|
Păcatul cel mai mare O dată, un călugăr a fost întrebat: - Părinte, care este cel mai mare păcat? - Sinuciderea este, fără îndoială, cel mai groaznic păcat. Nimeni nu are dreptul să își ia viața pe care Dumnezeu, din bunătate, i-a dat-o. Chiar dacă, în viață, ne încearcă mari greutăți sau deznădejdi, Dumnezeu ne-a dat și puterea de a trece peste ele, iar prin rugăciune și căință, toate vor părea mai ușoare. Iuda a fost cel care s-a rupt de Iisus și de învățătura Sa. Treptat, inima lui s-a îndepărtat de Dumnezeu și locul dragostei și al voinței a fost luat de nechibzuință. încrederea dată de credință a dispărut. Mai întâi, Iuda nu a fost de acord cu Iisus, apoi L-a trădat, pentru ca, în final, să își ia viața, ca semn al ruperii totale de Dumnezeu. Iuda nu s-a omorât din deznădejde, ci din ură. Și, de aceea, sinuciderea este cel mai mare păcat. Inima ta trebuie să trăiască în speranța îndreptării, a mântuirii, nu să fie omorâtă. Chiar și cel mai păcătos om nu trebuie să cadă pradă deznădejdii, ci să aibă încredere în mila și bunătatea lui Dumnezeu. Prin sinucidere, omul nu scapă de necazuri, ci se condamnă singur la neputință, nemeritându-și astfel mântuirea. A-ți lua viața nu este eroism, ci lașitate. Voi 1-ați lăuda pe căpitanul care, de teama furtunii, ar vrea să-și scufunde singur corabia, înecând tot ce este pe ea? Furtuni de păcate ne încearcă și pe noi. Să renunțăm la luptă? Să renunțăm la viață? Să înecăm singuri tot ce e mai bun în noi: speranța, iubirea, dorința de viață? în nici un caz. Cu atât mai mare este meritul celui ce reușește în viață, trecând peste obstacole și greutăți! "Cine nu crede că va învia și că va da socoteală, ci gândește că toată ființa sa se mărginește la viața aceasta, aceluia nu-i va păsa prea mult de faptele bune. Credința în înviere este adevărata mângâiere în suferinți, în lupta cu ostenelile și cu greutățile vieții. Nici un om nu trebuie să deznădăjduiască. " (Sfântul Ioan Gură de Aur) |
Cei trei prieteni Se povestește că un om a fost acuzat, odată, de o faptă pe care n-o făcuse. Pentru a scăpa de pedeapsă, cineva trebuia si depună mărturie că omul acesta este nevinovat. S-a dus el la cei trei prieteni pe care îi avea și i-a rugat ca, a doua zi, să meargă împreună cu el la judecător și să-1 scape astfel de pedeapsă. A doua zi, primul prieten s-a scuzat că nu mai poate veni. Al doilea 1-a urmat până la ușa tribunalului, însă acolo s-a răzgândit și a făcut cale întoarsă. Cel de-al treilea prieten, pe care omul contase cel mai puțin, a intrat, a depus mărturie pentru el și 1-a salvat, redându-î astfel libertatea. [SIZE=5]La fel se întâmplă cu fiecare dintre noi. Cei trei prieteni pe care îi avem în viață și care ar putea vorbi despre noi, așa cum suntem cu adevărat, sunt averea noastră, rudele noastre și toate faptele bune pe care le-am făcut, însă, când murim, realizările noastre, fie ele cât de mari, rămân aici, fără să ne ajute cu ceva. Rudele ne urmează până la groapă, dar rămân și ele tot aici, în lumea aceasta. Doar faptele noastre bune, cel de-al treilea prieten, sunt cele ce ne urmează și dincolo de moarte, arătându-I lui Dumnezeu adevărul despre sufletul nostru. De aceea, valoarea unui om este dată de faptele bune pe care le-a făcut.[/SIZE] "Ceea ce are omul dumnezeiesc în el este putința de a face bine." (Sfântul Grigorie de Nazianz ) |
Raiul și iadul Se spune că, demult, un războinic s-a întâlnit cu un călugăr și 1-a întrebat: - Cum poate să existe rai și iad, când nu văd nimic din toate astea? Poate cineva să-mi arate raiul și iadul? - Dar tu, 1-a întrebat călugărul, cum te poți numi războinic, când nu văd în fața mea decât un caraghios? Soldatul mâniat a scos imediat sabia, dar, la fel de calm, bătrânul călugăr i-a spus: - Vezi, așa se deschid porțile iadului! Înțelegând lecția dată, războinicul a pus sabia în teacă și s-a înclinat respectuos. - Vezi, i-a mai spus călugărul, așa se deschid porțile raiului! "Cel ce uită de iad, va ajunge acolo. " (Sfântul Ioan Gură de Aur) |
Puterea Sfintei Cruci - Părinte, dați-mi, vă rog, o carte din care să pot învăța cel mai bine cum trebuie să fie un creștin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-mi explice toate aceste lucruri! Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa și s-a dus să o aducă, însă, după câteva clipe, s-a întors ținând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânărului. Văzându-1 mirat, i-a spus: - Fiule, crucea este cea mai de seamă învățătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseamnă să iubești, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce știe să-și poarte crucea, poartă cu el, în același timp, harul și iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruiești celui drag, nu o faci cu tristețe și cu reținere, ci cu bucurie și entuziasm.- Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste. [SIZE=5]Doreai o carte pe care să o citești cu ochii și a cărei învățătură să îți lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea - o carte pe care o vei citi cu sufletul și a cărei învățătură îți va lumina întreaga viață.[/SIZE] "Crucea, izvor de tămăduire, ușa Tainelor, arma păcii, veselia sufletului meu." (Acatistul Sfintei Cruci) |
Răsplata [SIZE=5]Într-un sat de munte, era un om vestit pentru hărnicia sa. Dar, pe cât de luncilor era omul, pe atât de leneș era fiul său. Toată ziua ar fi stat degeaba și tot nu s-ar fi plictisit. Numai că, într-o după-amiază, se duse la tatăl său și îi spuse:[/SIZE] - Tată, am văzut pe uliță niște băieți încălțați cu ghete noi, foarte frumoase. Aș vrea și eu așa ghete. - Măi băiete, i-a răspuns omul, dacă ai munci și tu cât de puțin, ți-aș da banii, dar așa, pe degeaba, zi și tu, e drept? N-a mai spus nimic copilul, dar a plecat supărat. Tare și-ar fi dorit asemenea ghete, așa că, a doua zi, iar s-a dus să-i ceară bani tatălui său. Dar și de data aceasta părintele 1-a refuzat. Când a venit și a treia zi să-i ceară bani, țăranul i-a spus: - Uite, măi băiete -văd că nu mai scap de tine! Eu am treabă aici, în grădină. Dar, în pod, e o grămadă de grâu ce trebuie vânturat, că altfel se umezește și se strică. Pune mâna pe lopată, vântură tu grâul și pe urmă vino aici și-ți dau bani să-ți cumperi ghetele. N-a mai putut băiatul de bucurie. S-a urcat repede în podul casei, dar nu prea îl trăgea inima la muncă. Așa că s-a culcat pe un braț de fân, a tras un pui de somn, după care a alergat în curte, strigând: - Gata, tătucă, am vânturat tot grâul. Acum îmi dai banii? - Nu! - a răspuns omul categoric. Ți-am spus să vânturi grâul, nu să pierzi vremea. Treci în pod și fă ce ți-am spus! A plecat iar băiatul, dar nu putea înțelege de unde știa tata că el nu vânturase grâul. Probabil că 1-a surprins dormind și nu 1-a trezit, că altfel im se poate... Așa că, după ce s-a urcat iarăși în podul casei, s-a pus la pândă în loc să aibă grijă de grâu. A stat el preț de jumătate de ceas, cu ochii ațintiți spre tatăl său, care muncea de zor în curte, și, socotind el că-i de ajuns, se duse iarăși în grădină. - Tată, am terminat toată treaba, n-a rămas bob de grâu neîntors. Acum îmi dai banii? - Măi băiete, după ce că ești leneș, mai ești și un mare mincinos. Nu ți-e rușine? Să știi că, dacă nici de data asta nu te duci în pod și nu faci treaba cum se cuvine, nu mai vezi nici o gheată. Ai înțeles? Când a văzut băiatul că altfel nu se mai poate, s-a urcat în pod, a pus mâna pe lopată și a început să vânture grâul. Dar, cum a băgat lopata în grămadă, a găsit ascunsă în grâu o pereche de ghete noi nouțe, exact așa cum își dorea el. De bucurat, s-a bucurat, cum era și de așteptat, dar, în același timp, îi crăpa obrazul de rușine pentru minciunile sale de mai'nainte. Fără să-1 mai pună nimeni, a vânturat tot grâul, după care s-a dus și în grădină să își ajute tatăl. Acum simțea, într-adevăr, că merită ghetele, dar, mai mult decât atât, simțea cât de bine este să fii alături de părinți și să îi ajuți. „Creșteți-vă copiii în învățătura și înțelepciunea Domnului! " ( Sfânta Scriptură ) |
Suflet întunecat - Am găsit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul și foamea 1-au răpus. Haide să îl iei și veți avea hrană pentru o vreme! [SIZE=5]Bucuros, omul i-a mulțumit călugărului și 1-a urmat la locul cu pricina. Lângă cerbul mort însă, zăcea acum un lup, care, găsind între timp animalul, îl devorase. Neștiind să se oprească la timp, mânat doar de o lăcomie exagerată, lupul mâncase mult mai mult decât i-ar fi trebuit și decât ar fi avut nevoie. Acum zăcea mort, ucis de propria lui lăcomie.[/SIZE] Văzând toate acestea, călugărul îi spuse țăranului: [SIZE=5]- Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, răpuși de griji și nevoi, de lipsuri și greutăți. Sufletul lor se întunecă și "îngheață" în atâtea necazuri. Aceștia uită de Dumnezeu și de cele sfinte, furați de viața grea pe care o trăiesc, când doar credința le-ar mai putea încălzi sufletul. Numai dragostea și mila lui Dumnezeu îi pot întări; nu trebuie decât să le caute, însă alții - vai de aceia! - sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui și, cu toate acestea, sunt și ei morți sufletește. Trăiesc doar pentru ei, când ar putea să dea și altora. Sufletul lor este "înghețat" de egoism, întunecat de lăcomie. Vai de ei, căci păcatul lor este cu atât mai mare! Să fii copleșit de greutăți este o neputință, însă să fii doborât de plăceri este o rușine! La Judecata ce va veni curând, va fi rău de sufletul îngenunchiat de greutăți, dar va fi vai și amar de sufletul îngenunchiat de plăceri.[/SIZE] "Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieții încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belșugul vieții devine iarăși chip de ispită. E la fel de greu, atât să-ți păstrezi sufletul neînjosit de greutăți, cât și să nu ți-l jignești în situații înalte. " (Sfântul Vasile cel Mare ) |
Facerea lumii [SIZE=5]Pe un drum de munte, s-au întâlnit doi țărani. Unul dintre ei, mai răutăcios, 1-a întrebat pe celălalt:[/SIZE] - Am auzit că mergi des la Biserică și că te rogi mult. Dar de unde știi tu că există Dumnezeu? Ca și când nu 1-ar fi auzit, celălalt țăran 1-a întrebat la rândul său: - Spune-mi, crezi că vitele noastre au fost astăzi la pășune? - Da, cu siguranță, privește pământul moale, este plin de urmele lor! [SIZE=5]- E, acum privește și tu soarele ce tocmai a răsărit peste dealuri, privește pădurea înverzită din fața noastră, privește-te pe tine și pe oamenii din jurul tău! Toate acestea sunt urmele mâinilor lui Dumnezeu Atotputernicul și Atotțiitorul. Cum să fi fost făcute toate acestea, dacă nu din iubirea lui Dumnezeu, și pentru ce să le fi făcut El așa cum sunt dacă nu tot pentru iubire? Mai încape îndoială?[/SIZE] "Unicul adevăr este iubirea. Iubirea este aceea care dă viață și căldură, care inspiră și călăuzește. Iubirea este sigiliul pus creației, semnătura Creatorului. Iubirea explică lucrul mâinilor Sale." (părintele Theoklitos) |
Copilul bine crescut Într-un sat din câmpie, s-au întâlnit la fântână trei femei. Două dintre ele nu încetau să-și laude băieții. Cea de-a treia însă, nu spunea nimic, cu toate că avea și ea un băiat de care nu s-ar fi putut plânge. Au luat cele trei femei câte o găleată cu apă și au plecat împreună înapoi, spre casă. Pe drum, s-au întâlnit cu cei trei copii, care se jucau într-o livadă. [SIZE=5]- Ia uite-1 pe-al meu, a zis prima femeie. E așa de puternic.[/SIZE] - Dar al meu, zise și a doua, e priceput la toate. Nici de această dată, cea de-a treia femeie nu a spus nimic, însă copilul ei, văzându-și mama, s-a grăbit să vină și să ia el găleata. Ceilalți doi băieți au început să râdă și au rămas să se joace mai departe. Acum se vedea adevărul. Din modestie, cea de-a treia femeie nu se lăudase cu feciorul său, dar, în locul ei, vorbeau faptele... "Învață-te, fiule, să fii totdeauna simplu și fără răutate! " (Sfântul Efrem Sirul) |
Sabia și coroana Demult, un mare împărat a vrut să încerce înțelepciunea copilului său, moștenitorul tronului, și a așezat pe o masă coroana și sabia lui. Chemându-și fiul, i-a cerut să se gândească bine și să aleagă ce îi este mai de folos în viață. Băiatul a ales sabia. - De ce tocmai sabia, 1-a întrebat regele? -Pentru că prin sabie, pot câștiga și păstra coroana. [SIZE=5]- Așa este, fiul meu, ai făcut b alegere bună. însă ține minte: la fel este și calea pe care trebuie să o urmeze fiecare om, fie el rege sau țăran de rând: Calea Crucii, a jertfei, a dăruirii de sine. Crucea este singura armă pe care o poți folosi în viață, în războiul de toată vremea, războiul cu diavolul, cu ispitele, cu neputința și cu tine însuți. Credința înseamnă luptă. Tu ai sabia prin care poți cuceri și păstra coroana, însă Crucea o avem cu toții și numai prin ea putem primi și păstra Cerul în sufletele noastre. Să nu uiți asta, fiul meu![/SIZE] "Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi. . Nimeni nu s-a urcat vreodată la cer prin comoditate. " (Sfântul Isaac Sirul |
Criminalul La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reușise să evadeze vreodată de acolo, în general, cei trimiși aici erau fie condamnați la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispășeau o pedeapsă foarte mare. Deși era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii 1-au hăituit cu câini, însă, spre dimineață, i-au pierdut urma într-o pădure. [SIZE=5]Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiță la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare și haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neașteptată îl țintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaș micuț, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuși, chipul palid și slăbit al femeii.[/SIZE] Parcă trezit dintr-un coșmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se așeză alături și o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soțul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban și că, de foame și frig, copilașul s-a îmbolnăvit. - Lasă femeie, îi spuse pușcăriașul, o să te ajut eu. - Nu vreau să furi pentru mine și nici să sufere cineva nu doresc. - Nu-ți face griji, nu va suferi nimeni! - i-a răspuns omul și a luat-o pe femeie cu el. Când au ajuns împreună în fața poliției, aceasta 1-a întrebat mirată: - Ce faci? - Lasă, ți-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino! Intrând cu ea în clădirea poliției, omul s-a predat, iar când șeful poliției a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul pușcăriaș este, în sfârșit, prins, acesta îi spuse: - Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva și m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită! Cu lacrimi de recunoștință în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puțini credeau că cineva 1-ar putea prinde și preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, șeful poliției a plătit imediat femeii suma enormă, după care 1-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă. După câteva zile, însă, femeia, cerând o audiență la directorul pușcăriei, i-a povestit acestuia totul, așa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deținutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul 1-a grațiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat pușcăriașul care s-a purtat cel mai bine. Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău. Oamenii trebuie să se ajute unii pe alții. Nu te ajuți pe tine decât ajutându-i pe ceilalți. Dumnezeu vede cu ce preț cauți binele altora și nu pe al tău. Dacă un asemenea om - cu lanțuri la mâini și la picioare, obosit și dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate - a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru. Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu siguranță. Și nu e zi, fără să nu se ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-1 vedem. [SIZE=5]"Nu dărui celorlalți după cum merită, ci după cum au nevoie." (Sfântul Ioan de Kronstadt)[/SIZE] |
Taina Sfântului Botez Într-o zi, un sectant, om rătăcit de la dreapta credință, a vrut să-1 contrazică pe un preot, spunându-i: [SIZE=5]- Chiar dacă în Biblie Mântuitorul spune să ne botezăm, eu nu cred j că e bine să-i botezăm pe copii, ci doar pe oamenii mari. Trebuie să aștepți ca cei mici să crească și de-abia atunci să îi întrebi dacă vor sau nu să fie botezați. Doar așa, ca oameni în toată firea, pot hotărî cu adevărat. Cum puteți voi, ortodocșii, să-i botezați pe copii?[/SIZE] - Spune-mi, îi zise preotul, după ce îl ascultă cu răbdare, știu că dumneata ai copii; când erau mici, i-ai dus la doctor să îi vaccineze? - Da, îi răspunse omul. - De ce nu ai așteptat să crească și să-i întrebi mai întâi dacă vor sau nu să fie j vaccinați? - îl mai întrebă preotul pe om. - Fiindcă nu vroiam să se îmbolnăvească și știam că e bine pentru ei. - E, vezi, tot așa și noi știm că Sfanțul Botez este bun pentru copii și nu avem de ce aștepta. Așa cum vaccinezi un copil micuț, ca să nu se îmbolnăvească trupul lui fragil, tot așa îl și botezi, pentru a nu se "îmbolnăvi" sufletul lui tânăr. Prin puterea Duhului Sfânt, prin harul Său, coborât astfel peste prunc, acesta e un om nou, pregătit pentru o viață nouă și luminoasă: viața creștinească. Sectantul plecă ochii rușinat și se îndepărtă, gândindu-se la cele spuse de preot Deși sunt unii care nu cunosc dreapta credință, sau știu prea puține, preotul îi poate învăța, îi poate călăuzi prin desișul acestei vieți încărcate de greutăți și păcate, scoțându-i la limanul mântuirii. Omul trebuie să își asculte preotul, duhovnicul și să se gândească la cele spuse de acesta. [SIZE=5]"Turma lui Hristos se păstorește cu fluierasul, nu cu bățul, adică cu blândețe, nu cu asprime. Se păstorește mai mult cu exemplul vieții preotului, nu numai cu predica de la amvon." (părintele Paisie Olaru)[/SIZE] |
Cele două vâsle Demult, trăia un bătrân, om cu fiica lui Dumnezeu, ce-și câștiga traiul trecând călătorii, cu barca sa, de pe un mal pe celălalt al unui râu. - Într-o zi, în timp ce moșul îl trecea cu barca pe un tânăr, acesta observă că pe fiecare vâslă este ceva scris și întrebă: - De ce ai scris pe o vâslă "credință" și pe cealaltă "fapte bune"? [SIZE=5]- Fiindcă acestea două mă conduc în viață, răspunse bătrânul.[/SIZE] - Nu cred că omul are nevoie de amândouă, spuse cu îndrăzneală tânărul. Este de ajuns doar una după care să îți călăuzești viața: dacă faci fapte bune, ești de folos celorlalți, dacă ai credință, îți ești ție însuți de folos. Bătrânul nu a spus nimic, dar a început să vâslească cu o singură vâslă. Barca nu a mai avansat nici un pic, învârtindu-se în loc. în felul acesta a înțeles tânărul ce-a vrut să spună omul: că acela cu suflet curat, adică luminat de credință, va avea și o viață curată, adică încărcată de roadele bunătății și milei creștinești. Cum este sufletul omului, tot așa îi este și viața. Credința fără bunătate nu este decât ipocrizie. Cel cu adevărat credincios îl iubește pe Dumnezeu, iubindu-i pe oameni. Faptele bune și credința sunt cele două aripi cu ajutorul cărora sufletul nostru se înalță spre Dumnezeu. Cu o singură aripă nu poți zbura! "În fapte se arată credința. Credința fără fapte nu există. " (Sfântul Simeon Noul Teolog ) |
Sfânta Biserică Dorind să-1 contrazică, un necredincios îi spuse unui creștin: - Voi, creștinii, spuneți că Dumnezeu este oriunde. Dacă este așa, de ce te mai duci la Biserică, să asculți predica, când oricum îl vedem peste tot. [SIZE=5]- Așa este, pe Dumnezeu, cei cu credință îl văd peste tot și prin toate, însă privește! Chiar dacă aerul este încărcat pretutindeni cu vapori de apă, aceștia nu-ți astâmpără setea și, de aceea, mergi la fântână. La fel și noi, creștinii, mergem la Biserică așa cum tu mergi la fântână. Tu îți astâmperi setea trupului cu apa proaspătă și rece a fântânii, noi ne astâmpărăm setea sufletului cu apa dătătoare de viață veșnică: Cuvântul lui Dumnezeu.[/SIZE] "Biserica este o corabie, iar creștinii care merg la Sfânta Biserică și intră în ea sunt izbăviți din furtuna păcatelor. " (Sfântul Nicodim ) |
Trupul și sufletul Doi oameni stăteau de vorbă. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credință. Era mereu preocupat să nu-i lipsească nimic lui și familiei sale. După aceea, prietenul său 1-a întrebat: - Spune-mi, dacă ai avea doi copii, dar 1-ai hrăni doar pe unul, pe celălalt chinuindu-1 foamea, ar fi drept? - Bineînțeles că nu, a răspuns .bogătașul. - Dar dacă 1-ai îmbrăca tot pe acela, în timp ce al doilea ar tremura de frig, cum ar fi? - Ar fi, desigur, o nedreptate. - Și atunci, dacă tu singur spui că așa ceva este o nedreptate, de ce procedezi m felul acesta? - Cum? - se indignă omul. Pe copiii mei îi tratez la fel, le arăt aceeași dragoste. De ce spui așa ceva? - Nu m-am referit la copiii tăi, ci la alți doi frați buni, de care tu ar fi trebuit să ai grijă de-a lungul întregii vieți: sufletul și trupul tău. Iar tu nu ești drept cu acești frați. Te ocupi doar de unul, neglijându-1 cu totul pe celălalt. Aveți haine frumoase și sunteți bine hrăniți, tu și ai tăi, dar sufletul de ce are nevoie, nu vă întrebați? El nu poate purta decât haina credinței, de care tu nu te-ai îngrijit și nu se poate hrăni decât cu dumnezeiasca învățătură, cu dragoste și milă. Deci, nu uita de celălalt frate, fiindcă trupul și sufletul sunt ca doi frați buni, de nedespărțit. Unul nu poate trăi fără celălalt, îngrijește-i pe amândoi și atunci vei fi, cu adevărat, drept și fericit. Ferește-te să fii asemenea păcătosului care trăiește doar cu trupul în timp ce sufletul îi este mort. "Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu și nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu. " (Sfântul Tihon ) |
Cine-i drept înaintea Domnului? Demult, un om 1-a întrebat pe un bătrân călugăr: - Părinte, cine-i drept înaintea lui Dumnezeu? Am auzit povestindu-se despre o mare minune: un om care putea să zboare, să se înalțe singur în văzduh. Este acesta semn că-i drept înaintea lui Dumnezeu, asemenea sfinților? - Nu, fiule, nici vorbă! - Dar am auzit povestindu-se și despre un om ce putea să meargă pe apă. Este acesta drept înaintea lui Dumnezeu? [SIZE=5]- Nici acesta?[/SIZE] [SIZE=5]- Dar atunci, cine este drept?[/SIZE] - Este cel ce-și duce viața liniștit, în credință și în frică de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca noi să zburăm, atunci ne-ar fi dat aripi. Rostul nostru este de a fi buni creștini. Pentru a fi sfânt nu trebuie să te înalți văzduh cu trupul; doar sufletul să ți se înalțe spre cer prin rugăciuni și fapte bune. Nici nu trebuie să mergi pe ape; dar sufletul tău să rămână mereu deasupra păcatelor și si? nu se afunde în ele. Doar așa, cu un suflet curat poți avea o viață curată. Doar așa, te poți chema bun creștin și poți spera în mântuire. Cel drept se va cunoaște, astfel, după viața sa liniștită și după traiul cumpătat. Iar acel om va fi drept și înaintea oamenilor și înaintea lui Dumnezeu. "Îi cinstim pe sfinți, imitându-i. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur ) |
Căința păcătosului La marginea unui râu, un țăran rău vroia cu orice chip să scape de câinele] au, deși acesta era un animal bun și recunoscător. Luându-l în brațe, 1-a aruncat în apă, crezând că animalul se va îneca și astfel va scăpa de el. Însă bietul câine a înotat cu greu până la mal, după care s-a așezat cuminte la picioarele stăpânului său. Acesta, supărat că nu reușise, 1-a împins înapoi în apă, dar câinele a ieșit iar. De-a dreptul furios, țăranul a ridicat din nou animalul în brațe, dar vrând să-1 arunce cât mai departe, a alunecat pe malul noroios și s-a prăvălit cu tot cu câine în apă. Neștiind să înoate, a început să țipe și să se zbată. Când să se ducă cu totul la fund, a simțit cum cineva îl apucă de gulerul hainei și îl trage încet spre mal. Scos din apă mai mult mort decât viu, ud tot și speriat, omul a înțeles că i-a scăpat viața toc-1 mai câinele pe care încercase să îl omoare. Rușinea i-a cuprins sufletul. I-a mulțumit lui Dumnezeu că au scăpat amândoi cu viață, după care și-a mângâiat cu recunoștință câinele atât de credincios și au plecat împreună spre sat. În sinea sa, omul ajurat să nu mai dorească niciodată răul vreunui suflet. "Faptele săvârșite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire și mai presus de fire. Firească este pacea, împotriva firii este dușmănia și mai presus de fire, sunt iertarea și binele dezinteresat. " (Sfântul Atanasie cel Mare ) |
Minunea Nașterii Domnului În seara de Crăciun, un tânăr 1-a întrebat pe tatăl său: [SIZE=5]- Tală, nu înțeleg cum de L-a născut Maica Domnului pe Mântuitor fără stricăciune, fără durere? Duminică, la predică, părintele a spus că trupul Maicii Domnului â rămas neatins de păcat, în mod miraculos, atât înainte de Naștere, cât și în timpul Nașterii și după aceea.[/SIZE] - Băiete - i-a răspuns tatăl - pentru Dumnezeu totul este cu putință. Nașterea Mântuitorului este ceva miraculos, o minune unică. Mintea omului nu poate cuprinde totul, dar ceea ce spui nu-i greu de crezut Uită-te la lumina soarelui, care ajunge la noi prin fereastra închisă. Lumina trece prin geam, dar strică ea geamul cu ceva? Tot așa, Domnul Iisus, Lumina Vieții, S-a întrupat pentru noi, trecând prin trupul sfânt al Născătoarei de Dumnezeu, fără stricăciune. Iar noi, la rândul nostru, îl putem primi pe Iisus, în sufletele noastre. Chiar dacă puterile trupului omenesc nu sunt prea mari, chiar dacă ascuțimea minții noastre nu este nici ea infinită, în schimb dragostea din sufletele noastre poate cuprinde totul. Poate, chiar, schimba totul. "Maica Domnului nu L-ar fi putut purta pe Cuvântul lui Dumnezeu în trup, dacă nu ar fi primit mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu în inimă." (părintele Kailistos Ware) |
Taina Sfintei Cununii O femeie necăjită a venit la un preot să-i ceară sfat: - Vă rog, părinte, ajutați-mă cu un sfat. N-am înțelegere în casă. Bărbatul meu cheltuiește mai mult decât câștigăm. Uneori bea, alteori ne certăm. Datoriile cresc, iar noi și copiii trăim tot mai rău. - Lasă femeie, o să vorbesc eu cu el. După câteva zile, preotul se întâlnește pe drum cu bărbatul femeii și îl întreabă: - Cum o mai duci, fiule? [SIZE=5]- Destul de greu, părinte.[/SIZE] - Dar, din câte știu eu, femeia ta este harnică, nu? - Așa e, părinte, slavă Domnului, mi-a dat femeie bună, nu mă pot plânge. - Atunci, care este problema?- Încurcat, omul nu a mai știut ce să răspundă, dar preotul i-a spus: - Vezi pasărea ce zboară chiar acum pe deasupra casei tale? - Da, părinte. - Căsătoria este și ea, fiule, tot ca o pasăre, iar bărbatul și femeia sunt cele două aripi. Dacă nu bat amândouă odată aerul, pasărea nu poate zbura. Oricât s-ar strădui una, fără ajutorul celeilalte nu poate face nimic. Caută să îți ajuți nevasta și copiii, căci doar așa te poți numi om. Mulțumirea ta depinde de mulțumirea familiei tale. Recunoscător pentru sfat, bărbatul a plecat mai departe, iar, în gând, îi stăruiau cele spuse de preot. "Dragostea toate le îndură, toate le crede, toate le nădăjduiește." â (Sfânta Scriptură) |
Puterea rugăciunii Într-o zi, s-au întâlnit într-o bibliotecă trei creștini. Pătrunși de frumusețea cărților pe care le citeau, nici nu au observat când s-a făcut seară. Când doar ei mai rămăseseră în bibliotecă, au început să discute aprins despre ceea ce citiseră peste zi. Deodată, lumina s-a stins și au rămas cufundați în întuneric. Unul dintre ei zise: [SIZE=5]- Hai să ne rugăm. Să spunem fiecare "Tatăl nostru" și poate Dumnezeu se va îndura de cel care se roagă mai frumos și lumina se va aprinde.[/SIZE] Ceilalți doi au fost imediat de acord. Primul a început să se roage. Ruga sa a fost atât de frumos spusă, dar camera a rămas în continuare în întuneric. Atunci, s-a rugat și al doilea. Rugăciunea lui nu putea să nu te impresioneze. Cuvintele veneau din suflet, spuse cu multă evlavie, dar lumina a rămas tot stinsă, în sfârșit, a început și cel de-al treilea să-și spună rugăciunea. Doar că, în timp ce rostea cuvintele cu smerenie, liniștit și cu grijă, s-a ridicat de la masa unde se aflau cu toții, a plecat încet, pe bâjbâite spre intrare, a găsit tabloul electric, a schimbat siguranța și s-a întors, în timp ce el își încheia rugăciunea, spunând "Amin!", întreaga încăpere fu inundată de lumină. Apropiindu-se de prietenii săi, nedumeriți, le spuse, arătându-le Biblia de pe masă: - Mai devreme, citeam din Sfânta Scriptură. Când s-a stins lumina, eram tocmai la versetul care spune: "Mântuirea și rugăciunea nu stau în vorbe. " |
Cele două grăunțe Într-o zi, un țăran ieși pe ogor, la semănat. Un grăunte, rămas pe vârful unui bulgăre de pământ, a început să se laude către altul, aflat adânc sub brazdă: [SIZE=5]- Vezi tu, frate, zaci acolo luptându-te cu frigul pământului și cu bezna, tânjind după o rază de soare, după lumină și căldură. Eu, frățioare, o duc mult mai bine, în timp ce tu te chinui.[/SIZE] [SIZE=5]Dar, în clipa aceea, o cioară a coborât pe neașteptate din văzduh și a înghițit grăuntele rămas la vedere, în schimb, fratele său de sub brazdă încolți peste puțin timp și, din micul grăunte, ieși din pământ un spic frumos și trainic. De-abia acum, lumina și căldura soarelui îi făceau cu adevărat bine. Cu vremea, spicul deveni copt și roadă lui multă.[/SIZE] Astfel, speranța și smerenia celui de-al doilea i-au adus adevărata viață, în timp ce mândria 1-a costat scump pe primul. Greutățile vieții nu trebuie să ne sperie și să ne descurajeze, căci Dumnezeu vede suferința și credința noastră și ne va răsplăti negreșit. Cu speranță și rugăciune, putem trece peste orice obstacol al vieții, însă cei a căror inimă este plină de ei înșiși, în care nu mai este loc și pentru Dumnezeu, adică pentru iubire, pentru speranță și încredere, aceia sfârșesc, asemenea primului grăunte, în ghearele păsării negre - diavolul. "Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriți le dă har. (Sfânta Scriptură) |
Puterea jertfei Într-o seară, la un han, doi călători vorbeau despre drumul lung pe care îl lai aveau de străbătut, cinstindu-se cu un pahar de vin. Deodată, lumea afară începe să țipe. Alarmați, cei doi stranii ies în uliță, unde văd o casă cuprinsă de flăcări, iar alături o femeie țipând: - Copilul meu, copilul meu este în casă! [SIZE=5]Fără să stea pe gânduri, unul din cei doi călători intră printre flăcări și, după ceva timp, iese cu pruncul în brațe. Femeia îi mulțumește cu lacrimi în ochi, în timp ce lumea îl privește cu admirație, pentru fapta sa. în tot acest timp, prietenul său nici nu se mișcase, ci aștepta liniștit în fața hanului, întorși amândoi la masă, acesta îi spune:[/SIZE] - Ești nechibzuit. Puteai să mori, ce te-a făcut să-ți riști viața? [SIZE=5]- Am sărit în flăcări pentru a salva copilul. N-am făcut nimic deosebit. Dacă te uiți cu atenție în jurul tău, vezi că toate se jertfesc unele pentru altele: până și grăuntele din pământ putrezește pentru ca din el să răsară o plantă nouă, o mlădiță care să ducă viața mai departe, mama își sacrifică tinerețea pentru a-și crește copiii și a-i educa, soldatul moare apărându-și țara și așa mai departe; toate trăiesc unele pentru celelalte.[/SIZE] - Bine, dar dacă ai fi murit și tu, ce realizai? - Atunci, poate că aș fi fost și eu asemenea grăuntelui... Lumea toată este călăuzită de exemplul Mântuitorului Care S-a jertfit pe Cruce pentru mântuirea noastră. Omul trebuie să urmeze și el acest exemplu fără de cărei viața nu are sens. Cel cu sufletul curat caută binele celorlalți și nu pe al său; se roagă pentru toți și nu pentru sine; deci, prin tot ceea ce face, trăiește pentru ceilalți, nu doar pentru el însuși. "Gând vă veți curăța sufletele voastre, atunci ele vor străluci și se vor împărtăși de prezența lui Dumnezeu și de dumnezeiasca și cereasca Sa strălucire. Atunci, sufletele vor fi ca niște oglinzi curate, îndreptate spre lumina dumnezeiască și vor putea primi și ele strălucire. " (Sfântul Dionisie Areopagitul ) |
Prețul lucrurilor Un om avea un băiat tare leneș. Atât de leneș, că nu făcea nimic toată ziua, dar știa să ceară bani de la părinți ca să-și cumpere dulciuri și i jucării. Dar, într-o zi, tatăl său a hotărât să-1 lecuiască și, când băiatul a venit iarăși să-i ceară bani, i-a spus: - Fiule, eu ți-aș da banii aceștia, dar mă tem că tu nu știi să-i prețuiești. Nu știi valoarea lor și îi cheltuiești fără rost. - Cum să nu, tată? Știu foarte bine că banii se câștigă greu și nu îi voi mai risipi. Dar în timp ce băiatul tot încerca să-și convingă părintele să-i dea bancnota după care îi scăpărau deja ochii, tatăl său a aruncat-o deodată în soba aprinsă. Băiatul a rămas locului, mut de uimire, neînțelegând de ce a făcut tatăl său acest lucru. - Acum să știi că ești pedepsit! - a mai spus tatăl. Pleacă din casa mea și să nu te mai întorci până nu vei fi și tu în stare să câștigi un ban. Băiatul nu a mai avut ce face și s-a dus la brutarul din colțul străzii, rugându-1 să-1 primească ucenic. O săptămână întreagă a muncit cărând sacii cu făină, frământând coca și trebăluind prin brutărie. Când se împlini o săptămână, brutarul îi dădu o grămadă de bani. Fericit nevoie mare, băiatul s-a întors acasă. - Tată, tată - a strigat el, intrând val-vârtej - am câștigat și eu bani. Uite bancnotele astea! Uite ce multe sunt și doar eu am muncit pentru ele, nimeni nu mi le-a dat pe degeaba! - Bravo fiule, i-a zis tatăl. Ia dă-mi-le și mie să văd câte sunt... După ce le cercetă cu luare-aminte, tatăl le aruncă imediat în foc. De data aceasta, băiatul a sărit ca ars, băgându-și mâinile în flăcări să scoată banii pentru care muncise atât. - Vezi fiule, de-abia acum știi valoarea banilor. Și doar cine le cunoaște valoarea știe cu adevărat și cum să-i cheltuiască - îi mai spuse tatăl cu dragoste. [SIZE=5]"Viața este muncă și numai munca îi dă omului dreptul de a trăi: Apa curgătoare dă viață, cea stătătoare devine otrăvitoare. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur)[/SIZE] |
Cei patru ucenici O dată, patru ucenici au vrut să se întreacă. Zis și făcut. S-au așezat toți într-o încăpere și au decis ca, timp de trei zile, nici unul să nu spună o vorbă, ca astfel să-și încerce răbdarea și puterea de concentrare. Dar, spre seară, când a început să se întunece, unul nu s-a mai putut abține și a zis: - Să aprindă cineva lumina! - Ce faci, nu trebuia să tăcem? - 1-a întrebat nedumerit al doilea. - Proștilor, de ce ați vorbit? - se repezi al treilea să-i dojenească. - Ehe, doar eu am tăcut! - se lăudă cu îngâmfare cel de-al patrulea. [SIZE=5]Fiecare ucenic a căzut pradă câte unei ispite: graba, neîncrederea, mânia și mândria - cele patru ispite care încearcă pe oameni în tot ceasul. De aceea, răbdarea este cel mai bun tovarăș de drum în viață, îți trebuie răbdare să muncești, să înveți, să te rogi ... îți trebuie răbdare și să iubești.[/SIZE] "Unde nu este răbdare, nu este nici iubire. ( Sfântul Grigorie Dialogul) |
Adevăr sau minciună - Aș vrea să cunosc cât mai multe despre credință și religie. Am citit multe cărți, dar nu știu care sunt adevărate și care nu. Unele spun într-un fel, celelalte altfel, eu ce să mai cred? - Fiule, cea mai mare ispită este cea care îți încearcă credința cu tot felul de ic frumos spuse, dar golite de duh. Ți-ar plăcea ca cineva să-ți dăruiască un măr tare: moș, dar când vrei să-1 mănânci să vezi că înăuntru-i tot viermănos și stricat? Ar: fi mărul acela bun de ceva? Așa sunt și unele cărți: țin mintea ocupată cu tot felul idei, dar nu hrănesc și sufletul. Citește cât mai mult, dar caută să fii asemenea albinelor, ce trec din floare în floare și culeg doar nectarul, nu și alte lucruri inutile. Culege și tu, la rândul tău, nectarul căiților, caută ce-i folositor în ele și, de vei ști să găsești adevărul în cărți, vei ști să-1 găsești și în viață. Păgânii spun că religia, credința nu este logică. Dar, de fapt, credința este mai presus de logică. Mintea noastră judecă după cele lumești și nici pe acestea nu-i în stare să le cuprindă. Cele cerești nu pot fi găsite astfel. Nu căuta cu mintea ceea ce trebuie să cauți cu sufletul, fiindcă cele ale sufletului numai cu sufletul le poți afla. Și ține minte: degeaba citești despre credință, dacă nu trăiești în credință! "Fără Dumnezeu nu este posibil a-L cunoaște pe Dumnezeu. " ( Sfântul Irineu ) |
Ajutor dezinteresat [SIZE=5]Într-o seară, un tânăr se întorcea acasă. Dar, din cauza întunericului ce se lăsase, s-a împiedicat de un bolovan și, căzând, s-a lovit destul de tare. Supărat foc, a plecat mai departe, dar un gând nu-i dădea pace. Ce căuta ditamai bolovanul în mijlocul drumului și cum de nu 1-a văzut la timp? Aoleu, dar dacă mai trec și alți oameni și pățesc la fel ca el? Chiar în acea clipă, tânărul s-a oprit și, cu toate că se lovise destul de tare și se grăbea să ajungă acasă, a făcut cale întoarsă până la bolovanul cu pricina pe care 1-a împins la marginea drumului. Acolo putea să stea oricât, că nimeni nu s-ar mai fi împiedicat de el. De-abia acum, tânărul nostru a plecat liniștit și mulțumit spre casă. Rana pe care i-o pricinuise căzătura îl durea parcă mai puțin acum, când știa că i-a scăpat, poate, și pe alții de la o suferință ca a lui.[/SIZE] Să știi să te gândești și la ceilalți, înseamnă să știi să trăiești. Bucuriile celor de lângă noi trebuie să fie și bucuriile noastre, iar durerile și necazurile lor, trebuie să ne doară și pe noi. Decât să ne purtăm fiecare de grijă, mult mai bine ar fi dacă fiecare ar avea grijă de ceilalți. Te-ai întrebat vreodată dacă n-ai trecut chiar tu pe drumul acela de pe tânărul a dat la o parte bolovanul? Fără să îl cunoști,1 fără să te cunoască, fără să aștepte vreo mulțumire, omul acela ți-a făcut un bine. "Dragostea - rădăcina și izvorul binelui. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur ) |
Pentru un sac de bani În timpul unui război, un colonel a fost rănit grav și dus de urgență la cel mai apropiat spital, unde a fost îngrijit cât se poate de bine. Dar, după un timp, acesta observă că la celălalt capăt al salonului, se aflau două paturi cu bolnavi de care nimeni nu se apropia, nici măcar vreun doctor. O singură călugăriță stătea mereu cu ei și îi îngrijea cu multă dragoste, căutând să nu le lipsească nimic și rugându-se neîncetat, întrebând de ce sunt bolnavii de la capătul salonului atât de izolați, colonelul a rămas mut de uimire, aflând că oamenii aceia suferă de o boală fără leac și că în scurt timp vor muri. Nimeni nu se apropia de bolnavi de teamă să nu se molipsească. - Bine - a mai întrebat colonelul - dar călugărița care stă mereu împreună cu ei și îi îngrijește? - Desigur că era sănătoasă - i-a răspuns un doctor, dar acum s-ar putea să se fi îmbolnăvit și ea. Noi n-am lăsat-o să se apropie, dar ea a insistat spunând că cineva trebuie să-i îngrijească și pe oamenii aceia. - Doamne, a mai exclamat colonelul, n-aș face așa ceva nici pentru un sac plin cu bani. Din celălalt capăt al salonului, călugărița 1-a auzit și, întorcându-se spre colonel, i-a răspuns liniștită și cu zâmbetul pe buze: - Nici eu n-aș face acest lucru pentru un sac cu bani. îl fac însă pentru o răsplată mult mai mare. Pentru mulțumirea pe care o citesc în ochii acestor oameni sărmani pe care pot să îi ajut și pentru răsplata pe care ne-o va da Dumnezeu fiecăruia dintre noi, după meritul nostru. "Ești desăvârșit atunci când, în locul tău, îl preferi pe aproapele. " [SIZE=5](Avva Iacov )[/SIZE] |
Lumina soarelui Într-o seară, un copil 1-a întrebat pe părintele său: - Tată, spune-mi, te rog, cum se face că unii oameni sunt buni și al1 i. De ce nu-s toți la fel? - E, băiatul meu, vezi tu, toți oamenii sunt fiii lui Dumnezeu. Și așa Dumnezeu ne iubește pe toți, la fel trebuie și noi să ne iubim unii pe alții, fiindcă dragostea Domnului este ca și lumina soarelui. Nu ne luminează și ne încălzește soarele pe noi toți, buni și răi laolaltă? Nu? Sufletele noastre ar trebui să fie pline de bunătate și iubire. Dar, vezi tu, păcatele fiecăruia sunt asemenea norilor ce nu lasă razele binefăcătoare ale soarelui să i Păcatele sunt norii ce ne întunecă sufletul. Cu cât ai mai multe păcate, cu atât sufle tul tău este mai întunecat și lumina dragostei lui Dumnezeu nu-ți poate pătrunde inimă. Sufletul omului este bucățica de cer pe care fiecare o poartă în el. Pe acest ci trebuie să strălucească Soarele iubirii - Dumnezeu. Fiul meu, să te ferești de păcate căci acestea se adună și îți întunecă viața, te fac rău și egoist. Cel ce-și păstrează în sine sufletul curat, se bucură mereu de dragostea Domnului, de liniște și fericire. "Nimic nu este atât de firesc pentru noi ca a fi în comuniune a avea nevoie unii de alții și a ne iubi unii pe alții. (Sfântul Vasile cel Mare) |
Sinceritate În timpul războiului, viața era tare grea și oamenii sufereau de foame. Dar un om bogat s-a hotărât să-i ajute pe cei sărmani și a trimis vorbă în tot târgul că, din ziua următoare, el va oferi pâine oricărui copil și asta nici un ban. A doua zi, încă din zori, mulți prichindei se strânseseră în fața casei care locuia omul atât de bun la suflet. Când acesta a apărut cu niște coșuri mari, plin| cu pâine, copiii s-au repezit, îmbrâncindu-se, lovindu-se, căutând fiecare să apuce pâine cât mai mare. Fiecare, cum punea mâna pe câte o pâine, o lua la goană, buci; că prinsese o bucată mai mare. Era acolo o hărmălaie ... Dar omul a observat că undeva, la marginea curții, aștepta cuminte o fetiță. După ce toți ceilalți copii și-au ales ce pâini au vrut și au plecat cu ele, fetița s-a apropiat și ea de primul coș și s-a uitat în el. Dar acolo nu mai rămăsese nimic. A căutat și în cel de-al doilea coș, dar și acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea coș a găsit o pâinică mică, mică, pe care nici un copil nu o băgase în seamă. Fetița a luat-o, a mulțumit frumos pentru pâine și a plecat spre casă. Toată ziua a stat omul și s-a gândit la cum se purtase acea fată și, ca urmare, a dat poruncă la bucătărie să fie coaptă o pâine mică, dar în care să fie puși 10 galbeni. Apoi, dis de dimineață, a așezat pâinica deasupra celorlalte pâini și a ieșit iarăși cu toate coșurile în curte, unde copiii deja se strânseseră și așteptau nerăbdători. Din nou s-au repezit și s-au luat la harță. La sfârșit, fetița noastră, care așteptase cuminte, ca și în ziua precedentă, s-a ales tot cu pâinea cea mai mică, singura rămasă. Și de această dată, i-a mulțumit frumos omului și s-a grăbit spre casă, unde mama ei o aștepta. Când s-au așezat la masă și femeia a rupt pâinea, ce să vezi?!, galbenii s-au răsturnat pe masă din aluatul proaspăt. - Vai, s-a speriat mama, ce să fie cu acești bani? Dacă banii au ajuns din greșeală în pâinea adusă de tine? Poate i-au căzut brutarului, în timp ce frământa aluatul. Ia-i și du-i imediat înapoi! S-a întors fetița la casa omului și i-a dat acestuia toți banii; spunându-i cum mama ei i-a găsit în pâinica primită. Privind-o cu drag, omul i-a răspuns: - Banii aceia nu au ajuns întâmplător acolo. După ce am văzut ieri cum ai avut răbdare și cum te-ai mulțumit chiar și cu mai puțin, am hotărât să te răsplătesc. Astăzi, am văzut și cât ești de cinstită, fiindcă ai fi putut păstra totul, dar tu mi-ai adus banii înapoi. Drept răsplată, în fiecare dimineață când vei veni să iei și tu o pâinica, vei primi și câte zece galbeni. Doamne, ce bucuroasă a fost fetița! Nu știa cum să-i mulțumească omului pentru atâta bunătate. S-a dus în fuga la mama ei și i-a dat bănuții, după care i-a povestit totul, iar mama a povățuit-o și de această dată, iar fata i-a urmat sfatul. Așa se face că, de atunci, în fiecare dimineață, când primea galbenii, fata se ducea în mijlocul celorlalți copii și împărțea cu ei toți bănuții. Știa că și ceilalți au nevoie de milostenie la fel de mult ca și ea. "Sărăcia sau bogăția nu pot învinge DRAGOSTEA, dar DRAGOSTEA poate învinge și sărăcia și bogăția." (Sfântul Ioan Gură de Aur) |
Greutatea păcatelor [SIZE=5]Trecând prin sat, un preot s-a întâlnit cu un țăran care nu prea venea la biserică. Oprindu-1, i-a spus:[/SIZE] - Fiule, de ce nu ai venit ieri la slujbă? Ai avut vreun necaz, pot te ajut cu ceva? - Părinte, nu am avut vreme, m-am luat cu una, cu alta și... - Vai, fiule, nu se poate să nu-ți faci timp să vii în biserică, să aprinzi lumânare și să spui o rugăciune ...! Dacă tu nu te gândești la Dumnezeu și nu ca ajutorul Său, cum ai vrea să-ți poarte El de grijă? Orice probleme ai avea, chiar dacă nu le poți rezolva singur, chiar dacă nimeni nu ar fi în stare să te ajute, Dumnezeu poate. El îți dă sănătate, liniște și spor în casă. Dacă îți faci păcate însă, mai meriți tu ajutorul Său? - Dar, părinte, ce păcate am eu? - zise omul cu nedumerire. Nu am decât păcate mici. Sunt acestea atât de grave? - Fiule - i-a mai spus preotul - orice păcat este grav, fiindcă păcatul, oricât de mic, îți strecoară în suflet răutate. Poate nu par păcatele tale prea mari, dar... ia adu-ți aminte, ieri a plouat? [SIZE=5]- Da, părinte, a plouat ceva, dar nu prea mult.[/SIZE] - Și azi, de ce ai putut să ieși din casă? - E, părinte, pentru că de dimineață a ieșit soarele și pământul s-a uscat repede; - Păi, vezi, fiule? Anul trecut ții minte când au fost inundațiile? A plouat trei zile în șir. Am mai putut noi să ieșim atunci din case? Păcatul, fiule, este la fel ca picătura de apă. Așa mică, ai impresia că nici nu-poate face rău. Dacă ai ceva păcate, dar cauți să le îndrepți prin căință și bunătate, prin rugăciune în Sfânta Biserică, atunci imediat apare dragostea Domnului, care aduce liniște sufletului, la fel ca și căldura și lumina soarelui, după o zi cu ploaie. D; atunci când ploile se adună și curg unele după altele, când mii și mii de picături, par fără putere, se strâng laolaltă, atunci nimic nu le mai poate sta în cale. Tot astfel dacă se adună păcate peste păcate în sufletele noastre, nu le mai putem sta în cale devenim tot mai răi și mai egoiști. Intră în Biserică, fiule, cât mai des. Roagă-te și închină-te în fața icoanelor și, atunci, sufletul tău nu va fi chinuit de greutatea păcatelor și viața ta va fi un exemplu pentru cei din jur. "Nu se poate ca Dumnezeu să nu asculte rugăciunile omului, dacă omul ascultă poruncile Domnului." (Avva Isaia ) |
Dreapta educație Într-o școală de la marginea unui oraș, era un profesor foarte iubit de copii. Totdeauna, domnul profesor avea grijă de toți elevii, încercând să-i înveți cât mai multe. Dar, într-o zi, copiii au observat că unul dintre colegii lor fură și 1-au pârât imediat profesorului. Acesta însă nu 1-a pedepsit pe făptaș. După câteva zile, hoțul a furat iar, dar a fost prins imediat. Nici de această dată, domnul profesor nu 1-a pedepsit. Când același lucru s-a întâmplat și a treia oară, câțiva băieți s-au dus la profesor să se plângă și i-au spus: - Acest coleg al nostru fură mereu. Nu este bine ceea ce se întâmplă și vă rugăm să-1 dați imediat afară din școală, altfel plecăm noi. - N-am să-1 dau afară. Dacă vreți, puteți pleca toți ceilalți, dar el rămâne. - Domnule profesor, dar cum este posibil să renunțați atât de ușor la noi toți, care v-am ascultat mereu? Privindu-i cu blândețe, profesorul le-a explicat elevilor săi, atât de mirați de această neașteptată situație: - Voi știți, deja, ce e bine și ce e rău. Dacă ați pleca în lume, cu siguranță că ați ști cum să vă purtați, nici nu mă îndoiesc! Dacă însă el ar pleca de aici, dintre noi, ce ar face? Asta de ce nu v-ați întrebat? De ce v-ați gândit doar la voi? Credeți că dacă o să-1 dau afară, va fi mai bun? Dacă aici, între noi, el nu știe cum e bine să te porți, ce va face el în lume? Așa că, indiferent dacă voi rămâneți sau plecați, el va sta în continuare aici, iar eu voi avea grijă să se schimbe și să devină un om bun. Iar atunci când va dori și el acest lucru, cu siguranță că dintr-un hoț ocolit de colegi, va deveni un copil apreciat și iubit de toți cei din jurul său. Când a aflat despre cele petrecute, impresionat de bunătatea profesorului său, băiețelul care până atunci furase și le pricinuise atâtea necazuri celor din jurul său a promis că se lasă de furat. Și s-a ținut de cuvânt, fiindcă - așa cum spusese și domnul profesor - de data aceasta EL era cel care dorea din tot sufletul să fie mai bun. "Iertați-vă unul pe altul, așa cum V-a iertat și Dumnezeu pe toți, în Hristos!" (Sfânta Scriptură) |
Dragostea Domnului Deodată însă, omul a observat că alături de el au apărut și alte urme, ca și când mai era cineva, o persoană ce mergea odată cu el și ale cărei urme le putea vedea alături de ale sale. Speriat, a strigat: - De ce sunt patru urme în nisip, când eu sunt singur? Cine ești și de ce nu te văd? Dar o voce i-a răspuns: - Sunt Dumnezeu! Nu ești singur, fiindcă Eu merg alături de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rău și vei ajunge cu bine la capăt! Omul a căzut în genunchi și i-a mulțumit Domnului că S-a îndurat de el, după care și-a continuat drumul, convins că acum va reuși. Și a mers, a mers, până când într-un final a simțit că nu mai poate face un pas măcar. Căzut în genunchi, a privit în spate și ... ce i-a fost dat să vadă? Pe nisip, nu se vedeau decât urmele pașilor săi. - Doamne - a spus omul îndurerat - de ce m-ai părăsit, de ce nu sunt decât două urme în nisip?! Dar, aceeași voce i-a răspuns cu blândețe: - Pentru că, până acum, Eu te-am dus în brațe. Deodată, omul nostru a simțit ceva rece, rece, și a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseală, încins de lumina soarelui, căzuse în nisip, ajuns la capătul puterilor. Dar, în timpul somnului, fusese găsit de o caravană. Câțiva negustori îl ridicaseră și îl stropiseră cu apă. Atunci când a simțit apa rece pe față s-a trezit, amintindu-și de visul său. - Binecuvântat să fie Domnul! a strigat omul. Cum de m-ați găsit? - Am văzut niște urme în nisip și ne-am dat seama că cineva s-a rătăcit. Erau, într-adevăr, urmele tale. -. Voi credeți că urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, Care S-a îndurat de suferința mea, El v-a călăuzit pașii spre mine, altfel aș fi murit. Sunt unii oameni care nu văd că Dumnezeu se îngrijește de ei. Nu văd că Domnul, din iubire, caută mereu să îi ajute. Ei uită de cele sfinte și de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uită niciodată de el. Ferice de aceia care văd că toate - sănătatea, puterea de muncă, fericirea - țin de Dumnezeu și că doar prin puterea Lui putem fi mântuiți. Ferice de aceia care au mereu încredere în ajutorul Domnului. "Chiar dacă noi ne îndepărtăm uneori de Dumnezeu, Dumnezeu rămâne mereu aproape de noi." [SIZE=5](Sfântul Ioan Gură de Aur)[/SIZE] |
Grădina sufletului - Părinte, aș vrea să fiu un bun creștin, să am o viață fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important? - O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aștepți ca ele să crească? Așa, fără să faci nimic, or să răsară? - Nu, părinte, trebuie să le ud ... - Dar dacă le uzi și atât, vor crește ele mari și frumoase? - Nu, părinte, trebuie și să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni ... - Dar dacă le dai toate acestea, și nu vor avea lumină, pot ele să crească? - În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-și are rostul, florile nu vor crește niciodată. - Acum ai înțeles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credința, bunătatea, cumpăt omenia ... Noi însă trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumusețe. Ce trebuie să facem pentru toate acestea? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-1 mai scoți. Și ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viață, care este rugăciunea. Dar ele tot n-ar crește, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare dragostei dumnezeiești. Și unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură și lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică?! E, poți tu să-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci și Dumnezeu te va ajuta. [SIZE=5]Doar așa, prin munca noastră și cu ajutorul Domnului, florile minunate sufletele noastre, adică dragostea, credința și toate lucrurile bune pe care Dumnezei ni le-a dăruit, vor crește nestingherite, iar viața ni se va umple de fericire.[/SIZE] "Toate lucrurile ne-au fost încredințate nouă și noi acestora. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur ) |
Păcatul indiferenței S-au întâlnit într-o după-amiază, pe ulița unui sat, preotul din partea locului și un țăran din parohia sa. Cum 1-a văzut, părintele 1-a întrebat: - Ieri dimineață am întâlnit doi săteni ce se certau dintr-o pricină oarecare și am reușit în cele din urmă să îi împac. Am văzut că tu ai trecut pe lângă ei fără să-ți pese și ți-ai continuat liniștit drumul. Cum este posibil așa ceva? Crezi ai făcut bine? - Părinte, i-a răspuns omul, eu nu prea cred că este important ceea ce Dumnezeu este puternic și dacă vrea să mă mântuiască mă va mântui, iar dacă nu să mă mântuiască, atunci așa va fi, indiferent de ce-aș face eu. - Vai, fiule, cum poți să vorbești așa?! - i-a răspuns cu blândețe preotul. spune-mi, de unde vii tu acuma cu sapa în spinare? [SIZE=5]- Păi, cum de unde, părinte? De la câmp. Muncesc acolo de azi de dimineață. La cât m-am străduit, sper din tot sufletul ca Dumnezeu să-mi dea o recoltă bună.[/SIZE] - Nu crezi că este la fel, fiule, și cu viața și cu păcatele tale? De ce te duci muncești la câmp? Dacă Dumnezeu vrea să ai o recoltă bună, o să le găsești de-a gat pe toate, dacă nu vrea, de ce te mai ostenești? Ți se pare firesc? - Nu, părinte! Dacă nu muncesc, cum aș putea să am de-ale gurii? - Așa este, fiule, dacă muncești cu drag, Dumnezeu îți ajută și obții o recoltă bună. E, tot așa, dacă trăiești fără păcat, purtându-ți și ție de grijă, dar și celor din jurul tău, atunci Dumnezeu se îndură și, chiar dacă ăi mai greșit în viață, îți iartă iar la Judecată vei fi mântuit. Așa cum buruienile năpădesc o grădină neîngrijită, tot astfel păcatele pun stăpânire pe sufletul omului rău. După cum vei căuta tu ca aceia din jurul tău să aii liniște și bucurie, să aibă credință și speranță în mântuire, tot astfel va căuta Dumnezeu ca și tu să ai parte de toate acestea. Să nu mai faci niciodată ca ieri! Dacă poți să ajuți pe cineva, chiar și cu un si sau cu o vorbă bună, fă-o numaidecât, fiindcă trebuie să fim atenți la tot ce în viață, căci lumea toată este grădina de care noi toți trebuie să avem grijă. "Numai cine își iubește aproapele, îl iubește pe Dumnezeu. " ( Sfânta Scriptură ) |
. Răsplata bunătății [SIZE=5]Un om, trecând pe o stradă, a văzut în fața unei biserici un bătrân sărman, cerșetor, ce trăia din milostenia credincioșilor. De bătrân, s-a apropiat o fetiță care i-a întins câțiva bănuți. Impresionat de gestul ei, trecătorul a întrebat-o pe copilă:[/SIZE] - Spune-mi, de ce i-ai dat bătrânului bănuții tăi? - Știți, domnule, tatăl meu a murit, iar mama, deși muncește mult, nu prea are bani, așa că o ducem destul de greu. Dar aseară mama mi-a spus că, atunci când faci un bine, Dumnezeu te răsplătește negreșit. Așa că azi, am luat bănuții aceștia pe care eu i-am strâns și i-am dat bătrânului din fața bisericii. El are, cu siguranță, mai multă nevoie de ei. Iar Dumnezeu, fiindcă am făcut un bine, se va îndura și de mine. Cucerit de bunătatea fetei, omul a întrebat-o ce își dorește ea cel mai mult. - O, a spus fata, aș vrea un cojocel, că vine iarna și va fi foarte frig. Anul trecut am răcit rău de tot, fiindcă nu am umblat bine îmbrăcată, dar Dumnezeu mi-a ajutat și m-a însănătoșit. Mama a vrut să-mi cumpere un cojocel, dar e tare scump și nu se poate. - E, uite că se poate, i-a mai spus omul. Vino cu mine! Ajunși în fața unui magazin mare, ce se afla peste drum, omul i-a cumpărat fetei un cojocel călduros și tare frumos. Fetița nu știa cum să-i mai mulțumească străinului ce se îndurase de ea. [SIZE=5]- Vezi, i-a mai spus omul, mama ta a avut dreptate. Dumnezeu totdeauna te răsplătește pentru binele făcut. Tu 1-ai ajutat pe bătrân, iar Domnul mi-a dat mie ocazia să te întâlnesc tocmai în acel ceas. Eu te-am ajutat acum pe tine, și, fii sigură, Dumnezeu îmi va ajuta și mie mai târziu, fiindcă atunci când ne ajutăm unii pe ceilalți, și Dumnezeu ne ajută pe noi.[/SIZE] Cu cât suntem mai buni și avem mai multă grijă unul de altul, cu atât Dumnezeu ne vede credința și ne ferește de rele. "Fiecare din noi e ajutat de celălalt în mod providențial." (Sfântul Marcu Ascetul ) |
Poarta Raiului Demult, a trăit un prinț tare-tare bogat, care era însă și foarte zgârcit. Nu ar fi dat niciodată nimic. Doar că, într-o noapte, a visat că murise și ajunsese la poarta raiului. Acolo, Sfântul Petru i-a spus: - Vino cu mine să îți arăt unde vei sta de acum încolo. Și au mers ei ce-au mers prin grădinile acelea minunate, până când, la moment dat, au ajuns lângă un palat mare și frumos. - A, a strigat tânărul prinț, aici voi sta? - Nu, în nici un caz. - Dar, cine va sta aici? - Aici va locui, după ce va muri, grădinarul tău. - Cum se poate, el care nu are nimic, care e sărac lipit pământului, cum să merite el ase ceva? - E, nu are grădinarul tău avere pe pământ, fiindcă tot ce câștigă împarte mereu cu cei mai sărmani decât el. Pe pământ nu strânge nimic, fiindcă dăruiește, dar aici, uite câte a strâns! Tot ce vezi aici este rodul bunătății lui. - Bine, și atunci eu unde o să stau? -a mai întrebat nemulțumit prințul. - Uite acolo, în cocioaba aceea! - Cum, în șandramaua aia?! Păi acolo sunt doar niște scânduri prăpădite care stau gata-gata să cadă ... cum să locuiesc în mizeria aia? E drept așa ceva? - Sigur că este drept - i-a răspuns Sfântul Petru! Ia gândește-te, ce ai dăruit tu' Nimic. Ce ai fi vrut să apară aici!? Dacă ai fi fost bun și darnic cum este grădinarul tău, atunci ai fi avut și tu asemenea palate, poate chiar mai mult, dar așa... Tot ce vezi acolo este rodul zgârceniei tale ... În clipa aceea, tânărul prinț s-a trezit speriat din visul său. Din acea zi, s-a schimbat. Nu a mai adunat comori pe pământ, ci în cer. Nu a mai strâns bogății peste bogății, fiindcă la ce i-ar fi folosit mai târziu? Cu tot ce a avut, i-a ajutat pe cei sărmani și, în acest fel, a strâns o avere mult mai de preț: recunoștința celor ajutați de el și binele făcut. Aceasta era averea pe nimeni nu i-ar fi putut să i-o fure! Înțelept ar fi ca și noi toți să procedăm aidoma prințului din poveste, pentru adevărată este vorba care spune că "Nu rămânem decât ce ceea ce dăruim". "Pe calea binelui mai repede obosești odihnindu-te, decât ostenindu-te." (Sfântul Vasile cel Mare ) |
Adevărata comoară Un tânăr era foarte supărat că nu are mai mulți bani, că nu-și poate cumpăra tot ce-și dorea. Se plimba trist pe stradă, neștiind cum să iasă din această situație. Dar, cum mergea el așa, s-a lovit deodată de cineva. Mare i-a fost mirarea să vadă că, din neatenție, a dat peste un om sărman, fără vedere, încerca bie om să se ajute cu un baston și să găsească drumul spre casă. Tânărul nostru 1-a ajutat conducându-1 de braț. Văzând cât sunt alții de necăjiți, tânărul nu s-a mai gândit, de atunci, decât la i lucru: cât de bogat este el. Nu avea bani pentru tot ce și-ar fi dorit, dar avea come cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpăra: sănătatea cu tot ce izvor din ea - putere de muncă, bucurie și voie bună. Acum își dădea seama că sunt oameni care au rămas ologi în urma unor accidente. Dar picioarele sale îl puteau duce oriunde. Alții au rămas orbi. El putea să va însă clipă de clipă, toate frumusețile din jurul său. Există și unii oameni care, păcate, sunt orbi și ologi sufletește, pentru că sufletul lor s-a golit de bucurie, de speranță și dragoste. Aceștia sunt cu adevărat nefericiți. Cu cât vei fi mai binevoitor, cu atât sufletul tău va avea mai multă liniște. Ce| rău și zgârcit nu dă niciodată nimic, nici măcar un pahar cu apă sau un sfat, chiar aceste lucruri nu 1-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalți! Dacă ne vom uita în jurul nostru vom vedea că nimic nu trăiește doar pentru sine. Până și un copac obișnuit, chiar dacă nu ne oferă fructe, ne dă cel puțin posibilitatea să ne odihnim un minut la umbra lui. „Cel bun vede bunătatea peste tot; cel rău, nicăieri." (Proverb) |
Greșeala [SIZE=5]În timp ce mergea pe drum, un călător a văzut într-o grădină un pom frumos, de crengile căruia atârnau niște mere mari și roșii de-ți lăsa gura apă. Văzând omul că nu-i nimeni prin preajmă, ce s-a gândit? Bine ar fi dacă ar gusta și el câteva, așa, de poftă![/SIZE] Dar cum să facă? Până la pom trebuia să treacă de un gard înalt și de o mare băltoacă. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a învârtit, dar, nemaiavând răbdare, și-a zis: "Fie ce-o fi!" și a-nceput să se cațăre pe gard. Cu greu, a reușit să ajungă în curte, dar supărat nevoie mare, fiindcă într-un ghimpe din gard își agățase haina și o rupsese. Acu, ce să mai facă! Nu mai putea schimba nimic. Ba, mai mult, grăbindu-se, a uitat de băltoaca plină cu noroi și s-a afundat în mâl. Când, în sfârșit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat câteva mere, dar, uitându-se la el cum arată, și-a spus: - E drept că am obținut eu ce-am vrut, dar a meritat oare? Haina mea cea bună e ruptă, încălțările și pantalonii murdari ... Cum stătea el așa și își plângea singur de milă, apare în curte stăpânul casei. Când 1-a văzut pe călător cum arată, i-a spus: - Bine, omule, trebuia să te muncești atâta pentru câteva mere? Uite ce-ai pățit! Ca să nu mai spun că nu înțeleg de ce-ai încercat să le iei pe furiș? Dacă băteai la mine în poartă și mi-ai fi cerut câteva mere, eu ți-aș fi dat cu drag. Acum, haide în casă să te speli și să te odihnești și apoi îți vei vedea de drum! Tare bucuros și mulțumit a fost călătorul, văzând bunătatea gazdei sale, dar, în același timp, și-a promis sieși că altădată nu va mai fi atât de nesăbuit. în viață, nu este important doar să obții, ci și cum obții! Sunt oameni care vor să aibă mai mult și, atunci muncesc fără tihnă. Alții însă fură, gândindu-se mereu cum să fugă de muncă și să înșele. Aceștia, păcătoșii, singuri se înșală, fiindcă nu este totul să ai un lucru; contează și cum 1-ai obținut! "În cele trecătoare, nu poți deveni bogat decât sărăcind pe altul. În cele duhovnicești, nu poți deveni bogat decât îmbogățind pe altul." (Sfântul Ioan Gură de Aur) |
Căldura focului În timpul Sfintei Spovedanii, un tânăr 1-a întrebat pe duhovnicul său: - Părinte, îmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să fiu iarăși liniștit, când știu că am greșit? - Fiule, omul nu trebuie să-și piardă niciodată speranța. Chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu ne va ierta greșelile, dar cu o condiție: să ne căim. Să ne căim cu sinceritate, din suflet. O să-ți dau un exemplu. Afară este iarnă grea, gerul este mare. Du-te și adu-mi un țurțure de gheață. Când tânărul s-a întors ținând bucata de gheața în mână, părintele a luat-o și a aruncat-o în sobă, unde turturele a început imediat să se topească la căldura focului. - Ai văzut gheața pe care ai luat-o de afară?! Era așa de la începutul iernii și tot așa ar mai fi rămas, oricât ar fi stat în frig. Dar acum, că ai adus-o înăuntru, vezi. cum a început să se topească? Devine iarăși apă curată și folositoare. Cât era înghețată nu era bună de nimic. La fel este și sufletul, atunci când îngheață de atâtea păcate. Dar dacă te călești sincer, căldura rugăciunii tale și harul Domnului topesc tot ce-i rău și-ți aduc viață și liniște în suflet. - Privește pomii de afară, i-a mai spus părintele. Sunt înghețați de ger, dar, la primăvară, soarele îi va încălzi și iarăși se vor trezi la viață. [SIZE=5]La fel să ai și tu răbdare și încredere în bunătatea și mila lui Dumnezeu și să te căiești din suflet, fiindcă așa cum căldura focului topește gheața, la fel căința sinceră vindecă sufletul bolnav de păcate.[/SIZE] „Mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune.” (Fericitul Augustin) |
Omul ipocrit După ce a muncit câteva ceasuri pe câmp, un țăran s-a așezat la umbra unui pom să se odihnească. Deodată, lângă el a venit în zbor o rață sălbatică și s-a oprit chiar alături, să ciugulească boabele căzute pe ogor. Ușor, țăranul și-a scos căciula și - zdup! - a prins pasărea. - Ce noroc pe capul meu, și-a zis. O să fac un foc de vreascuri și o să prăjesc rața asta. Să vezi ce bună o să fie! Dar în timp ce încerca să scoată pasărea de sub căciulă, aceasta se strecură repede pe lângă mâna omului și, ridicându-se imediat în zbor, dusă a fost. Privind cu necaz după ea, țăranul a mai zis: - O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu să vadă cum m-am îndurat de pasărea aceasta, dându-i drumul, și să mă răsplătească pentru binele pe care 1-am făcut! Oare ce răsplată ar fi meritat un asemenea om? Cel ce încearcă să ascundă un păcat cu alt păcat, o minciună cu altă minciună, un rău cu alt rău, acela singur se păcălește. Așa cum întunericul se alungă doar cu lumină, tot astfel răul nu poate fi alungat decât cu bine. "Păcatul este nedreptate. Cine păcătuiește fie se nedreptățește pe sine, fie nedreptățește pe altul." ( Sfântul Ioan Gură de Aur ) |
Dragostea călugărului Pe un drum, un câine a sărit la un om și a început să-1 latre. Omul însă a pus imediat mâna pe o piatră și a aruncat după animal. Câinele s-a ferit imediat și, ce să vezi?!, a sărit mai tare la om, gata-gata să-1 muște. Speriat rău, omul a mai apucat doar să intre într-o curte și să trântească poarta. Acum stătea acolo, în timp ce câinele urla de mama focului dincolo de gard. Chiar în acel timp, a trecut pe stradă și un călugăr. Văzându-1, câinele a sărit la părinte, lătrând și arătându-și colții. Liniștit, călugărul a scos o bucată de pâine din traistă și i-a întins-o cățelului. Imediat, acesta a încetat să latre, s-a apropiat ușor-ușor și, dându-și seama de bunătatea omului, a luat bucățica de pâine chiar din mâna acestuia și a început să o mănânce de zor. Apoi s-a așezat lângă călugăr, dând din coadă. - Vezi, omule - i-a spus părintele celui din spatele gardului - bunătatea naște totdeauna bunătate. Dacă tu ai fost rău cu câinele, cum ai fi vrut să fie el cu ține. Hai, vino și mângâie-1! ; Să nu mai faci niciodată un rău, acolo unde poți face bine. Și crede-mă, oriunde și oricând poți face numai bine. De tine depinde! ; [SIZE=5]"Dragostea este bucuria de a face altora bucurii. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur )[/SIZE] |
| Ora este GMT +3. Ora este acum 23:22:42. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.