diavol îi şopteşte viclean la ureche, îndemnând-o să plece înainte de terminarea slujbei.

- Eşti o fată săracă. Acele legume sunt unică hrană a ta şi a tatălui tău pe următoarele zile. Du-te acasă să vezi dacă nu cumva s-a prins mâncarea şi miroase urât... biserica nu pleacă nicăieri şi vei mai putea veni la slujbă şi altă dată.

Dându-şi seama de la cine vin gândurile, tânăra răspunde:

- Dumnezeu Care hrăneşte orice făptură a Sa va avea grijă şi de mâncarea mea.

După ce şi-a făcut semnul Sfintei Cruci, a ascultat cu atenţie slujba până la sfârşit. S-a întors acasă liniştită, cu pace în suflet dar când deschide uşa, minune mare: în loc de mirosul urât care ar fi fost normal din cauza mâncării arse, în aer plutea o mireasmă deosebită, nelumească. Uimită s-a întors în bucătărioară; ridicând ochii, vede un tânăr frumos, cu faţa strălucitoare şi cu o privire blândă care purta un veşmânt dumnezeiesc. Mâneca dreaptă îi era suflecată şi în mână ţinea o lingură cu care amestecă mâncarea. După puţin timp, minunatul bucătar gustă din mâncare iar apoi scoate din sânul său o batistă mică de unde ia nişte mirodenii şi le aruncă cruciş în oală.

Zâmbindu-i, îndată îşi desface aripile şi zboară spre Cer. Speriată, tânăra se întoarce spre răsărit şi începe să se roage lui Dumnezeu.

- Doamne, nevrednicia mea este mult prea mare... cine sunt eu pentru a-L trimite pe îngerul Tău să aibă grija mea? Îţi mulţumesc pentru iubirea Ta nemăsurată, îţi mulţumesc pentru purtarea Ta de grijă, îţi mulţumesc pentru că, deşi sunt o păcătoasă care nu merită să îţi fie fiică, m-ai primit în braţele Tale ocrotitoare.

În timp ce se ruga, se aud zgomote puternice afară; tatăl sosise acasă... o stare de nervozitate îl stăpânea determinându-l să urle şi să dea cu piciorul în tot ce îi ieşea în cale.

- Mi-e foame, vreau să mănânc! Se auzi vocea groasă şi impunătoare a bărbatului. Trânteşte uşa.

- Unde este mâncarea şi ce este cu mirosul acesta? Smerită, fata îi serveşte mâncarea fără să scoată nici o vorbă. Îndemnat de un gând rău, fără nici un motiv, tatăl izbucneşte când vede mâncarea din faţa lui.

- Eu nu mănânc o asemenea porcărie. Ridică vasul şi-l întoarce cu fața-n jos... vroia ca mâncarea să cadă pe podea, dar aceasta nu căzuse. Intrigat, aruncă cu putere farfuria în perete, dar în loc ca mâncarea să se împrăştie aceasta rămânea intactă la fel ca şi farfuria. Turbat de furie, o apucă strâns de braţe pe fiica lui:

- Ce ai făcut? Farmece?

- Eu.. eu...

- Ţi-am zis să nu te mai rogi Dumnezeului tău. Uite ce s-a întâmplat din vina ta. Precum o fiară, se îndreaptă spre camera fetei, dorind să rupă crucea ce se odihnea pe perete, însă când luă crucea în mână, o arsură cumplită îi cuprinde întreg trupul, făcându-l să se zvârcolească de durere. Tânăra, cu lacrimi în ochi, fuge în faţa singurei icoane pe care o avea, în afară de cruce, şi căzând în genunchi, se roagă duios.

- Dumnezeule, iartă-l, nu ştia ce face. Te rog, opreşte-i durerea sau dă-mi-o mie, dar nu îl lăsa să sufere aşa. Te rog, Doamne, fie-Ţi milă de el... suspinând uşor, continuă rugăciunea. Facă-se voia Ta şi iartă-mă pentru această îndrăzneală. Răspunsul îl primeşte îndată. O voce îi şoptea în suflet şi în minte să ia crucea care căzuse alături de tatăl ei şi să-l atingă cu ea. Fata a urmat vocea lui Dumnezeu şi durerea tatălui ei a dispărut. Fără a scoate vreo vorbă, acesta se ridică şi pleacă, lăsându-şi fată singură în cameră micuţă. După vreo două ore, se întoarce... ochii îi erau înlăcrimaţi iar în mână ţinea o micuţă icoană pe care o cumpărase din banii care îşi pusese în gând, înainte să-i cheltuiască pe băutură. Fata, care rămăsese în acelaşi loc, aşteptându-şi tatăl, îl priveşte uimită.

- Primeşte această iconiţă, fetiţa mea. Primeşte-mi şi iertarea.

- Nu am pentru ce să te iert, tăticule. Mulţumesc! Zise, îmbrăţişându-l bucuroasă.

- Vino în bucătărie, nu ai mâncat nimic. Mâncarea îşi păstrase dumnezeiasca mireasmă. Gustând din ea, o dulceaţă nespusă îi cuprinde, toate simţurile lor preschimbându-se şi dobândind ceva dumnezeiesc.

Iubirea şi iertarea sunt flori ale sufletului iar dacă ai aceste flori, poţi alunga iarna cumplită care îngheaţă multe inimi înveninându-le cu trufie, mâhnire, cruzime şi ură.

Dumnezeu să ne dea puterea de a ne scoate inimile din iarnă grea şi să sădim în ele florile atât de necesare udate de ploaia credinţei.! Să credem cu toată fiinţa noastră în Dumnezeu care toate le poate câte le voieşte.

Omul care nu trece prin încercări, spunea părintele Paisie Aghioritul, care nu vrea să-l doară nimic, care nu vrea să fie mâhnit sau să i se facă vreo observaţie, ci vrea să trăiască bine, este în afara realităţii duhovniceşti.
Atunci când îl cercetează durerea pe om, înseamnă că îl vizitează Hristos. În timp ce atunci când omul nu trece prin nici o încercare este ca şi cum l-ar părăsi Dumnezeu. Cuviosul Paisie vorbeşte aici despre cel care nu primeşte reaua pătimire pentru dragostea lui Hristos, spunându-şi în sinea lui: „Sunt sănătos, am poftă de mâncare, mănânc bine, sunt liniştit“ şi nu spune nici măcar un „Slavă ţie, Dumnezeule“. Cel puţin dacă ar recunoaşte că toate aceste binecuvântări sunt ale lui Dumnezeu, situaţia s-ar aranja oarecum. Să spună: „Nu meritam toate acestea, dar fiindcă sunt neputincios, de aceea Dumnezeu mi le-a rânduit pe toate“.
În viaţa Sfântului Ambrozie de Milan se spune că, odată, ierarhul a fost găzduit de un oarecare bogat. Iar sfântul, văzând avuţiile nemăsurate ale aceluia, l-a întrebat dacă a fost încercat vreodată de vreo mâhnire. „Nu, niciodată, i-a răspuns acela. Bogăţiile mele se înmulţesc necontenit, ogoarele îmi rodesc mereu. Nu am simţit niciodată durere şi nici vreo boală nu m-a cercetat.“
Atunci sfântul a lăcrimat şi a spus însoţitorilor săi: „Pregătiţi trăsurile ca să plecăm repede de aici, fiindcă pe acesta nu l-a cercetat Dumnezeu.“
De îndată ce au ieşit în drum, casa bogatului s-a scufundat. Traiul bun al aceluia dovedea că Dumnezeu îl părăsise.

Cuviosul Paisie Aghioritul

Un crestin a mers la duhovnicul său:
- Părinte, nu mai pot. Când aveam un copil sau doi copii, în fiecare săptămână citeam câte o carte duhovnicească si în fiecare zi aveam o oră de rugăciune. Când a venit al treilea, mi-a fost greu să rămân cu această rânduială. Si mi-ati usurat canonul. Dar acum, de când sotia l-a născut si pe al patrulea, cedez. Nu mai rezist. Abia prididesc să fac treaba în casă. M-a biruit deznădejdea. Unde mai e viata mea de crestin?
Părintele i-a spus:
- Să stii că viata de crestin nu se numără numai în cărti citite si în ore de rugăciune. Chiar dacă ti-am scurtat canonul, poate că vei avea mai multă plată acum pentru o catismă la Psaltire în fiecare seară decât aveai înainte pentru un canon mai greu. Dumnezeu judecă lucrurile după alte măsuri. Dacă vei sti să fii un tată si un sot bun, nu te vei îndepărta de mântuire. Ispitele pe care le înfrunti acum îti vor aduce binecuvântarea lui Dumnezeu.
- Dar mi se pare că tot ce e mai frumos în mine se ofileste.
- Înseamnă că pe undeva gresesti. Viata de familie nu trebuie să te rupă de Dumnezeu. Încearcă si tu să îti faci timp pentru suflet. După ce faci ceva treabă prin casă, fugi si mai citeste câteva pagini din Biblie sau din altă carte duhovnicească. Când ai putin timp liber, fă câteva metanii. Si mai si relaxează-te, ca să nu cedezi de prea multă încordare. Pentru că nici lupta disperată pentru un minut de rugăciune în plus nu e neapărat bună. Dacă stai în tensiune, de rugăciune nu te vei putea bucura si nici mintea nu va lua aminte atunci când citesti. Cu măsură: iar lucru pentru familie, iar rugăciune. Iar lucru pentru serviciu, iar citire… Si lucrează tot asa, cu răbdare, si mântuieste-te.

Intr-o buna zi , un baietel de sapte ani s-a apropiat sovaielnic de sora lui mai mare si i-a pus o intrebare care il framanta de multa vreme : " Poate cineva sa il vada cu adevarat pe Dumnezeu ?"
Ocupata pana peste cap cu ajustarea sprancenelor , fata i-a raspuns iritata : " Desigur ca nu , prostutule ! Dumnezeu isi are salasul in inaltimile cerului si nimeni nu are cum sa il zareasca !"
A trecut catava vreme , dar importanta problema continua sa nu ii dea pace baiatului .Asa s-a facut ca , in cele din urma, s-a apropiat de mama lui , absorbita de pregatirea pranzului, si i-a spus :"Mama , l-a vazut cineva vreodata pe Dumnezeu ?" "Nu , nu chiar " , i-a raspuns mama ."Dumnezeu este o faptura fara trup care traieste in adancul inimilor noastre , asa ca nimeni nu a avut cum sa il vada asa cum ma zaresti tu pe mine ".
Cumva satisfacut de aceasta explicatie , baietelul si-a astamparat pentru o vreme curiozitatea nesatioasa.
Nu mult timp dupa aceea , el a plecat la pescuit impreuna cu bunicul sau . Desigur , s-au simti foarte bine impreuna , incercand sa vada care dintre ei vor momi cei mai multi pesti ascunsi in lumea de sub apa. Timpul a trecut pe nesimtite si apusul soarelui i-a surprins aflati inca pe marginea lacului.Culorile amurgului erau de o frumusete neobisnuita , iar bunicul privea cu incantare desfasurarea de frumusete din fata lui.Vazand expresia de seninatate si satisfactie de pe fata batranului , baiatul a ezitat un moment , dar nu s-a putut impiedica sa intrebe : ": Bunicule , nu mai aveam de gand sa mai spun acest lucru altcuiva , insa exista ceva care ma nedumereste de multa vreme.Poate vreun om sa il vada cu adevarat pe Dumnezeu ?"
Batranul nu a parut sa fie surprins de aceste cuvinte.A ramas neclintit , cu fata catre apus si , in cele din urma , a spus cu o usoara uimire : "Nepoate , nu stiu cum se face dar, oriunde mi-as indrepta privirea , nu il vad decat pe Dumnezeu ."

Smerenia este cea mai importantă virtute
 

Un monah s-a dus la un părinte sfânt şi l-a întrebat: Cum ai dobândit o smerenie aşa de mare şi atâtea harisme, părinte? Fiul meu, i-a spus părintele, eu sunt plin de slăbiciuni şi neputinţe, sunt mai rău decât toţi. Monahul a stârnit. Atunci părintele îi zice: Primarul satului este ca împăratul în satul lui: însă când împăratul îl cheamă în capitală şi se întâlneşte cu miniştri şi generali, atunci vede că e un nimic, un zero: astfel, cu cât se apropie cineva de Dumnezeu, cu atât se smereşte mai mult. Smerenia este cea mai importantă dintre virtuţi: când o dobândeşti, vrăjmaşul nu poate să te lovească. Se dobândeşte încet-încet, îţi trebuie ani întregi pentru a o dobândi pe deplin: însă când o dobândeşti, nu mai e nevoie de strădanie, va lucra de la sine. (Părintele Efrem Athonitul, Despre credinţă şi mântuire)

E în engleză, dar sper că întelegeti, majoritatea
 

A poor Jew finds a wallet with $700 in it. At his synagogue, he reads a notice saying that a wealthy congregant lost his wallet and is offering a $100 reward for it. He spots the owner and gives him the wallet.
The rich man counts the money and says, "I see you already took your reward."
The poor man answers, "What?"
"This wallet had $800 in it when I lost it."
They begin arguing, and eventually come before the rabbi.
Both state their case. The rich man concludes by saying, "Rabbi, I trust you believe ME."
The rabbi says, "Of course," and the rich man smiles. The poor man is crushed.
Then the rabbi hands the wallet to the poor man.
"What are you doing?!" yells the rich man.
The rabbi answers, "You are, of course, an honest man, and you say the wallet you lost had $800 in it. Therefore I'm sure it did. But if the man who found this wallet is a liar and a thief, he wouldn't have returned it at all. Which means that this wallet must belong to somebody else. If that man steps forward, he'll get the money. Until then, it belongs to the man who found it."
"What about my money?" the rich man asks.
"Well, we'll just have to wait until somebody finds a wallet with $800 in it..."

Cred ca e instructiva istorioara.
Dar sa-ti spun ceva ce se pare ca nu sti: sunt multi oameni care doar citesc postarile de pe forum si nu stiu engleza. Eu cunosc cel putin 2 persoane. Acestia nu au cont deschis dar se bucura, de fiecare text din care se poate invata ceva.
Acestora, si mie, de asemenea, ne pare rau ca nu stim limba engleza...
Dar, probabil nu ai scris si pentru noi.

despre lacomie si intelepciunea rabinica
 

OK, era vorba de un evreu sarac care gaseste un portofel cu 700 dolari in el.
La sinagoga citeste un anunt ca un enorias bogat si-a pierdut portofelul si ofera o recompensa de 100 dolari gasitorului. Se duce, il vede pe pagugas si ii da inapoi portofelul.
Acum evreul bogat zice : Vad ca ti-ai luat recompensa. Aveam 800 dolari in portofel cand l-am pierdut.
Incep ei sa se certe pe tema asta si ajung la rabin.
Acolo, bogatasul spune : Dle rabin, sper ca ma credeti pe mine !
Iar rabinul : Desigur. (bogatasul zambeste, iar saracul este distrus)
Dupa care ii da portofelul evreului sarac.
- Cum, ce faceti?! sare bogatasul.
Iar rabinul raspunde : Desigur, cred ca sunteti un om onest cand spuneti ca portofelul avea 800 dolari in el cand l-ati pierdut. Dar si acest om care l-a gasit, daca ar fi un mincinos si un hot, nu v-ar fi inapoiat portofelul. Ceea ce inseamna ca acest portofel apartine altcuiva. Daca acel om iese in fata, o sa i-l dau. Pana atunci el ii apartine gasitorului.
- Dar cu banii mei cum ramane ?!? intreaba bogatasul
- Ei bine, spune rabinul, va trebui sa asteptam pana cand cineva gaseste un portofel cu 800 dolari in el.

Când avem voie să ne mâniem? De ce ne mâniem? V-aţi pus vreodată aceste întrebări? Când este mânia o patimă şi când este ea îngăduită, ba chiar binecuvântată? Răspunsul îl aflăm la cel mai mare predicator pe care l-a avut Biserica Răsăriteană.
Vorbind despre mânie, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Mânia s-a dat nouă nu spre a vătăma pe aproapele, ci spre a îndrepta pe cei aflaţi în păcat şi spre a ne trezi din lenevire. Mânia a fost sădită în noi ca un fel de bold spre a ne face să stăm cu tărie împotriva diavolului, spre a ne înverşuna împotriva lui, nu spre a ne pune pe unii împotriva altora. Eşti înclinat spre mânie? Mânie-te pe păcatele tale: mustră-ţi sufletul, biciuieşte-ţi cugetul, fii aspru judecător, nemilostiv întru osândirea păcatelor tale. Aceasta este calea spre a face mânia de folos. Aceasta este pricina pentru care Dumnezeu a sădit mânia în noi“.
Necazul este că cei mai mulţi dintre noi ne mâniem pentru fleacuri: ne îmbrăcăm dimineaţa în grabă şi la plecare, când ne încălţăm ni se rupe şiretul de la pantofi; sau ratăm verdele la semafor din pricina unui şofer mai lent aflat în faţa noastră. Ne mâniem pentru astfel de lucruri, dar nu simţim nici o mânie faţă de nedreptăţile şi păcatele din viaţa noastră sau din societate. În concluzie, putem zice că „măsura omului este dată de mărimea lucrurilor pentru care se mânie în viaţa sa“. (Preluare din volumul „Vitamine duhovniceşti“, Anthony M. Coniaris, Editura Sophia, 2009)

Sa nu ne razbunam pe cei ce ne supara.
 

Un frate fiind asuprit de un alt frate, a mers la avva Sisoe Tebanul şi a zis:

- Părinte, m-a asuprit un frate şi vreau să mă răzbun singur.

Iar stareţul îl ruga, zicându-i:

- Nu, fiule, ci lasă-l mai bine în plata lui Dumnezeu şi Acela să te răzbune.

Iar el zicea:

- Nu-l voi lăsa de nu mă voi răzbuna.

Deci a zis stareţul:

- Să ne rugăm lui Dumnezeu, frate.

Apoi sculându-se a zis:

- Dumnezeule, de acum noi spre Tine nu mai nădăjduim, să nu Te mai îngrijeşti de noi, nici să răsplăteşti celor ce ne fac strâmbătate nouă, pentru că noi singuri ne vom răzbuna.

Iar fratele, auzind acestea, a căzut la picioarele părintelui, zicând:

- Iartă-mă, că de acum nu mă voi mai sfădi cu fratele şi-l voi ierta. Şi i-a zis stareţul:

- Să mă crezi, fiule, că acela ce se mânie pe fratele său va pierde toată fapta cea bună şi rob diavolului se face pe sine.

(Î.P.S. Pimen Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Din cuvintele duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2003, p. 270)
Sursa:
http://www.doxologia.ro/cuvinte-duho...i-ce-ne-supara

Sf. Serafim de Virita - o pilda despre puterea rugaciunii pentru aproapele
 

Un barbat tanar a ajuns alcoolic si a inceput sa dea pe bautura totul din casa. Sotia nu a mai rezistat sa duca o astfel de viata si a plecat impreuna cu copilul. Un prieten de-al lui a aflat in Virita traieste un monah batran care ii tamaduieste pe alcoolici si a inceput sa-l convinga sa mearga la el, poate il va ajuta sa se vindece.
Mult timp acela nu a vrut sa mearga, dar mai pe urma s-a lasat convins. Au luat bilete si au ajuns pana la Leningrad. Cand au sosit la gara Vitebsk, prietenul acestui betiv s-a dus la casa sa cumpere bilete si, cat a stat la rand, alcoolicul s-a dus la toaleta si i-a propus cuiva pentru un sfert de litru de alcool sa-i dea hainele: si-a dat de pe el cizmele si lenjeria de corp si a ramas numai in flanela si pantaloni, iar sfertul l-a baut pe loc. Prietenul l-a cautat, dar nicicum nu putea intelege cand si unde a reusit sa bea. S-a urcat in tren si au plecat. Sosind la casa staretului, au pasit in hol, iar parintele in acest timp explica pilda despre oaia pe care pastorul merge sa o caute. Betivul a spus prietenului sau:
- Unde m-ai adus tu, aici oameni nu sunt, ci numai oarecare oi.
Cei beti adeseori devin slobozi la gura si vrajmasul ii impinge sa ia in ras si sa batjocoreasca cele sfinte:
- Pentru nimic nu voi intra aici, nu am ce face aici.
Si indata a auzit glasul staretului:
- Serghei, vino incoace!
Indata i-a sarit betia si l-a intrebat pe prietenul sau, sa intre.
- De unde ma stie el?
Dar staretul a repetat cu glas tare:
- Serghei care a venit la mine cu prietenul sau, sa intre.
Serghei a intrat si a vazut o multime de oameni, iar staretul a spus:
- Iata, scumpii mei frati si surori, pe acest om l-au parasit mama si sotia. El a ajuns intr-o situatie groaznica, abia a dat in gara pe o sticla de votca lenjeria si camasa si a venit aici numai cu o flanela. Oamenii l-au parasit, dar nu l-a parasit Dumnezeu. El l-a trimis pe prietenul acestui om care l-a adus aici cu nadejdea in ajutorul nostru. Domnul i-a ajutat fiindca pentru el au facut rugaciune. In aceste clipe inlauntrul acestui om se da o lupta infricosata - duhul cel rau care a intrat in el il indeamna si vrea ca el sa ma loveasca pe mine si pe prietenul sau, iar apoi sa fuga de aici, si este greu sa-l putem tine pe acest om. Duhului rau nu-i prieste aici si nu poate sa sufere, fiindca aici oamenii se roaga. Si iata, dragii mei, acum numai de noi depinde unde se va duce si ce va ajunge acest om nefericit! Haideti toti impreuna sa ne rugam lui Dumnezeu si Maicii Domnului ca sa-i ajute acestui om.
Toti cati se aflau in chilie au inceput sa se roage, iar unii au inceput chiar sa planga. Si indata acest betiv a cazut la pamant si a inceput sa se loveasca cuprins de tanguire. Mult timp a stat astfel si a plans, iar oamenii se rugau.
La sfarsit, staretul a spus:
- El nu va mai bea de acum inainte, el a voit sa se sinucida, dar nu a facut-o fiindca pentru el se facea rugaciune. Rugaciunea ingradeste si respinge cumplitele indemnuri ale puterii intunecate. Si mai cu deosebire este puternica rugaciunea celor apropiati. Rugaciunea mamei, rugaciunea prietenului - ea are o mare putere.
Pana la sfarsitul vietii, Serghei nu a mai pus alcool in gura, a devenit profund credincios si fiu duhovnicesc al staretului.

Trăia odată un credincios vestit pentru viaţa lui austeră. Într-o zi, aflându-se în faţa altarului L-a chemat pe Dumnezeu, zicându-i:
- Doamne, aş fi în stare să fac orice, absolut orice, din dragoste pentru Tine. Supune-mă la orice încercare şi vei vedea că spun adevărul.
- Ia un vas, i-a spus un glas îngeresc, umple-l ras cu ulei, pune-l pe cap, străbate piaţa şi apoi oraşul, stradă cu stradă, şi întoarce-te, dar bagă de seamă, să nu iroseşti niciun strop de ulei.
Omul a umplut vasul, l-a aşezat pe cap şi a pornit cu braţele întinse în echilibru, rostind la tot pasul: „niciun strop să nu se irosească!".
Era zi de târg şi bărbatul a străbătut întreg oraşul, stradă cu stradă, fără să piardă niciun strop de ulei.
Mulţumit s-a întors şi a aşezat vasul la biserică. A luat icoanele drept martore a izbânzi sale, dar tăcere. Şi în zilele următoare icoanele au rămas mute. Cuprins de disperare, omul, cu capul pe genunchi, plângea amar şi repeta printre suspine: „şi totuşi nici un strop nu s-a irosit".
Atunci s-a auzit un glas iarăşi:
– La ce-mi trebuie Mie uleiul tău, omule?
Ce să fac eu, Dumnezeu, cu un vas cu ulei?
De câte ori, în timp ce purtai vasul pe cap, de câte ori, omule, te-ai gândit la Mine? Niciodată!
Aşa era, omul se gândise numai la ulei.
– Mai bine ai fi răsturnat vasul şi te-ai fi gândit la Mine, cu iubire.
Lasă de-o parte încercările, care te fac vestit, şi iubeşte-Mă cu adevărat.

Dormitarea la cele duhovnicesti si atentia sporita la cele lumesti
 

Un bătrân care sedea în pustie s-a rugat lui Dumnezeu să i se dăruiască lui, ca niciodată să nu dormiteze când se porneste vreo vorbă duhovnicească, iar de va aduce cineva cuvinte de clevetire sau de vorbă desartă, îndată să adoarmă, ca să nu guste auzurile lui acest fel de otravă. Acesta zicea că diavolul este silitorul vorbei desarte si luptătorul a toată învătătura duhovnicească, aducând si acest fel de pildă:
"Că vorbind eu, zice, pentru folos către oarecari frati, de atâta somn adânc au fost cuprinsi, încât nici genele ochilor nu puteau să le miste. Eu, vrând dar să arăt lucrarea demonului, cuvânt de vorbă desartă am adus la mijloc, de care, făcând haz, numaidecât s-au trezit. Si suspinând am zis: "Cât timp pentru lucruri ceresti vorbeam, ochii vostri, ai tuturor, de somn erau cuprinsi, iar când cuvânt desert a curs, toti cu osârdie v-ati desteptat. Pentru aceea, iubitilor frati, mă rog, cunoasteti lucrarea demonului celui viclean si de sine luati aminte, păzindu-vă de dormitare la cele duhovnicesti".
(Patericul mirenilor)

De ce plang femeile
 

Un baietel isi intreaba mamica: - De ce plangi? - Pentru ca sunt femeie! - raspunde mamica. - Nu inteleg... - zice micutul. Mamica il imbratiseaza si spune: - Si n-ai sa intelegi niciodata... Mai tarziu, copilul isi intreaba tatal: - De ce plange mamica? - Nu stiu nici eu! Toate femeile plang fara motiv! - a fost tot ce i-a putut spune taticul. Devenit adult, baiatul il intreaba pe Dumnezeu: - Doamne, de ce plang femeile asa de usor? Si Dumnezeu raspunde: - Cand am facut femeia, ea trebuia sa fie o fiinta deosebita. I-am facut umerii destul de puternici ca sa poarte pe ei toata greutatea acestei lumi si destul de moi ca sa fie confortabili. I-am dat forta de a da viata si cea de a accepta respingerea cu care o trateaza adesea proprii copii. I-am dat forta care-i permite sa continue cand toata lumea abandoneaza. Forta de a avea grija de familie in pofida bolilor si oboselii. I-am dat sensibilitatea de a-si iubi copiii cu o dragoste neconditionata, chiar si atunci cand ei o ranesc cumplit. I-am dat forta de a-si suporta sotul in caderile sale si de a-i ramane alaturi cu aceeasi tarie. Si, in fine, i-am dat lacrimi sa planga atunci cand simte nevoia. Vezi, fiule, frumusetea unei femei nu sta in vesmintele pe care le poarta, nici in chipul ei, nici in coafura. Frumusetea unei femei sta in ochii ei. Aceasta e poarta catre inima ei - locul unde se adaposteste dragostea. Si adesea lacrimile ei sint cele prin care poti sa-i zaresti inima.

Nu pot sa iubesc. Dar pot sa fac ceea ce as face daca as iubi
 

Spunea Părintele Sofronie de la Essex o povestioară: „Un om s-a dus la Muntele Athos să întrebe ce să facă să se mântuiască. Şi acolo i-au zis: "Să iubeşti pe Dumnezeu din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău şi din toată inima ta şi pe aproapele ca pe tine însuţi". Şi bietul om şi-a zis: "Asta nu pot! Pe Dumnezeu nu-L iubesc, mi-e frică de El, dar nu-L iubesc... iar pe aproapele nu-l pot suferi de cele mai multe ori. Trebuie să mai fie şi alte metode de mântuire, post, mătănii, ceva ce pot să fac..." Se duce la alt Părinte şi la altul şi străbate tot Muntele Sfânt fără să afle vreo altă metodă... Atunci s-a aşezat pe o piatră şi şi-a zis cu toată deznădejdea celui ce caută o soluţie: "Ce voi face? Am nevoie de mântuire. Nu vreau să mă chinui aşa o veşnicie!" şi, i-a venit gândul: "Am să fac ce pot. Pot să fac ce aş face dacă aş iubi!". Şi mereu se întreba: "Ce aş face eu acum dacă L-aş iubi pe Dumnezeu?". Şi făcea. "Ce-aş face dacă l-aş iubi pe aproapele?". Şi făcea”.
(Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 195-196)

A fost odata ca niciodata, intr-o padure oarecare, o Buburuza care a intalnit un Licurici.
Buburuza si Licuriciul s-au indragostit si au hotarat sa ramana impreuna pentru totdeauna .Numai ca, si-au dat seama ca in padure erau o multime de obstacole, lipsite de importanta pentru altii, dar care pe ei i-ar putea desparti… o crenguta, o pietricica, o frunza
Si atunci, Buburuza si Licuriciul au hotarat sa se tina tot timpul de mana, pentru ca nimic sa nu-i poata desparti… Se plimbau impreuna prin padure si erau foarte fericiti
Dar intr-o zi, Licuriciul a constatat ca Buburuza disparuse
Nu mai stia daca el a lasat-o din mana sau daca ea i-a dat lui drumul mainii, dar asta nici nu conteaza in Povestea noastra. Conteaza numai ca Licuriciul, singur si trist, a cautat Buburuza sub fiecare frunza, sub fiecare crenguta, dar nu a gasit-o.
Licuriciul era din ce in ce mai trist si i se parea ca padurea nu mai are nici un gust, nici un sens, nici un farmec
Si cum se plimba Licuriciul foarte trist, s-a intalnit cu o Furnica.
Licuriciul i-a povestit Furnicii ce i se intamplase, iar Furnica i-a spus:
- Licuriciule, poate daca ai stralucii tare, tare, Buburuza te-ar vedea, oricat de departe ar fi si s-ar intoarce la tine
- Stii ca ai dreptate? a spus Licuriciul. Eram asa de trist, incat am uitat sa stralucesc!
Morala
De cele mai multe ori, tristetea si panica ne coplesesc in asa masura incat uitam cat de valorosi suntem, nu ne mai permitem sa stralucim, ca atunci cand aveam motive sa o facem.
Daca nu mai avem valorizarea exterioara, daca nu ne este satisfacuta nevoia de a fi utili, ne consideram lipsiti de valoare.
Uneori, durerile provocate de esecuri, de nereusite, ne imbraca intr-o culoare lipsita de stralucire.
Ne cufundam in apatie, in victimizare, refuzand, de cele mai multe ori, fara sa ne dam seama, sa mai fim vazuti de persoanele dragi de langă noi

Alegerea puterii
 

,,A fost odată un ţăran sărac a cărui slujbă era să sfărâme stâncile muntelui, pentru a le transforma în pietriş pentru drumuri. Omul muncea zilnic ore în şir, bătut de soarele arzător, ciocănind şi zdrobind pietrele. Într-o zi, trecu pe acolo însuşi regele, călare pe un cal magnific şi împodobit cu toate însemnele rangului său. Ţăranul nostru îl zări şi se pomeni că se gândeşte: €žAh, ce puteri aş avea dacă aş fi rege! Aş străbate regatul în lung şi-n lat şi aş face mult bine supuşilor mei.€ Atotputernicul Dumnezeu din ceruri i-a auzit gândurile şi l-a preschimbat în mare suveran. Omul străbătea acum regatul călare şi acorda tuturor graţia de rege, îmbrăcat în veşminte bogate şi grele. Cum soarele era mai tot timpul torid, regele simţea adesea că se sufocă.

Ah, dacă aş fi soarele, ce putere imensă aş avea!€, gândi atunci ţăranul rege. €žAş lumina cu putere oamenii şi le-aş fi mereu izvor de mari binefaceri€. Atoputernicul Dumnezeu i-a auzit din nou din ceruri gândurile şi l-a prefăcut pe dată în soare. Ca astru, el îi lumina acum pe pământeni din zori până în amurg şi îi încălzea cu razele sale binefăcătoare. Dar, iată că, a trecut un nor peste el şi l-a acoperit, iar lumea întreagă fu cuprinsă de umbră.

€žHa, haa iată că soarele nu e atât de puternic pe cât pare€, şi-a spus atunci ţăranul €despre soare. žDacă aş fi însă un nor aş avea o putere imensă! Aş aduce ploaia şi vremea senină şi astfel aş fi un izvor de binefacere pentru oameni€. Atotputernicul Dumnezeu, auzindu-i din ceruri vorbele, l-a transformat imediat pe ţăranul din€“ soare într-un nor. Acum aducea ploaia la momentul potrivit, iar oamenii culegeau astfel recolte bogate.

Iată însă că într-o zi nu putu să treacă dincolo de un munte prea înalt care îi împiedică înaintarea. €žAh€, începu să se plângă pe dată ţăranul despre€“ nor, €žiată că norii nu sunt atât de puternici pe cât par. Muntele este mai presus decât ei€, şi-a zis el. €žDacă aş fi un munte le-aş ţine umbră binefăcătoare oamenilor şi i-aş proteja de vânt€. Auzindu-l, atotputernicul Dumnezeu l-a prefăcut în munte, iar ţăranul munte se simţi deodată mândru de el. Doar că privind la poale, ce-i văzură ochii? Un bătrân sărac care-l sfărâma în bucăţele, făcând din el pietriş pentru drumuri."

Povestea asta seamana cu o alta, asa cum mi-o amintesc eu:

A fost odata un soarece, mai precis un rege soarece, caruia i s-a nascut o soricuta. Cum neeamul soricesc nu traieste prea mult, s-a si gandit ca trebuie sa ii gaseasca un sot pe masura rangului ei. Si atunci si-a zis ca, de buna seama, soarele ii va fi un ginere vrednic. Nu stiu cum se face ca a ajuns la soare si a vrut sa ii dea mana fiicei sale, gandind ca el e cel mai puternic. Soarele i-a raspuns ca este onorat, dar ca nu este el cel mai puternic, norul il acopera. S-a dus si la nor, care a spus ca mai puternic decat el este vantul. Vantul avea si el un adversar mai puternic - un zid imens peste care nu putea trece. Cand credea ca si-a gasit ginerele, zidul i-a raspuns: ai venit sa iti bati joc de mine! sunt plin de gauri din cauza supusilor tai! Si astfel s-a convins regele ca tot neamul soricesc este cel mai puternic, de vreme ce e mai puternic decat zidul, care e mai puternic decat vantul, care e mai puternic decat norul, care e mai puternic decat soarele. Asa ca si-a cautat printre ai lui un sot potrivit pentru soricuta lui, care in acest timp, se facuse de maritat :).

Asemenea ecoului
 

Doi oameni stateau de vorba. Unul, care era cicalitor si rau de gura, ii zise celuilalt:
- Nu stiu ce are lumea cu mine, ca tot imi vorbeste cu rautate?!
- Pai dumneata esti de vina, ii raspunse vecinul.
- Cum asa?!
- Foarte bine, fii bun si vino cu mine.
Si-l duse la marginea satului intr-o vale frumoasa, care era strajuita pe margini de dealuri asezate in trepte din ce in ce mai inalte, si ii zise:
- Ia striga acum cat poti de tare: te urasc…
- Te urasc… te urasc… ii raspunse ecoul.
- Acum striga tot atat de tare: te iubesc…
- Te iubesc… te iubesc… ii raspunse din nou ecoul.
- Ai vazut, spuse din nou vecinul, tot astfel se intampla si cu lumea de care te vaiti ca te vorbeste rau. Ea iti vorbeste, sau mai bine zis iti raspunde, dupa cum vorbesti, intocmai ca si ecoul de adineauri.

Cel rau de gura pleca ochii in pamant, nu mai zise nimic si se gandi serios la acest mare adevar.

Puterea Sfintei Cruci
 

Un tanar ravnitor de aleasa invatatura s-a dus odata la o manastire, sa ceara sfat unui calugar albit intru Domnul:

- Parinte, dati-mi, va rog, o carte din care sa pot invata cel mai bine cum trebuie sa fie un crestin... cum trebuie sa gandeasca, ce trebuie sa faca... O carte care sa-mi explice toate aceste lucruri!

Calugarul i-a spus ca are o asemenea carte in chilia sa, si s-a dus sa i-o aduca. Insa, dupa cateva clipe, s-a intors tinand in mana o cruce, pe care i-a intins-o tanarului cu parinteasca bunatate. Vazandu-l pe aceasta mirat foarte, n-a zabovit a-i zice:

- Fiule, crucea este cea mai de seama invatatura pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi Mantuitorul S-a jertfit pe cruce, aratandu-ne astfel ce inseamna sa iubesti, fiindca a facut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea inseamna tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adica la Dumnezeu. Cel ce stie sa-si poarte crucea, poarta cu el, in acelasi timp, harul si iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povara, ci o bucurie; cand te daruiesti celui drag, nu o faci cu tristete si cu retinere, ci cu bucurie si entuziasm. Crucea inseamna, deci, curaj, rabdare, dar, mai ales, dragoste.

Doreai o carte pe care sa o citesti cu ochii si a carei invatatura sa iti lumineze mintea. Iata, in schimb, crucea - o carte pe care o vei citi cu ochii sufletului tau si a carei invatatura mai presus de slove toata viata ti-o va lumina!!

Zidul inimii
 

Într-un deşert aspru şi stâncos trăiau doi pustnici. Găsiseră două grote situate foarte aproape una de cealaltă. După ani şi ani de rugăciune şi sălbatice renunţări, unul dintre cei doi asceţi era convins că ajunsese la desăvârşire.Celălalt era şi el pios, dar totodată bun şi înţelegător. El se oprea întotdeauna să discute cu puţinii pelerini care veneau acolo, adăpostindu-i pe aceia care se rătăceau sau pe cei care doreau să se ascundă.
"Acesta este timp pierdut pentru meditaţie şi rugăciune", gândea cel dintâi sihastru, căruia nu-i plăceau desele absenţe - chiar dacă nu îndelungate - ale celui de-al doilea. Pentru a-l face să înţeleagă în mod concret cât este de departe încă de sfinţenie, se hotărî să pună câte o piatră la gura propriei grote ori de câte ori celălalt avea să comită vreo greşală. După câteva luni, în faţa grotei sale se înălţa un zid de pietre, cenuşiu şi sufocant. Şi el era închis înăuntru.
Uneori construim ziduri de jur-împrejurul inimilor noastre, folosind pentru aceasta pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunelor, tăcerilor, problemelor nerezolvate, supărărilor. Datoria noastră cea mai de seamă este aceea de a împiedica formarea unor astfel de ziduri în jurul inimilor noastre. Şi mai cu seamă, aceea de a încerca să nu devenim o piatră în plus în zidurile altora .

Într-o seară, un copil l-a întrebat pe părintele său: - Tată, spune-mi, te rog, cum se face că unii oameni sunt buni şi alţii răi. De ce nu-s toţi la fel?
- E, băiatul meu, vezi tu, toţi oamenii sunt fiii lui Dumnezeu. Şi aşa cum Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, la fel trebuie şi noi să ne iubim unii pe alţii, fiindcă dragostea Domnului este ca şi lumina soarelui. Nu ne luminează şi ne încălzeşte soarele pe noi toţi, buni şi răi laolaltă? Nu?
Sufletele noastre ar trebui să fie pline de bunătate şi iubire. Dar, vezi tu, păcatele fiecăruia sunt asemenea norilor ce nu lasă razele binefăcătoare ale soarelui să treacă. Păcatele sunt norii ce ne întunecă sufletul. Cu cât ai mai multe păcate, cu atât sufletul tău este mai întunecat şi lumina dragostei lui Dumnezeu nu-ţi poate pătrunde în inimă.
Sufletul omului este bucăţica de cer pe care fiecare o poartă în el. Pe acest cer trebuie să strălucească Soarele iubirii - Dumnezeu. Fiul meu, să te fereşti de păcate, căci acestea se adună şi îţi întunecă viaţa, te fac rău şi egoist. Cel ce-şi păstrează, însă, sufletul curat, se bucură mereu de dragostea Domnului, de linişte şi fericire.
Nimic nu este atât de firesc pentru noi ca a fi în comuniune cu alţii, a avea nevoie unii de alţii şi a ne iubi unii pe alţii

O persoana nelinistita s-a dus la un calugar si l-a intrebat de ce nu este multumita de viata sa. Calugarul a luat o sticla si dupa ce a umplut-o jumatate, l-a intrebat:
- Cum este aceasta sticla?
- Pe jumatate goala, i-a raspuns persoana care il cercetase.
- Eu o vad jumatate plina. Ca sa te bucuri de viata, trebuie sa vezi partea frumoasa a lucrurilor.

Doi oameni, tăiau lemne în pădure. Doborând un copac, unul din cei doi oameni cari se găsea a fi un om fără credintă, zise:
- "Iată, asa e si cu viaţa noastră... Trăim, ne zbatem si la urmă vine moartea si ne doboară ca pe busteanul acesta, si nimic nu s-alege de noi.
Celălalt om, care era un credincios, îi răspunse:
- "Nu-i asa, prietene. Abia după ce-am doborât acest bustean, vom putea să vedem dacă e bun de clădit sau e scorburos si bun numai de aruncat la foc. Aşa e si cu noi. Abia după ce murim, vede bunul Dumnezeu ce trebuie să facă cu noi: să ne aseze de-a dreapta lui, întru viaţa cea veşnică, sau să ne arunce în focul cel nestins.
Tovarăsul său căzu pe gânduri si peste puţină vreme se întoarse si el la credintă.

Un preot l-a intrebat pe un tanar necasatorit:
- Tinere cati ani ai?
- 34 de ani, a grait tanarul.
- Si cand te casatoresti?
- Cat mai repede, a raspuns el.
- Si atunci, ce mai astepti? intreaba preotul.
- Pai, deocamdata, caut fata ideala.
- Si, ai gasit-o?
- Da!
- Si atunci, ce mai stai?
Cu putina rusine, tanarul raspunse:
- Pai si ea cauta baiatul ideal.

Intr-o pustie, un parinte era impartasit de un oarecare ins, un cleric, dar netraitor. Si a aflat pustnicul ca este netraitor si nu l-a mai primit sa-l impartaseasca. Atunci Dumnezeu l-a luat in primire pe pustnic. Intr-un vis ingrozitor, intr-o zona, intr-o mare insetare un bubos scotea apa limpede dintr-o fantana si dadea la lume. Toata lumea ii saruta picioarele acestui datator de apa limpede. Dumnezeu i-a dat exemplu pustnicului. "De ce nu-l primesti ca e tot datator de apa limpede? Tu l-ai judecat de faptele lui, dar Eu ma gandeam ca prin el am ajutat pe altii". Atunci l-a primit cu scuze, cu iertare pe cel care il impartasea.

"Intr-un oras gri, cu oameni anosti, terminati de munca si de durerile unui cotidian de nimic, a poposit un barbat. A inceput sa rosteasca povesti despre bine, adevar, frumos si toate cele care alcatuiesc cromatica Duhului Sfant. Dupa doua zile nimeni nu-l mai asculta, dar el, retras in centrul orasului pe o banca, a continuat sa zica povestile sale. Un an, doi, trei, zece, cincisprezece, douazeci... La un moment dat se apropie de el un copil care-l intreaba fara menajamentele scrupulului social: "nene, da mata ce faci aici?". "Spun povesti", a replicat omul, caruia de foarte mult timp nimeni nu-i mai adresase o vorba. "De ce?". "Prima data spuneam povesti ca sa schimb lumea...". "Si ai reusit?". "Nu" a recunoscut, onest omul. "Si atunci de ce mai povestesti..." "Ei, acum spun povesti nu ca sa schimb lumea, ci pentru ca lumea sa nu ma schimbe pe mine!". (Pr. Constantin Necula)

O femeie avea un bărbat betiv. Necontenit îl ruga să se lase de băutură. El făgăduia, dar nu se tinea de cuvânt. Femeia îi vorbea atunci de Dumnezeu si de cele sfinte. Omul tot nu se lăsa de băutură. Atunci femeia merse la duhovnic si-i spuse necazul. Preotul îi zise:
- "Femeie, bine faci că-i vorbeşti de Dumnezeu si de cele sfinte. Dar asta nu-i de ajuns. Îţi dau un sfat: vorbeşte mai putin cu bărbatul tău de Dumnezeu, dar vorbeşte mai mult cu Dumnezeu despre bărbat. Adică roagă-te pentru el."
Femeia începu să se roage cu putere si cu dragoste, zi de zi, pentru bărbatul ei, si Dumnezeu i-a ascultat cererea si a dat puteri omului să se lase de păcatul betiei.
Mai presus de toate, mare este puterea rugăciunii!

Un tanar se plangea tuturor de lipsa bogatiei materiale. Intr-o zi a fost auzit de un intelept.
- Esti nemultumit de viata pentru ca esti sarac? l-a intrebat inteleptul.
- Da, a raspuns oftand tanarul.
- Sanatos esti?
- Ma pot mandri cu sanatatea mea, a grait tanarul.
Atunci inteleptul i-a luat mana stanga si i-a zis:
- Iti ofer zece mii de lei pe ea si un milion de lei pentru ochii tai.
- Fereasca Dumnezeu, a raspuns tanarul.
- Ei, vezi, ce bogatie ti-a daruit Dumnezeu? Sa nu te mai plangi de viata, ai tot ce-ti trebuie pentru a-ti castiga existenta si a fi bucuros ca traiesti.

Fiind furtună mare, căpitanul unei corăbii, dădu poruncă celui mai tânăr marinar să se urce sus pe catarg ca să lege o frânghie ce se rupsese. Marinarul se înfricosă si, mai înainte de a se urca sus, se duse putin în cabina sa.
Întorcându-se înviorat la fată, căpitanul îl ispiti:
- „Ai băut o gură de rachiu?”
- "Nu, răspunse supus marinarul, m-am rugat lui Dumnezeu.”

Se zicea despre un frate, care mai demult petrecea intr-o obste, ca era mereu tulburat si framantat; adeseori era cuprins de furie. Astfel, si-a spus el siesi: «Voi pleca de aici si voi petrece in singuratate. De nu voi mai vedea pe nimeni, voi afla linistea, iar patimile mele se vor potoli.» Si s-a dus fratele in pustie, vietuind intr-o crapatura din munte.
Fost-a o zi cand, umplandu-si el ulciorul cu apa, l-a lasat pe jos. Iar ulciorul s-a varsat. L-a ridicat atunci si iarasi l-a umplut. Dar ulciorul s-a rasturnat din nou. Si tot asa, inca si a treia oara. Si s-a umplut de furie fratele. Luand ulciorul, l-a spart. Atunci, venindu-si el in fire, a luat aminte ca fusese iarasi amagit de vrajmasul. Si a spus: «Daca pana si aici, in pustie, am fost infrant, mai bine imi va fi mie de ma voi intoarce in obste. Oriunde mergi, gasesti infruntarea, dar tot asa gasesti si rabdarea si ajutorul lui Dumnezeu.» Asa s-a ridicat fratele si s-a intors intru cele pe care le parasise

Un sfătos de necredincios crezu odată că l-a prins pe un credincios, punându-i următoarea întrebare:
-Dacă diavolul l-a înşelat pe Adam şi el ne înşală şi pe noi să păcătuim, apoi el, diavolul, trebuie pedepsit, căci nu suntem noi de vină, ci el.
-Foarte bine, – răspunse credinciosul – dar dacă eu voi zice către dumneata: „Du-te omule şi fură, bate, omoară etc.” şi dumneata vei face ceea ce te sfătuiesc eu, oare ce se va întâmpla?
- Păi, mă vor înhăţa jandarmii şi legea.
- Nu se poate, căci doar eu te-am sfătuit.
- Da, dar legea nu vrea să ştie de aşa ceva.
- Apoi, vezi, dragul meu? Aşa e şi cu ispitele şi înşelăciunile diavolului.
El ne sfătuieşte numai să facem răul, dar stă în voia noastră să îl facem ori ba.
De-l facem, suntem răspunzători şi ne vom primi pe drept pedeapsa cerească.
Pr. Iosif Trifa

Avva Matoi povestea ca trei batrani s-au dus la avva Pafnutie, caruia i se zicea Chefala, ca sa-l intrebe un cuvant.
Si le-a zis lor avva Pafnutie:
- Ce voiti sa va zic voua, cuvant duhovnicesc sau trupesc?
I-au raspuns lui: duhovnicesc.
Iar avva Pafnutie le-a grait:
- Duceti-va, iubiti necazul mai mult decat odihna si necinstea mai mult decat slava si a da mai vartos decat a lua.

Avva Pimen a spus: "Un om care invata pe altii, dar nu practica ceea ce invata, seamana cu o fantana: tuturor le da sa bea si pe toti ii spala, numai pe ea nu se poate curati. A-l invata pe aproapele este treaba unui om sanatos si nepatimas, altfel, la ce bun sa construiesti casa altuia si s-o darami pe a ta?".

Un om avea o balta pe tarina lui. Din cauza acesteia, nu putea sa faca nicio recolta. A inceput sa scoata apa cu galeata din ea, dar fara rezultat.
Un vecin gospodar, vazand truda lui, i-a spus:
- Daca doresti sa scapi de balta, trebuie sa-i seci mai intai izvoarele.
Omul a facut dupa cum i-a grait vecinul si pamantul a devenit bun de semanat.
La fel se intampla si cu cele ale sufletului. Pentru a scapa de mlastina vietii, trebuie sa seci mai intai izvoarele ei: vorbele desarte, reaua faptuire si toate cele asemenea lor.

O femeie, ajunsa la spovedanie, a inceput sa-i marturiseasca preotului mai mult greselile sotului si mai putin propriile caderi. Desi preotul i-a spus ca ea trebuie sa-si marturiseasca doar propriile pacate, femeia nu s-a oprit din enumerarea pacatelor sotului ei. La final, duhovnicul i-a dat canon pentru pacatele ei - sa rosteasca de cinci ori pe zi rugaciunea "Tatal nostru", iar pentru pacatele sotului sa rosteasca de cinci ori pe zi "Crezul".
Femeia i-a raspuns preotului:
- De ce trebuie sa iau canon si pentru pacatele sotului?
Iar preotul i-a spus:
- Pentru ca le-ai marturisit. Altadata sa le marturisesti numai pe ale tale.

Un om de stiinta i-a spus unui copil care credea in Dumnezeu, ca daca va fi in stare sa-L arate pe Dumnezeu ii va da o portocala.
Copilul i-a raspuns:
- Eu am sa va daruiesc doua portocale daca imi veti arata un loc in care sa nu fie prezent Dumnezeu.

Ioan cel Nou din Theba a slujit multa vreme un batran. Si-a implinit in toate cum se cuvine slujirea, chiar daca batranul nu i-a spus niciodata un cuvant de multumire. Dimpotriva, primea de la acesta numai cuvinte aspre.
In apropierea trecerii la cele vesnice, batranul a chemat la sine multi frati si le-a spus:
- Acesta nu este om, ci inger, caci deşi doisprezece ani de-a randul m-a servit si nu i-am zis nici un cuvant mai bland, el m-a slujit cu credinta. A indurat toate nedreptatile fara a le lua in seama.

Un frate l-a intrebat pe un batran:
- Ce inseamna a te osteni impreuna cu altii?
Batranul i-a raspuns:
- Ostasul, de nu se va osteni intai impreuna cu multi, nu poate sa invete mestesugul biruintei razboiului, ca sa se poata bate singur cu vrajmasul sau. Asa si calugarul, de nu se va invata intai a trai impreuna cu fratii in manastire si a-si infrana limba si pantecele si mania sa si alte patimi, a-si goni gandurile si a-si pazi mintea sa, unul ca acela nu va putea sa traiasca deosebit in singuratate.