Ce relevanta are ca era ateu? Era un om inteligent care a formulat o idee interesanta.

Preotii se pronunta foarte des in chestiuni stiintifice. In trecut, au refuzat sa accepte heliocentrismul (unii cred ca si azi au ramas asa), astazi resping evolutionismul.
Oamenii de stiinta nu se pronunta in chestiuni teologice, ei doar demonstreaza care este realitatea, realitate care nu se potriveste cu ce scrie in biblie.

Despre evolutionism mi-am mai spus parerea.
Pur si simplu nu prea exista dovezi.
Nu prea sunt acele fosile de tranzitie pe care le cauta evolutionistii.
Stephen Jay Gould, biolog evolutionist notoriu a incercat sa justifice aceasta lipsa prin asa-numita teorie a echilibrului punctat, conform careia evolutia ar avea loc pe perioade scurte urmate de perioade lungi de stabilitate.
Dupa el, transformarile cerute de evolutionism s-ar petrece pe perioade scurte de cateva generatii prin schimbari rapide si bruste, de mare anvergura.
Asa incearca el sa justifice lipsa fosilelor. Mai demult citeam ca directorul de la muzeul de istorie naturala din Chicago, cel mai mare din lume cred ca numar de fosile pe care le adaposteste, a fost demis pe motiv ca si-a exprimat indoiala in legatura cu asa-zisele dovezi fosile.
M-am uitat si peste cartile unor evolutionisti celebri ca Richard Dawkins sau Ernst Mayr.
Pur si simplu nu m-au convins argumentele lor. Am impresia ca se incearca sa se cladeasca un munte pe ceva care in realitate nu e decat un musuroi.
Evident, putinele dovezi care exista sunt exagerate si trase de par ca sa se potriveasca cu conceptiile evolutioniste.
Ca si in cazul teoriei relativitatii care incepe sa se clatine, si in cazul evolutionismului va fi o puternica impotrivire la schimbare, atunci cand se va demonstra invalabilitatea teoriei, pentru ca sunt multi oameni de stiinta ca din asta traiesc, din evolutionism.
Asta e painea lor, si daca teoria cade, isi pierd painea.
Darwin spunea ca daca teoria lui e adevarata, practic un numar nesfarsit de dovezi fosile ar trebui sa fie prezente. El spera ca aceste dovezi sa fie gasite in viitor.
Astazi practic, situatia e chiar mai rea ca pe timpul lui Darwin, deoarece ceea ce se credea atunci ca fiind fosile de tranzitie, multe s-au dovedit a fi specii distincte disparute.
Stiu ca evolutionismul trage lucrurile de par, pentru ca oamenii de stiinta sunt de multe ori necinstiti, si intai fabrica teoria si apoi cauta dovezile, in loc sa fie invers.
Asa s-a intamplat de exemplu in cazul omului de Nebraska, caruia i s-a reconstituit intregul corp, ba chiar si familia si mediul, plecandu-se de la un singur dinte, care apoi s-a dovedit a fi un dinte de porc.
Eu stiu ca aici sunt interese materiale puternice, dar nici chiar asa, sa se exagereze in halul asta. Pur si simplu cred ca se exagereaza fantastic.
Si sunt un om care a cautat adevarul cu sinceritate.

Bogdan81

Parerea mea (subiectiva, bineinteles) e ca nu ai inteles cum trebuie evolutionismul, dar daca pe tine ceea ce ai citit nu te-a convins, e dreptul tau sa te indoiesti. Sper insa ca intelegi ca, si daca evolutionismul se dovedeste a fi complet incorect, asta nu spune absolut nimic despre adevarul religiei.
Spui ca multi oameni de stiinta ar pierde din punct de vedere material daca teoria pe care o sustin ar fi dovedita ca fiind gresita. Pe undeva e adevarat, dar acest aspect (al pierderilor materiale si de influenta) este infinit mai acut in cazul religiilor. Un om de stiinta poate continua sa profeseze, chiar daca o teorie sustinuta de el se dovedeste a fi eronata, insa un preot nu poate face acelasi lucru. Preotul este mult mai dependent de "adevarul" religiei sale.

Darwin DEDICA IN THE ORIGIN OF SPECIES UN INTREG CAPITOL (IX) IN CARE EXPLICA DE CE NU ar trebui sa fie un numar nesfarsit de dovezi fosile prezente. Iar te-o mintit popa. De restul afirmatiilor facute nu ma mai leg ca e inutil.

Flavius,
Esti un om inteligent. De aceea realizezi foarte bine ca nevoia omului de Dumnezeu este sadita adanc in sufletul sau, ca omul nu isi poate da cu adevarat un sens al vietii daca il scoate din ecuatie pe Dumnezeu. Omul e insetat dupa iubire, dupa vesnicie, dupa nemurire.
El vrea sa fie vesnic, sa iubeasca vesnic, sa fie vesnic constient de sine insusi si de propria sa existenta. El vrea sa fie iubit, vrea sa fie pentru totdeauna cu cei pe care ii iubeste.
Un profund ganditor francez, pe numele sau Gustave Thibon, spunea ca omul nu stie ce vrea, dar stie sigur ca nu vrea ceea ce are.
Cu alte cuvinte, omul e insetat mereu dupa mai mult, vrea sa stie mai mult, sa fie mai bun, sa iubeasca si sa fie iubit mai mult. Mereu mai mult. Omul e insetat dupa nesfarsit, dupa infinit. Acest dor e sadit in adancul sau cel mai adanc. Pascal spune intr-un celebru aforism:
"Alina-te. Nu m-ai cauta daca nu m-ai fi gasit." Este un dor al omului dupa sens, dupa iubirea vesnica, dupa Dumnezeu. El este atat de puternic incat face parte din insasi natura omului. Si cred ca omul nu isi poate nega acest dor, aceasta sete dupa sens, fara a pierde ceva din umanitatea lui. Nu e oare concludent faptul ca atatea decenii de ateism comunist in care s-a interzis si predarea religiei, nu au reusit totusi sa nimiceasca din sufletul omului aceasta chemare profunda?
Stiu ca sunteti un om inteligent. Se simte asta dupa cum scrieti.
Stiu ca nu v-a ocolit nici pe dvs. aceasta intrebare profunda si nici nu are cum sa va ocoleasca.
Ceea ce conteaza, pentru mine, nu e atat daca un om este sau nu credincios.
Ci daca el cauta. Daca ii este foame si sete. Daca inseteaza dupa ceva mai presus de lume, caci aceasta e insasi umanitatea lui.
Unamuno, in setea lui dupa nemurire, a spus candva o fraza care ma bantuie fara incetare, fara odihna: "Poate ca Dumnezeu ne va judeca dupa nazuintele noastre si ne va harazi sa fim, in eternitatea eternitatii, nu cei care am fost, ci cei care am vrut sa fim."

Extraordinar. E fraza pe care am cautat-o in atatea carti, teologice sau nu. E pur si simplu, esenta sperantei umanitatii. Si este exact ce marturisise intodeauna cel de la care mi-am luat nick-ul. Va multumesc, domnule!

Bogdan81,
Foarte sincer va spun ca nu am simtit niciodata acea "nevoie de Dumnezeu" despre care vorbiti. Stiu ca multi oameni simt o nevoie de a avea o credinta religioasa, dar asta nu inseamna ca obiectul credintei este real.
Intr-un mod filozofic, pot intelege discutia pe marginea subiectului "sensul vietii omului", dar eu nu simt in nici un fel nevoia de a trai avand in minte vreun scop mai inalt al vietii. Eu personal sunt foarte impacat stiind ca viata nu are nimic metafizic si ca nu am un suflet care sa supravietuiasca dupa moarte.
Pentru mine, inexistenta lui Dumnezeu (si a oricaror alte forme de supranatural) a fost pozitia naturala de la inceput. Nu am avut nici o perioada in viata in care sa fi crezut in Dumnezeu si nici in familia mea nu am vazut vreo forma de credinta religioasa. In copilarie, religia era pentru mine doar o poveste, ale carei detalii nu le stiam decat foarte aproximativ, in care unii oameni cred din ignoranta.
Pentru mine ateismul este starea naturala si personal imi este foarte greu sa inteleg cum pot oamenii sa creada in lucruri pentru care nu exista dovezi obiective.

credinta fara fapte e moarta ... si eu am niste "nazuinte" grozave ... dar mi-e lene sa ma scol din pat si mi-e lehamite sa ajut pe cineva


Dumnezeu sigur va aprecia efortul meu

Flavius,
Vreti sa spuneti ca nu ati simtit niciodata dorinta de a exista pentru totdeauna?
Unamuno, pe care l-am citat inainte, ne propune tuturor sa facem o experienta.
Sa incercam sa ne imaginam pentru o clipa ca am inceta sa existam, ca am inceta sa fim constienti de noi insine. Vom constata imediat ca nu putem face asta pentru ca ne cuprinde ameteala. Nu ne putem concepe ca incetand de a exista.
Pentru mine, omul este facut sa-si doreasca nemurirea, vesnicia.
Eu nu cred ca se poate altfel.
Ati incercat vreodata sa va puneti la modul adanc aceasta problema?