Biserica lui Dumnezeu în perioada comunismului
 

Doamne ajută!
Adesea discutăm, studiem sau, pur şi simplu, medităm la prigonirile suferite de către creştinii primelor trei veacuri, la suferinţele lor pentru Hristos, la rezistenţa lor martirică.
Ne referim la acea epocă a persecuţiilor ca la un timp foarte îndepărtat, legendar parcă, o vreme plină de evenimente reale, dar neverosimile care, cu siguranţă, nu s-au mai întâmplat şi nu se vor mai repeta nicicând, până în veşnicie.
De aceea, vă propun ca, în acest topic, să discutăm despre prigoanele cel puţin la fel de tragice şi la fel de reale pe care credincioşii lui Hristos le-au îndurat mult mai recent... în secolul trecut... în epoca noastră de înflorire ştiinţifică, culturală.
Acum doar câteva decenii, în anii în care Occidentul îşi perfecţiona legislaţia democratică privind drepturile cetăţenilor (între care libertatea de conştiinţă/ religioasă ocupa un loc fundamental), în Răsăritul Europei creştine un regim totalitar ateu şi antireligios, un regim apărător fanatic al unei ideologii antihristice infernale reuşise (nu pentru o lună sau un an, ci pentru ZECI DE ANI) să readucă Biserica lui Dumnezeu în catacombe. De fapt, nu... nu în catacombe, ci într-o stare mult mai jalnică, într-o situaţie critică în care, probabil, chiar şi mulţi dintre Sfinţii Martiri ai primelor trei secole ar fi căzut, ar fi capitulat: în închisori, centre de "reeducare" prin tortură.
Spre deosebire de Nero, Domitian, Traian, Decius, Diocletian şi ceilalţi împăraţi romani persecutori ai creştinismului, ateii comunişti le impuneau creştinilor nu doar să declare că "domn este Cezarul" (negându-L astfel pe Hristos), ci să şi creadă aceasta; şi nu doar să gândească astfel, ci să fie convinşi inclusiv că religia creştină, "opiumiumul popoarelor" (Marx) ar fi cel mai mare obstacol în calea progresului omenirii; nu doar să creadă şi aceasta, ci şi să-şi trădeze semenii, predându-i autorităţilor, denunţându-i şi chiar torturându-i cu sadism (aşa cum s-a întâmplat în închisoarea din Piteşti), pentru a-şi demonstra în mod practic adeziunea la noile convingeri.
Vă propun să prezentăm materiale (originale sau, cei care avem prea puţin timp la dispoziţie, preluate din cărţi, conferinţe, studii, articole de pe internet etc) despre martirii şi mărturisitorii lui Hristos din perioada regimului totalitar comunist.
Părintele profesor Dumitru Stăniloae, părintele Nicolae Steinhardt, pr. Sofian Boghiu, pr. Arsenie Papacioc, pr. Arsenie Boca, pr. Benedict Ghiuş, pr. Ilarion Felea, Vasile Voiculescu, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Alexandru Mironescu, Teodor M. Popescu (profesor de IBU arestat de către comunişti şi ulterior ucis în bătaie, în anul 1973), pr. Constantin Sârbu, pr. prof. Ioan G. Savin, pr. Mina Dobzeu (cel care l-a botezat pe părintele Steinhardt), Richard Wurbrand, pr. Gheorghe Calciu - iată doar câteva nume de mărturisitori şi mucenici ai lui Hristos din acei ani, părinţi duhovniceşti cunoscuţi şi mult îndrăgiţi pentru sfinţenia lor, teologi renumiţi, dar şi simplii credincioşi care, împreună, în acelaşi gând, L-au mărturisit pe Domnul prin suferinţele lor martirice, I s-au dăruit Lui pe ei înşişi, răspunzând astfel dragostei Sale jertfelnice supreme.
Despre ei vă propun să ne relatăm unii altora, să ne documentăm, cinstindu-le astfel amintirea.
Dacă în mod oficial sfinţenia lor nu este încă recunoscută, Dumnezeu... nu Se-mpiedică nicicum de formalităţile noastre. El nu consultă calendarele, nici sinaxarele, ci inimile şi vieţile acestor martiri, mărturia despre El, pe care ei au trăit-o până la capăt, pecetluind-o cu însuşi sângele lor.
Aş vrea să-i cinstim astfel atât pe creştinii ortodocşi persecutaţi în comunism, cât şi pe coreligionarii lor din alte confesiuni, căci toţi au suferit împreună. Şi chiar nu mi-aş dori o polemică pe această temă aici, pe acest topic. Putem polemiza despre ecumenism şi astfel de idei pe alte muulte thread-uri, dar aici m-aş bucura tare mult să rămână un spaţiu dedicat în exclusivitate memoriei acestor martiri ai credinţei şi eroi ai naţiunii noastre, un spaţiu de reculegere, meditaţie şi întărire a credinţei. Cei care şi-au sacrificat libertatea, integritatea fizică şi psihică, chiar şi viaţa pentru dragostea lui Hristos sunt vrednici ca întreaga noastră viaţă să le păstrăm memoria în suflete, să ni-i facem contemporani urmându-le exemplul şi să cultivăm în inimile generaţiilor următoare acelaşi respect şi aceeaşi evlavie profundă faţă de puterea de sacrificiu pentru Dumnezeu, pe care aceşti creştini au scris-o... nu în cărţi, ci în istorie.
Încep prin a recomanda un site excepţional dedicat creştinilor persecutaţi în comunism, un site realizat de către Asociaţia Ortodoxia Tinerilor: www.fericiticeiprigoniti.net.
Veşnica lor pomenire!

Biserica ortodoxă rusă în perioada bolşevică
 

<< Biserica ortodoxă rusă în perioada bolşevică

La începutul secolului al XX-lea, Biserica Rusiei a început pregătirile pentru un Sinod al tuturor ruşilor. Dar sinodul s-a ţinut abia după revoluţia din 1917. Printre principalele puncte adoptate de sinod se găsea şi restaurarea scaunului patriarhal în Biserica Rusiei; cel ales pentru a ocupa rangul patriarhal este Mitropolitul Moscovei, Tihon (†1927).

Biserica Ortodoxă Rusă avea să fie din nou reformată, urmărindu-se emanciparea sa măcar relativă faţă de autorităţile laice. Ca urmare a decretului bolşevicilor din anul 1918 privitor la libertatea de conştiinţă şi la separarea Bisericii de stat, Biserica Ortodoxă Rusă dobândeşte dreptul de a-şi desfăşura activităţile de cult, dar spaţiul său de acţiune este limitat exclusiv la acestea, Biserica neavând dreptul de a-şi exercita influenţa asupra cetăţenilor.

Lucrurile au luat însă o altă întorsătură. Iniţial, bolşevicii (una dintre mişcările politice de sorginte comunistă active în Rusia şi care sfârşeşte prin a deveni singura deţinătoare a puterii politice) nu au luat măsuri antibisericeşti sau anticlericale; au adoptat o legislaţie moderată în privinţa Bisericii şi a vieţii religioase în general. După începerea războiului civil însă, profitând de faptul că unii episcopi şi clerici colaboraseră cu Armata Albă (pro-ţaristă, opusă Armatei Roşii conduse de bolşevici), mai ales în teritoriile ocupate de acestea, guvernul bolşevic a început să ia o serie de măsuri restrictive împotriva ierarhiei bisericeşti. Acuzaţiile împotriva clericilor erau cele de participare la lupta împotriva Armatei Roşii, propagandă împotriva regimului bolşevic etc.

Din anul 1919, guvernul bolşevic a trecut la o politică antireligioasă şi antibisericească sistematică, care a constat în propagandă şi acţiuni cu vădit scop antireligios, diversiuni vizând crearea unor grupări dizidente în sânul Bisericii etc. Sunt celebre în acest sens acţiunile de "verificare" a moaştelor din cursul anului 1919, înfiinţarea de reviste cu scopul declarat de a lupta contra religiei şi Bisericii, publicarea unor articole defăimătoare la adresa Bisericii în presa de largă circulaţie, precum şi crearea, cu sprijinul temutei Ceka (poliţia politică), a unei grupări "reformatoare", în sânul Bisericii, care mai târziu se va desprinde de aceasta, formând aşa-numita "Biserică Vie", controlată integral de poliţia politică bolşevică. La aceste acţiuni se adaugă procesele intentate reprezentanţilor Bisericii sub diferite pretexte din anii 1919-1920.

Opoziţia patriarhului Tihon faţă de politicile represive a guvernului bolşevic în timpul războiului civil, precum şi apelurile sale repetate la neimplicarea Bisericii în luptele politice şi încurajarea credincioşilor i-au consolidat autoritatea şi i-au atras respectul milioanelor de creştini pravoslavnici ruşi, precum şi creşterea prestigiului său peste hotare. Statul comunist urmărea însă, prin supunerea Bisericii, distrugerea ei. Astfel, succesorii numiţi de patriarhul Tihon au fost arestaţi si deportaţi - ultimul dintre ei, Petru Poliansky, pe data de 10 decembrie 1925 - după ce îşi reafirmase loialitatea faţă de predecesorul său.

Când, în anii 1921-1922, guvernul a cerut ca averile bisericii să fie donate pentru ajutorarea populaţiei care murea de foame ca urmare a recoltei slabe din 1921, între Biserică şi noile autorităţi a izbucnit un conflict de amploare; autorităţile au decis să folosească această ocazie ca să distrugă biserica, lansând o serie de măsuri represive.

Ameninţată distrugerea completă, Biserica nu şi-a putut continua opoziţia faţă de abuzurile puterii bolşevice. În condiţiile în care, după războiul civil, politica antireligioasă şi anticlerică a luat o amploare nemaivăzută până atunci, patriarhul Tihon a fost nevoit să accepte o serie de compromisuri, în speranţa îmbunătăţirii condiţiilor de existenţă ale Bisericii în statul bolşevic. El a renunţat la opoziţia faţă de guvernul bolşevic, recunoscând legitimitatea acestuia şi acceptând condamnarea publică a acelora dintre ierarhi şi clerici care se alăturaseră rezistenţei antibolşevice. Patriarhia rusă se dezice de grupările din emigraţie potrivnice puterii sovietice şi nu mai ia poziţie în disputele politice. Protoiereul Vladislav Ţîpin explică această schimbare de orientare în atitudinea patriarhului faţă de guvernarea bolşevică prin dorinţa acestuia de a evita scindarea Bisericii Ruse, confruntată la acea dată cu puternice mişcări "reformatoare" sprijinite făţiş de puterea sovietică. >>

sursa: Biserica Ortodoxă Rusă
http://ro.orthodoxwiki.org/Biserica_...4%83_Rus%C4%83

Biserica ortodoxă rusă sub stalinism şi după Stalin
 

<< Biserica sub stalinism

Datorită situaţiei critice în care se găsea Biserica, locţiitorul de patriarh Serghie îi trimite lui Stalin, în 1927, o scrisoare prin care exprima acceptarea formală de către Biserică a autorităţii regimului bolşevic. Declaraţia acestuia din data de 29 iulie 1927, a fost interpretată de o mare parte a emigraţiei ruse, dar şi de o bună parte a credincioşilor ortodocşi din Rusia, ca un act de capitulare faţă de puterea politică antireligioasă ce urmărea distrugerea Bisericii şi a credinţei; această declaraţie a dus la ruperea intercomuniunii dintre Biserica Rusă din afara graniţelor şi Patriarhia Moscovei.

În această perioadă grea pentru Biserica Ortodoxă Rusă, a fost interzisă publicarea de literatură religioasă, au fost omorâţi sau încarceraţi o mare parte dintre episcopii şi clericii ortodocşi, Biserica nemaiavând acces la viaţa publică. Arestările de clerici şi măsurile represive împotriva Bisericii s-au intensificat după anul 1935. În perioada 1937-1939 a fost nimicit aproape tot corpul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse. În preajma anului 1939 mai existau mai puţin de 100 de parohii în funcţiune, doar patru episcopi şi 4 arhierei-vicari, care au continuat să-şi desfăşoare activităţile religioase în clandestinitate. Constituţia sovietică din 1938 prevedea, în privinţa religiei, doar "libertatea cultului şi a propagandei antireligioase" (subl. noastră).

Instituţional, la sfârşitul anilor '30, Biserica Ortodoxă din URSS se afla în pragul lichidării: baza sa materială, structura organizatorică şi activitatea Sfântului Sinod erau la acea dată aproape inexistente; dispăruse posibilitatea pregătirii de noi preoţi, în timp ce mulţi clerici şi credincioşi erau arestaţi şi deportaţi sau executaţi, iar numărul lăcaşurilor bisericeşti scădea continuu. Mai înainte de Revoluţia rusă existau aproximativ 54.000 de parohii şi peste 150 de episcopi. În timpul guvernării staliniste, cea mai mare parte a bisericilor au fost demolate sau au fost profanate şi lăcaşurile au primit alte întrebuinţări, iar peste 50.000 de preoţi au fost executaţi sau trimişi în lagăre de muncă, în special în perioada marilor epurări din 1936-1937.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial însă, situaţia Bisericii Ortodoxe Ruse se îmbunătăţeşte puţin în comparaţie cu perioada precedentă. Dată fiind situaţia militară critică în care se găsea Rusia ca urmare a invaziei germane, Stalin face apel şi la Biserica Ortodoxă pentru a susţine pe cât posibil (mai ales moral) trupele ruseşti şi efortul de război.

În anul 1943, Stalin se întâlneşte cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse, şi anume locum tenens patriarhal, mitropolitul Serghie (Stragorodski), mitropolitul de Leningrad şi Novgorod Alexie (Simanski) şi exarhul Ucrainei şi cu mitropolitul de Kiev şi Galiţia, Nicolae (Iaruşevici), întâlnire unde se discută problema relaţiilor dintre Biserică şi Stat. În urma acestei întâlniri, Biserica a obţinut dreptul de a-şi alege un patriarh, de a deschide şcoli teologice proprii şi câteva biserici, precum şi alte câteva libertăţi. Stalin propune chiar un ajutor financiar si logistic pentru organizarea apropiatului Sinod de alegere a patriarhului (de 18 ani nu se mai alesese patriarh). Pe 8 septembrie 1943, la Moscova, în prezenţa a 19 ierarhi, a avut loc Sinodul care l-a ales patriarh pe mitropolitul Serghie, iar ierarhii au adoptat un mesaj de recunoştinţă adresat guvernului sovietic, în care au subliniat în mod deosebit "atitudinea plină de înţelegere" a lui Stalin faţă de nevoile Bisericii ruse şi au promis să-şi înmulţească lucrarea "pentru salvarea patriei". Rezultatele acestei întâlniri au fost făcute publice printr-un comunicat difuzat a doua zi în mass-media, acest act devenind baza juridică pentru relaţiile stat - Biserică în anii ce au urmat războiului până la noul val represiv antireligios din vremea lui Nikita Hruşciov. În anii 1944-1945 s-au redeschis câteva seminarii, dintre cele închise în 1918.

După Stalin

După moartea lui Stalin , relaţiile dintre Biserică şi Stat au început să se deterioreze din nou. Până la Perestroika, exprimarea publică a convingerilor religioase – creştine sau de alt fel, a fost privită cu ochi răi de către autorităţi. Persoanele cu convingeri religioase cunoscute nu puteau deveni membre ale Partidului Comunist, limitându-li-se astfel în mod drastic posibilităţile de afirmare profesională şi socială. În toate universităţile, studenţii trebuiau să urmeze cursuri de "Ateism Ştiinţific". KGB-ul, poliţia politică sovietică, îşi infiltrează un mare număr de agenţi între slujitorii Bisericii Ortodoxe, precum şi în rândul celorlalte culte. >>

sursa: Biserica Ortodoxă Rusă
http://ro.orthodoxwiki.org/Biserica_...4%83_Rus%C4%83

Mărturisitorul Ştefan Crăciunescu în temniţa comunistă
 

"Anul 1958 aducea României un nou val de represiune. Regimul comunist se temea de o iradiere a ideilor anticomuniste de la Budapesta şi, în consecinţă, considera că are nevoie de o consolidare. Totodată, cu un an înainte, în Uniunea Sovietică, Hruşciov declanşase o nouă campanie ateistă, situaţie în care România trebuia să dovedească fidelitatea faţă de cauza comunistă.

Noul val de teroare viza pe cei cu antecedente penale care activaseră în Mişcarea Legionară sau care erau suspectaţi de legionarism. Pentru autorităţile comuniste, orice activitate care nu putea fi controlată sau care nu era iniţiată de partidul-stat era considerată acţiune complotistă, chiar legionară, şi de multe ori mistică. Tot acum erau vizaţi tinerii care, deşi trecuţi prin educaţia socialistă, mulţi se dovedeau superficiali atunci când trebuiau să militeze pentru regim.

Un astfel de caz este al tânărului Ştefan Crăciunescu, elev la Liceul Militar „Ştefan cel Mare“ din Câmpulung Moldovenesc. Acesta s-a născut la 6 februarie 1934, în familia unui muncitor ceferist din Câmpulung. Evident că originea socială a tânărului Ştefan îl recomanda întru totul pentru a urma o şcoală de asemenea importanţă cum era cea militară. Numai că, spre absolvirea liceului, Ştefan Crăciunescu îşi manifesta talentul literar într-o formă autentică, total străină de aspiraţiile educatorilor comunişti.

Împreună cu alţi doi colegi, Gavrilă Rus şi Gheorghe Tănase, el a înfiinţat un cenaclu literar în care fiecare îşi prezenta creaţiile şi recita din poeţii clasici români. Poate că nu această activitate a declanşat ancheta Serviciului de Contrainformaţii Militare. Activitatea literară de la liceul militar va fi fost cunoscută de către conducerea instituţiei, atâta vreme cât cenaclul a funcţionat până la absolvirea celor trei tineri. Însă ceea ce i-a convins pe cei din Securitate că aceste preocupări literare ar putea ascunde ceva naţionalist şi chiar mistic a fost mai ales gestul lui Ştefan Crăciunescu, după absolvire, de a intra la 4 august 1958 în obştea Schitului Rarău, de lângă Câmpulung.

Un alt aspect pe care nu îl putem eluda este că egumenul de la Rarău, cel puţin până la data de 14 iunie 1958, fusese ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor. Prin urmare, putem considera că Ştefan Crăciunescu va fi fost un ucenic al acestui duhovnic. La 15 ianuarie 1959, Ştefan Crăciunescu a fost arestat de Securitate. În anchetă s-a consemnat faptul că, în cenaclul literar din liceu, cei trei tineri „comentau în mod duşmănos ideologia marxist-leninistă, măsurile luate de partid şi guvernul RPR, aducând insulte şi calomnii la adresa literaturii şi culturii socialiste“.

De asemenea, erau învinuiţi că, prin activitatea lor, cei trei „refuzau să mai scrie poezie, deoarece acestea ar fi fost lozinci socialiste“. Cât despre convingerile lui Ştefan Crăciunescu, în anchetă, martorii declarau: „Acesta căuta să ne convingă că lumea de astăzi ar fi ceva formal, fără conţinut şi că totul este forţat, arătând în acest sens că regimul actual ar da o orientare greşită literaturii“. Tot în anchetă, fratele Ştefan arăta că în obştea de la Rarău „a găsit liniştea sufletească“.

Ştefan Crăciunescu a fost judecat şi condamnat prin Sentinţa nr. 293 din 15 mai 1959 de Tribunalul Militar Iaşi la opt ani închisoare corecţională, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale prin agitaţie“. A cunoscut penitenciarele de la Iaşi (1959), Jilava (1959), Gherla (octombrie 1959, decembrie 1962), lagărul de muncă de la Periprava, apoi închisoarea de la Dej (august 1963). A fost eliberat la 14 aprilie 1964 din Penitenciarul Gherla." (Sursa: Ziarul Lumina)

Preotul Coriolan Buracu sub teroarea autorităţilor comuniste
 

"Banatul se mândreşte cu mari oameni de cultură şi slujitori care au luptat pentru cauza românismului şi au mărturisit credinţa strămoşească. Probabil cel mai cunoscut în zona Banatului montan este preotul Coriolan Iosif Buracu. Acesta s-a născut la 15 mai 1888, pe Valea Almăjului, ca descendent al unei familii de grăniceri şi preoţi din localitatea Prigor. A făcut şcoala primară la Budapesta şi Viena, apoi liceul din Blaj, respectiv Institutul Teologic din Caransebeş (1908-1911).

După absolvirea teologiei, ca membru al Partidului Naţional Român, Coriolan Buracu devine un militant al cauzei româneşti din Banatul ocupat de austro-ungari. Manifestează şi întreţine o întreagă activitate gazetărească, încât la începutul Primului Război Mondial este arestat de autorităţile maghiare, în timp ce slujea Sfânta Liturghie ca „spion al României şi agitator pentru descompunerea monarhiei austro-ungare“. Ulterior, la 1918 semnează la Alba Iulia actul de unire al Banatului cu Regatul Român. Devine un simbol al unităţii româneşti din Banat.

În perioada interbelică susţine o întreagă activitate politică în cadrul Partidului Naţional Ţărănesc, în calitate de senator sau deputat, fiind totodată confesor al Garnizoanei militare din Făgăraş. Slujeşte altarului şi românismului deopotrivă. În vremea celui de-al Doilea Război Mondial este confesor, atât pe frontul din est, cât şi pe cel din vest (în Ardeal), în cadrul unei divizii de vânători de munte, unde se distinge din nou şi este ridicat la gradul de locotenent-colonel.

După pensionare rămâne la Făgăraş unde, în calitatea de membru al delegaţiei permanente a PNŢ, participă ca observator la alegerile din 1946. După numărarea voturilor declară PNŢ ca partid câştigător, însă comuniştii nu validează rezultatele. Începe să fie şicanat de autorităţile comuniste, hotărând să se retragă din viaţa politică. Considerat simbol al luptei naţionale din Banat şi apostol al Armatei Române, liderii ţărănişti insistă ca el să activeze în continuare. Însă părintele Buracu este conştient că vârsta nu-i mai permite să se implice atât de mult în activitatea politică.

Se retrage în localitatea natală, unde slujeşte, de multe ori participând la comemorarea eroilor din cele două războaie mondiale. Se întâlneşte cu vechi prieteni din lupta politică de odinioară. Autorităţile comuniste veghează, considerând că preotul Buracu reorganizează vechile cadre ţărăniste. Cu aceste suspiciuni, la 14 octombrie 1948, Securitatea Oraviţa îl arestează, în timp ce prăznuia hramul familiei sale. Este condamnat la un an de închisoare de către Tribunalul Militar Timişoara, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale“.

După eliberare se stabileşte la fiica sa din Bucureşti. Trăieşte retras, rememorând activitatea sa în slujba românismului şi a Bisericii strămoşeşti. Cu toate acestea, în noaptea Adormirii Maicii Domnului a anului 1952 este arestat din nou. După o anchetă la Bucureşti, bătrânul luptător şi mărturisitor este trimis într-o detenţie administrativă, pentru 60 de luni, la muncă silnică la Canal, în înjositoarea „brigadă a hoţilor“, adică a preoţilor, de la Valea Neagră. Este eliberat la 27 iunie 1953. Revine la Bucureşti, unde la 11 februarie 1964 trece la cele veşnice. La 14 octombrie 1981 este reînhumat lângă biserica în care fusese botezat, la Prigor. (Sursa: Ziarul Lumina)

http://ziarullumina.ro/sites/default...lan-buracu.jpg

Despre colaborarea cu comunismul (sfântul Iustin Popovici)
 

<< Din cealaltă lume, Diocleţian cedează cu uşurinţă comuniştilor atei întâietatea în ce priveşte prigoana creştinilor … Pentru un sârb dreptcredincos sub dictatura ateismului comunist toate zilele s-au transformat în Vinerea Patimilor: are loc o defăimare necontenită a lui Hristos, o profanare cu scuipări şi ocară, o răstignire necontenită a lui Hristos. Fiece luptător împotriva lui Hristos şi ucigaş al lui Hristos conlucrează metodic şi conştient în această direcţie, în urma lor se târăsc binecunoscuţii vânzători şi asasini ai lui Hristos în mantiile lui Iuda. Şi colaborează cu ei! In ce fel? în injurii proferate la adresa lui Hristos, în maltratarea lui Hristos, în răstignirea lui Hristos, în uciderea lui Hristos, în îndesarea unor nenumărate cununi de spini pe minunatul Cap Dumnezeiesc, Care preţuieşte mai mult decât toate lumile luate la un loc, toate universurile luate la un loc, decât toate cele văzute şi nevăzute!

<< Cuptorul babilonic a fost aprins – acesta-i regimul comunist şi ateist îndreptat contra Bisericii Ortodoxe Sârbe. Numai cei tari în credinţa Sfântului Sava (rege al Serbiei) nu vor arde în acest nou cuptor babilonic. În prezent, zi şi noapte umblăm prin mijlocul focului. Faptul că mai suntem în viaţă ţine doar de milostivirea lui Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu. Iar de jur împrejur se învârtejeşte cea mai ticăloasă minciună universală legiferată în educaţia ateistă: „Hristos este un mort”, „Hristos n-a existat”, „Hristos este o înşelăciune”. Iată programul de educaţie. Oare aşa ceva poate fi acceptat, oare cu aşa ceva se poate colabora? Şi după aceea să te mai consideri creştin? Nu! Noi anunţăm şi declarăm cu tărie: aceasta este cea mai groaznică, cea mai neruşinată şi cea mai mârşavă hulă, pe care gura omenească a formulat-o vreodată împotriva celei mai perfecte, mai minunate, mai încântătoare, mai iubitoare Fiinţe omeneşti de sub Cer, Care a păşit pe planeta denumită Pământ. Vom sta lângă El cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, şi aceasta – cu preţul oricăror pedepse cu moartea îndreptate asupra noastră de toţi luptătorii contra lui Hristos din întreaga lume, nu numai cei ce uneltesc în patria noastră.

<< Dictatura ateiştilor luptători contra lui Hristos şi a Iudelor trădători de Hristos – iată cine-i vinovat de viaţa noastră mucenicească. Dictatura Iudelor! Există oare ceva mai respingător pentru Biserica lui Hristos şi pentru creştinism? … Cea mai rudimentară şi mai elementară logică dezvăluie şi dovedeşte: colaborarea între ateiştii făţişi, blestemaţii luptători împotriva lui Hristos şi Biserica dreptmăritoare a lui Hristos este cu desăvârşire ilogică şi antilogică. Cei ce stăruie în a căuta o astfel de colaborare, sau deja colaborează, sau – e îngrozitor s-o spunem! - silesc pe alţii la aşa ceva, îi întrebăm prin cuvintele Apostolului: „Ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este oare între Hristos şi Veliar?” (II Cor. 6, 14-15).

sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/2008/...cat-de-oameni/

Preotul Petru Iana în temniţa comunistă
 

"În ediţia de astăzi a rubricii noastre „Memoria Bisericii“ continuăm seria prezentării preoţilor care la începutul regimului comunist din România au susţinut grupurile de rezistenţă armate din munţi. Ne oprim asupra preotului Petru Iana din Curtea, fostul judeţ Severin, născut la 1 octombrie 1903, în comuna Var. După absolvirea Academiei Teologice de la Caransebeş, tânărul Iana a primit darul preoţiei, la 1 ianuarie 1927 fiind numit în Parohia Curtea.

După instalarea regimului comunist, preotul Iana a avut legături cu maiorul Vasile Duma, liderul unui grup de rezistenţă armată anticomunistă care acţiona în munţii dintre localităţile Curtea, Pietroasa, Româneşti, Crivina, Sinteşti, adică în vestul judeţului Hunedoara şi în estul Severinului. În acţiunea de amploare declanşată de Securitate pentru lichidarea grupului condus de Vasile Duma, la 8 septembrie 1950, preotul Petru Iana a fost arestat alături de alţi locuitori din Curtea şi din aşezările împrejmuitoare.

Câteva săptămâni mai târziu, a fost arestată şi fiica sa, Maria Iana, studentă în anul II la Facultatea de Filologie din Cluj, pentru legături cu Vasile Duma. Potrivit documentelor de la Securitate şi declaraţiilor date de maiorul Duma la 4 iulie 1950, preotul Petru Iana ar fi fost recrutat în această organizaţie în primăvara anului 1949, furnizând bani, alimente şi medicamente pentru cei care luptau în munţi. De asemenea, ar fi participat la unele întâlniri avute cu maiorul Duma.

În consecinţă, părintele Iana a fost inclus într-un format din 19 inculpaţi, majoritatea agricultori, intitulat „banda subversivă înarmată Ţona Ion şi alţii“. Prin sentinţa nr. 559 din 29 martie 1951 a Tribunalului Militar Timişoara, părintele Iana a fost condamnat la 9 ani închisoare corecţională, iar fiica sa, la un an, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale“. Părintele Iana a cunoscut penitenciarele de la Timişoara (1951), Aiud (iunie 1951), Lugoj (decembrie 1954), Gherla (martie 1956), Jilava şi Galaţi (noiembrie 1958).

La expirarea pedepsei, părintele Iana a primit o decizie de domiciliu obligatoriu la Viişoara, în Bărăgan, pentru 48 de luni. După eliberare, la 1 februarie 1964 a fost numit preot la Parohia Sălbăgel, comuna Gavojdia, judeţul Timiş, unde a slujit până la 1 octombrie 1977, când s-a retras la pensie. La 9 februarie 1993 a trecut la cele veşnice. (Sursa: Ziarul Lumina)

http://ziarullumina.ro/sites/default...petru-iana.jpg

Preotul Ion Iftimie sub teroarea autorităţilor comuniste
 

"Mulţi preoţi ortodocşi au cunoscut ororile închisorilor din perioada comunistă în mai multe rânduri, atât în arestările din 1948-1952, cât mai ales după 1958. Un astfel de caz este cel al părintelui Ion Iftimie din comuna Dealu Morii, judeţul Bacău. Acesta s-a născut la 23 iunie 1909, într-o familie de oameni simpli din Tecuci.

După absolvirea Facultăţii de Teologie de la Cernăuţi şi a studiilor de Litere şi Filozofie la Iaşi, în 1931 Ion Iftimie a fost hirotonit şi numit paroh la Parohia Dealul Morii. Deşi se înscrisese în Partidul Naţional Ţărănesc, preotul Iftimie nu a militat, tot aşa cum, în circumstanţele guvernării naţional-legionare, a procedat în Mişcarea legionară. A fost un cleric ales, mereu aproape de nevoile credincioşilor săi, un bun gospodar, un intelectual, un slujitor al cetăţii, practic un model pentru comunitatea care i se încredinţase.

La reforma agrară din 1946 s-a implicat pentru o justă împărţire a pământului către ţăranii cu nevoi, care la reforma din 1921 nu fuseseră împroprietăriţi. La alegerile parlamentare din 1946, cu toate ameninţările forţelor de ordine, a fost în fruntea alegătorilor care cereau prezenţa tuturor reprezentanţilor partidelor politice în sala de vot. Din acest motiv, a fost reţinut la Prefectura din Tecuci timp de trei zile.

Pe fondul foametei din Moldova, în ianuarie 1947 a iniţiat o solicitare către ierarhii ortodocşi din Transilvania în vederea obţinerii unui ajutor alimentar. Pentru acest demers, Protoieria II Zeletin l-a delegat să se deplaseze în Ardeal. Înainte de a pleca din localitate, părintele Iftimie a fost cel care a asistat la împărţirea justă a porumbului primit ca ajutor, după ce primarul îşi însuşise o parte din cantitate.

Înainte de a pleca în Ardeal i s-au raliat mai mulţi săteni, gest care a îngrijorat autorităţile statului. S-a răspândit zvonul că preotul Iftimie porneşte o rebeliune, iar primarul din Dealu Morii l-a denunţat la Prefectură că acesta ar merge în Ardeal la o întrunire politică. Părintele a fost reţinut şi chiar judecat pentru „instigare la rebeliune“. Pentru netemeinicia acuzaţiei a fost achitat. În decembrie 1948, este arestat din nou, ţinut în anchete, dar judecat abia în 1950.

De această dată, Tribunalul Militar Galaţi l-a condamnat la 4 ani închisoare corecţională pentru „deţinere ilegală de armament şi găzduire de prizonieri“. Mai târziu avea să afirme, chiar în ancheta Securităţii, că arma găsită în turnul clopotniţei bisericii în care slujea fusese pusă în mod intenţionat, pentru ca la percheziţie să fie găsită. A fost trimis la Canal, unde a muncit la Poarta Albă (februarie 1951), Valea Neagră (noiembrie 1951) şi Galeşu (noiembrie 1952).

În 1953 i se revizuieşte procesul, însă primeşte aceeaşi pedeapsă. Deoarece o executase, la 17 iunie 1953 este eliberat. Revine în parohia sa, cu aceeaşi însufleţire de a sluji altarului şi credincioşilor săi. Cu acordul autorităţilor de stat, în 1957 înfiinţează un muzeu istoric în cadrul parohiei, fiind ajutat de parohieni cu diferite obiecte, mai ales monede vechi.

Slujeşte altarului, predică, ţine aproape de credincioşi cu prudenţă pentru a nu deranja autorităţile. Cu toate acestea, la 16 iunie 1959 este arestat de Securitate. Din declaraţiile unor membri ai comitetului parohial şi ale altor cetăţeni, părintele Iftimie era arătat că ar fi difuzat „materiale interzise, atât la domiciliu, cât şi în biserică, pe care cu bună ştiinţă le-a difuzat în rândul cetăţenilor pentru a fi comentate în mod duşmănos“.

La percheziţie i se confiscaseră „mai multe înscrisuri cu conţinut diferit; mai multe monede din metale albe“. Nu a recunoscut nimic, pentru că nu era vinovat de nimic. La proces s-a comportat la fel, afirmând că a împrumutat unor credincioşi cartea „Sfârşitul omului“, Catehismul şi alte volume cu caracter pastoral. Totuşi, Tribunalul Militar Iaşi l-a condamnat prin Sentinţa nr. 553 din 19 septembrie 1959 la 10 ani închisoare corecţională.

La recurs, după o serie de amânări, instanţa a concluzionat că materialele difuzate nu erau interzise şi a trimis cauza pentru recercetare la Procuratură. Neexistând probe împotriva sa, la 9 iulie 1960, părintele a fost eliberat, după ce cunoscuse închisorile de la Bacău, Jilava, Galaţi şi lagărele de muncă de la Periprava şi Salcia." (sursa: ziarullumina)

http://ziarullumina.ro/sites/default...timie-1959.jpg

Suferinţele mărturisitorului Marin Naidim
 

In rubrica Memoria Bisericii a ziarului Lumina, este prezentat un alt marturisitor al perioadei comuniste: Marin Naidim. Acesta a fost coleg cu Virgil Maxim si este considerat de supravietuitorii temnitelor comuniste un exemplu de traire crestina.

"Marin Naidim s-a născut la 6 martie 1922, în familia unui agent fiscal din localitatea Râmniceni, judeţul Râmnicu Sărat. În iunie 1942 a absolvit Şcoala Normală din Buzău şi, potrivit documentelor rezultate din ancheta Siguranţei, ar fi predat conducerea Frăţiilor de Cruce din acelaşi oraş lui Virgil Maxim.

Deoarece în toamna lui 1942 se declanşase seria arestărilor tinerilor consideraţi că încă mai activează în Frăţiile de Cruce, la 10 noiembrie, în timp ce se afla la Centrul de încorporare din Râmnicu Sărat, Marin Naidim a fost reţinut şi trimis în ancheta Siguranţei din Buzău.

După malaxorul torturilor din anchetă, la 1 decembrie 1942 este mutat, alături de ceilalţi foşti colegi, la Penitenciarul Ploieşti. Este judecat în lotul FDC, grupul nr. 14 şi condamnat prin Sentinţa nr. 14.409 din 3 decembrie 1942 a Curţii Marţiale a Corpului 5 Teritorial Ploieşti la 25 ani muncă silnică şi anularea diplomelor pentru „strângerea de cotizaţii şi contribuţii pentru scopuri urmărite de asociaţiuni interzise“ şi „constituire de asociaţiuni clandestine potrivnice ordinei de stat“.

În câteva zile a fost trimis la Penitenciarul Aiud, unde a cunoscut regimul dur de detenţie, care consta în hrană deficitară şi multiple pedepse corporale, unele chiar în preajma sărbătorilor religioase. Cu toate acestea, Naidim s-a evidenţiat printr-o aleasă trăire creştină, făcând parte din grupul misticilor alături de Valeriu Gafencu, Anghel Papacioc sau preotul Vasile Serghie. În septembrie 1944, pentru o lună, a fost transferat la penitenciarul din Alba Iulia, pentru ca mai apoi să presteze munci agricole în fermele de la Galda şi Unirea.

În aprilie 1948 a revenit în Aiud, găsind capela penitenciarului devastată de autorităţi, semn că regimul de detenţie căpătase o altă traiectorie. Salvarea sa, ca şi pentru mulţi alţi deţinuţi, a fost trăirea autentic creştină remarcată de numeroşi memorialişti ai perioadei comuniste. În acest sens, Gabriel Bălănescu spune: „Marin Naidim domina prin comportament, cultură - făcută în închisoare - şi o mare capacitate de iubire pentru toţi cei din jur.

În dormitorul unde se afla Naidim era o atmosferă deosebită de a tuturor celorlalte dormitoare. Aceeaşi atmosferă era şi în echipele unde lucra. Un conflict, lucru frecvent în închisoare, cu Marin Naidim era imposibil! Îl depăşea cu o abilitate demnă de un diplomat de carieră… Naidim era echilibrat şi prin faptul că păstra o notă smerită a trăirii lui religioase.

Numai un ochi foarte atent putea observa clipele de absenţă ale lui Naidim, când îşi făcea rugăciunea sau zilele când postea. În toate actele lui era de o extraordinară discreţie, iar în discuţiile religioase nu căuta să-şi impună punctul de vedere. Şi-l impunea însă prin faptele lui lipsite de ostentaţie“. Între ianuarie 1951 şi septembrie 1953, Naidim este trimis la muncă silnică la mina de la Baia Sprie, apoi revine la Aiud.

Refuză reeducarea, motiv pentru care suferă numeroase pedepse din partea gardienilor. La 10 decembrie 1958, la o percheziţie în celulă i se găsesc „două carneţele scrise cu cerneală şi o cruciuliţă confecţionată din os“. Se ordonă o anchetă, iar Marin Naidim primeşte 10 zile izolare. A fost eliberat de la Aiud, printre ultimii deţinuţi, la 28 iulie 1964. Însă libertatea i-a fost ca o a doua temniţă, deoarece Securitatea l-a urmărit la fiecare pas."

http://ziarullumina.ro/sites/default...rin-naidim.jpg

„Calvarul Aiudului. Din suferinţele unui preot ortodox“
 

„Şaisprezece ani - treisprezece de muncă silnică şi trei de grea clandestinitate - reprezintă un capitol negru din viaţa unui om.

L-am început la 35 de ani şi l-am încheiat la 52. Un capitol de calvar, căruia i-aş putea spune calvarul Aiudului, pentru că zece ani i-am petrecut numai la Aiud.“ Aşa îşi începe depănarea amintirilor părintele Ioan Bărdaş în a sa carte „Calvarul Aiudului. Din suferinţele unui preot ortodox“, apărută la editura bucureşteană Anastasia, în anul 1999.

Era preot în Sâc, lângă Beliu, judeţul Arad, când într-o zi din anul 1948 un plutonier de jandarmi din Beliu îl anunţa că se afla pe lista pentru arestare. Din acest motiv a plecat de acasă, urcând în munţii Codrului pentru trei ani. Dar neajunsurile pentru Ioan Bărdaş începuseră mai înainte. În 1939, ca student la Academia Teologică din Oradea, era reţinut pentru suspiciunea de răspândire de manifeste legionare.

Fusese un denunţ al unui ţăran care în anchetă a recunoscut că era vorba de o altă persoană. Apoi, în primele zile ale ocupaţiei horthyste din Oradea, tânărul Bărdaş a fost din nou reţinut pentru suspiciunea de spionaj în favoarea statului român. A fost expulzat alături de alţi români, care au cunoscut neajunsurile Diktatului de la Viena.

După război, în 1945, Ioan Bărdaş a fost internat în lagărul de la Caracal, de unde îşi aminteşte cum se purtau discuţii „de lămurire“ pentru ralierea preoţimii la frontul democrat iniţiat de partidul comunist. După eliberare, Ioan Bărdaş a primit în slujire Parohia Sâc, azi Sălişte de Beliu, fiind martor al alegerilor din 1946, falsificate de comunişti.

Instalarea comuniştilor la putere i-a determinat pe mulţi români să urce în munţi, în aşteptarea americanilor eliberatori. Astfel, părintele Bărdaş s-a implicat în rezistenţa de pe Valea Crişului Alb, uneori participând la şedinţele acestui grup anticomunist. Aşa s-a ajuns la situaţia din mai 1948, când părintele Bărdaş a fost informat de un plutonier de jandarmi că urma să fie arestat.

Părintele a luat decizia de a urca în munţii Codrului, alături de învăţătorul Aurel Leucuţa şi „alţi flăcăi“. Îi aştepta pe americani. Trei ani mai târziu, prin trădare, părintele era arestat, iar în martie 1953, condamnat la 20 ani de muncă silnică pentru activitatea în mişcarea de rezistenţă „Horea, Cloşca şi Crişan“.

În memoriile sale, părintele Bărdaş descrie regimul de detenţie din timpul anchetei de la Securitatea din Arad, din penitenciar, dar mai ales din cele două locuri care l-au marcat: Canalul şi Aiudul. Poate că vorbeşte prea puţin despre colegii de suferinţă, în schimb realizează o frescă aproape completă a universului concentraţionar pe care l-a cunoscut.

Descrie regimul de muncă obligatorie de la canal, hrana pe care o primea, pedepsele, spaţiul concentraţionar. Practic, prin lectura cărţii sale, părintele Bărdaş ne introduce în ceea ce a văzut şi a suportat. Părintele ne oferă o descriere a regimului de muncă de la Aiud, a perioadelor mai bune de detenţie, legate probabil de schimbările în relaţiile internaţionale, despre nemulţumirile deţinuţilor, ca de pildă greva de la Aiud din 1957, sau reeducarea orchestrată de colonelul Crăciun.

Aspecte care nu pot fi eludate din lectura cărţii pe care o propunem sunt cele legate de momentele de spiritualitate şi cultură: prelegerile profesorului Ioan Petrovici, dar mai ales slujbele care se ţineau la Aiud. Părintele Bărdaş vorbeşte de săvârşirea spovedaniei şi a împărtăşaniei, de ţinerea, alături de alţi preoţi ortodocşi, a Sfintei Liturghii „seci“, adică fără prefacere.

Tot la Aiud, mărturiseşte Ioan Bărdaş, a învăţat Sfânta Liturghie în limba greacă de la părintele profesor Dumitru Stăniloae. Iar acestea sunt numai câteva frumuseţi din lectura cărţii părintelui Ioan Bărdaş, o importantă sursă pentru cunoaşterea şi înţelegerea suferinţelor îndurate în detenţia comunistă." (sursa: ziarullumina.ro)

http://ziarullumina.ro/sites/default...ui-coperta.jpg

Cateva idei desprinse din dezbaterea CSIC: Biserica Ortodoxa Romana sub comunism
 

"În 1945 clerul ortodox știa că relația Bisericii cu statul comunist se va schimba dramatic, așa cum se întâmplase în URSS în anii 1920-1930. Regimul comunist a început prin a face din preot un funcționar public în 1945, pentru a folosi acest lucru ca armă de șantaj. În 1945 înființează Ministerul Cultelor, acum și cu inspectori locali, nu doar centrali ca până atunci. Religia este eliminată din școli în 1948, dar preoții nu mai aveau voie să facă catehism nici în biserică; dintre cultele religioase recunoscute oficial, această interdicție se aplica doar celui ortodox. Desființarea a circa 100 mănăstiri și scoaterea a mii de călugări din viața monahală are loc în 1959, prin decretul 410.

Cei patru patriarhi români din timpul regimului comunist au gestionat diferit relația stat-Biserică. Patriarhul Iustinian Marina (1948-1977) a creat un sistem tipic de relații cu statul, care i-au permis Bisericii să supraviețuiască în statul comunizat; el a organizat rezistența spirituală a modului de viață ortodox. În statele comuniste în care ierarhii s-au opus vehement reprimarea a fost foarte dură și biserica chiar a dispărut, așa cum s-a întâmplat în Albania, unde formele de viață religioasă au fost eliminate și din viața privată, nu doar din spațiul public.

După 1945 regimul comunist a culpabilizat Biserica pentru discursul aniticomunist, pentru atitudinea din timpul războiului și pentru misiunea din Transnistria. Autoritățile au făcut presiuni foarte mari pentru ca Biserica să cedeze, iar ea a încercat să-și continue activitatea pastoral-misionară; în condițiile în care sistemul construia un sistem de instituții și mecanisme menite să scoată Biserica din societate, ei i-a rămas să activeze doar între zidurile proprii, dar strict controlată.

Comunismul însuși era o religie; partidul concura cu transcendenul și Biserica s-a aflat într-un război rece cu regimul. Rezistența opusă de ea a fost manifestarea firească a misiunii ei: pastorația; mulți preoți au fost acuzați și condamnați de fapt pentru pastorația autentică pe care o făceau în parohia lor. Rezistența spirituală din închisori și mănăstiri a dat mărturisitori și martiri; ei nu au fost încă canonizați, ceea ce întârzie cunoașterea altor forme de rezistență. În timpul regimului comunist Biserica a fost o voce fără cuvinte; rezistența ei s-a dovedit eficientă dacă ne gândim că după 1989 formele de viață religioasă s-au coagulat rapid.

Nu avem încă suficiente studii de referință pentru a judeca atitudinea Bisericii din timpul regimului comunist, dar putem constata că societatea românească de astăzi nu este secularizată. Dacă la începutul anului 1990 în toată Uniunea Sovietică existau 7.000 de biserici, în România erau 12.200.

CNSAS nu deține toate documentele regimului comunist și principalul impediment pentru istorici este să aștepte sosirea informațiilor din alte arhive. Alte piedici sunt bugetul și personalul insuficient. Pe de altă parte se pune întrebarea cât de pregătiți suntem să aflăm istoria regimului comunist românesc. În timp ce alte țări își asumă trecutul cu victime, delatori și mărturisitori de credință și au înființat muzee ale comunismului, în România Camera Deputaților a respins în urmă cu două luni o asemenea propunere.

Pentru a ne orienta avem nevoie de repere din trecut. Unitatea neamului românesc a fost păstrată timp de secole, pe deasupra granițelor, prin comunitatea de credință, de sânge și de limbă. A ataca astăzi Biserica nu este doar o modă, ci și o politică a UE. În actul fondator al Uniunii lipsește referirea la creștinism, iar Parlamentul European a respins anul acesta condamnarea comunismului, care a decimat Biserica ca instituție și a dat martiri și mărturisitori. Pentru formarea Statelor Unite ale Europei credința în Dumnezeu și sentimentul național se dovedesc incomode." (Alina Ioana Dida)

Poetul Vasile Militaru, mărturisitor în temniţa comunistă
 

"În efervescenţa creaţiei literare din perioada interbelică, Vasile Militaru reprezenta numele unui poet cu destinaţie spirituală, chiar mistică, şi cu producţii satirice din cele mai versatile. Nu s-a remarcat în funcţii publice, nu a militat în politică, în schimb a devenit cunoscut prin frumoasa lucrare intitulată „Psaltirea în versuri“, a cărei editare a fost încurajată de mai-marii Bisericii.

Mai puţin cunoscută este latura sa mărturisitoare în vremea persecuţiei comuniste. Vasile Militaru s-a născut la 19 septembrie 1886, într-o familie de plugari din Dobreni-Câmpurelu, din fostul judeţ Ilfov. A fost autodidact, la vârsta de 15 ani debutând în literatură, iar în 1919 publicând primul volum de poezii, cu titlul „Strop de rouă“. Este remarcat de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă şi Duiliu Zamfirescu, care îl ajută să se propulseze în lumea literaţilor.

În 1927-1930 publică constant în ziarul „Universul“. Deoarece a publicat o fabulă cu aluzie la regele Carol al II-lea şi Elena Lupescu, se retrage de la „Universul“ şi scrie la „Porunca vremii“ sub pseudonimul Radu Barda. Este nemilos cu demagogia, servilismul, corupţia, ipocrizia şi indiferentismul faţă de poporul care cunoştea neajunsurile materiale. Totodată se dedică tot mai mult poeziei religioase, de respiraţie mistică, ajungând în 1933 să publice „Psaltirea în versuri“, în 10.000 de exemplare, lucrare premiată de Academia Română.

Prin activitatea sa s-a înscris şi pe plan social, prin apariţia, în 1936, a volumului „Cântecile crinului“, cu menirea, potrivit afirmaţiei sale, „să contribuie la propaganda împotriva alcoolismului care face atâta prăpăd la noi“. La instalarea regimului comunist, poetul Vasile Militaru avea deja un trecut care oricând putea fi considerat pătat de „antecedentele politice“.

Deşi împotriva sa s-a invocat infracţiunea de „omisiune de denunţ“ privind un grup de tineri care ar fi propagat idei monarhiste, culpă care l-ar fi trimis în justiţie, totuşi la 19 decembrie 1951 a fost reţinut şi trimis în detenţie administrativă, motivul real fiind activitatea sa publicistică interbelică. A fost purtat prin penitenciarele de la Rahova, Ocnele Mari, Jilava şi lagărele de la Ghencea şi Fundulea. A fost eliberat la 9 decembrie 1952.

După eliberare, Vasile Militaru a continuat să frecventeze parohia de care aparţinea, Biserica Caşin din Bucureşti, din al cărei consiliu făcea parte. Era un apropiat al preotului Dumitru Manta, la fiecare şedinţă a consiliului parohial recitând din poeziile sale alcătuite mai ales în timpul detenţiei. Uneori mergea la Piteşti, unde soţia lucra la Teatrul de Stat. S-a apropiat de preotul Ion Postelnicescu de la Biserica „Sf. Vineri“, în timpul vizitelor pe care i le făcea împărtăşindu-i din creaţia sa poetică, într-un cerc format din fosta elită piteşteană.

Însă aceste atitudini normale pentru oameni de cultură şi credincioşi ai Bisericii au fost curmate de organele de represiune comuniste. La 8 ianuarie 1959, Vasile Militaru era arestat de către Securitate, pentru a fi anchetat într-un lot de 14 persoane, printre care şi preotul Postelnicescu. A fost torturat, intimidat şi anchetat pentru fabulele care i s-au găsit la percheziţie: „Un congres de interes pentru oameni cuânţeles“ şi „Doi câini - fabulă fără morală“, prima făcând aluzie la congresul PCUS din 1956, iar a doua, la cele două zone ale Berlinului, de est şi de vest.

De asemenea, ancheta s-a axat pe creaţia poetică religioasă, în special cea scrisă în perioada primei detenţii, mai apoi dactilografiată şi difuzată în cercurile în care se manifesta. Este vorba de „Psalm“, în 23 de strofe, scris la Jilava în decembrie 1952, de „Crăciun 1951“ şi „Strigăt către Domnul vieţii“, ultimul scris la Fundulea, în octombrie 1952. Anchetatorii au concluzionat că Vasile Militaru „s-a întâlnit cu învinuiţii şi a purtat discuţii duşmănoase la adresa regimului democrat-popular din RPR, la adresa URSS şi a întregului lagăr socialist“, acuzându-l de „uneltire contra ordinii sociale“.

Prin Sentinţa nr. 390 din 20 iunie 1959 a Tribunalului Militar Craiova, Vasile Militaru a primit o condamnare de 20 de ani temniţă grea. De la Piteşti a fost mutat la Ocnele Mari, unde la 8 iulie 1959, orele 17:30, a decedat. Nu a fost singurul din acest lot care a mărturisit până la trecerea la cele veşnice. Părintele Ion Postelnicescu a fost un alt mărturisitor, despre care vom vorbi într-o ediţie viitoare. (sursa: ziarullumina.ro)

http://ziarullumina.ro/sites/default...itaru-1959.jpg

Despre securitate ce se poate spune? Lupu isi scimba blana, nu?

Sfântul Anfilohie de la Pociaev - un mărturisitor al lui Hristos din perioada comunis
 

Vă imaginaţi cum ar fi ca un regim politic... să ne interneze la balamuc pentru "nebunia" de a crede în Hristos?
Mulţi au păţit-o în perioada regimului totalitar şi anticreştin comunist! Erau acuzaţi de "delir mistic" şi internaţi cu forţa la psihiatrie.
Iată un singur exemplu:
http://www.crestinortodox.ro/sfinti/...aev-99558.html
Sfinte Anfilohie, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să ne mântuiască pe noi şi să apere libertatea noastră pe care voi, mucenicii şi mărturisitorii Săi, aţi câştigat-o prin grele şi îndelungate suferinţe!

Copii şi adolescenţi mărturisitori
 

Se apropie minunata şi mult aşteptata sărbătoare a Naşterii Domnului şi Dumnezeului nostru.
Să nu-i uităm, în aceste zile, pe cei care, cu doar câteva decenii în urmă, au petrecut acest sfânt praznic... în închisori, torturi şi, poate, de multe ori, în deznădăjduire.
Iată doar o scurtă relatare despre modul în care câţiva deţinuţi politici copii (elevi de liceu) au "petrecut" sărbătorile de iarnă în închisoare:
http://www.ortodoxiatinerilor.ro/cra...oarea-copiilor

Experimentul criminal al "reeducării" de la Piteşti (1949-1952)
 

Aceasta a fost, poate, cea mai neagră şi josnică filă din istoria sistemului concentraţionar al regimului comunist.
Destinată studenţilor anticomunişti (în special teologi), închisoarea de la Piteşti a fost concepută ca un loc de "reeducare" întru sadism, pentru că aici s-a încercat realizarea unui experiment criminal: schimbarea radicală a personalităţii şi convingerilor deţinuţilor prin tortură - mai exact, transformarea lor din studenţi creştini în torţionari comunişti prin obligativitatea de a se tortura unii pe alţii.
Ajunşi, în urma torturilor fizice şi psihice, la o epuizare dificil de închipuit, tinerii erau apoi obligaţi să se lovească unii pe alţii.
Cei mai "norocoşi" au "reuşit" să înnebunească înainte de a fi distruşi sufleteşte în mod ireversibil. Nu mai reţin dacă au fost şi deţinuţi care au reuşit să-şi pună capăt zilelor.
Mulţi, însă, au cedat... nu fiindcă au vrut... ci pentru că au fost distruşi.
Câteva date de pe site-ul fericiticeiprigoniti.net
"
[COLOR=#810081]Închisoarea Piteşti[/COLOR]
(răstignirea unei generaţii)

"Dacă zici "iadul pe pământ" nici atunci n-ai spus suficient ca să exprimi ce a însemnat închisoarea [COLOR=#810081]Piteşti[/COLOR] pentru studenţii români.”
http://www.fericiticeiprigoniti.net/...inie-banda.jpg
Destinată pentru: studenţi
Funcţionează până în anul: 1977
Apogeul reeducării: decembrie 1949 - mai 1952

Conducerea închisorii:

• Victor Stănescu (1944-1949)
• Alexandru Dumitrescu (1949-1951)
• Anton Kovacs (1951-1953)
• Dulgheru Mişu"

Pe site-ul amintit (www.fericiticeiprigoniti.net) există multe articole despre închisoarea de la Piteşti şi, de asemenea, sunt publicate cărţi pe această temă.
Toate acestea, însă, NU sunt recomandate celor care au o cât de mică problemă emoţională.

De exemplu, materialele de aici:
http://www.fericiticeiprigoniti.net/...nul-reeducarii

Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din munţii Făgăraşului
 

Conferinţă audio (la o tabără a Asociaţiei Ortodoxia Tinerilor unde am avut bucuria de a participa şi eu)... Este foarte emoţionant:
http://www.ortodoxiatinerilor.ro/con...muntii-fagaras

Când se va stabili, oare, o zi de comemorare a tuturor victimelor comunismului din lumea întreagă?...
Şi când, oare, toţi aceşti martiri ai lui Hristos vor fi canonizaţi oficial?
:(
Şi nu în ultimul rând, când, oare, toţi cei care şi-au trădat semenii vor fi excluşi definitiv de la dreptul exercitării oricărei funcţii publice??? Oare după moartea lor, sau mai înainte, totuşi?

Închisorile părintelui Nicolae Marinescu
 

S-a născut la 1 noiembrie 1913, în familia unor agricultori din localitatea vâlceană Mălaia, de pe Valea Lotrului. După şcoala primară din localitatea natală, în 1926 tânărul Nicolae s-a înscris la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea. După absolvire (1934), din cauza situaţiei materiale grele, este nevoit să muncească pentru a-şi strânge banii necesari urmării studiilor de teologie.

Abia în 1942 îşi finalizează studiile de teologie la facultatea din Cernăuţi, pentru ca mai apoi să fie mobilizat pe front. După demobilizare (februarie 1945), se angajează ca diurnist la Ministerul Finanţelor, în aşteptarea primirii binecuvântării pentru hirotonie. În vederea ocupării unui post de profesor de religie sau de învăţător, urmează Seminarul Pedagogic „Titu Maiorescu” din Bucureşti.

În această perioadă are legături cu foşti colegi de studii, fără a şti că unii dintre aceştia duc activitate legionară. La 25 octombrie 1946 este hirotonit diacon pe seama parohiei din satul natal, iar în iulie 1947 ca preot, după eliberarea postului de către fostul preot paroh, care se transferase. Ajunsese slujitor în smerita biserică de lemn cu hramurile „Cuvioasa Parascheva” şi „Sfântul Nicolae” din Mălaia.

Pentru presupusa activitate legionară din vremea şederii în Bucureşti, la 29 mai 1948, părintele Nicolae Marinescu este arestat de Siguranţă, apoi internat în penitenciarele de la Râmnicu Vâlcea, Craiova (iulie 1948), Aiud (din octombrie 1948) şi Ocnele Mari (din decembrie 1948). În acest timp, credincioşii din Mălaia înaintează un memoriu către ministrul afacerilor interne prin care cer eliberarea păstorului care le fusese arestat.

Deşi avea o comportare neutră, lipsită de orice atitudine politică şi se propusese chiar eliberarea sa, la 15 decembrie 1950, printr-o decizie a Ministerului Afacerilor Interne, părintele Marinescu primeşte o decizie de detenţie administrativă de 24 de luni „colonie de muncă”. Culpa invocată era aceeaşi inexistentă „activitate legionară”. Este eliberat abia la 16 februarie 1953 din colonia Capu Midia de la canal.

Se întoarce în satul natal, în parohia sa, în mijlocul credincioşilor săi. Slujeşte cu devotament altarului şi comunităţii în care se născuse. În 1958 începe ridicarea unei biserici de zid, cu hramurile „Cuvioasa Parascheva” şi „Sfântul Iosif”. Dar în acelaşi an începe un nou val de arestări. Desigur că iniţiativa sa de ridicare a unui lăcaş de cult a atras atenţia autorităţilor comuniste, care la 31 ianuarie 1959 au dispus arestarea sa.

După anchete la Securitatea din Piteşti, părintele Marinescu a fost condamnat de Tribunalul Militar Craiova prin Sentinţa nr. 483 la 15 ani de muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. Cunoaşte penitenciarele de la Jilava (august 1960), Piteşti (septembrie 1960), Oradea (noiembrie 1961) şi Aiud (din noiembrie 1961). Este eliberat la 31 iulie 1964. Este reintegrat în preoţie, mai întâi la Parohia Bărbăteşti-Vâlcea, apoi, din 1974, la Troianu, din Râmnicu Vâlcea. (sursa: ziarullumina.ro)

http://ziarullumina.ro/sites/default...colae-1948.jpg

Părintele Gheorghe Beldiman sub persecuţia comunistă
 

S-a născut la 21 martie 1915, în familia pădurarului Emanoil Beldiman, din cătunul Arhanghel de lângă Râmnicu Vâlcea. După şcoala primară din satul natal, în 1927 tânărul Beldiman se înscrie la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea. După absolvire, la 10 august 1936 este hirotonit preot de episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului pe seama Mănăstirii Surpatele, din 1 noiembrie fiind salarizat de la bugetul de stat.

La 1 februarie 1938 este mutat în Parohia Bujoreni, situată în partea de nord a oraşului Râmnicu Vâlcea, pe drumul ce duce înspre Sibiu. Parohia pe care preotul Gheorghe Beldiman a slujit-o până la sfârşitul vieţii era alcătuită din satele Bujoreni, Olteni, Malul Alb şi Lunca, în 1940 având 354 familii, respectiv 1.424 de suflete.

A slujit altarului şi oamenilor, fiind permanent alături de cei păstoriţi, prin operele de binefacere pe care frecvent le-a organizat şi prin chemarea permanentă la potirul împărtăşaniei. În 1940, Parohia Bujoreni era printre cele din Eparhia Olteniei care nu aveau nici un sectant. Totodată, părintele Beldiman a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, unde la 19 decembrie 1941 a obţinut diploma de licenţiat în Teologie.

Doi ani mai târziu a urmat cursurile Seminarului pedagogic universitar din Bucureşti. Deşi nu făcuse nici un fel de politică, în circumstanţele alegerilor parlamentare din 1946, părintele Beldiman a acceptat să facă parte din delegaţia permanentă a Partidului Naţional Liberal-Tătărescu, din judeţul Vâlcea. Avea speranţa plecării de la conducerea ţării a comuniştilor, aşa cum majoritatea românilor sperau.

La puţin timp, s-a înscris în „Frontul plugarilor”, însă, la fel, fără a duce o activitate militantă. Cu toate acestea, părintele Beldiman a intrat în vizorul organelor de Securitate. În documentele Securităţii figurează cu expresia: „Nu are manifestări ostile făţişe regimului, însă întreţine legături cu elemente reacţionare”.

Această opinie a „organelor competente” şi antecedentele politice care figurau în arhivele fostei Siguranţe au constituit motivele ca în noaptea de 15 spre 16 august 1952, celebra noapte „a Adormirii Maicii Domnului”, să fie reţinut şi trimis în „detenţie administrativă”. A primit o „condamnare administrativă” de 60 de luni. Până la 28 septembrie 1952 a fost deţinut în Penitenciarul Piteşti, apoi în ancheta Direcţiei Regionale de Securitate Piteşti.

La 14 ianuarie 1953 a fost trimis la canal, la muncă forţată, în colonia de muncă Valea Neagră. Din 15 iulie acelaşi an, părintele Beldiman este la centrul de triere Văcăreşti, unde era un spital-penitenciar. Probabil că avea probleme de sănătate cauzate de regimul de muncă dur de la canal. Totuşi, la 14 august 1953, părintele Gheorghe Beldiman este eliberat, întorcându-se în mijlocul familiei sale. (sursa: ziarullumina.ro)

http://ziarullumina.ro/sites/default...a-arestare.jpg

Cati dintre respectivii credinciosi au avut legaturi legionare? Sau au fost suspectati de asemenea legaturi si/sau activitati?

BOR, care a colaborat bine mersi cu regimul comunist criminal din '47 pana in '89 ce crede despre acesti oameni care au murit sau suferit in inchisori?

Antireligios? Serios? Sa inteleg ca toate bisericile din Romania au fost rase de pe fata pamantului, si toate bisericile pe care le avem acum in tara sunt doar cele construite dupa '89? Si daca nu, sa inteleg ca nu s-au renovat deloc biserici, pe banii Statului comunist intre '47 si '89?

Ce ciudat, eu am poze de la botezul meu, care s-a intamplat fix in una din acele biserici care nu existau. Hmmm. Stai sa o sun pe maica-mea, cred ca e vorba de o conspiratie aici :D

Despre Facultatile de Teologie care au functionat pana in '89 ce putem spune? Erau cumva clandestine? Sau la vedere, ca orice alta facultate?

Justinian Marina a iesit vreodata la lumina, sau propovaduia ortodoxia tot din "catacombe", in mod clandestin, si regimul "totalitar ateu şi antireligios" incerca sa il prinda si sa il arunce in inchisoare, dar nu a reusit?

Ia uite o perla de ortodoxie pura a respectivului:

"Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte cuvinte acționează așa cum dorește Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. Omenirea poate fi reînnoită după modelul rusesc; de aceea nici un creștin nu se poate opune ideii - crude, ce-i drept - care va crea un om nou pe întreaga planetă. Asemenea argumente sunt adesea folosite de clerici care sunt unelte ale Partidului. "Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic!"

Deci cum iti permiti sa denumesti regimul asta ateu si antireligios, atata timp cat Patriarhul BOR considera ca Stalin actioneaza dupa cum doreste Dumnezeu? :)

Daca ortodocsii se plang apropo de perioada aia, greco-catolicii ce sa mai zica? Biserica lor a fost scoasa oficial in afara legii, nici macar sansa sa devina turnatori nu au avut-o.

Konijiro, bine aţi revenit pe forum!
Mă bucur că aţi propus spre dezbatere câteva aspecte interesante, oferindu-mi astfel ocazia de a posta anumite idei, care ar putea fi utile - sper - atât pentru dvs, cât şi pentru alte persoane care au aceleaşi nelămuriri şi obiecţii.
Vă voi răspunde foarte succint, schematic, având extrem de puţin timp la dispoziţie în acest moment.
1. Am folosit sintagma "Biserica lui DUmnezeu" nu în sens instituţional (Patriarhia BOR etc) şi nici măcar confesional.
I-am imclus pe toţi creştinii care au suferit pentru Dumnezeu, pentru Hristos, în perioada regimului totalitar de tristă amintire (aşa cum am şi precizat, în mesajul de deschidere a thread-ului, că mă voi referi şi la creştini de alte confesiuni).
În sens teologic, Biserica este comuniunea tuturor celor care au aceeaşi credinţă în Dumnezeu (nu este doar o instituţie), fiind constituită din clerici şi laici credincioşi împreună.
2. Aţi scris aşa: "Cati dintre respectivii credinciosi au avut legaturi legionare? Sau au fost suspectati de asemenea legaturi si/sau activitati?"
Aţi formulat două întrebări distincte:
a. Câţi au fost legionari?
Nu ştiu să menţionez un procent exact. Trebuie cercetat "sine ira et studio". Cert este că NU TOŢI!
b. Câţi au fost suspectaţi de activităţi legionare. Cred că toţi sau, oricum, peste 80% dintre cei persecutaţi. Foarte mulţi dintre ei au fost suspectaţi pe nedrept... sau nici măcar suspectaţi, ci acuzaţi de legionarism, ca pretext al arestării lor (de vreme ce, din motive propagandistice, regimul nu putea recunoaşte faptul că organizează persecuţii religioase şi subminează libertatea de conştiinţă a cetăţenilor).
Câţi n-au fost legionari? Enorm de mulţi! De exemplu, mulţi dintre profesorii universitari teologi persecutaţi, precum pr. prof. dr. D. Stăniloae, prof. Theodor M. Popescu (care a luat chiar atitudine împotriva legionarilor în 1938) etc etc. Să nu-i uităm nici pe membrii mişcării teologice Rugul Aprins, persecutaţi doar pentru "crima" de a discuta pe teme teologice, fiindcă nici aceştia nu au avut vreo legătură cu legionarismul.
Acuzaţia oficială formulată împotriva membrilor acestei mişcări duhovniceşti a fost: "activitate mistică ostilă".
3. Aţi mai scris: "BOR, care a colaborat bine mersi cu regimul comunist criminal..."
Iar confundaţi credinţa cu instituţia şi iar faceţi, chiar şi în privinţa instituţei, generalizări nejustificate.
Da, au existat, din păcate, colaboraţionişti din rândurile clerului.
Dacă doriţi, putem discuta şi despre acei trădători ai lui Hristos, dar pe alte topic-uri.
Acest topic le este dedicat creştinilor persecutaţi, membrilor Bisericii, iar nu trădătorilor acesteia (adică nu duşmanilor Bisericii infiltraţi în interiorul ei).
Oricine Îl reneagă pe Hristos (chiar şi-n mod indirect, cooperând în orice fel cu un regim ateu) îşi pierde calitatea de membru al Bisericii (chiar dacă "oficial îi merge bine").
Oricine îşi trădează semenii este un trădător al lui Hristos.
Ce cred foştii colaboraţionişti despre martirii din închisori? Nu ştiu şi, sinceră să fiu, prea puţin mă interesează... nu sunt specializată în psihologia criminalilor şi trădătorilor.
4. Da, a fost antireligios şi da, a fost, aşa cum aţi scris şi dvs, un regim criminal.
În chiar primul meu mesaj, am menţionat numele mai multor asemenea creştini persecutaţi (unii dintre ei foarte cunoscuţi) şi am postat un link dedicat lor. Vă sugerez să vă interesaţi... doar pentru a afla lucruri deosebit de interesante şi impresionante despre nişte oameni care au suferit, ani sau chiar zeci de ani, pentru convingerile lor.
Se vor fi construit biserici, poate... deşi personal ştiu doar despre demolarea a zeci de locaşuri de cult creştine (multe dintre acestea fiind inclusiv monumente istorice). Chiar dacă este aşa, la ce folosesc bisericile şi slujbele religioase, când zeci de mii de creştini (clerici, monahi şi simplii credincioşi) zăceau în închisori? A, era să uit: şi în spitalele de psihiatrie (după 1964), pentru că aveau "delir mistic"...
5. "Despre Facultatile de Teologie care au functionat pana in '89 ce putem spune?"
În perioada regimului comunist, nu au existat facultăţi de teologie.
Da, este exact aşa cum aţi citit.
Încă din primul an al instalării regimului comunist (1948), toate facultăţile teologice au fost excluse din universităţi, continuând să funcţioneze doar ca institute teologice de grad universitar, aflate în subordinea BOR şi, evident, sub permanenta supraveghere a autorităţilor de stat.
Foarte mulţi profesori universitari teologi au fost arestaţi, unii dintre ei murind chiar în închisoare (precum pr. Ilarion Felea) sau în condiţii suspecte (cum a fost cazul prof. Teodor M. Popescu). Doar câteva exemple de teologi persecutaţi: pr. Dumitru Stăniloae, pr. Ilarion Felea, pr. I. G. Savin, prof. T. M. Popescu etc.
Au fost prigoniţi şi arestaţi toţi profesorii de mistică (disciplină eliminată din institutele teologice de către "comisia de raţionalizare a învăţământului" încă din 1948), cu excepţia lui Nicolae Mladin care, ulterior... a făcut ce a făcut şi a ajuns mitropolit.
Au fost persecutaţi, de asmenea, profesorii de Apologetică.
Şi exemplele pot continua.
În institutele teologice era cu desăvârşire interzisă predarea filosofiei, pentru ca nu cumva teologia să fie asociată cu un domeniu admis în universităţi.
Mai doriţi exemple concrete?...
Mai am foarte multe!... :(
6. "Justinian Marina a iesit vreodata la lumina..."
Nu mă interesează pe acest topic problema personalităţii controversate a lui Justinian Marina.
Este o temă interesantă, dar care ţine de un alt topic.
Acesta este dedicat celor care L-au mărturisit pe Hristos şi au suferit pentru El.
7. "Deci cum iti permiti sa denumesti regimul asta ateu si antireligios..."
Aşa cum se "lăudau" înşişi comuniştii că sunt atei, "eliberaţi" de orice "obscurantism religios".
8. "...greco-catolicii ce sa mai zica?
Da, mulţi dintre ei au suferit pentru convingerile lor religioase şi mă bucur sincer că i-aţi adus în discuţie.
Domnul să-i odihnească în pace!
Desfiinţarea abuzivă a BRU în 1948 şi persecutarea sălbatică a acelor creştini - iată încă o dovadă (dacă mai era necesar) a "anticreştinismului comunist" (după titlul unei conferinţe susţinute de către prof. Teodor M. Popescu în 1943 - conferinţă pentru care a plătit scump... cu ani de închisoare).
Vă salut cu respect!

Ateismul, izvorul celor mai criminale regimuri politice şi ideologice din istorie
 

Veniţi-vă în fire şi vedeţi-vă de treabă! Propaganda mincinoasă a ateiştilor, care trece cu toată nonşalanţa şi nesimţirea spre exemplu inclusiv peste ceea ce s-a scris sau s-a dat copy-paste pe acest forum, nu urmăreşte altceva decât culpabilizarea creştinilor, dar mai ales ascunderea faptului că toate crimele comunismului s-au făcut cumva şi în numele ateismului şi materialismului, nu doar în numele unor aşa zise principii economice şi de dreptate socială. Ateismul a fost generatorul la nivel istoric a celor mai criminale regimuri de pe faţa pământului şi a istoriei, şi va veni cândva ziua când adevărata istorie se va scrie şi învăţa, şi când dreptatea istorică va fi (re)stabilită. Până atunci, ştiind bine ateiştii, care ascund adevărul istoric menţionat mai sus, că atacul este cea mai bună apărare şi că e bine să îi ţii pe creştini într-o permanentă defensivă, apelează la strategia învinovăţirii, cu nişte culpe reale sau imaginare (oricum nu contează pentru ei), de genul colaborării cu legionarii ori a "colaborării" cu comuniştii.

Multumesc.

Oamenii care au fost inchisi in acea perioada nu au fost inchisi din motive care tin de religie (poate cei greco-catolici, si acolo nu religia a fost problema, ci confesiunea). Au fost vremuri intunecate, in care sute de mii de oameni au pierit in inchisori, dar acestia au fost detinuti politici. Exista o diferenta.

BOR reprezinta credinta. O spun si ei. Confuzia nu imi apartine. Si nu e o generalizare. La nivel institutional, BOR a colaborat.

Criminal? Fara indoiala. Antireligios? Selectiv.

Putin importa cum se numeau si sub ce organizare au functionat. In acea perioada, daca vroiai sa te faci preot, puteai. Existau scolile pentru asta. Deci daca Statul permitea oamenilor sa urmeze aceasta cale, in mod oficial, cum putem vorbi de un Stat antireligios?

E relevant, pentru ca arata ca Statul nu avea nimic impotriva Bisericii si preotilor, atata timp cat colaborau si/sau nu se opuneau fatis regimului, in plan politic. Si daca a exista un Patriarh care a colaborat fatis cu acel regim, de ce sunt acuzat de generalizare cand spun ca BOR a colaborat, la nivel institutional, cu Statul comunist? Nu e Patriarhul capul BOR? A colaborat ca persoana privata din pozitia de Patriarh? Sau cum?

Da, comunistii spuneau multe despre ii insisi. Regimul comunist din Romania nu a fost unul ateu, comunismul insusi este o ideologie care se incadreaza la religii politice. Un link explicativ:

http://en.wikipedia.org/wiki/Political_religion

Comunismul e la fel de religios ca orice alta religie, pentru ca se bazeaza tot pe credinta si negarea realitatii (in cazul comunismului, realitatea care arata clar ca ideologia nu functioneaza).

In plus, cautati rezultatele recensamantului de la inceputul anilor '90. Unde au disparut toti ateii aia?

Dupa cum am spus, anticrestinismul respectiv a fost unul selectiv. Chiar credeti ca, dupa 1948, daca Partidul vroia sa inchida sau sa demoleze toate bisericile, nu puteau sa o faca? Sa fim seriosi, au omorat oameni in perioada pentru nimicuri. BRU a fost desfiintata urgent, fara discutie, si bisericile lor au fost date... BOR.

Deci, atata timp cat bisericile au functionat, preotia era o meseria pentru care puteai opta, BOR nu a incetat sa existe, nu putem vorbi de un regim antireligios, imi pare rau. Eu nu cunosc pe nimeni nascut in perioada aceea care sa nu fi fost botezat. Bunica mea ma ducea la biserica, care era plina duminica. Deci despre ce vorbim?

Nu contest suferinta celor aruncati in inchisori. Dar repet, au ajuns acolo pe criterii politice, nu religioase. Si aici ii includ pe cei care s-au opus comunismului cu Biblia in mana - tot opozitie politica era si aia, chit ca era izvorata din religie.

Konijiro, uiti ca nu la noi a aparut comunismul, poti citi ce s-a intamplat in Rusia, cum erau daramate bisericile si aproape toti ierarhii au fost omorati sau trimisi in lagare. E adevarat, comunismul nu avea ca obiectiv numai lupta impotriva religiei, dar era si acesta un element important. El a aparut ca un produs al iluminismului ateu, a aparut mai intai socialismul. Ideologiile atee urmareau un bine fara Dumnezeu, la fel ca revolutia franceza. A iesit un macel mai mare decat oricand. Poate nu stii, unul din fondatorii socialismului a fost si cel care i-a indrumat pe Marx si Engels, Moses Hess.
Revenind la comunisti, ei au incercat in Rusia sa suprime Biserica si religia, dar au vazut ca nu au sanse, masele erau prea inchise la minte, cum spun si ateii de azi. Asa ca au lasat-o mai moale, au incercat ca macar sa controleze Biserica. Nu prea au reusit nici asta, s-au multumit doar cu informatori facuti si din randul clericilor.
Asadar au tolerat Biserica si religia, ca un rau necesar. E adevarat, au fost si tari in care a fost mai rau, de exemplu Albania si Coreea de Nord, eventual si China.
In cazul Romaniei Biserica nu a colaborat cu regimul, a fost tolerata, ca in orice tara comunista. Patriarhul Iustinian nici macar nu era informator, exista mai multe note ale securitatii in care se plangeau ca e impotriva regimului. La inceput s-a crezut ca va fi mai maleabil, datorita faptului ca il ajutase pe Dej. In schimb manastirile au fost inchise, puteau deveni calugari doar cei ce se pensionasera. Atunci Patriarhul Iustinian a protestat si a fost exilat sase luni la manastire (era pedeapsa ce se aplica ierarhilor, in special patriarhi).
Intrebi unde au disparut acei atei dupa 1990. Faci aceeasi asociere ca in cazul Bisericii, daca au fost cativa informatori preoti nu inseamna ca Biserica a cola borat. La fel in cazul comunismului, ideologia era antireligioasa, nu inseamna ca toti erau atei. Si multora le-a si venit mintea la cap pana la urma.
De exemplu Gheorghiu-Dej. Cand era pe moarte a trimis sa-l cheme pe Patriarhul Iustinian, care era in pijamale, pentru ca era noapte sau seara. A cerut sa fie spovedit si impartasit, exista relatari ale martorilor de atunci.

In thread-ul asta era vorba de comunistii romani, si preoti/calugari romani aruncati in inchisoare. In Rusia, Stalin a omorat milioane, fara discriminare si fara legatura cu religia. Ierarhii au fost doar o parte dintr-o multime de morti, toti la fel de nevinovati.

OK, care e criteriul dupa care decidem daca Biserica a colaborat la nivel institutional? Daca aflam ca sub 50% din ierarhi au colaborat, atunci e vorba de cazuri personale, si daca e vorba de 50% + 1, vorbim de BOR, ca institutie? Unde tragem linia?

E clar ca au fost destui, de unde si disperarea BOR de la inceputul anilor '90 pentru ca dosarele de informator/colaborator ale preotilor sa fie tratate in mod diferit de restul lumii. Lucru care le-a si reusit. Nu mai stiu detaliile, dar caut, daca vrei.

Daca numarul colaboratorilor sau informatorilor din sanul BOR ar fi fost infim, nu s-ar fi deranjat. Aranjamentele alea, facute cu politicienii dupa '90, dau de inteles ca nu e vorba de incidente izolate.

Bun, si sa admitem ca BOR ca institutie nu a colaborat cu Securitatea, ci doar anumiti indivizi au facut-o, in speta preoti. Ce a facut BOR in legatura cu asta? A existat vreodata un gest, vreo declaratie, vreun comunicat, care sa infiereze aceste fapte?

A dat vreun preot afara din cauza asta inainte de '89? Bun, sa zicem ca atunci nu se putea. Dar dupa '89? S-a intamplat ceva care sa ma faca sa cred ca asemenea oameni au fost pedepsiti? Ca BOR s-a delimitat in vreun fel de ei?

Nu stiu daca a fost informator, dar conteaza? In postura de Patriarh, nu abilitatile de informator contau, ci o coloana vertebrala flexibila. Pe care probabil ca a avut-o. Altfel ar fi fost inlocuit.

Pe scurt: cine vroia acces la religie, il avea. Cine vroia sa se faca preot, putea. Cine vroia la biserica, pentru slujba, cununie, botez, inmormantare, putea merge. Am fost botezat in una din bisericile principale din Brasov. Copil fiind, am batut strazile Brasovului ani la rand, in Ajunul Craciunului, carand o mare stea in spate, cu luminite, facuta de bunicul meu, la colindat, impreuna cu prietenii. Nu m-a intrebat nimeni nimic.

Asa ca toate afirmatiile astea cu "Statul anticrestin" nu isi au locul. Da, nu exista dezmatul de astazi, cand rasar biserici platite din bani publici pe peste tot, dar nu trebuia sa va bagati in beci ca sa va rugati. Asa ca afirmatii gen "biserica a fost readusa in catacombe", cum vei gasi in primele randuri din acest thread, nu isi au locul.

Am adus asta in discutie pentru ca daca intr-adevar regimul ar fi fost antireligios si anticrestin, si si-ar fi facut din distrugerea crestinismului in Romania un obiectiv principal (cum lasa Laura de inteles), Romania trebuia sa fie plina de atei in 1990. Realitatea a aratat altceva. Ceea ce inseamna ca accesul la religie era mult mai liber decat te-ai fi asteptat de la un Stat "anticrestin si antireligios".

Mai intai as dori sa va rog sa va linistiti.
Ati pornit un al nu stiu catelea fir instigator aici pe forum.
Haideti mai intai sa lasam mortii cu mortii. Sa nu mai scobim in lucruri rele si sa ne uitam inainte si nu inapoi.
A fost ce a fost si s-a dus.

Pe mine ma inebuneste de atata amar de ani sa tot scobim razboaie, puscarii si alte celea.
Hai sa ne gandim la prezent si la viitor, la ce sa facem sa fie mai bine, pace si iubire intre oameni.

Pe urma este pacat si nedrept sa generalizati.
Pur si simplu ii desconsiderati pe cei mai in varsta care si inainte de 1989 au avut o credinta.
Au fost si preoti atunci, au fost unii care au studiat si atunci teologie, au fost si monahi si manastiri, au fost oameni si atunci la biserica.

Eu marturisesc ca nu-mi plac anumite parti din istorie si de aceea nici nu le citesc. In cazul de fata nu stiu ce a fost mai rau credinta, sau o anumita atitudine politica.
Nu sunt lamurita cu unele grupari si persoane si evenimente din istorie si deci nu pot sa judec. Sunt aspecte delicate.

Dar va rog eu sa va linistiti si sa lasati sufletele acelea in pace, acolo sus in cer.

Sunt probleme mari acum cu credinta, poate mai mari ca inainte.
Hai sa le vedem pe acelea acum. Credinta ar trebui sa nu aibe nimic cu politica si este valabil si inversul.

De unde aveti astfel de informatii, domnule Cata?

Puteţi să daţi nişte surse credibile, sau aşa aţi auzit şi tindeţi să credeţi că altfel nici că ar putea să fie lucrurile?

Şi, mă rog, cine l-a spovedit pe "Dej" şi cine i-a "dat" dezlegare de păcate pe patul morţii? Cumva cineva care i-a luat ăluia păcatele în spate? Sau le ispăşeşete în purgator prin slujbe şi milostenii ortodoxe. Făcute de cine?

Spunea mitropolitul Mladin că pe vremea comuniştilor, dacă vroiai să te înalţi la Dumnezeu pe verticală puteai să o faci, dar de îndată ce încercai să te extinzi "pe orizontală" aripile îţi erau tăiate iar tu aveai toate şansele să fii marginalizat în societate. Prin urmare, marginalizarea la care a fost supusă cu forţa biserica a fost acceptată de episcopi cu scopul supravieţuirii bisericii instituţionale.

Că statul era anticreştin reiese din toate declaraţiile comuniştilor dinainte de Lenin, dar mai ales odată cu Lenin când comuniştii au pus efectiv mâinile pe puterea politică. Odată cu Lenin tot ceea ce a urmat în istoria comunismului ateist a marcat perioada celor mai multe crime făcute de politică în istorie.

Daca pocainta era sincera, orice preot putea sa-i dea dezlegarea.
O data dezlegate, putea fi liber si de consecintele lor..

Desigur, la modul abstract/teoretic ca practic, nu stiu daca exista vreo dovada ca asta s-a intamplat in realitate (s-a spovedit inainte de moarte).

Să trecem totuşi peste faza cu "pocăinţa sinceră" a lui "Dej", luată din albumul de istorie imaginară ori falsificată al domnului Cătă.

Eu l-am auzit pe pastorul Richard Wurmbrand spunand asta, ca Dej s-a crestinat.

Nici nu ai asteptat sa raspund si ai si dat verdictul, in mod infailibil, atotstiutor. Daca nu stii de unde e, de unde ai fost sigur ca am inventat eu? Si sa mai scriu si de pijamale!
De la nepotul sau am citit asta, ca sa te linistesti:
"Am ţinut să-l întreb pe Sorin Moisescu dacă ştia ceva de la unchiul său despre intenţia lui Gheorghiu-Dej de a se spovedi şi împărtăşi pe patul de moarte. Îl auzisem la "Europa liberă" pe muzicologul George Bălan spunând că, în durerile sfârşitului, ar fi strigat: "Să vină Marina!" (numele de familie al Patriarhului Justinian". Sorin Moisescu mi-a răspuns imediat: "Gheorghiu-Dej a murit spovedit şi împărtăşit! Graba a fost însă atât de mare, încât Patriarhul Justinian (foto stânga), zorit de cei ce veniseră să-l ducă la căpătâiul lui Dej, a fost nevoit să-şi pună epitrahilul direct peste pijama şi în felul acesta s-a urcat în maşină..."

Esti catolic? Spun asta pentru ca ai scris de purgatoriu.
P.S. Am mai citit cateva comentarii ale tale. Banuiesc ca esti Decebal.

Dacă ăsta este felul în care studiaţi dumneavoastră istoria, dacă asta vă este "metoda", atunci nici nu vreau să mă gândesc cum ar arăta halul în care studiaţi şi "înţelegeţi" teologia. Dar cu astă ocazie cred că mă voi apuca să studiez pe "Dej" şi perioada lui, aşa ca să îmi dau seama cam ce şi câte a avut de "spovedit" domnul "Dej". La canoane nu mă pricep ca să ştiu cam cu cât l-a canonisit Iustinian patriarhul înainte să îl "împărtăşească", dar am înţeles că sunt unii aici pe forum care combat bine şi tare cu canoane. Să vedem ce păreri au experţii. Cât despre "pocăinţa" domnului "Dej", dă-mi voie să am nişte convingeri personale şi pe care mi le menţin până la "proba contrarie".

Da, prin mila lui Dumnezeu (încă mai) fac parte din una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică a lui Hristos, deci sunt "catolic" dacă se poate spune aşa.

Ia zi tu, noule troll, ce canoniseală ar putea primi un muribund? Ha?

La un moment dat şi sfântul Petru ori Arsenie Papacioc au fost pentru nişte momente muribunzi. La un moment dat şi domnul "Dej" a fost muribund. Deci vedeţi bine că nu este unul şi acelaşi lucru când mai mulţi oameni se află la vremea lor în una şi aceeaşi stare.

Ideea e că tu nu poți fi sigur că nu-i așa. Deci mai bine taci și-ți vezi de rugăciune.