De acord că necredinciosul ateu are căutările şi năzuinţele lui, inocenţa şi curăţia lui (atât cât pot fi ignoranţa şi minciuna de inocente şi curate). Dar uneori vrea să îşi impună lumea de valori, şi încă în mod insistent ori chiar violent (ceea ce de fapt fac şi credincioşii, uneori) iar alteori se pune zgomotos pe treabă instaurînd ordini noi şi propunînd lumi noi (de pildă o eră nouă a educaţiei, drepturi noi etc.).
Aşadar ateul nu e domnişoară de pension, nici bebeluş care ţopăie prin fâneaţă după furnicuţe şi fluturaşi, ci e activ şi pus pe realizări şi astfel e periculos atât pentru el cât şi pentru semeni. Mintea lui e un pistol pus între tâmple, a cărui ţeavă se orientează când spre înlăuntru când spre în afară... Dă-i puterea pe mână, dă-i destinele lumii (familiei, echipei de la serviciu, echipei de fotbal/rugby/polo, cartierului, ţării) şi, ce vei vedea oare? Nimic nou. Cam tot ce vedem deja de mii de ani - începe bine şi sfârşeşte prost.

Nu căuta aşadar ca, din prea multă compasiune şi înţelegere, din înclinaţia inimii spre iertare, să laşi lucrurile nespuse pe nume şi să favorizezi prin oareşce pasivitate şi decizie sentimentală, pericolul modului de a fi ateu. Dacă nu îl cunoşti, crede-mă că am fost ateu convins, ani mulţi. E greşit, e morbid, e periculos, e rău. Şi pe sine se omoară şi pe alţii îi ispiteşte să cadă...
Aici aş chema-o pe oiţa noastră cea cugetătoare să îţi dezvolte tema ei preferată cu gândirea profilactică. Zău că ar merita, altfel te şi văd cum vei mângâia dulce pe ateul militant care taman a terminat de ruinat o biserică sau vreo învăţătură de credinţă, cum vei lăuda şi blagoslovi căpşorul lui de căutător al "adevărului"....

Acuma însă, tre să recunosc că nici eu n-aş şti ce să fac altceva. E de plâns, de răbdat şi de făcut statornică rugăciune la Dumnezeu pentru orice frate căzut între spinii tâlhăriilor de tot soiul. Dar mai întâi pentru sine. Mai ales când ştii din experienţele personale cât sunt de nenorocite şi păgubitoare pentru suflet căderea şi înşelarea. Şi cât de mult pesemne că lucrează încă, la adânc, chiar în propriul suflet, unde i-ai închinat palat prin trândăvia de azi şi prin ignoranţa personală dintotdeauna...

Îţi mulţumesc, frate Cristian, că m-ai tras de mânecă...:) Io sunt mai debil aşa, mă fură repede gândurile şi imaginaţia, emoţiile şi celelalte, precum ştii. Bine că omul nu e singur şi că mai are fraţi de credinţă să îl mai ciupească atunci când iarăşi se-îndulceşte cu picoteala...
Doamne ajută!

Și eu îți mulțumesc, din același motiv.

N-am avut în vedere ateul militant, ci pe cei care se manifestă ca oameni cumsecade pe forum și care poate vor să se lămurească pe ei înșiși în anumite privințe, nu neapărat să combată.

Și subscriu la ceea ce ai spus mai înainte, că ateul onest cu adevărat, sincer cu sine însuși, trebuie să meargă până la capăt în căutările sale și, prin urmare, nu va mai putea fi ateu. Iar dacă nu este sincer, sigur că nu mai poți să îl respecți. Însă cât de onești suntem noi, cei care ne-am despărțit cândva de necredință, ca să avem calitatea de a-i judeca pe ei? Am mers, oare, până la capăt? Eu, cu siguranță, nu.

Una este sa tolerezi necredinta si alta sa tolerezi necredinciosul.

Cel ce are dragoste pentru toate si toti poate face cu usurinta aceasta deosebire.

Cel ce are dragoste poate tolera si suferi pentru toti, oricat de mare ar fi necredinta lor, oricat de mari le-ar fi pacatele.

Poate astepta o vesnicie pentru fiecare faptura, poate spera nespus pentru fiecare suflet.

Caci dragostea este neinchipuit de mare si cuprinzatoare.

Este mai tare si luminoasa decat orice intunecime.

Nu respinge nicio faptura. Nu lasa pe nimeni in urma.

Foarte frumos spus!

Eu sunt un ateu militant. Poţi spune câ nu sunt cumsecade?
Am lipsit de aici mai multe luni şi poate sunt necunoscut pentru cei mai noi.

Când m-am referit la „ateii cumsecade” te-am avut în vedere :)
Nu mi s-a părut că ești prea militant, având, totuși, bunul simț să te numești agnostic, cel puțin în trecut.
Iar eu, deși mi-am schimbat numele de forum cam în perioada în care ai luat pauză, nu sunt tocmai nou pe-aici.

Și, apropo, mă bucur că ai revenit!

Cine eşti tu CristianR?
Exista diferite feluri de a milita. Depinde de moment, de situaţie şi de locaţie. Pe Facebook sunt muuuuult mai acid (a nu se citi vulgar sau nesimtit), deşi acolo activez cu numele întreg.

Şi eu mă bucur câ v-am regăsit. Nu ştiu cât voi activa, dar o să vesem.

În fine, fiecare este liber să militeze pentru credința lui. Dar ca să existe dialog trebuie ca fiecare participant să fie sincer, să nu se cramponeze de poziția sa cu orice preț, să fie deschis la argumentele celuilalt, să aibă o doză de îndoială în ceea ce privește propriile raționamente. Să admită că adevărul nu îi aparține, fiind mai mare decât el, să fie conștient că acesta se lasă descoperit mereu și mereu, fiind inepuizabil. De aceea, discuțiile se poartă între ce cred eu și ce crezi tu despre adevăr.
N.Priceputu :)