Ce inseamna pentru voi credinta - Dogme sau fapte?
 

Sunt intr-o perioada de framantari si dureri.
Pentru mine credinta inseamna nu numai sa mergi la biserica, sa te rogi si sa citesti carti religioase, ci sa faci ceva pentru aproapele tau, sa-l iubesti si sa-l ajuti asa cum a facut si a vrut El.
Iisus a ajutat oamenii, chiar daca a fost criticat si s-a impotrivit unor norme civice si traditii din vremea aceea si chiar a iesit din religia sa intiala (iudaica).
El a adus ceva nou, o lege noua, o credinta noua.
Azi te duci la biserica sa cauti ajutor si sa ajuti la randul tau pe cine are nevoie si incep problemele: nu-i timp, nu-i cazul, nu-s bani, nu e conform cu nu stiu care ierarhie sau norma sau mai stiu eu, e ecumenic, e sau nu e.
Si cum se impaca totusi?
Te duci la biserica, te rogi, esti preot, sau citet, sau ma stiu eu in biserica, sau simplu credincios si vezi unul plangand langa tine si nu te doare.
Si altii care fac ceva cu adevarat pentru oameni, dar nu stiu calea bisericii si dogmele, sunt rai crestini?
Eu nu mai stiu. Ce vrem noi de fapt cu credinta? Care este scopul final?

Sophia, tare bine pui problema, in general pe acest forum te-ai exprimat la modul cat mai obiectiv cu putinta, o titudine absolut fireasca si dorita in acest sens.
Si eu m-am intrebat adeseori asa ca tine, si pe mine m-a durut sufletul deseori cand am vazut aceasta detasare dintre credinta ca si teorie si credinta ca si fapta, care, din pacate, nu cea din urma primeaza in jurul nostru, in jurul credintei noastre.
Nici nu-ti dai seama cata dreptate ai...dar, nu avem ce face, eu am trait acut aceasta realitate si am ajuns la concluzia ca nu trebuie decat sa privesti spre tine si sa ignori toate aceste neconcordante lumesti cu spiritualitatea definita teoretic.

Învăţătura Sfinţilor Părinţi spune clar"nu ne putem mântui decât în biserică,cu ajutorul sfintelor taine" şi prin harul pe care l-a dat Iisus Hristos apostolilor a căror urmaşi sunt preoţii care buni sau răi,sfinţi sau mai puţin sfinţi au puterea de a ierta păcatele.
Am trecut prin multe încercări şi necazuri în viaţă dar,stăruind în credinţă,în rugăciune,cu răbdare, în timp am primit pezolvare tuturor problemelor mele nu în felul în care am vrut sau cerut eu ci, aşa cum a vrut Dumnezeu.

Frumos punct de vedere si cel mai valabil. Asa este !
Dar, oare la ce varsta ne dam seama ca astfel trebuie sa gandim ? ? ? Stiu, nu exista varsta, dar exista tot felul de influiente si taine pentru a fi cu adevarat crestin.
Tu, la ce varsta ti-ai dat seama de aceasta minunata cugetare, Dorina ?

Si pe mine m-a framantat si ma framanta raportul dintre dogma si viata practica, dintre credinta si fapta. In viata noastra de zi cu zi acestea ar trebui sa se intrepatrunda in chip minunat.

In ceea ce ma priveste nu este deloc asa. Sunt inca multe momente cand una cred si alta fac, sau, cand ma afirm crestin, dar ma comport ca unul fara de Dumnezeu.

Credinta si in special viata spirituala implica o anumita dinamica. Crestem in credinta sau ne imputinam in credinta. Credinta "matura" este cea spre care trebuie sa tindem deoarece reprezinta "starea barbatului desavarsit, masura varstei deplinatatii lui Hristos".

Numai ajunsi la maturitatea credintei constientizam prezenta permanenta a lui Hristos in noi si in cei de langa noi. Ajunsi aici faptele noastre nu au cum sa probeze necredinta, ci numai credinta, caci faptele noaste sunt faptele lui Hristos.

Titlul subiectului e pus aiurea, pentru cineva care are macar pregatirea teoretica cred ca e destul de clar ca ambele trebuie sa mearga mana in mana..

O credinta dreapta da si roade bune (fapte) daca ea este pusa in practica.

Totusi, se pare ca problemele de care te izbesti sunt de alta natura, te simti vinovata de fapt ca faci prea putin decat crezi ca ar trebui (sau ai putea) sa faci, chestiuni organizatorice, dogmatice..

Scopul final este mantuirea, cam abstract ai putea spune, dar daca esti pe drumul cel bun, in primul rand gasesti pacea, cred.

Alin, o fi clar pentru cine are pregatirea teoretica dar nu toti o au. Eu cred ca este bine sa fie pusa intrebarea si asa, mai ales daca vine din inima.
Si chiar cand ai pregatirea, ajungi adesea sa iti dai seama, cum spune Marius, ca nu esti la inaltimea dogmelor in care crezi. Citim despre asceza parintilor desertului, de ex., ori noi nu am ajuns inca sa ne domolim nici patimile cele mai elementare.

Dogmele sunt adevaruri vii. Ar trebui sa fie, pentru noi, mai bine zis. Adeseori noi am vrea sa fie, insa vedem in jur ca nu asa sunt traite de cei care ar trebui sa dea exemplu si asta ne doare. Atunci putem avea o criza si ne vine sa dam cu totul de pamant. Este de inteles, mai ales cand esti tanar. Daca ii spui unui om in situatia asta asa, ca pune o intrebare tampita, atunci mai rau in descurajezi. Nu crezi?

Mi-am dat seama de asta mai ales de cand sunt profesoara de religie (am elevi mai ales adolescenti si chiar tineri de 20-22 de ani). De alatea forme in bisericile unde ar putea sa se duca nu mai vad continutul. Se si slujeste in limbi moarte pe care ei nu le cunosc... E adevarat, nu asta e problema sophiei.

Sophia, e adevarat ca mantuirea vine prin Biserica si dogmele si riturile sunt acolo pentru ajutorul nostru. Dar e adevarat si ca, daca ele nu ne fac sa ne apropiem de Hristos, ceva nu e in regula cu felul in care sunt traite - atat de noi cat si de ceilalti. Trebuie sa pornim de la dragostea de Dumnezeu si de aproapele si de acolo sa construim restul.

"Credinta fara fapte este moarta". Nu stiu ce Sf. parinte a zis-o, dar asta am invatat eu in clasa a doua la religie. in manual avem o pilda cu un om care nu putea sa vasleasca decat daca avea 2 vasle: credinta si faptele bune. daca ii lipsea o vasla, oricare din ele, barca se scufunda. Teoria se vede in practica si invers.

Subiectul propus de tine este foarte profund si are de a face cu fiecare dintre noi. Eu am descoperit de curand un lucru, si anume ca sunt oameni care nu sunt religiosi, care nu citesc Biblia sau alte carti religioase, dar traiesc o viata curata, sunt sensibili fata de nevoile semenilor, au o viata de familie frumoasa, cu alte cuvinte oameni care au "fond" dar nu au "forma". Pentru ca mersul la biserica, cititul etc sunt forme care in lipsa unui fond sufletesc sunt nimic, iar din cate putem sa vedem in lucrarea Mantuitorului, El ne incurajeaza sa avem acest fond, sa avem aceste roade ale Duhului Sfant pe care unii le au fara sa fie neparat constienti de ele.

Mantuitorul Cristos este model pentru noi si in privinta felului cum trebuie sa traim, cum trebuie sa se manifeste credinta noastra, fata de El noi toti suntem ramasi in urma, insa putem invata de la El daca suntem deschisi.

Domnul nu a venit cu legi sau credinte noi, ci a venit sa implinesca acele valori vesnice ale lui Dumnezeu, dar pe care omul le uita si atunci si le uita si in ziua de astazi. Multumim totusi ca Marele nostru Preot are mila de slabiciunile noastre.

Credinta este rezultatul adus de mantuirea care ne-a fost oferita in dar, daca nu avem acesta certitudine a mantuirii, credinta noastra va fi oscilanta, nu ne vom considera nici prea buni, nici prea rai, bunicei si noi pe acolo. Domnul spune:"Stiu faptele tale, ca nu esti nici rece, nici in clocot. Pentru ca esti caldicel, am sa te vars din gura Mea". Grozav lucru este sa fi intr-o astfel de situatie, insa Dumnezeu vrea ca noi sa traim cu siguranta mantuirii, sa o punem la inceput de drum si nu la sfarsit ca si cum am primi-o ca rezultat al vreunei fapte de a noastra.

Pe scurt, crestini sunt cei care vor sa traiasca asa cum a trait si Mantuitorul. Scriptura spune: "Cine ramane in El, trebuie sa traiasca si el asa cum a trait Domnul"

Matale de la ce secta sunteti?