S-a tot vorbit despre iubirea din inima, despre dragostea cu tot sufletul etc. S-a vorbit cu mana pe piept, se pare, deci nu din viclenie ci in duh de marturisire, onest. Credinta fiecaruia, cinstit.
Pentru a nu vedea inima ca pe un organ aflat intr-un loc al corpului, pentru a intelege inima ca dincolo de orice spatiu, de orice geografie, pentru a vedea inima ca pe un loc de intalnire, mai bine spus un proces ori un fenomen divino-uman care cuprinde in impreunare mintea omului, intregul sau suflet (care implica si trupul) cu Altcineva, care este Duh, ingaduiti sa spun mai intai:

Inima este acel „loc” unde ajungi DOAR CU RUGACIUNEA.
(De unde prima distinctie dintre „iubire” si iubirea unei inimi de rugator..., dintre „dragostea” mea fata de semeni si dragostea Sfantului Serafim din Sarov fata de oameni)
Dar mai bine spus, inima nici nu este vreun loc, ci mai degraba un proces de impreuna-lucrare cu Duhul, iar asta se intampla in cel mai fericit caz (caci Duhul Sfant nu coboara in orice rugator).
Dupa o calatorie care, majoritatii dintre noi, ne este imposibila (caci nu avem rugaciunea curata, mintea ne este distrasa dupa clipe putine, de ganduri).

Doar cand crestinul se roaga (iar unii se roaga permanent, neincetat, prin harul Domnului) ar putea sa ajunga si in intalnirea numita „inima”. Cand ajunge acolo, la capatul drumului, in puterea destinatiei, mintea crestinului se numeste coborata in inima.

Dar nu orice rugaciune duce pe om la culminatia vietii sale sufletesti – coborarea prin rugaciune a mintii in inima.
Doar o viata exemplara, petrecuta in adancire in Duhul Bisericii (deci in primul rand cu poruncile Domnului), poate garanta sansa de a ajunge in inima. Nu se ajunge de fata cu Dumnezeu cand purtam noroiul urat mirositor al pacatelor, cand duhnim a patimi si caderi fara numar.
Pocainta dusa la extrem deschide accesul catre (intalnirea numita) inima. Fara aceasta conditie bine indeplinita, vaslim in iluzii. Sentimentale...

Omul nu ajunge singur in inima. Ci doar in impreuna-lucrare cu Dumnezeu, prin Duhul. Rugatorul este purtat, pe calea rugaciunii curate, in inima, smuls din dependenta sa fireasca de trup, pe masura despatimirii. Asa e dus in inima. Care e duh, nu carne. E viata. O viata de impreunare intre persoana omului si Persoana Dumnezeu. Cea mai inalta forma de existenta omeneasca, mai bine spus divino-umana, simultan.

Cine cunoaste inima?
Doar Dumnezeu si cei care s-au invrednicit sa fie dusi de El in inima.

Inima de care tot vorbim, unii dintre noi, in acest topic este din lumea aceasta, este lumeasca, la fel ca dragostea ei. Si doamnele si domnisorii din beletristica sentimentala vorbeau tot de ea. Noi vorbim, asadar, mai degraba de emotii si sentimente, impodobite cu sau fara gust, de imaginatie si nevoi insuficient constientizate, adica facem o psihologie cu aparenta teologica si ne cam facem de ras, prin fanteziile pe care le adaugam, fata de cei care detin cunostinte curate de psihologie (nu foarte multe, sunt suficiente notiunile de baza).
Iar pe bunii crestini, pe cei posesori ai unei inimi curate, asadar pe marii rugatori, ii mahnim.

Dar iubirea celor care au ajuns in inima, a celor Hristofori, este cu totul diferita de iubirea sentimentala despre care vorbim noi aici.
Noi avem sentimente, uneori altruiste si caritabile fata de alti oameni. Dar traim o puternica autoamagire cand credem ca aceste trairi ale noastre sunt acelasi lucru cu iubirea unui Hristofor. In acesta nu mai iubeste el, omul, ci insusi Dumnezeu Care S-a salasluit in om dupa si prin purtarea omului despatimit.

Pentru crestin, pentru omul trezit la viata noua, sunt 3 mari trepte sau etape ale dezvoltarii (asemanator ontogenezei) Iubirii dintre Dumnezeu si om: credinta, nadejdea si dragostea. (o stim, ca informatie externa, din Corinteni)
Prima treapta a adevaratei iubiri, cea destinata din vecie omului de catre Facator, este cand in om, prin harul lui Dumnezeu, incolteste credinta in Iisus Hristos. Un exemplu avem in scrisoarea postata de Glykys, scrisoarea adolescentei care descopera Dragostea lui Dumnezeu, adica tasneste in sufletul copilei credinta. Atingerea Dragostei lui Dumnezeu de sufletul ei tanar este descris in cuvinte de mare traire emotionala si exprima izbucnirea credintei. Iata prima forma a iubirii dintre om si Dumnezeu. Sub forma credintei, Dumnezeu si omul se iubesc la inceput. Acum omul spune celebrele 5 cuvinte ale Apostolului: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu.” Omul traieste, fericit, dogma. Sade pe piatra, pe temelie neclintita. (Dar e doar temelie, inca nu s-a terminat totul, dimpotriva, constructia noului om, cel al Dragostei jertfelnice, abia acum incepe!)
A doua treapta a iubirii, cea pe care o putem numi „de dezvoltare”, cu multe modificari ale vietii concrete (cam tot ce traiesc in Biserica crestinii praticanti) este nadejdea. Acum nu mai gasim euforii scanteietoare, nu au loc izbucniri romantice, totul ia o forma mai calma, specifica maturizarii, incercarile sunt mai dificil de trecut – fiind mai serioase, jertfa incepe sa capete contur (presimtind Marea Iubire)...
Ultima treapta a iubirii dintre Dumnezeu si om este insasi Dragostea. Aici omul a devenit Hristofor. Nu doar el iubeste, ci in primul rand Duhul Sfant iubeste in om, Hristos insusi. Omul e capabil de jertfa suprema, este dupa asemanare cu Dumnezeu. Iubeste cu Dragostea lui Hristos! La aceasta treapta a iubirii ajung sfintii.

Calatoria spre locul de duh si adevar numit inima, trece asadar prin mai multe etape: credinta, nadejdea, dragostea. In functie de darul Domnului in omul crestin, fiecare e capabil de o iubire mai mica sau mai mare. Una e iubirea fata de Dumnezeu si de semeni cand esti capabil de credinta, alta cand traiesti nadejdea si alta cand esti Insasi Dragostea (aici Dumnezeu si omul sunt de nedespartit, petrecind impreuna).

Sa avem asadar grija cand spunem ca „iubim” si inca „din toata inima” sau „din tot sufletul”.

Iubirea crestinului cu rugaciune curata este, in concluzie, de alta natura decat iubirea unui om cumsecade.
Pe prima o traiesc crestinii si o descriu Biblia si Parintii. Pe a doua o traim noi si o descriu mai bine sau mai prost, psihologii, poetii si scriitorii de orientare sentimentala.

Folosul - de la teorie la practica
 

Dar care este folosul unei astfel de declaratii lungi, adevarata marturisire de (putina)credinta pe care am insirat-o mai sus? (si-mi pare ca-l aud pe Scotland tachinindu-ma ca iar am scris un tratat de contemplatie orientala, cand puteam sa fiu mai concis...:) - iertare!)

Vorbim de iubirea fata de aproapele. Din toata inima, din tot sufletul.
Pai, cum stim din "teorie" ca recapa omul, cu firea lui cazuta, dragostea lui Dumnezeu devenind el insusi, omul iubitor (fiind asemenea Tatalui, dupa modelul Fiului, adica jertfelnic)?

Cum oare, daca nu prin pocainta! Nu facem la rugaciune pocainta? Iar daca rugaciunea nu e in duh de pocainta, nu atrage mai degraba osinda? Nu regretam din tot sufletul departarea de Domnul prin pacat? Nu plangem ca I-am ranit Dragostea? Nu ne simtim pustiiti, vaduviti, pierduti? Nu ne curg mucii, si inca mult de tot? Nu suntem umili, extrem de umili si ne simtim mai putin decat balegarul? Mai rai ca porcii care, sa fim seriosi, sunt curati ca lacrima fata de noi, intrucat nu au pacat, ei fiind mereu in ascultare - de legea firii puse-n ei de Domnul.
Facem, asadar, pocainta sincera si asteptam sa fim iertati. Abia apoi nadajduim sa primim si semnul dragostei, sa fim in partasie cu El, sa ne primeasca ofranda, darul. Duhul umilit, asadar! Lepadam pe ale noastre, dragi, defecte si patimi, nevoi si iar nevoi cu carul...

Atunci, sa vedem o clipa, ne purtam asa si cu cei pe care ii iubim?
Ne cerem macar iertare fata de ei? Macar verbal.
Plangem? Facem un dus de umilinta?
Schimbam vreun obicei pacatos in relatie cu semenul pe care sustinem ca il iubim?
De pilda, daca am venit beat acasa ori pur si simplu al intarziat in oraas, consider oare ca l-am mahnit serios pe copilul meu? Ca am ranit dragostea sotiei sau a parintilor?
Sau, pur si simplu cerem, tot noi, dragostea, ca si cand ni s-ar cuveni in virtutea cine stie carui drept natural ori pentru totdeauna dobandit?

Daca facem asa, daca iubim smerit, in duh de pocainta pe aproapele, atunci da, suntem iubitori.
Dar cum vedem ca se intampla de obicei?
Unul ii arde vreo doua semenului motivind ca a facut-o din dragoste. Altul ii face daruri fara sa cerceteze daca primitorul are cu adevarat nevoie de ele, doar asa ca i se pare donatorului ca iubeste... Altul il sacaie si bate la cap pe cel ce poate voieste sa citeasca ori sa doarma, ori sa se roage, motivind ca o face din dragoste etc.
Iar aici pe forum, din dragoste de aproapele, eu insumi scriu tot felul de lucru inchipuindu-mi ca o fac din dragoste, spre iubirea aproapelui, fara nici un fel de duh de pocainta.
Acum inteleg mai bine de ce MariS_ aprecia modul in care unii useri, enumerati de el, dau indreptare altora: ca si cum si-ar cere iertare, ca si cum ar face o rugaciune cu plans sincer...

Ei, aici avem cred un criteriu tare al iubirii noastre: cu sau fara duh de pocainta.
Dumnezeu sa ne ocroteasca iar pe mine sa ma iertati fratilor pentru ce si cat si cum am spus. Nu sunt inca un om cu darul dragostei. Sa ma iertati, va rog, in numele Domnului!

De acord cu analiza facuta, insa as dori sa nuantez putin unele idei si merg tot pe exmplul cu scrisoarea fetei postata de glykys. In primul rand noi nu trebuie sa rejectam iubirea omului fara credinta ca fiind total gresita sau alterata. Intr-adevar, in cea mai mare parte ea poate fi alterata, caci cel rau incearca sa o perverteasca in iubire de sine. Dar cel rau nu e capabil sa "nasca" iubire, caci exista o singura sursa a iubirii: Dumnezeu. El poate, in schimb, sa o perverteasca, sa o transforme in iubire de sine, in iubire patimasa, in erotism, etc. Dar intotdeauna in om mai ramane un dram, o picatura macar de iubire curata. Acel dram, acea picatura este cea care a recunoscut, in acea fata, a recunoscut zic, in calugarul ingenuncheat langa ea, marea si curata iubire a lui Hristos. Nu mintea ei L-a recunoscut pe Hristos, ci inima ei, caci mintea ei era hotarata sa termine cu viata, deci nu avea nici cea mai mica legatura cu cel ce este Datatorul vietii. Nu o formula dogmatica a convins-o, nu o argumentare "tare" i-a schimbat optiunile, nu o expunenere savanta a doctrinei i-a inmuiat inima, ci acea picatura de iubire intacta din inima ei care a recunoscut si primit oceanul de iubire ce venea spre ea. Iar acea picatura de iubire intacta nu era a ei, nu era "fire", ci era dar dat de mai inainte de Parintele Luminilor, caci toata darea cea buna de Sus vine, si el, darul, este dat tuturor oamenilor asa cum da si ploaia si peste cei buni si peste cei rai. Domnul nu spune: "o sa dau darul Meu doar celor ce cred in Mine, si nici macar tuturor celor ce cred ci doar celor ce sunt ortodocsi, si nici macar tuturor celor ortodocsi ci doar celor ce cunosc teologie, si nici macar tuturor celor ce cunosc teologie ci doar acelora care o cunosc fara greseala, adica doar celor corecti teologic". Nu, nu spune asa ceva, ci in marea sa generozitate, in marea sa mila, in marea sa iubire de oameni, da darurile Sale tuturor. Ca, in lipsa unei legaturi permanente cu El prin rugaciune, noi putem pierde aceste daruri sau ca ele pot fi pervertite de cel rau, asta este adevarat si nu cred ca cineva sustine altceva. Dar nici nu trebuie sa dispretuim aceste daruri venite de Sus peste toti oamenii caci ne pomenim dispretuind atunci si pe Datatorul lor.
Prietene Cezar, sper sa-mi ierti digresiunea si rog sa ma ierte si ceilalti cititori.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Ioane iti spun sincer ca citesc cu placere si mare interes orice analiza de acest tip desi eu sunt mai inclinat spre o geometrie a ideilor si credintelor religioase.Va urmaresc dialogul si imi mai pun si eu intrebari existentiale fara a incerca sa raspund mereu in fata oricarei taine,vesnica mea tentatie, cu un argument de tipul:,,It's elementary my dear Watson" :)

Sunt pus si eu ca multi altii, nu prin puterea mea, nu prin vreo pricepere personala, in barca Ortodoxiei. Si caut, pacatosul de mine, de cand am constientizat (greu, greu de tot) unde sunt pus, caut sa raman in barca mea, cu riscul asumat al unor sacrificii. Care nu putine sunt si nici mici, nici usor de facut.
Iar sufletul meu se simte, in sfarsit, Acasa! Nu-i este nicaieri mai bine ca in aceasta barca. Sufletul meu se desfata, simt asta in adancuri, desi la suprafata apelor mintii mele nu e mereu cerul senin, nu-i soare.
Imi este bine Acasa! Cat am tanjit, cat m-am perpelit, cat am ocolit, cat am ratacit, numai Bunul Dumnezeu stie...

Sunt printre noi oameni care propun barci poate mai moderne, aparent imbunatatite, cu elice, cu laser, cu tot felul de adjuvante, facilitati personalizate si "libertati". Exista si brosuri care fac reclama in acest sens. Frumos colorate, dealtfel, in tipografii scumpe, pe hartie cretata. Si se ofera gratis.

Eu insa raman in barca din care, la o adica, mi se va face sicriul. Barca mea e facuta din lemnul moale-al duhului crestin, care isi cunoaste si isi iubeste Tamplarul si atelierul de lucru: Biserica.
Nu caut la alte barci (desi am fost invitat). Nu simt deloc nevoia unui "confort sporit", avind aici de toate, pentru o viata de om si pentru vesnicie. Am constatat ca nici altii nu se inghesuie in barca mea, desi loc ar mai fi, destul!... Nu or avea nici ei nevoie, vezi bine. Domnul stie!
E drept ca-n vreme ce vaslesc, gasesc uneori timp sa sporovaiesc cu alti oameni, cu cei din barcile vecine. (Deh, oameni suntem! Ne mai intretinem unii cu altii, ne mai laudam cu ce avem, ne mai consultam, ne mai facem un strop de curaj, uneori...) Dar nu prea mult, ca vaslitul solicita, mai ales cand inaintezi, ca somonii, impotriva curentului.

Dumnezeu sa ocroteasca pe tot omul si sa ne lumineze pe toti, pe noi copiii Lui, crestinii!+

Acum ceva vreme am citit o opinie pe site,scrisa de un domn Paul Cocei.Dansul spunea asa: ,,Iata dar ca, in cele din urma, Ortodoxia este mai aproape de medicina decat de religie. Ortodoxia, ne arata Sfintii Parinti, este vindecarea sufletului, prin credinta in Iisus Hristos si prin lucrarea tamaduitoare a Sfantului Duh. De ce, atunci, nu are ea “o stralucita influenta in societatea contemporana”? Tocmai pentru ca Ortodoxia, din pacate, este mai mult vorbita decat traita, mai mult declamata si mai putin marturisita.

Pana cand pe cei din jur nu-i vom fi convins sa vada Ortodoxia ca pe adevarata viata a omului, inseamna ca in noi ei continua sa vada "religia" care ne are ca aderenti. Din clipa in care Hristos va fi prins chip in noi, lumea va putea incepe sa vada, prin noi, lucrarea Sfantului Duh, Cel ce ne transforma din robi in prieteni ai lui Dumnezeu. Sa facem asadar ca, atunci cand ne intalneste, lumea sa nu mai simta nevoia sa se intrebe: "Ce este Ortodoxia?"

In general problemele cel mai greu de depasit sunt cele din interior.Am observat asta in istorie dar cred ca se aplica si in alte situatii.Depinde de fiecare unde cauta problema dar,in general,exemplul personal convinge cel mai bine,indiferent de barca :) Daca este sa ma intrebi pe mine esteo problema general valabila la ora asta.Ma duc sa ma culc Ioane,altfel ajung un huhurez

Nu. În niciun caz nu trebuie să credem că rugăciunea, dacă nu e "în duh de pocăinţă", ar atrage osânda. Nimeni din cei care îi cer Domnului peşte nu primeşte aspidă.
La Împărtăşanie, da ! A te împărtăşi în nevrednicie, poate atrage osânda, fiindcă înseamnă a adăuga marele păcat al sacrilegiului la cele care deja atârnă de suflet. Avem un argument liturgic pentru asta, acel crez dinainte de cuminecare, în care spunem "nu spre osândă să-mi fie împărtăşirea aceasta..."
Dar, în ceea ce priveşte rugăciunea, nu avem nimic asemănător. Rugăciunea poate fi primită, sau poate să nu fie primită, dar osânda nu o poate atrage. Cu alte cuvinte, în urma rugăciunii credinciosul nu poate ajunge într-o stare mai rea decât aceea dinainte de a se fi rugat. Rugăciunea este şi pentru drepţi, şi pentru păcătoşi. Şi vii, şi morţii, toţi pot trage folos vorbind cu Dumnezeu. Fiindcă, în fond, este ceea ce facem: când noi vorbim cu Dumnezeu, numim asta: "rugăciune".

Frate ! Simţi că boala mândriei, care e început tuturor bolilor, încă se mai cuibăreşte în inima ta ? Roagă-te ! Nu te gândi că Dumnezeu te va trăzni fiindcă îndrăzneşti să te rogi Lui în această stare, fiindcă El ţi-a spus ţie: "îndrăzneşte!" şi a spus: "cere, şi ţi se va da!". Cere-i lui Dumnezeu umilitatea şi El ţi-o va da. Dacă mândria e regină şi începătoare a relelor, contrariul ei, umilitatea, e începutul fericirilor! Nu crezi? Citeşte în Matei cap 5, ori ascultă la Sf Liturghie care este ordinea "fericirilor" şi vezi care e începătoare tuturor. Şi atunci, te întreb: Tatăl ceresc, care vrea să fii fericit împreună cu El timp de o veşnicie, cum crezi că îţi va refuza fericirea aceasta, nedându-ţi arvuna ei?

De aceea, spun: cei care socotesc că s-au pocăit, să se roage ca să-I mulţumească Domnului şi să nu fie asemenea fariseilor. Iar cei care socotesc că nu s-au pocăit destul, şi aceia să se roage, ca să primească acest mare dar !

Frate, in practica ortodoxa sunt unele momente care i-au facut pe cei vrednici sa scrie ceea ce am spus eu mai sus. Pe ei ma bazez, pe acei traitori. Eu doar am simtit o clipa adierea adevarului de care e plina viata si scrierile lor.
Nici vorba, Dumnezeu nu trazneste pe nimeni care se roaga, dar nu la asta face referire postarea mea. Ci la greutatea asezarii in buna pocainta, cu regret sincer fata de raul facut, cu lacrimi etc.
E vorba despre viata reala, plina de pacat. Unii constientizeaza mai bine aceasta, prin harul Duhului, altii mai greu. Sunt nevoit sa imi tin mintea-n iad, stiu mult prea bine asta ca sa mai dau curs vreunei alternative.
Ca nu deznadajduiesc, asta e partea a doua. Si are grija de asta mai mult Biserica decat mine, care singur fiind as putea cadea oricind zdrobit de deznadejde.

Nu sunt nici pietist nici sfant. Caut doar sa deprind mestesugul mersului pe Cale, atat cat imi sta in putinta.
Sa ne auzim cu bine!
Dumnezeu sa ne ocroteasca pe toti, pe noi copiii Lui, crestinii! AMIN+

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Ortodoxia nu si-a propus, din cate stiu, sa aiba vreodata o "stralucita influenta in societate". Nu e in duhul ei smerit. O fi la altii, mai dominanti si, poate, mai lipsiti de realism (adica fara smerenie, caci a fi smerit inseamna a vedea in primul rand iadul asa cum este si a nu te inchipui prematur in rai).
Cine isi propune sa ii faca pe altii sa vada Ortodoxia asa si pe dincolo? Poate oamenii din afara Ortodoxiei. Daca Biserica se ocupa intr-o anumita msura de imagine, o face doar din dragoste pentru Fiul lui Dumnezeu si ai Lui, carora nu li se cuvine sa le batjocorim sfanta viata. Nu este in duh ortodox sa iti pese de imagine, cata vreme noi, invatati de Parintii nostri, luptam contra duhului numit slava desarta si altele. Aminteste-ti, te rog, frate Scotland si nu te mai lasa influentat de prostiile debitate de unii.
Vorbirea dreapta, ortodocsirea, este deja marturisire de credinta. Te rog, ia seama si de asta, frate...
Hristos prinde chip in om dupa mari nevointe. Noi, ortodocsii stim ca jugul pe care il ducem este credinta si nadejdea. La Dragoste ravnim, e drept, dar la ea ajung doar cei mai buni dintre noi, cuviosii si sfintii, mucenicii nostri (care se numara deja cu zecile de mii). Doar cei care nu practica o viata ortodoxa isi permit sa vorbasca atat de relaxat despre chipul lui Hristos in noi, uitind ca adevarata traire a lui Hristos in om se face dupa despatimire, dupa curatie deplina, dupa ani si ani de rugaciune si alte nevointe. In nici un caz inainte. Dar in alte parti se poate orice. In imaginatie, desigur. Ia aminte si la aceasta, te rog, draga frate, cand vorbesti nu fara greseli despre sfanta Ortodoxie. Ma mahneste tare sa te vad aplecat asa, nu stiu cum...

In fine, pana cand Domnul nu voieste sa deschida ochii orbilor, degeaba le vorbeste toata zidirea despre Hristos. Nu va sta nicind in puterea mea sau a oricarui om sa facem ceea ce doar Domnul daruieste, dupa marea sa Dreptate. Nu vom aduce noi credinta si buna vedere in sufletul omului. Noi ortodocsii putem doar sa vorbim, sa propovaduim, sa facem cele randuite de Biserica. Ce e in omul nostru launtric doar Domnul stie, uneori nici noi nu ne dam seama cu totul.
Dar crede-ma ca te inteleg bine, Scotland: si eu am fost ca tine. Sau, daca tu nu esti asa, cel putin ca domnul de care pomeneai mai sus.
Nu vedeam, orb fiind. Mandria ma lega in mii de forme.
Nu simteam, pietroi fiind. Mandria si duhurile deznadejdii, al lenevirii, al grairii in desert ma stapaneau cu totul (astazi mai putin, cred eu).
Multe imi pareau strambe, fiind drepte, iar cele strambe le vedeam drepte foarte. Mergeam in maini, rasturnat. Eram nebun cu totul. Acum sunt tot nebun, dar in alt rand / ca tot ai pomenit, nu mai stiu cum zice Hamlet, parca dinspre nord sau nord vest... nu mai stiu. In orice caz eu sunt ticnit dinspre Est...:) Nu, nu ma refer la rusi, ci la Ortodoxia Rasariteana, cum ai avut bunatatea sa remarci de curind. Multumesc lui Dumnezeu pentru aceasta nebunie daruita mie, pacatosului, de Hristos Domnul!

Dumnezeu sa ne aiba in paza Lui!

P.S. Ortodoxia se intelege mai greu din biblioteca sau din berarie. Cel mai bun lucru pentru sufletul insetat de cunoasterea Ortodoxiei este sa petreaca, o vreme macar, in Biserica. Traind tot ce traim noi ortodocsii acolo. Ma refer in primul rand la viata liturgica, la comuniunea Euharistica, la Sfanta Spovedanie, la toate slujbele si ierurgiile. Abia apoi, gustind, vom simti si vom spune: Bun este Domnul, buna si Ortodoxia! Crede-ma, frate, ca nu vorbesc din carti acum.

Se poate ca rugaciunea sa aduca osanda?
Pacatul aduce osanda. Cand rugaciunea este pacat? Cand cu buzele spunem rugaciune si in gand stam de vorba cu diavolii.
Nu numai ca nu e primita rugaciunea noastra, dar mai facem si pacatul de a sporovaii cu diavolul.

Eu am adoptat o metoda de a tine mintea la rugaciune si de a nu haladuii pe coclauri.

am vazut ca spunand rugaciunea, fara sa vrei intra cate un gand in acelasi timp, legat de existenta noastra, de cum sa facem cutare lucru, sau cum am vorbit cu cutare, etc.
Aaa, mi-am zis: deci tu minte spui si rugaciune si stai si la taifas. Na stai sa iti dau de lucru.

Si in acelasi timp cu rugaciunea mea pun mintea sa zica in minte Doamne iarta-ma. Na asa. Doamne iarta-ma , Doamne iarta-ma, e acompaniamentul iar rugaciunea e vorbirea cu Dumnezeu. na acum sa te vad minte daca mai pleci la plimbare. Daca mai poti. Iaca ti-am pus lat.