Într-o dimineaţă, un băiat s-a dus la bunicul său şi l-a întrebat:
- Bunicule, mereu spui că trebuie să fugim de păcate, dar cum să mă feresc eu de ispite?
- E, nepoate, ia spune-mi tu mie, dacă un om ar vrea să vâneze o pasăre şi ar vedea chiar deasupra sa una zburând, iar ceva mai încolo, o alta stând pe creanga uni pom, în care din ele crezi că ar trage cu puşca?
- Bineînţeles, bunicule că vânătorul şi-ar îndrepta arma spre pasărea ce stă pe creangă. Sunt mai multe şanse să o nimerească pe cea care stă, decât pe cea care trece ca săgeata prin aer.
- Păi, vezi, băiatul meu ...! Tot aşa sunt şi oamenii, asemenea păsărilor. Eşti muncitor şi harnic când eşti mereu preocupat să faci cât mai mult şi mai bine. Atunci diavolul nu poate să te atingă cu ispitele sale. Dar pe omul leneş şi delăsător diavolul cu uşurinţă îl ispiteşte, iar el cade imediat în păcat.
Omul nu a fost făcut de Dumnezeu ca să stea şi să piardă timpul, la voia întâmplării, ci să caute mereu să muncească cu spor şi cu tragere de inimă, fiindcă doar asa va afla linişte şi bucurie în viaţă.

"Mâinile la muncă, mintea şi inima la Dumnezeu!" ( Sfântul Teofan Zăvorâtul )

Cuviosul David Batranul- 1 noiembrie
 

http://cidadededeus.wordpress.com/20...i-1-noiembrie/

http://www.evanghelismos.ro/Display/...l-david-eubeea

""Micul David s-a născut în Gardinita ,în insula Eubeea, într-o casă binecuvantată cu credinţă. Fiind fiu de preot, era mereu dus la biserică, unde îl atrăgea nespus, icoana Sfântului Ioan Botezăorul.

Întrebat ce-i plăcea în biserică, copilul de doi ani răspundea enigmatic: „Ochii Maicii Domnului, Tronul lui Iisus Hristos şi Aripile Sfântului Ioan Botezatorul.”

Într-o dimineaţă , familia lui David s-a speriat , negăsindu-şi micuţul în pat. De marţi până sâmbătă, tot ţinutul a fost alertat, oamenii pornind în căutarea lui, dar spre disperarea tuturor, nimeni nu l-a descoperit pe micul David.

Cu inima strânsa de grijă, preotul s-a hotărât în zorii zilei de sâmbătă, să meargă la biserică, pentru a sluji, ca de obicei, Sfânta Liturghie.

Când a intrat , a avut senzaţia că i se dezvăluie o taină – micul David stătea în faţa icoanei Sf. Ioan Botezătorul, căruia îi povestea ceva. Văzându-şi tatăl, copilul l-a întâmpinat cu bucurie şi i-a zis: „Sfântul Ioan Botezătorul m-a luat de mână şi m-a adus aici, în casa lui. Mi-a spus să nu-mi fie frică , fiindcă sâmbătă vei veni şi tu la biserică, de unde vom pleca împreună acasă. Eu îl iubesc pe Sfântul Ioan Botezătorul şi el mă iubeşte pe mine.”

Această întâmplare a fost un început, deoarece relaţia specială dintre micul David şi Sf. Ioan Botezătorul a continuat în chip frumos, de-a lungul întregii sale vieţi.

......

Ca o mărturie a evlaviei şi purităţii sale, sărbatoarea de 1 noiembrie a Sfântului David, aduce bucurie în inimile credincioşilor,an de an.""

Iacov Talikis- un sfant al zilelor noastre-21 noiembrie
 

http://ro.netlog.com/PAISIEE/blog/blogid=1256599

http://www.evanghelismos.ro/Display/...an-papadopulos

Sfaturi si povestiri duhovnicești

Aveți credință în Dumnezeu. Cereți și vi se va da. Credința aceasta mă ajută și mă salvează de 70 de ani.

Ceva rugăciune, copiii mei, nu e de prisos. Și pe mine rugăciunea m-a ținut atâțea ani.

Todeauna rugăciunea sprijină. Să nu ne temem, să nu ne înfricoșăm. Dacă Dumnezeu este cu noi, nimeni nu poate fi împotriva noastră.

În Biserica găsim sănătatea, consolarea, nădejdea și mântuirea sufletelor noastre.

Dacă nu avem sufletele curate nu avem niciun folos de la Sfânta Euharistie.

Tot ce iartă duhovnicul, iartă și Dumnezeu în cer, tot ce nu iartă rămâne neiertat.

Am văzut, copiii mei, ca toată viața noastră, activitatea, cuvintele, gândurile sunt scrise, vom da pentru toate socoteală.

Fratele meu! Cum zici că ești păcătos, toți oamenii sunt păcătoși, doar Dumnezeu (nu este păcătos), pentru aceasta vom face jertfe la Dumnezeu, credință, răbdare, smerenie, Sfinte Liturghii, pocăință, post, fapte bune, înfrînare de răutăți, să ne ierte de păcate.

Nu desnădăjdui, Dumnezeu vede sufletul tău și te va ajuta.

„Harul sfinţilor noştri există chiar şi în lemnul Sfintelor Icoane. Aveam în patria noastră din Asia Mică un cioban turc care într-o zi cînd a muls oile a acoperit găleata cu lapte cu o bucată de scîndură mare şi grea de la o icoană veche a Maicii Domnului. Chipul se ştersese cu timpul şi icoana semăna acum cu un simplu lemn. S-a întîmplat deci următoarea minune: cînd turcul s-a dus dimineaţa la stîna lui a găsit laptele vărsat pe pămînt, iar găleata întoarsă cu gura în jos. Icoana era în picioare, rezemată de un copac. La început nu a putut să înţeleagă ce s-a petrecut. Dar găsind mereu laptele vărsat din găleată, şi-a zis cu mînie: «Nu cumva lemnul acesta mi-1 varsă?». Turcul ştia că lemnul era o icoană veche a creştinilor. A luat securea şi a lovit în icoană să o despice şi să o ardă. însă la prima lovitură securea s-a înţepenit în lemn şi a început să curgă sînge din icoană. Sîngele a izvorît din tăietură şi curgea pe lemn. Atunci turcul, înfricoşat şi tremurînd, a încercat să scoată securea, dar era imposibil, pentru că se înţepenise bine. A luat aşa icoana cu securea şi punînd-o pe umăr a alergat în satul creştinilor. Sătenii au văzut minunea şi au ascultat mărturisirea înspăimîntată a turcului. Au luat icoana şi au cinstit-o pe Doamna Născătoare de Dumnezeu precum se cuvenea".

Staretul Efrem Katunakiotul
 

http://www.evanghelismos.ro/Display/...sif-aghioritul
http://ortodoxiesiviata.blogspot.com...ul-despre.html


""Facandu-mi eu odata voia si plantand pomi, toti s-au uscat. Cei pe care i-am plantat cu binecuvantarea parintelui Nichifor s-au prins, desi parintele Nichifor nu era dintre monahii rugatori.

Nu trebuie sa tolerezi sa-l judece cineva pe duhovnicul tau. Sa te opui, sa te impotrivesti cand auzi ca se spune ceva impotriva duhovnicului tau. Asa e corect si asa trebuie sa faci. O intamplare asemanatoare cu cea in care acel monah a zis: „am duhovnic" si prin aceasta au disparut dracii, i s-a intamplat si tatalui parintelui Amfilohie. Parintele Amfilohie si-a adus tatal la Sfantul Munte, l-a facut monah si-l ingrijea. Ca sa vezi, copilul si-a facut tatal calugar!… Cand tatal lui tragea sa moara, parintele Amfilohie a intrat in camera muribundului si vazandu-l foarte tulburat il intreba:

- De ce esti, tata, atata de tulburat?

- Au venit diavolii si mi-au spus, inspaimantandu-ma, ca-mi vor lua sufletul. Iar parintele Amfilohie i-a spus:

- Nu-ti fie frica pentru ca nu-ti pot face nimic, pentru ca esti sub ascultare. Daca mai vin la tine sa le zici: Ce aveti cu mine? Am duhovnic. Eu sunt ascultator".

Au venit din nou demonii in ziua urmatoare cu mai mult zgomot, cu sabii, cu topoare, cu furci, speriindu-l ca-l vor lua. Cum le-a zis ca are duhovnic, demonii s-au fãcut nevãzuti. Numai diavolul stie ce putere are duhovnicul, ce zice duhovnicul.

A zis duhovnicul? Du-te! Urca-te pe luna, nu te teme! Orice vrea duhovnicul, sã fie fãcut. Nu te intereseaza. Nu intereseaza decat ascultarea. Ai facut ascultare, mergi in Rai, nu ai facut, mergi in Iad.""

Iannis- cel nebun pentru Hristos
 

http://www.familiaortodoxa.ro/2010/0...entru-hristos/
http://www.evanghelismos.ro/Display/...nisie-a-makris


""Într-o zi, Iannis nu s-a dus la lucru. D-l Apostolos, brutarul, s-a neliniştit. Niciodată nu lipsise, aşa că a trimis pe cineva acasă la el. Înainte de a ajunge la casa lui, cel trimis l-a văzut cu o lopată, curăţând canalizarea de pământ şi necurăţii.

- Bre, ai înnebunit de tot? i-a spus. Domnul Apostolos te aşteaptă la brutărie şi tu cureţi canalizarea? Crezi că o să te angajeze la primărie?

- De dimineaţă caut două sute de drahme, pe care le-am pierdut, însă nu-mi amintesc în care dintre cele cinci guri de canalizare au căzut, aşa că le curăţ pe toate. Şi de vreme ce le-am deschis m-am gândit să scot şi gunoaiele, a spus el zâmbind. Aşa că mergi şi spune-i d-lui Apostolos că o să lucrez mai mult mâine, ca să completez orele. Este vorba de două sute… Nu-i de glumă, a continuat el.

Atunci brutarul s-a mâniat foarte tare. De îndată ce a auzit ce s-a întâmplat, a ameninţat că o să-l alunge. După cinci ore, Iannis şi-a terminat lucrarea şi s-a întors mulţumit la casa sa.

-Ai găsit cele două sute?, l-a întrebat ironic băcanul, care trecea pe acolo. Să treci pe la primar să ţi le dea, pentru că i-ai curăţat canalizarea, a continuat acela râzând.

În după-amiaza aceleiaşi zile, cerul s-a întunecat. Au apărut nori negri, ameninţători. Tuna şi fulgera, şi a început o ploaie torenţială. Drumurile s-au transformat în râuri, luând tot ce găseau în calea lor, chiar şi maşini. La primărie s-au semnalat multe distrugeri. Au fost inundate case, magazine, depozite. S-au pierdut averi întregi. Pompierii nu reuşeau să evacueze apa. În ziua următoare, primarul a mers la faţa locului, ca să vadă el însuşi care sunt pagubele. Toţi locuitorii au protestat pentru înfundarea canalizării. A mers şi în cartierul lui Iannis. Acolo nu existau pagube. Băcanul, când l-a văzut, i-a zis:

-Domnule primar, să mergi să-i mulţumeşti lui Iannis, care ieri dimineaţă a curăţat canalele. Ne-a izbăvit nebunia lui, fiindcă a căutat două sute de drahme, pe care le pierduse.

Brutarul a spus şi el acelaşi lucru primarului:

- Din fericire, domnule primar, nebunul a curăţat canalele, pentru că altfel ne-ar fi înecat o asemenea ploaie. Nebunia lui ne-a scăpat de mari distrugeri.

- Iată că este nevoie şi de nebuni, a spus primarul zâmbind.""



""Bunul meu Anastasios,

Când vei primi această scrisoare, eu o să fiu foarte departe. Nădăjduiesc să mă aflu în casa lui Hristos, pe Care L-am iubit mai mult decât orice în lume. Nădăjduiesc ca, prin milostivirea Sa, să mă învrednicească de un colţişor de Rai. Îngerul meu păzitor mi-a dat de ştire că trebuie să plec, iar Maica Domnului m-a pregătit.

Nu-ţi ascund că mă tem înaintea scaunului de judecată. Mă tem de clipa când Domnul va da poruncă Îngerului meu păzitor să citească înaintea atâtor Sfinţi cartea vieţii mele. Mă roşesc numai la gândul că din copilărie am fost cufundat în noroiul fărădelegii şi al păcatului.

Dumnezeu să o odihnească pe fericita mea mamă, care m-a învăţat să iubesc Biserica. Ianaki, îmi spunea, ca să vorbeşti cu Hristos trebuie să ai inimă curată. Să o rogi aşadar pe preadulcea noastră Maică, cea care ne poartă de grijă, să nu uite, ca o Stăpână a Cerului, să şteargă din când în când inima ta, ca să fie curată. Să o rogi să alunge şi demonii din cartierul nostru, pentru că strică legătura noastră cu Hristos. Era neînvăţată, ca şi mine, însă primise mare binecuvântare de la Hristos, Care îi împlinea toate cererile........
................................""

Pilda Sfântului Varlaam despre bogați și săraci
A fost un împărat mare și bogat și slăvit și i s-a întâmplat lui a călători într-o trăsură aurită și înconjurată de ostaşi, precum se cade împăraţilor. Deci, a întâlnit doi oameni îmbrăcaţi în haine rupte și proaste, traşi la față și galbeni; însă, împăratul îi cunoştea pe ei, că prin obosire trupească și cu osteneala postului şi cu sudoare, îşi cheltuiseră trupul. Şi cum i-a văzut pe ei, a sărit îndată din trăsură şi, căzând la pământ, s-a închinat lor. Apoi, sculându-se, îi îmbrăţişa cu dragoste şi-i săruta. Dar dregătorii lui nu se învoiau cu acestea şi cârteau, că făcea ce nu se cade slavei împărăteşti. Însă ei, nepricepându-se, nici îndrăznind a-1 mustra în faţă, au spus fratelui împăratului să grăiască cu el, zicându-i: „Nu ți se cade a defăima slava coroanei împărăteşti”. Dar acesta, grăind fratelui său, împăratul i-a dat un răspuns pe care fratele său nu 1-a înţeles.

Deci, avea obicei împăratul acela, când da cuiva un răspuns de moarte, trimitea la poarta lui un vestitor, ca prin trâmbiţă de moarte să afle porunca cea împărătească, iar glasul trâmbiţei îl cunoşteau toţi, că vinovat se face acela de osândire la moarte. Şi, făcându-se seara, a trimis împăratul o trâmbiţă de moarte, ca să trâmbiţeze la poarta casei fratelui său. Iar acesta cum a auzit trâmbiţa de moarte, nu mai înţelegea nimic și la aceasta s-a gândit toată noaptea. Iar a doua zi, îmbrăcându-se în haine de mâhnire şi de plângere, împreună cu femeia și cu fiii săi, au mers la palatul împăratului şi au stat înaintea uşilor, plângând și tânguindu-se. Deci, l-a chemat împăratul la sine şi, dacă l-a văzut tânguindu-se, i-a zis: „O, nepriceputule, te-ai înfricoşat atâta de un vestitor al fratelui tău, celui asemenea născut ca tine şi cinstit, faţă de care nu te ştii vinovat nicidecum. Apoi, cum ai adus părere de ocară asupra mea, că am sărutat cu smerenie pe vestitorii Dumnezeului meu, care mi-au însemnat mie moartea, cu mai mare glas decât trâmbiţa? Şi înfricoşătoare îmi este întâlnirea eu El, că eu îmi ştiu păcatele cele mari şi multe, pe care le-am săvârşit. Deci, iată, am ales un chip ca acesta, ca să te înveţi din însăşi mustrarea ta. Asemenea, degrabă voi mustra, la arătare, şi pe cei ce s-au întocmit cu tine la defăimarea cea asupra mea”. Astfel grăind, și pe fratele său învăţându-1, i-a dat drumul să meargă la casa lui.

După aeeea, a poruncit împăratul să se facă patru sicrie de lemn. Şi a hotărât ca două dintr-însele să se învelească cu aur, dar să se pună în ele oase de morţi; apoi, cu piroane de aur, le-a încuiat. Iar pe celelalte două le-a uns cu răşină şi cu smoală şi le-a umplut cu pietre scumpe şi cu mărgăritare de mult preţ şi toate binemirositoare miresme şi le-a înfăşat pe ele cu nişte ţesături aspre de păr. Şi a chemat pe dregătorii, cei ce se smintiseră de dânsul pentru întâmpinarea smerită a celor doi oameni, şi a pus cele patru sipete înaintea lor, ca să socotească de cât preţ sunt vrednice cele aurite şi de cât preţ cele unse cu răşină. Iar ei, pe cele aurite le-au preţuit, zicând că de mult preţ sunt vrednice, că le socoteau pline de împărăteşti coroane și brâie. Iar cele unse cu smoală şi cu răşină, ziceau că sunt de un preţ mic şi prost. Deci, le-a zis lor împăratul: „Am ştiut eu că aşa se cuvine a vă grăi vouă, că ochi trupeşti şi trupesc chip aveţi, dar aici nu se cade a socoti aşa, ci a vedea și cu ochii sufletului, pe cele ce sunt înlăuntru, fie cinste, fie necinste”. Şi a poruncit împăratul să deschidă sipetele cele aurite şi, deschizându-le, rău miros a ieşit dintr-însele şi, aşa, s-a văzut că sunt nevrednice de preţuire. Şi le-a zis lor împăratul: „Acesta este chipul celor ce sunt îmbrăcaţi în haine luminoase şi slăvite, mândrindu-se cu multă putere şi slavă, iar înlăuntru sunt pline de oase moarte şi de lucruri rele". După aceea, a poruncit să deschidă pe cele unse cu răşină şi cu smoală. Şi, deschizându-le pe acestea, i-a veselit pe cei ce erau acolo cu strălucirile ce se aflau într-însele şi cu buna mireasmă ce ieşea din ele. Deci, le-a zis împăratul: „Oare, ştiţi cu cine se aseamănă sipetele acestea? Ele sunt asemenea cu acei oameni smeriţi, ce erau îmbrăcaţi în haine simple, al căror chip din afară văzându-l voi, aţi socotit defăimare a coroanei împărăteşti, plecăciunea mea până la pământ înaintea lor. Dar eu m-am minunat de dânşii, cunoscând cu ochii sufletului frumuseţea şi cinstea lor sufletească şi i-am socotit mai buni decât coroanele, mai buni şi mai cinstiţi decât împărăteştile mese”. Şi aşa, împăratul a înfruntat pe dregătorii săi şi i-a învăţat a nu se sminti de cele văzute cu ochii trupului, ci să ia aminte, cu ochii sufletului, la cele dinlăuntru.

Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Povestea lui avva nicolae despre el si fratii lui
 

Un calugar cu numele Nicolae, locuia in lavra lui avva Petre care se afla alturi de sfantul rau Iordan. Acesta ne povestea zicand:
Pe cand locuiam odinioara in Rait, am fost trimisi trei frati spre slujba in Tebaida. Ajungand in pustie am ratacit drumul si ne invarteam in pustie. Am ispravit apa si, pentru ca nu am gasit apa timp de cateva zile, a inceput sa ni se faca rau din pricina setei si-a arsitei. Nemaiputand merge, ne-am asezat fiecare la umbra unui tamarisc, pe care l-am gasit in aceasta pustie si asteptam sa murim din pricina setei. Pe cand stateam eu intins la pamant, vad ca in vis un vas plin cu atata apa incat se varsa pe de laturi, iar doi oameni stateau pe marginea colimvitrei si scoteau apa cu o cana de lemn. Si am inceput sa rog pe unul din ei zicand-i:
- Ai mila, frate, si da-mi putina apa ca ma sfarsesc de sete !
Dar n-a vrut sa-mi dea.
- Da-i putina apa, i-a spus celalalt.
- Sa nu-i dam, i-a raspuns, ca-i un lenes si nu se ingrijeste de mantuirea sufletului lui !
- Da, intradevar, a spus celalalt, este lenes! Da, este lenes, dar sa-i dam pentru ca e printre straini.
Si astfel mi-a dat.
- Da si celor ce sunt cu tine, mi-a spus el.
Si am baut si am mers trei zile fara sa bem ceva. Apoi am ajuns la locuinte omenesti.

Viata sfantului batran ioan si despre pestera sapsa
 

Povestea lui avva ilie despre el insusi
 

“Basmul din Carpaţi”
 

Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe.
“Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.
Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”
Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani.
“Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.”
Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?”
“Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.
Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.

<< continuare >>
 

Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit.
“Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.
Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească.
Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el.
Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…”
Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe. “Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.
Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare.
Şi atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?”
“E plin de iertare”, murmura copilul. (…)
- Fragment din textul “Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea lui Dan Puric, “Despre Omul Frumos”

Vulturul si cocosul
 

Un vulture zbura in inaltimi, se desfata de frumusetea lumii si gandea in sinea lui:”trec in zbor peste departari intinse peste vai si munti ,mari si rauri ,campii si paduri;vad multime de fiare si pasari;vad orase si sate si cum traiesc oamenii. Dar cocosul de la tara nu cunoaste nimic in afara ograzii in care traieste si nu vede decat cativa oameni si cateva dobitoace. Voi zbura la el si-I voi pevesti despre viata lumii”
Si vulturul a venit sa se aseze pe acoperisul gospodariei si a vazut cat de tantos si de vessel se plimba cocosul in mijlocul gradinilor lui si s-a gandit : “inseamna ca e multumit cu soarta lui ;dar, cu toate astea,ii voi povesti cele ce cunosc “.

Si vulturul a inceput sa-I vorbeasca cocosului despre frumusetea si bogatia lumii. La inceput cocosul l-a ascultat cu atentie , dar nu intelegea nimic. Vazand ca nu intelege nimic,vulturul s-a mahnit si i-a fost greu sa mai vorbeasca cu cocosul. La randul lui,cocosul , neintelegand ceea ce-I povestea vulturul , se plictisea si-I era greu sa-l asculte. Si fiecare a ramas multumit de soarta lui.

Asa se intampla atunci cand un om invatat vorbeste cu unul neinvatat si,inca si mai mult, atunci cand un om duhovnicesc vorbeste cu unul neduhovnicesc. Omul duhovnicesc este asemenea vulturului,dar cel neduhovnicesc este asemenea cocosului . Mintea amului duhovnicesc cugeta ziua si noaptea la legea Domnului [Ps 1,2] si se inalta prin rugaciune spre Dumnezeu , dar mintea celui neduhovnicesc e lipita de pamant sau e bantuita de ganduri. Sufletul celui duhovnicesc se desfateaza de pace , dar sufletul celui neduhovnicesc sta gol si imprastiat. Omul duhovnicesc zboara ca vulturul spre inaltimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu si vede lumea intreaga, chiar daca s-ar ruga in intunericul noptii;dar omul ne-duhovnicesc se bucura de slava desarta , sau de bogatii , sau cauta desfatarile trupesti . si atunci cand un om duhovnicesc se intalneste cu unul neduhovnicesc , legatura amandurora e lucru plictisitor si anevoios.

Extras din Cuviosul Siluan Athonitul “ Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei ”

Sfânta Treime
 

Un om simplu călătorea pe un drum de ţară, în tovărăşia unui preot.Vorbind ei de una de alta, omul şi-a arătat o nedumerire:- Cuvioase părinte, nu pot înţelege cum de în Sfânta Treime sunt treiPersoane care formează Una singură. Cum de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei persoane unite, nedespărţite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă?- Fiul meu, îi răspunse cu răbdare preotul, sunt şi lucruri mai presus degândirea noastră păcătoasă, însă ceea ce spui nu este atât de greu de priceput. Să privim, de exemplu, soarele! Să zicem că sfera de foc, ce dăinuieşte acolo deveacuri, este Tatăl. Apoi, să spunem că lumina care ne vine de la soare este Fiul,lisus Hristos, Ce a venit să ne lumineze viaţa şi să ne scape de păcate. Apoi,căldura, care vine tot de la soare pentru a ne încălzi, să zicem că ar fi SfântulDuh, Care, cu dragostea Sa, ne încălzeşte mereu sufletele îngheţate de răutate.Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina şi cu căldura lui nu sunt unul şi acelaşi lucruşi, cu toate acestea, cele trei rămân diferite când vorbim despre fiecare? La fel şiîn Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt Unul şi Acelaşi Dumnezeu,Căruia noi, credincioşii, ne închinăm.Omul, ca şi toate celelalte vietăţi şi lucruri, este creat de Dumnezeu diniubirea sa infinită. Dar omul este doar o creatură şi înţelepciunea sau puterilesale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului, însă oamenii mândri păcătuiesc îndrăznind să creadă că nimic nu este mai presus de ei şi că toate, maidevreme sau mai târziu, le sunt accesibile. Omul credincios ştie însă, că numintea şi nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate."Nădejdea mea este Tatăl, Scăparea mea este Fiul, Acoperământul meu esteDuhul Sfânt. Treime Sfântă, mărire Ţie! " (Sfântul Ioanichie)

Cerul pământul şi lumea
 

Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat deun vecin:- Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit? Niciodată nu te-am văzutsupărat.- Foarte simplu - a răspuns celălalt, în fiecare dimineaţă, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate.Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de Apoi. încele din urmă, privesc în jurul meu lumea întreagă ce se trezeşte în fiecaredimineaţă la viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de bolisau neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş puteaajuta, în felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face.Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna linişte şi mulţumire, atât însufletul celui care primeşte cu recunoştinţă, cât şi în sufletul celui care dăruieştecu drag."Cine este bun mai bun să se facă şi cine a biruit ispita să se roage pentrucel care e încă în ispite. " ( părintele Paisie Olaru )

Dragoste de mamă
 

O tânără domnişoară s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea,cu multe probleme şi acum era obosită şi supărată. Mama ei, femeie în vârstă, s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au aşezat împreună la masă, dar, ca oricemamă, a văzut de îndată tristeţea din sufletul fetei şi a căutat să o liniştească.- Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva aşa, cu una, cudouă? Nici nu ştii despre ce-i vorba.- Dar îmi poţi povesti - i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aş puteaajuta...- Cu ce să mă ajuţi, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări şi sfaturi.Lasă-mă în pace! - a mai strigat tânăra fată şi a plecat în grabă, trântind uşa.Spre seară, când s-a mai liniştit, când şi-a dat seama de greşeala ei, desupărarea pe care i-o pricinuise, cu siguranţă, mamei, s-a întors. Acasă însă, şi-agăsit mama aşteptând în fotoliul din faţa ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fiadormit.Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice aufost lacrimile ce au urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise şiultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: "Lasă-mă în pace!".Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fispus, de fapt, cât de mult o iubeşte, câtă nevoie are de prezenţa ei, de sfaturile ei,de dragostea ei - dragoste de mamă.
"După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama." (FericitulIeronim)

Ceasul mântuirii
 

Într-o mănăstire aflată la poalele unui munte înalt, acoperit de păduri, trăiaodată, un călugăr bătrân, căruia I se dusese vestea pentru înţelepciunea sa. Într-odimineaţă, a venit la el un tânăr şi l-a întrebat:- Sfinţia ta, am auzit că, pentru a ne mântui, trebuie să ne căim, să ne parărău de toate păcatele ce le-am săvârşit de-a lungul vieţii. Dar, părinte, cât trebuienoi să ne căim?- Fiule, este de ajuns dacă te căleşti o singură clipă, înaintea morţii.- Atât de puţin, părinte?- Da, fiul meu!- Dar, de unde să ştiu eu când se apropie ceasul acela?- Moartea poate veni oricând, aşa că aşteapt-o pregătit, m orice moment săte poată găsi cu smerenie şi căinţă în suflet.Dumnezeu este bun şi iertător. Cine regretă din suflet pentru greşelile saleşi caută să nu mai păcătuiască, acela are parte de o viaţă frumoasă şi de linişteasufletului. Dar, mai mult decât orice, doar acela poate spera la mântuire, la viaţaveşnică.

"Neştiind locul şi vremea în care ne aşteaptă moartea, o vom aştepta noioriunde şi oricând." (Fericitul Augustin)

Ecoul vieţii
 

Aflându-se în excursie pe munte, o tânără familie a poposit într-o cabană dela marginea unei văi. Băiatul cel mic, supărat pe fratele său, s-a dus în spatele cabanei şi a strigat de ciudă: "Te urăsc!" Dar, imediat, un glas puternic i-arăspuns: "Te urăsc, te urăsc ...!".Speriat, copilul a alergat în casă şi i-a povestit tatălui toată păţania,spunându-i că, afară, cineva strigă la el că-l urăşte. Au mers împreună la loculcu pricina, unde tatăl i-a spus fiului său:- Aici erai când ai auzit că cineva te urăşte?- Da!- Ia spune-i că-l iubeşti!- Te iubesc! - a strigat copilul şi, de îndată, văile i-au răspuns: 'Te iubesc, teiubesc! ..."- Ţine minte, i-a mai zis tatăl, aşa este şi în viaţă: dacă eşti om rău, numai răutate vei întâlni, dar dacă eşti om bun şi te porţi frumos cu ceilalţi, atunci doar dragoste vei găsi, la tot pasul. Şi, chiar dacă nu vei fi iubit totdeauna de către oameni, în schimb dragostea Domnului va fi mereu cu tine. Să nu uiţi asta!

"Când un străin bate, caritatea îi deschide uşa ospitalităţii; odată intrat, îl întâmpină bucuria; odată primit, îl găzduieşte omenia. Pe cel flămând, îl hrăneşte bunătatea; pe cel deznădăjduit, îl călăuzeşte credinţa, iar pe cel tulburat,dragostea."(Sfântul Ambrozie )

O scurtă învățătură de la părintele Paisie
 

Trăia odată în Muntele Athos un călugăr, care locuia în Karyes. El bea şi se îmbăta în fiecare zi, scandalizând pelerinii.
În cele din urmă a murit şi acest lucru i-a uşurat pe o parte dintre credincioşi ,ei mergând şi spunându-i încântaţi părintelui Paisie Aghioritul că s-a rezolvat în cele din urmă această problemă uriaşă.
Părintele Paisie le-a răspuns că el ştia despre moartea călugărului, după ce a văzut un batalion întreg de îngeri care au venit să ridice sufletul acestuia. Pelerinii au fost uimiţi, iar unii au protestat şi au încercat să-i explice mai bine părintelui, gândindu-se că bătrânul nu a înţeles.
Stareţul Paisie le-a explicat: „Acest călugăr s-a născut în Asia Mică, la scurt timp înainte de distrugerea de către turci, atunci când au adunat toţi băieţii. Deci, ca să nu-l ia de la părinţii lui, ei îl luau cu ei la seceriş, şi astfel pentru a nu plânge, au pus raki* în laptele lui pentru ca el să doarmă .Prin urmare, el a crescut şi a ajuns un alcoolic. Acolo el a găsit un bătrân care i-a declarat că a fost şi el. alcoolic. Bătrânul i-a spus să facă metanii şi rugăciuni în fiecare noapte şi s-o implore pe Fecioara să-l ajute să reducă câte un pahar de băutură
După un an a reuşit, cu pocăinţă şi lupta să ajungă de la 20 de pahare de băutura la 19 pahare. Lupta a continuat pe parcursul anilor şi a ajuns la 2-3 pahare, cu care el tot se îmbată. „
Lumea a văzut ,de-a lungul timpului, un călugăr alcoolic care scandaliza pelerinii,dar Dumnezeu a văzut un luptător, care a dus o bătălie lungă pentru a reduce patima sa.
Fără să cunoaştem ce fiecare încearcă să facă şi ceea ce vrea să facă,ce drept avem noi să judecăm efortul său?

"Povara" care te uşurează !
 

Odată un necredincios i-a spus fericitului Augustin :
-Poruncile Evangheliei sunt o povară care limitează libertatea omenească. Atunci fericitul i-a răspuns : - Şi aripile rândunicii sunt un adaus de greutate la trupul ei, insă tocmai datorită acestei greutăţi, trupul rândunicii se face uşor şi străbate văzduhul.

Puterea smereniei
 

Avva Macarie se întorcea, odată, din luncă la chilia sa, încărcat cu ramuri de palmier, când, iată, îi iese în cale diavolul cu o seceră. A vrut să-l lovească, dar n-a putut. Atunci, îi zice: „Eşti tare, Macarie, nu pot să-ţi fac nimic, şi totuşi fac şi eu ce faci tu: tu posteşti, postesc şi eu; veghezi noaptea; nici eu nu dorm niciodată. Cu un singur lucru mă birui“. Avva Macarie întreabă: „Care?“. Diavolul răspunde: „Smerenia. De aceea nu pot să-ţi fac nimic“.

Facerea lumii
 

Pe un drum de munte, s-au întâlnit doi ţărani. Unul dintre ei, mai răutăcios,l-a întrebat pe celălalt:- Am auzit că mergi des la Biserică şi că te rogi mult. Dar de unde ştii tu că există Dumnezeu?Ca şi când nu l-ar fi auzit, celălalt ţăran l-a întrebat la rândul său:- Spune-mi, crezi că vitele noastre au fost astăzi la păşune?- Da, cu siguranţă, priveşte pământul moale, este plin de urmele lor!- E, acum priveşte şi tu soarele ce tocmai a răsărit peste dealuri, priveşte pădurea înverzită din faţa noastră, priveşte-te pe tine şi pe oamenii din jurul tău!Toate acestea sunt urmele mâinilor lui Dumnezeu Atotputernicul şi Atotţiitorul.Cum să fi fost făcute toate acestea, dacă nu din iubirea lui Dumnezeu, şi pentruce să le fi făcut El aşa cum sunt dacă nu tot pentru iubire? Mai încape îndoială?

"Unicul adevăr este iubirea. Iubirea este aceea care dă viaţă şi căldură, care inspiră şi călăuzeşte. Iubirea este sigiliul pus creaţiei, semnătura Creatorului.Iubirea explică lucrul mâinilor Sale." (părintele Theoklitos)

A doua şansă
 

După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el,nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:- Iartă-mă, Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă Doamne că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine!în timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:- Bucură-te omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat?- Sigur că da - zise omul cu nerăbdare - sigur că m-am schimbat!- Bine! - a mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă tevei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici. Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupraiadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia dince în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşise atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.- Ce faceţi?! - strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi osă cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi?! - ţipă omul cu disperare şi începu să-ilovească cu picioarele, în clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mitrimită alt fir, ca să scap odată de aici!- Nu se poate! - i-a răspuns îngerul.- Cum aşa? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor!- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firulcredinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în cuvântul luiDumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit deegoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt.în viaţă nu va reuşi cel rău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoană.Poate că va strânge averi, dar sufletul său cu ce se va alege?Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni.

"Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu! Nu căuta plăcerea întine şi o vei găsi în ceilalţi!"(Sfanţul Maxim Mărturisitorul)

Timpul schimbării
 

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:- Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. îmi pierd uşor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?- Nu i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:- Vezi acest vlăstar, ştii ce este?- Da, părinte, un puiet de brad.-Smulge-l!Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a opritlângă un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.- Acum, scoate-l pe acesta.S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până laurmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus:- Smulge-l acum pe acela. Dar e destul de mare, nu pot singur. Du-te şi mai cheamă pe cineva.Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cumultă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată. Acum scoateţi bradul falnic de acolo.- Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini, chiar de-ar fi şi o sută de oameni.- Acum vezi; fiule? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel?
Orice viciu sau orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce înce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor,dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atuncinimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu.

"Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămânrădăcinile care vor creşte din nou."(Sfântul Grigorie Dialogul )

Sa ne rugam cu credinta
 

In casuta de la marginea orasului Iasi era liniste. In timp ce mama il strangea la piept pe micul Nicolae cateva lacrimi i se scursera din ochi. A doua zi trebuiau sa paraseasca locuinta pentru care se imprumutasera si in care investisera toti banii lor de pana atunci. Desi sotul ei achitase integral toata suma, de cand murise acesta nu putuse sa gaseasca actul care facea dovada acestei plati. Micutul Nicolae nu putea sa inteleaga acest lucru. El stia doar ca a doua zi ei trebuia sa paraseasca aceasta casa.
-Sa ne rugam lui Dumnezeu spuse copilul, ca sa nu plecam din aceasta casa, asa m-a invatat tata, ca daca te rogi lui Dumnezeu el iti ajuta cand ai nevoie.
Ingenuncheara amandoi si se rugara staruitor pret de cateva minute. Cand se ridicara in picioare vazura ceva care zbura prin incapere.
- Este o libelulula striga baiatul, insa micuta zburatoare disparu dupa dulapul de langa perete.
-Sa o cautam mai spuse copilul, sa ii redam libertatea altfel va muri.
In timp ce mama reusi sa urneasca dulapul de langa perete si copilul, bucuros gasi libelula nu mica ii fu mirarea femeii cand in acel loc gasi si actul care facea dovada platii.
Ingenuncheara si de data aceasta multumira lui Dumnezeu ca nu mai trebuia sa parseasca aceasta casa.

După slujbă, părintele Ioan l-a întrebat pe Constantin, a cărui sotie născuse în urmă cu trei luni doi gemeni:
- Cum vă descurcati? Plâng copiii sau sunt cuminti?
- Plâng, părinte, ca toti copii. E greu de tot, dar e si frumos.
De fată era si Alexandru, un tânăr care se văita că nu mai poate suporta plânsetele copilului său de cinci luni:
Părintele îi spuse atunci lui:
- Vezi că se poate si fără să cazi în deznădejde?
- Nu stiu părinte cum face el, că în locul lui as cădea de pe picioare.
- Tu la ce te gândesti când îti plânge copilul?
- Mă gândesc că e un blestem să cresti copii si îi invidiez pe cei care se păzesc să nu facă. Se lipsesc de Sfânta Împărtăsanie, dar se lipsesc si de suferinte chinuitoare.
- Rău faci că gândesti asa. Niciodată păcatul nu e de preferat greutătilor vietii. Zi si tu, Constantine, tu la ce te gândesti când plâng copiii?
- Plâng acum, dar o să crească mari si frumosi, si o să uit plânsul lor. Când mă ajunge oboseala, si plânsetele lor mă apasă, îmi zic: mai bine aud acum plânsetele copiilor mei, pe care îi iubesc, decât să aud pe lumea cealaltă plânsetele păcătosilor care ard în focul iadului.

Povestit-au unii că în muntele lui Antonie sedeau sapte frati si pe vremea curmalelor păzeau pe rând, să alunge păsările. Si era acolo un bătrân care, când îi venea ziua, striga: "Fugiti de aici, gândurile mele cele dinăuntru si păsările cele din afară". (11-421)

Cum calatoresc sufletele spre cer (I )
 

CUM CALATORESC SUFLETELE SPRE CER

Odata, pe cand se ruga si avea privirea atintita spre cer, a stralucit peste el lumina dumnezeiasca. Atunci i-a aparut un inger imbracat in alb, cu vesmant de diacon. Tinea o cadelnita de aur cu care a tamaiat intai spre cer si apoi pe Nifon. Deodata s-au deschis portile cerului si ingerii lui Dumnezeu urcau si coborau ca albinele, ducand sufletele oamenilor care mureau. Duhurile viclene din vazduh se sileau sa le prinda si sa le arunce jos, dar ingerii se impotriveau cu tarie, lovindu-i si salvand sufletele. Atunci vede Sfantul un suflet, inaltandu-se la cer; dar cand s-a apropiat de vama desfranarii, mai marele vamii a inceput s se agita cu mare manie.
- Cu ce drept, striga el, luati voi acestiu suflet care este al meu?
Ingerii insa, i-au raspuns:
- Dovedeste-ne ce putere ai asupra acestui om.
- Pana la moarte, a raspuns atunci diavolul, s-a tavalit cu voia in tot felul de necuratii. Si nu numai atata, ci si judeca pe ceilalti. Ce faradelegi mai grozave ca acestea vreti?
- Da, au aprobat ingerii, era robit de aceste pacate, dar s-a lepadat de ele inainte de moarte.
- Nu, nu-i asa cum ziceti voi, a strigat diavolul, ci a murit nepocait. Pana la urma suflare a facut faradelegi, fara sa-si spovedeasca vreodata pacatele. A fost si este al nostru in toate!
Atunci, unul din ingeri, i-a zis:
- Nu-i cazul, desigur, sa te credem pe tine, care esti cu totul cufundat in minciuna. Sa chemam pe ingerul lui pazitor si el ne va spune tot adevarul.
L-au chemat, pentru ca ii pazise si trupul celui mort pana la inmormantare si, indata ce a venit, l-au intrebat:
- Spune-ne, frate, acest suflet s-a pocait de pacatele sale sau a murit cu ele? Spune-ne tot adevarul.
Atunci ingerul a raspuns:
- Eu nu sunt om, nici duh rau ca sa spun minciuni, dar va incredintez, inaintea lui Dumnezeu ca, din clipa cand s-a imbolnavit si chiar mai inainte, s-a gandit la moarte. A inceput atunci sa planga si sa-si marturiseasca pacatele sale preotului, inaintea lui Dumnezeu. Necontenit ridica mainile sale spre Cel Preainalt, cerand mila. Daca Dumnezeu vrea, il va ierta. Daca nu, slava judecatii Sale celei drepte!
Auzind aceasta ingerii, au ras de diavol si smeritul suflet a scapat de cursa vrajmasilor sai.
Dupa puntin, a vazut Sfantul alt suflet inaltandu-se. Diavolii il invinuiau mult, aducandu-i aminte, unul cate unul, cuvintele rele si injuraturile pe care le zisese oamenilor cand traia.
Ingerii, dimpotriva, ziceau ca are unele nadejdi de mantuire. Deoarece, de pilda, adeseori cand se gandea sa faca vreun rau, indoit se caia, se ocara, si se osandea pe sine. Adeseori suspina cu amar si lacrima. Din cand in cand dadea si putina milostenie la saraci. Pe acestea avandu-le in vedere, ingerii luminii sustineau ca Dumnezeu va milui pe acest suflet.
Atunci, diavolii infuriati au zis:
- Acesta, in tineretea sa, a facut fapte necuvenite unui crestin; s-a intinat cu tot felul de pacate, chiar si sodomicesti. Unde mai pui mania si ura lui? Si lucru mai grav, a facut si ucidere. Deci, daca si acesta se poate mantui, atunci, luati din toata lumea pe toti pacatosii pamantului si mantuiti-i de-a valma. Ca, noi degeaba ne mai ostenim si ne tulburam!
- Dar, necuratilor, pe toate aceste pacate ale tineretii le-a parasit si Dumnezeu l-a iertat. Iar cand a mai facut vreun pacat, l-a curatit prin spovedanie si pocainta. Deci, ce mai vreti, fiare salbatice? Sa fie osandit acest suflet? Cu neputinta, deoarece pacatele spovedite de oameni cu lacrimi si smerenie si pe care nu le-au mai facut, Dumnezeu le iarta. Tot pacatul descoperit se sterge. Numai pacatele nespovedite, pe care le iau cu ei, le pedepseste Dreptul Judecator.
Astfel, ingerii au rusinat pe duhurile rautatii si au intrat pe portile cerului. A scapat, deci, si aceasta faptura a lui Dumnezeu din ghearele diavolilor si Cel ce da mantuirea in dar, i-a daruit si lui mantuire.
Iarasi a vazut fericitul un alt suflet urcandu-se la cer. Acela era foarte credincios si temator de Dumnezeu. Toata viata si-o petrecuse in curatie, modestie si multe milostenii si era iubitor fata de toti. Demonii din vazduh il amenintau scrasnind din dinti, iar el, bietul, inspaimantat de grozavia lor, a alergat in bratele ingerilor care coborau sa ia alte suflete.
Cand a ajuns la cer, acel suflet sfant s-au adunat in jurul lui multime de ingeri, care l-au imbratisat si sarutat cu dragoste, zicand cu bucurie: "Slava lui Dumnezeu, Care a izbavit si acest suflet de inficosatii si necuratii diavoli!"
Era o bucurie sa-i vezi. Caci asa fac intotdeauna puterile ceresti; se bucura si se veselesc pentru tot crestinul care se mantuieste. Cand au ajuns la Tronul Harului, l-au adus la picioarele Domnului Iisus si El i-a invrednicit sa se inchine Tatalui Sau si sa se umple de Harul Duhului Sfant. Apoi l-a dat lui Mihail, mai marele asezamantului, ca sa-l conduca la vesnica odihna, ceea ce el a si facut.
Mai jos, insa robul lui Dumnezeu a vazut cum diavolii tarau un suflet in iad. Era al unui rob care se spanzurase. In urma venea ingerul lui, tanguindu-se cu amar pentru pieirea lui si zicand cu lacrimi:
- O, prea viclenii intunecati, care pun pe oameni sa faca toate relele! Iata, stapanul acestui rob, ascultandu-i pe acestia, se mania, il batea cu cruzime si-l lasa sa moara de foame. Iar el nenorocitul, s-a deznadajduit, a luat o funie si s-a spanzurat, facandu-se pe sine jertfa satanei. Vai mie, acesta pe care mi l-a incredintat la botezul sau Atottiitorul, ca sa-l pazesc, mi l-a rapit deodata spurcatul drac si l-a inghitit! Cum ma voi infatisa inaintea Domnului meu, eu intristatul si amaratul! Si cum ma voi uita la Facatorul meu, mahnit pentru pierderea acestui suflet?
Pe cand zicea el acestea cu durere, a aparut un alt inger din cer, care i-a zis:
- Tatal nostru, Domnul Savaot, iti porunceste sa mergi la Roma, unde acum se boteaza copilul unui ostas. Primeste-l si pazeste-l prin Duhul Sfant, care ti l-a dat odata cu Botezeu. Si eu voi pedepsi pe stapanul acestui rob, ca sa se invete sa nu se mai infurie, nici sa mai loveasca pe robii sai sau sa-i lase sa moara de foame.
Acestea le-a zis ingerul din partea lui Dumnezeu si s-a inaltat la cer, iar celalalt a plecat la Roma, dupa porunca lui Dumnezeu. In acea clipa, Nifon vede un suflet care era dus cu multa tulburare. O multime de diavoli strigau si se sileau sa rapeasca nefericitul suflet. Era sufletul unui cleric care traise o viata necinstita. Ba si ucidere facuse! Slujbele le scurta si pe cele randuite nu le facea. Banul bisericii il cheltuia pentru petrecerile ce le facea cu tovarasii sai.

<< continuare >>
 

Nenorocitul suflet nu a putut trece mai departe de vama a patra. Diavolul si-a intins cu furie mainile, l-a smuls de la ingeri si l-a aruncat la pamant. Apoi l-au luat in primire alti diavoli, l-au coborat in adanc si l-au predat mai marelui intunericului ca sa stea acolo legat, cu sufletele pacatoase asemenea lui, pana in ziua invierii de obste. Dupa aceea, intunecatii si necuratii, se laudau si se mandreau intre ei, zicand:
- Iata, am biruit si clerici de-ai Nazarineanului si i-am pus sub picioarele noastre!
Atunci, unul din ei a zis cu tristete:
- Ce ne mai laudam ca am castigat un nenorocit! Iata, sunt o multime de preoti care stralucesc in virtute si de care nu putem nici sa ne apropiem. Daca n-ar avea semnul Crucii in fata si in spate si in jurul lor, si ajutorul lui Iisus, atunci ai vedea puterea noastra. De ce sa ne temem de lemnul pe care a fost pironit Nazarineanul? De semnul caderii celei mai de jos?
- Nu ne temem de lemn, ci de infricosatul traznet care tasneste din el. Si ce este mai rau, nu numai din lemn iese traznetul care ne arde ci si cand crestinii se pecetluiesc cu acest semn!
Atunci alti demoni au zis cu rautate:
- De unde ai invatat tu toate acestea?
- Este in Constantinopol un neimpacat dusman al nostru, care se cheama Nifon. L-am ispitit din tineretile lui si eu si altii de-ai nostri. L-am luptat zile intregi cu ispite si asa de tare l-am aprins incat in cele din urma a cazut in pacat. Eu insumi i-am scris caderea lui cu multa mandrie. Acela, insa, indata s-a pocait, a inceput sa se osandeasca pe sine si sa se tanguiasca: "O, de acum viermii imi vor manca trupul! La amara pedeapsa voi fi aruncat! Vai de mine, pacatul acesta ma arunca in foc!" Si, zicand acestea, s-a facut furios ca un nebun.
Noi am ras in ciuda lui, dar el, foarte bine cunostea viclesugurile noastre si a strigat: "Acum o sa va arat eu, spurcatilor diavoli! S-a ridicat indata si a facut asupra noastra semnul Nazarineanului. Si vai, un foc a trecut prin inimile noastre si am disparul de groaza intr-o clipa! Numai unul din noi a indraznit sa stea mai departe, ca sa vada ce face. L-a vazut intrand repede in biserica, a facut trei metanii si a zis: "Doamne, eu sunt om pacatos, tanar de ani, care se lupta cu patimile si cu aprinderea carnii. Nu-mi socoti acest dintai pacat, Tu esti Domn si Stapan si poti ierta numai cu cuvantul greselile mele".
Numai cat a rostit aceste cuvinte si un inger l-a si incununat pentru cainta lui. Pe langa toate acestea, a continuat diavolul, acela, infuriat asupra trupului sau, a inceput a se palmui peste obraz cu toata puterea. Apoi, iarasi si-a ridicat mainile la cer si se ruga lui Dumnezeu, zicand:
"Infricosatule Dumnezeu, Tu care ai nascut pe Fiul Tau Cel Unul nascut si stapanesti toate cu infricosatul Tau Duh, auzi-ma pe mine necuratul si pedepseste pe nelegiuitii care rad de mine. Pentru ca numai Tu esti fara de pacat, iau eu sunt intinat si stricacios".
Atunci ingerul care il incununase, a luat indata o funie si ne-a legat pe toti la un loc. Apoi, luandu-ne unul cate unul, ne-a batut cu mii de lovituri. De urletele si vaiurile noastre s-a speriat lumea. In timp ce ne lovea, zicea: "Sa nu mai aiba vreodata pricina robii lui Dumnezeu de a se lovi peste cap!
Dupa ce ne-a chinuit indeajuns acel nemilostiv inger, ne-a slobozit cu nenumarate suferinte. Si, de atunci oriunde vad pe acest Nifon, ma fac nevazut, pentru ca ma tem de lemnul Crucii.
Cand si-a terminat diavolul de spus peripetiile, ceilalti au inceput sa-l batjocoreasca si sa-l numeasca: nenorocit, ticalos, si fricos. Nifon, care asculta cele ce ziceau necuratii diavoli despre el, radea de ei.
Dupa putin, vede un inger care cobora spre Constantinopol. In maini tinea o sabie de foc. In acel ceas, cineva tragea sa moara si se chinuia jalnic. Era un camatar nemilostiv. Pe deasupra, barfise mult pe Nifon. Il facea eretic si fatarnic. Zicea, de ce face cutare si cutare lucru? De ce graieste asa si asa? Nu se vedea ticalosul pe sine, ci se ocupa de altii...
A venit, deci, ingerul focului, si a stat langa patul lui, uitandu-se spre cer, ca si cum astepta ceva si, intr-adevar s-a auzit un glas: "Loveste degraba pe antihrist si desfa cu sila stricatul suflet din legatura trupului. Cat a trait acest nebun, niciodata nu a implinit voia Mea, ba si pe robul Meu Nifon l-a osandit. Loveste-l cu putere! Sa nu mai sugrume pe saraci cu camataria lui!"
Cum a auzit acest glas, infricosatul inger a lovit cu toata puterea pe ticalosul camatar, care indata si-a dat sufletul, scrasnind din dinti si racnind din adancul sau. Si ingerul i-a luat sufletul si l-a dus in chinuri groaznice, coborandu-l la iad...
Atunci, Sfantul Nifon si-a revenit in sine. Inmarmurit si mahnit de cele ce vazuse, cugeta si zicea intru sine: "O, cata ticalosie se ascunde in noi, nevrednicii si pacatosii! Cat de jalnic si de amar ne terminam viata! Si apoi vine judecata si infricosatul foc, unde mergem pentru vesnicie. Cu tot dinadinsul trebuie sa ne grijim de mantuire, silindu-ne spre bine. Numai asa vom bineplacea lui Dumnezeu de nu vom calca poruncile Lui! Si, indata a inceput sa se roage:
"Doamne Dumnezeul meu, in Tine imi pun nadejdea mea; izbaveste-ma de cei ce ma prigonesc si ma mantuieste. Daca nu ma izbavesti si nu imi mantuiesti Tu, Hristoase, sufletul cu Duhul Tau cel Sfant, il va rapi vicleanul stapan al intunericului, leul care mugeste. Fericit este tot cel ce asculta de Tine, Care Te-ai facut sarac si neputincios pentru mantuirea noastra. Pentru ca il vei izbavi in ceasul mortii de duhurile rautatii, care sunt vamesi rai si judecatori nedrepti si cercetatori nemilostivi si cauta sa inghita bietul lui suflet. Izbaveste-ma, Stapane infricosat si Atotputernic, Care misti toate si de care se cutremura toate! Mantuieste de acesti tirani neamul nostru crestinesc! Miluieste, sfinte, pe cei ce si-au pus nadejdea intru Tine si iarta pe cei ce pacatuiesc greu si amarasc necontenit milostivirea Ta!
Se gandea cu lacrimi la nefericitul acela camatar, caruia ii luase sufletul acel inger razbunator cu sabia sa de foc. Cugeta cat de amarata moarte avusese, fara nici un ajutor de la Dumnezeu, desi, din dobanda din care o lua, dadea cate ceva la saraci. Pentru ca, precum spunea Nifon, cand se chinuia nefericitul lui suflet, camatarul a strigat: "Adu-ti aminte, Doamne, de milostenia pe care am dat-o saracilor!" Dar, s-a auzit un glas care i-a zis:
"Da, nevrednicule, ai baut sangele saracilor si ai adapat cu el alti saraci, pentru aceasta sa te mantuiesc? Sau pentru ai clevetit pe cel ce Imi slujeste Mie? Acesta, zi si noapte se roaga pentru pacatosi, ba si pentru tine nu inceteaza a ma ruga. Iar tu, de ce l-au vorbit de rau? Invata deci acum, ca nu trebuia sa judeci pe nimeni!
Pe toate acestea le-a povestit Nifon cunoscutilor sau, sfatuindu-i:
"Luati aminte, fiilor, sa nu judecati pe cineva, mai ales cand acela este si el om al lui Dumnezeu. Va rog, paziti-va de acest pacat! Uitati-va la voi si va vedeti pacatele voastre. Din aceasta simtire, degraba vom putea trece la pocainta. Unii din robii lui Dumnezeu sunt vaditi, altii necunoscuti. Pe cei ce au curajul sa se faca vazuti, ii judeca multi, dar vor fi aspru pedepsiti in ziua judecatii.
Dumnezeu, pe cei ce dispretuiesc slava omeneasca, ii pune inaintea tuturor sa marturiseasca cu indrazneala credinta lor si sa foloseasca pe multi: Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, le zice, ca vazand aceia faptele voastre cele bune sa preamareasca pe Tatal vostru, Care este in ceruri. Dimpotriva, celor inclinati spre slava desarta le zice: Cei ce fac faptele dreptatii pentru a placea oamenilor si nu Mie, amin va zic voua, si-au primit plata lor. Pentru ca cel ce se mandreste, nu va fi miluit. Avand deci, fiilor, acestea inaintea ochilor, sa nu judecam pe nimeni si sa nu luam aminte la cel ce vorbeste de rau, fie ca judeca pe un drept sau pe oricine altul. Nu judecati ca sa nu fiti judecati ne porunceste Domnul. Tu, care stai pe tron sa nu dispretuiesti pe robul Tau, ca nu cumva in el sa se afle Duhul lui Dumnezeu si sa te faci astfel, fara sa stii, luptator de Dumnezeu!
Zicand acestea Cuviosul, inca o data i-a rugat pe ucenici sa se vada fiecare pe sine si sa nu judece pe nimeni si nici bani cu camata sa nu dea. Pentru ca ce-i foloseste omului sa se numeasca crestin, daca are multi bani si-i da cu camata? Acesta, in primul rand, nu-si pune nadejdea in Dumnezeu; al doilea, este inchinator la idoli; al treilea, sufera de iubirea de argint si, zi si noapte este chinuit de griji. Nici somnul nu-l prinde, iar la urma vine si moartea. O, ce nebunie!...

Deosebit de instructiv, insa care este originea invataturii referitoare la "vamile vazduhului"? Citatele precedente provin din lucrarea cu titlul de mai sus?

http://www.crestinortodox.ro/inmorma...lui-70165.html


http://www.teologie.net/2011/07/14/i...reoti-24-vami/


http://www.sfaturiortodoxe.ro/suflet...vazduhului.htm


http://www.agoracrestina.ro/bibliote...pa-moarte.html

Taina Sfântului Botez
 

Într-o zi, un sectant, om rătăcit de la dreapta credinţă, a vrut să-l contrazică pe un preot, spunându-i:- Chiar dacă în Biblie Mântuitorul spune să ne botezăm, eu nu cred j că e bine să-i botezăm pe copii, ci doar pe oamenii mari. Trebuie să aştepţi ca ceimici să crească şi de-abia atunci să îi întrebi dacă vor sau nu să fie botezaţi.Doar aşa, ca oameni în toată firea, pot hotărî cu adevărat. Cum puteţi voi,ortodocşii, să-i botezaţi pe copii?- Spune-mi, îi zise preotul, după ce îl ascultă cu răbdare, ştiu că dumneataai copii; când erau mici, i-ai dus la doctor să îi vaccineze?- Da, îi răspunse omul.- De ce nu ai aşteptat să crească şi să-i întrebi mai întâi dacă vor sau nu săfie j vaccinaţi? - îl mai întrebă preotul pe om.- Fiindcă nu vroiam să se îmbolnăvească şi ştiam că e bine pentru ei.- E, vezi, tot aşa şi noi ştim că Sfanţul Botez este bun pentru copii şi nu avem de ce aştepta. Aşa cum vaccinezi un copil micuţ, ca să nu se îmbolnăvească trupul lui fragil, tot aşa îl şi botezi, pentru a nu se "îmbolnăvi"sufletul lui tânăr. Prin puterea Duhului Sfânt, prin harul Său, coborât astfel peste prunc, acesta e un om nou, pregătit pentru o viaţă nouă şi luminoasă: viaţa creştinească.Sectantul plecă ochii ruşinat şi se îndepărtă, gândindu-se la cele spuse de preot Deşi sunt unii care nu cunosc dreapta credinţă, sau ştiu prea puţine, preotul îi poate învăţa, îi poate călăuzi prin desişul acestei vieţi încărcate de greutăţi şi păcate, scoţându-i la limanul mântuirii. Omul trebuie să îşi asculte preotul,duhovnicul şi să se gândească la cele spuse de acesta.

"Turma lui Hristos se păstoreşte cu fluierasul, nu cu băţul, adică cu blândeţe, nu cu asprime. Se păstoreşte mai mult cu exemplul vieţii preotului, nu numai cu predica de la amvon." (părintele Paisie Olaru)

Moartea pacatosilor este cumplita
 

Odata, Cuviosul Nifon statea in strana bisericii. Chilia lui era aproape de biserica Sfintei Ipatia si multi credinciosi se adunase in jurul lui sa se foloseasca. Unul l-a intrebat despre diferitele feluri de morti: cum unii mor cu tulburare si altii cu pace, altii in instrainare, altii in pustiuri iar altii in mare. Ba, unii zic ca fiecaruia ii este scris si unde sa moara.
- Ceea ce este de neaparata trebuinta, fratilor, a inceput Cuviosul, este sa ne pocaim de pacate si sa cerem mila de la Dumnezeu prin pocainta. Cat despre toate celelalte, sunt judecati ale lui Dumnezeu si este foarte primejdios sa ne ocupam de ele. Mai bine sa plangem si sa ne tanguim pentru pacatele noastre, ca sa aflam mila si sa ne invrednicim a dobandi o farama de mantuire. Vin zile rele "in care nimeni nu mai poate lucra". Deci, inainte de a sosi, sa lucram binele ca sa traim in veci.
- Intelept este acest cuvant, au spus cei de fata. Totusi, daca nu este nepotrivita intrebarea noastra, va rugam sa ne dati un raspuns.
- Atunci, Nifon le-a povestit:
- Aveam un prieten pe care il chema Teofil. De multe ori fericea ticalosia mea, nestiind ca nelegiuirile mele intreceau si pe ale demonilor. Din tinerete, de multe ori vorbeam cu el, si-i spuneam cuvinte de suflet folositoare, dar nu am izbutit sa-l castig la bine. Auzea numai si, multumea. Dar din cate auzea nu savarsea nici una. Lucra intr-un atelier si, munca lui era sa cantareasca. Era ranchiunos si dusmanos in cuvinte. Nu avea usa de ingradire buzelor sale. Nu se temea deloc de Dumnezeu, de aceea lucra cu pacat. La cantar era foarte necinstit, mancand astfel osteneala saracilor. A venit insa si secera care avea sa-l secere din viata.
Cu o luna inainte de moarte s-a imbolnavit de dizenterie. Ii iesisera afara maruntaiele si se chinuia, muscandu-si buzele si limba pana ce si-a taiat-o cu dintii. Asa de aspra era Judecata lui Dumnezeu, ca saptesprezece zile s-a framantat si s-a rostogolit in pat, scrasnind din dinti. Si-a smuls, fir cu fir, barba, care ramasese goala ca palma. Apoi, isi numara degetele, isi misca jalnic capul, holba ochii si cerea mangaiere, dar nu afla. Si iarasi isi misca capul, isi smulgea parul, numara degetele si gemea.
Era o priveliste jalnica si tare infricosatoare, uitandu-te la el cum a mai rezistat la acea teribila chinuire. Pana la urma, si-a mancat si buzele, a ramas fara par pe cap si continua sa-si numere degetele, sa geama si sa scrasneasca din dinti. Un inger nevazut statea langa el. Isi scosese din teaca o infricosata sabie si chinuia pe nefericitul Teofil.
Asa s-a chinuit si s-a luptat cu moartea saptesprezece zile, precum am zis, numaradu-si cu degetele nedreptatile de la cantar. Si, ingerul pedepsitor i-a zis:
- Ticalosule, n-ai avut nici o mila! Pe toti i-ai furat cu cantarul tau, lucrand necinstit. Te-ai departat si de dreapta credinta si, pe deasupra, la tot pasul injurai infricosatul Nume al lui Dumnezeu. Si de ce injurai si barfeai pe toti oamenii cinstiti? De ce, cand te impartaseai cu Sfintele Taine, scuipai fara teama pe pamant? De ce ai nedreptatit si inselat la cantar pe saraci? Iata, acum ce-ti aduc toate acestea! Daca nu se aduce aici cantarul, inaintea tuturor, sufletul tau nu va iesi si te vei chinui necontenit.
El insa, avand limba taiata, nu putea cere cantarul, ci numai socotea pe degete, miscandu-si capul. Si nimeni din ei nu intelegea ce vrea. Numai un om sfant si vazator, care se afla acolo, a auzit pe inger, a inteles si a trimis sa se aduca un cantar. Cel ce tragea sa moara, numai cat a vazut cantarul, a suspinat adanc, a inceput a da din cap cu putere, ca si cum marturisind caci cu acesta facuse toate nelegiuirile sale si indata si-a dat sufletul. Ingerul judecator i-a luat sufletul si l-a predat judecatii lui Dumnezeu.
- Ce invatatura scoatem, deci dintr-o astfel de moarte? a intrebat Nifon. Potrivit cu faptele, a venit si pedeapsa. Fiindca era asa de pacatos si nelegiuit, ca si mine ticalosul, a fost pedepsit de aici, pentru ca dupa infricosata judecata sa sufere mai putin chin.
Auzind acestea cei de fata, au suspinat gandindu-se fiecare la pacatele sale.
- V-ati spaimantat de judecata lui Dumnezeu, a adaugat Cuviosul, precum a patit de multe ori preablandul David. Ascultati inca o intamplare asemenea.
Dar, inainte de a incepe, Cuviosul s-a ridicat si le-a facut metanie, zicand:
- Iertati-ma, fratilor, ca va intinez cu pacatele mele. Nu sunt vrednic nici sa stau langa voi. Si totusi stau. Ba si mai mult. Eu cel orb vreau sa va povatuiesc, cu slava mea cea desarta, pe voi, care vedeti.
Cei care erau de fata au fost impresionati de aceste cuvinte si au cazut la picioarele lui cu cainta. Se temeau ca nu cumva Dumnezeu, vazand marea lui smerenie, sa pogoare foc si sa-i arda, de vreme ce stiau ca el este sfant iar ei sunt pacatosi.

Moarte amara, curatirea sufletului
 

Dupa ce Cuviosul ( Nifon ) a ridicat pe oamenii care cazusera la picioarele lui si i-a pus sa sada, a inceput o minunata povestire.
"Traia in Constantinopol un tanar cu numele Vasile. Era viclean, stricat si foarte rautacios. In fiecare seara mergea la locuri necinstite. Stapanul lui, pe care-l chema Patriciu, dimpotriva, era un om ales, milostiv, miluind si daurind cui avea nevoie, precum porunceste Scriptura. Vasile, slujitorul sau, avea optsprezece ani. Adesea stapanul sau il trimitea cu treburi, iar el, cu acest prilej, umbla prin locuri stricate, intinandu-si frumusetea trupului si a sufletului. Dar, Dumnezeu, Care nu voieste moartea pacatosului, iata cum a iconomisit mantuirea lui:
S-a facut foamete in toata regiunea aceea. Cu foametea a venit si o iarna aspra, incat zilnic mureau in oras ca la o mie de oameni. Era asa de mare multimea mortilor, incat nici sa-i mai ingroape nu dovedeau. Si, fiindca bantuiau teribil foametea si gerul iernii, amandoua relele impreuna, stapanii erau nevoiti sa dea drumul slujitorilor si robilor lor. Ba unii, ajunsesera sa-si vanda si copiii, ca sa castige un ban pentru a-si cumpara mancare. Lucrurile fiind grele pentru toti, fireste erau si pentru Patriciu de care am pomenit si care a fost nevoit sa renunte si el la slujitorii lui. "Cu ce sa ma hranesc eu, copiii si slujitorii mei?" se gandea el, pentru ca avea multi.
Astfel, impreuna cu ceilalti slujitori ai sai, a dat drumul si tanarului Vasile. Acesta, chiar din prima zi, si-a vandut haina intr-o carciuma si si-a mancat banii. Si in putina vreme si-a vandut si a cheltuit tot ce avea. In cele din urma a ajuns sa cerseasca , umbland de colo pana colo si jelindu-se. Asa de grozav a suferit de frig, ca mai sa-i inghete sangele. Si chinurile i se inrautateau din zi in zi. Acum insa, nu mai zicea nimic, ci numai slavea pe Dumnezeu, zicand: "Slava Tie, Doamne!"
Cine ar fi putut descrie chinurile sau iutimea foamei si spaima cu care rabda vitejeste multumind lui Dumnezeu? A rabdat mult acest chin, pana cand, intr-o zi, a cazut epuizat intr-o ulita a orasului. Zacea suspinand, tremurand, aproape mort de foame. Din pricina gerului teribil ii inghetasera picioarele de tot, ii cazusera si degetele, pentru ca putrezisera vinele si nervii. Iar el, minunatul copil, cu adevarat imparat, piatra neclatita, stea luminoasa, pe toate le suferea fara murmur, ca un alt Iov, fara sa carteasca impotriva lui Dumnezeu. Il chinuia foamea, il sfasia frigul, ranile ii inghetasera, ca era gol si produceau nesuferita durere. Cu un cuvant, il cuprinsesera toate chinurile. Iar el continua sa slaveasca pe iubitorul de oameni Dumnezeu. Atunci, cu adevarat, nu era cine sa-i ajute, pentru ca toti isi jeleau lipsurile si greutatile lor.
Dupa un timp, s-a intamplat sa treaca pe ulita un om credincios cu numele Nichifor. L-a vazut si i s-a indurerat sufletul. Indata a poruncit slujitorilor sai sa-l ridice si sa-l duca la casa sa. Acolo, cu mainile sale i-a pregatit pat, l-a culcat, l-a ingrijit cu toata inima si i-a randuit o slujnica sa-l ingrijeasca, fiindca avea neaparata nevoie de ajutor, de vreme ce tot trupul ii era ars de ger.
Au trecut astfel, stand doua saptamani la Nichifor si a sosit ceasul ca Vasile sa calatoreasca spre Domnul si Dumnezeul sau. Era intr-o sambata pe la orele 9 dimineata. Cum se afla intins pe pat, ca de obicei, Vasile a inceput a sopti:
"Bine, bine... au venit cei frumosi... Domnul v-a trimis... Bine ati venit!... Asteptati putin si mergem...
- Hai degrab ca te cheama Domnul! - i-a zis cineva nevazut.
- Va rog, bunilor prieteni ai lui Dumnezeu..., sopti iarasi Vasile, aveti putina rabdare... Un om mi-a imprumutat zece bani... si trebuie sa-i dau inapoi... Sa nu gaseasca pricina stapanul din vazduh, ca sa ma duca in adanc si sa-mi pierd sufletul...
Atunci ingerii s-au oprit, pentru ca Domnul le poruncise sa-i ia sufletul cu oarecare bucurie si mangaiere. Indata credinciosul Nichifor a chemat un slujitor caruia i-a dat banii, poruncindu-i sa-i duca celui ai caruia erau. In clipa aceea Vasile a ridicat mainile, slavind pe Dumnezeu, Care este iubitor de oameni si si-a dat sufletul in mainile ingerilor.
Vedeti, fiilor, a incheiat Cuviosul Nifon, cum voia lui Dumnezeu iconomiseste lucrurile pentru folosul nostru? Cerceteaza Preabunul razboiul launtric al fiecaruia si-i rasplateste pe masura. Pentru ca, adeseori se intampla ca pe dinafara omul sa se arate pacatos, dar inauntrul sau poate se osandeste pe sine fata de altii cu bunavointa si smerenie. Adica, multi inauntrul lor fac ceea ce este placut lui Dumnezeu, desi pe dinafara se arata pacatosi. Iar Dumnezeu, care vede cele ascunse, la sfarsit nu-i lasa sa piara. Iar daca unii, pe dinauntru fiind plini de ura si rautate, lucreaza la vedere binele, nu le foloseste deloc. Pentru ca prin ei se zadarniceste lucrarea lui Dumnezeu.
Acel tanar, Vasile, face parte din prima categorie. Fiinta lui era luminata de o lumina launtrica; compatimea pe toti pe care ii vedea ca sufera. Acesta era harul lui tainic, chiar daca la vedere acea unele pacate. De aceea Dumnezeu, la sfarsit nu l-a lasat sa piara, ci l-a mantuit in felul in care ati auzit.

Sfânta simplitate
 

Un preot de la ţară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din parohia sa spălându-şi rufele în râu şi, apropiindu-se, a întrebat-o:- Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poateam vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe înţelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înţeles din ce-am spus eu la predică?- Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aş vreasă vă întreb şi eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma? Apa trece prin ele şile curăţă. Credeţi că au ele habar- de cum le-a curăţat apa? Şi cu toate astea,devin albe şi frumoase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar simt în suflet căldura Duhului Sfânt, Care mă curăţeşte de păcat, aşa cum apa aceasta curăţă pânzele mele.Tare mulţumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele sfinte, ci şi cu sufletul.

"La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă, nu printr-un anume fel de a gândi."(Christos Yannaras)

Al patrulea mag
 

Există o poveste tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon,unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentrua-1 îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-adescurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-1 ducea spreBethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus:- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru.Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit.Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă. Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus,însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina,Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde îl poategăsi, s-a grăbit spre ludea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristoseste răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela cu dorinţasă-L vadă în viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâta timp. însă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus:- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă.Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de fericire, nu ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă,când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus:- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri ...- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu? - a întrebat mirat magul.- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat.Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni.Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu.

"Să dorim binele fraţilor noştri şi mântuirea tuturor oamenilor mai mult decât pe a noastră. " (Sfântul Teodor Studitul)

Foarte frumos.
Ma gandeam, noi ce dar ducem Mantuitorului? Dupa o viata de cautare, de cadere, de ridicare, poate de ratacire si iar de intoarcere, ce dar ducem?
Am gasit un raspuns pe care nu stiu daca voi fi in stare sa-l duc la bun sfarsit: sufletul nostru curatit de pacate, inima noastra spalata de rautati.....

Si pentru ca tot e plina mass media si lumea de faima rea a romanilor, iata un alt fel de exemplu:

""TVR1 a prezentat pe la mijlocul lunii ianuarie 2011 cazul unui cersetor roman care a uimit Suedia. O familie tanara de suedezi i-au incredintat cersetorului casa lor pe durata sarbatorilor de Craciu si Anul Nou si au plecat la prieteni, in alta localitate. In perioada aceasta cersetorul s-a acomodat cu casa, si-a spalat hainele, a facut curat in toata casa pana in cele mai ascunse cotloane. Ziua mergea pe strazi la cersit iar seara dormea in casa curata. Avea frigiderul plin cu bunatati. Din banutii obtinuti din cersit el a cumparat cateva daruri marunte pentru familia care a avut incredere in el. A lasat cheia la locul ascuns, atunci cand se apropia ziua revenirii acasa a staoinilor. Acestia au ramas uimiti de cinstea rominului: nimic nu lipsea din casa, era ordine si curatenie si, in plus, daruri... Femeia anunta cazul la televiziunea suedeza si la sfarsit, cu o lacrima in coltul ochiului spune: ,,Acest om nu are nimic, nici macar un adapost, si totusi a avut atat de multe de daruit!" Eu cred ca aceasta poveste adevarata este demna de Pildele evanghelice!""

Cainta pacatosului
 

La marginea unui râu, un ţăran rău vroia cu orice chip să scape de câinele sau, deşi acesta era un animal bun şi recunoscător. Luându-l în braţe, l-a aruncat în apă, crezând că animalul se va îneca şi astfel va scăpa de el. Însă bietul câine a înotat cu greu până la mal, după care s-a aşezat cuminte la picioarele stăpânului său. Acesta, supărat că nu reuşise, l-a împins înapoi în apă, dar câinele a ieşit iar. De-a dreptul furios, ţăranul a ridicat din nou animalul în braţe,dar vrând să-l arunce cât mai departe, a alunecat pe malul noroios şi s-a prăvălit cu tot cu câine în apă. Neştiind să înoate, a început să ţipe şi să se zbată. Când să se ducă cu totul la fund, a simţit cum cineva îl apucă de gulerul hainei şi îl trage încet spre mal. Scos din apă mai mult mort decât viu, ud tot şi speriat, omul a înţeles că i-a scăpat viaţa tocmai câinele pe care încercase să îl omoare. Ruşinea i-a cuprins sufletul. I-a mulţumit lui Dumnezeu că au scăpat amândoi cu viaţă, după care şi-a mângâiat cu recunoştinţă câinele atât de credincios şi au plecat împreună spre sat. În sinea sa, omul a jurat să nu mai dorească niciodată răul vreunui suflet.

"Faptele săvârşite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire şi mai presus de fire. Firească este pacea, împotriva firii este duşmănia şi mai presus de fire, sunt iertarea şi binele dezinteresat. "
(Sfântul Atanasie cel Mare )

Legenda Busuiocului
 

O legenda veche spune ca atunci cand s-a nascut Mantuitorul si cei trei Magi si-au adus darurile intre ale celui cu smirna care era asezata intr-un saculet micut de panza se afla si o samanta necunoscuta. Maica Domnului a pastrat, se spune aceste daruri iar mai tarziu cand i-a cusut camasa i-a prin acest saculet cu smirna in gulerul hainei. Pe Golgota cand soldatii au impartit hainele Domnului si pentru camasa lui au aruncat sorti saculetul cu smirna s-a imprastiat la picioarele Crucii si odata cu el si samanta necunoscuta. O picatura din sangele Mantuitorului a cazut peste aceasta si pe loc a si incoltit.
Duminica dimineata cand au venit femeile Mironosite si nu au gasit trupul lui Iisus au gasit insa aceste flori pe care le-au oferit in dar apostolilor iar acestia si le-au prins in par.
Mergand ei din cetate in cetate si scuturand dupa porunca Mantuitorului ,, Si praful de pe picioarele lor" asa ,aceasta planta s-a raspandit repede ajungand si la noi.
Ea a fos purtata intre crestini in primele veacuri si stropita apoi de sangele martirilor si mucenicilor.
Busuiocul se seamana in Joia Patimilor sau in dimineata de Sf. Gheorghe inainte de rasaritul soarelui pentru a fi stropit simbolic de sangele care se va varsa.

Răsplata
 

Într-un sat de munte, era un om vestit pentru hărnicia sa. Dar, pe cât deluncilor era omul, pe atât de leneş era fiul său. Toată ziua ar fi stat degeaba şi totnu s-ar fi plictisit. Numai că, într-o după-amiază, se duse la tatăl său şi îi spuse:- Tată, am văzut pe uliţă nişte băieţi încălţaţi cu ghete noi, foarte frumoase.Aş vrea şi eu aşa ghete.- Măi băiete, i-a răspuns omul, dacă ai munci şi tu cât de puţin, ţi-aş da banii, dar aşa, pe degeaba, zi şi tu, e drept? N-a mai spus nimic copilul, dar a plecat supărat. Tare şi-ar fi dorit asemenea ghete, aşa că, a doua zi, iar s-a dus să-i ceară bani tatălui său. Dar şide data aceasta părintele l-a refuzat.Când a venit şi a treia zi să-i ceară bani, ţăranul i-a spus:- Uite, măi băiete -văd că nu mai scap de tine! Eu am treabă aici, îngrădină. Dar, în pod, e o grămadă de grâu ce trebuie vânturat, că altfel se umezeşte şi se strică. Pune mâna pe lopată, vântură tu grâul şi pe urmă vino aici şi-ţi dau bani să-ţi cumperi ghetele. N-a mai putut băiatul de bucurie. S-a urcat repede în podul casei, dar nu prea îl trăgea inima la muncă. Aşa că s-a culcat pe un braţ de fân, a tras un puide somn, după care a alergat în curte, strigând:- Gata, tătucă, am vânturat tot grâul. Acum îmi dai banii?
- Nu! - a răspuns omul categoric. Ţi-am spus să vânturi grâul, nu să pierzi vremea. Treci în pod şi fă ce ţi-am spus!A plecat iar băiatul, dar nu putea înţelege de unde ştia tata că el nu vânturase grâul. Probabil că l-a surprins dormind şi nu l-a trezit, că altfel im se poate... Aşa că, după ce s-a urcat iarăşi în podul casei, s-a pus la pândă în loc să aibă grijă de grâu. A stat el preţ de jumătate de ceas, cu ochii aţintiţi spre tatăl său, care muncea de zor în curte, şi, socotind el că-i de ajuns, se duse iarăşi îngrădină.- Tată, am terminat toată treaba, n-a rămas bob de grâu neîntors. Acum îmi dai banii?- Măi băiete, după ce că eşti leneş, mai eşti şi un mare mincinos. Nu ţi-eruşine? Să ştii că, dacă nici de data asta nu te duci în pod şi nu faci treaba cum se cuvine, nu mai vezi nici o gheată. Ai înţeles?Când a văzut băiatul că altfel nu se mai poate, s-a urcat în pod, a pus mâna pe lopată şi a început să vânture grâul. Dar, cum a băgat lopata în grămadă, agăsit ascunsă în grâu o pereche de ghete noi nouţe, exact aşa cum îşi dorea el.De bucurat, s-a bucurat, cum era şi de aşteptat, dar, în acelaşi timp, îi crăpa obrazul de ruşine pentru minciunile sale de mai'nainte. Fără să-l mai pună nimeni, a vânturat tot grâul, după care s-a dus şi în grădină să îşi ajute tatăl.Acum simţea, într-adevăr, că merită ghetele, dar, mai mult decât atât, simţea cât de bine este să fii alături de părinţi şi să îi ajuţi.

„Creşteţi-vă copiii în învăţătura şi înţelepciunea Domnului! " ( SfântaScriptură )

A doua şansă
 

După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el,nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:- Iartă-mă, Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă Doamne că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine!în timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:- Bucură-te omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea oşansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat?- Sigur că da - zise omul cu nerăbdare - sigur că m-am schimbat!- Bine! - a mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici. Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadului, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia dince în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşise atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.- Ce faceţi?! - strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi osă cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi?! - ţipă omul cu disperare şi începu să-ilovească cu picioarele, în clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!- Nu se poate! - i-a răspuns îngerul.- Cum aşa? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor!- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în cuvântul luiDumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit deegoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt.în viaţă nu va reuşi cel tău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoană.Poate că va strânge averi, dar m sufletul său cu ce se va alege?Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni.

"Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu! Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi!"(Sfanţul Maxim Mărturisitorul)

Viaţa lui Varnava anahoretula
 

În peştera sfântului râu Iordan era un anahoret, numit Varnava. Într-o zi s-a pogorât la Iordan ca să bea apă şi i s-a înfipt un spin în picior, dar a rămas cu spinul în picior şi nu primea să-l vadă doctorul. Piciorul i-a putrezit şi a fost silit să-şi ia un turn în Mănăstirea Turnuri-lor.

Piciorul însă putrezind din ce în ce mai mult, tuturor celor care veneau la el le spunea:

- Cu cât suferă mai mult omul din afară, cu atât înfloreşte cel dinăuntru.

După ce s-a suit avva Varnava anahoretul din peştera lui în lavra Turnurilor şi după ce a stat acolo câtva timp, a mers în peştera lui un alt anahoret. Când a intrat acesta în peşteră a văzut un înger a lui Dumnezeu stând pe altarul care-l făcuse în peşteră bătrânul şi-l sfinţise.

Şi a zis anahoretul către înger:

- Ce faci aici?

- Sunt îngerul lui Dumnezeu, îi răspunde îngerul, şi de când s-a sfinţit altarul, mie mi s-a încredinţat de Dumnezeu.

(Ioan Moshu, Limonariu sau Livada duhovnicească, Alba Iulia, 1991)