Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?
 

"Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?" sunt cuvintele pe pe care le rosteste Mantuitorul pe cruce. Tainice cuvinte. Cum oare a ajuns sa spuna aceste cuvinte cand stia ca va invia? Un raspuns l-am gasit la parintele Rafael Noica: "Hristos a trait realmente ce traieste tot omul... Fiindca nici cel din stanga Lui, nici cel din dreapta Lui nu putea sa faca asta. Nici eu, nici tu daca eram pe cruce n-am putea. Si a trait real starea noastra omeneasca pana la capat. Asta este solidaritatea lui Dumnezeu cu omul, chiar si in pacatul lui, El (Cel) fara de pacat.

Deci "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?" reprezinta omul neputincios, care in pacatul lui este – neaparat – si vesnic despartit de Dumnezeu.


Daca ati mai intalnit si alte talcuiri, va rog sa le postati.

A spus cuvintele: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit”, pentru că si-a impropriat firea noastră (omeneasca). Căci Tatăl nu este Dumnezeul lui Hristos, afară numai dacă, despărţind pe cale abstractă vizibilul de spiritual (adica firea dumnezeiasca de firea omeneasca), (Hristos) s-ar fi aşezat în acelaşi rând cu noi (oamenii), şi nici n-a fost părăsit vreodată de Dumnezeirea Sa, ci noi suntem cei părăsiţi si noi cei trecuţi cu vederea. Pentru aceea s-a rugat (ca om), pentru că si-a împropriat firea noastră (omeneasca).
Sfantul Ioan Damaschin - Dogmatica, cartea a 3-a cap 24.

parerea unui fir de praf
 

Au fost exegeti care au spus ca in acele momente Mantuitorul a parafrazat inceputul un psalm din Vechiul Testament: psalmul 22 al lui David.Deloc intimplator acest moment apare in Evanghelia dupa Matei (27:46) care la randul ei incepe cu aceste cuvinte ,,Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam" (Matei 1:1).Regele David a trecut la randul sau prin momente de tensiune interioara: ,,Pentru ce te mahnesti, suflete, si gemi inauntrul meu? Nadajduieste in Dumnezeu, caci iarasi Il voi lauda; El este mantuirea mea si Dumnezeul meu" (Psalmul 42:11) dar Credinta a biruit: ,, Nadajduieste in Domnul! Fii tare, imbarbateaza-ti inima si nadajduieste in Domnul!"(Psalmul 27:14).

Evanghelia lui Matei,teologic vorbind,este cea mai ,,iudaica"dintre evanghelii,intrucat autorul a insistat asupra continuitatii dintre mesajul continut in Torah si profetii veterotestamentari pe de o parte si mesianismul hristologic pe de alta parte.Continutul Evangheliei(,,Bunei Vestiri")ar fi, pe acest segment, demonstratia implinirii vechilor profetii de care au avut in vechime parte fii lui Israel.Strigatul este in aramaica,limba liturgica a comunitatii mateine.

Cat despre motivatia si semnificatia exacta,in contextul acelui moment, s-au dat numerose interpretari, insa subsemnatul,in calitate de fir de praf, se alatura celui care a spus: ,,Tragedia clipei ramine in afara oricarui comentariu uman"

Nu cunosc un alt motiv, dar as vrea sa intaresc faptul ca in calitate de om a spus aceste cuvinte, caci daca ar fi rostit in calitate de Persoana a Sfintei Treimi atunci formularea trebuia sa fie "Tatal Meu, Tatal Meu, pentru ce M-ai parasit?" Iar aceste cuvinte, pline de durere, smerenie si tragism, spuse de Mantuitor intaresc inca o data modul total in care Si-a asumat si S-a identificat cu firea noastra omeneasca, fire cazuta si pacatoasa, dar pe care trebuia s-o ridice si s-o transfigureze prin jertfa Sa.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Iar in ceasul al noualea a strigat Iisus cu glas mare, zicand: Eli, Eli, lama sabahtani? adica: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?
Iar unii dintre cei ce stateau acolo, auzind ziceau: Pe Ilie il striga Acesta.
Si unul dintre ei, alergand indata Si luand un burete, Si umplandu-l de oţet Si punandu-l intr-o trestie, Ii da sa bea. (Matei 27, 46-48).

Sfantul Ioan Gura de Aur sustine ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos a rostit cuvintele profetice Eli, Eli, lama sabahtani? dupa ce s-a luat intunericul, pentru a intelege iudeii ca nu murise pe cruce, ca El Insusi facuse intuneric pe pamant. A grait astfel "ca sa vada iudeii ca cinsteste pe Tatal pana la cea din urma suflare, ca nu este impotriva lui Dumnezeu. De aceea a si dat drumul la cuvinte profetice, marturisind Vechiul Testemant pana in cel din urma ceas. Si n-a dat drumul numai la cuvinte profetice, ci si la cuvinte ebraice, ca sa fie cunoscute si pricepute de iudei. Prin toate arata acordul Lui cu Tatal.
Dar uitat-te si acum la nerusinarea, la obraznicia si la nebunia iudeilor! Au crezut ca striga pe Ilie; si indata I-au dat sa bea otet".

Iisus Hristos şi-a asumat singur crucea şi singur a pătimit pe cruce, ca om, fără a cere ajutor de la Dumnezeu-Tatăl.
De aceea suferinţa lui este cea mai cumplită dintre toate suferinţele omenirii.
A acceptat aceasta din marea lui iubire faţă de noi.
Fără Jertfa Lui supremă, lumea, căzută în păcate grele, nu avea şanse de mântuire.
Dragostea lui nemăsurată şi faptul că era fără de păcat, i-au dat puterea să îndeplinească până la capăt misiunea pentru care venise pe Pământ.
Ajuns în culmea suferinţei, a rostit cuvintele "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit", dar nu în sens de cârtire.
Alţi oameni, cum ar fi mucenicii, au suferit şi ei chinuri grozav de grele, dar au fost ajutaţi şi întăriţi în patima lor de însuşi Hristos-Dumnezeu.

Aceste cuvinte sunt din psalmi. Prin aceasta Mantuitorul a vrut sa ne descopere ca nu este impotriva Vechiului Testament. Este strigatul umanitatii recapitulata de Hristos.

Parintele Nicolae Steinhardt spune ca in momentul in care Mantuitorul a rostit aceste cuvinte, natura omeneasca din Hristos pare sa fi covarsit oarecare timp - dupa cum, contrapunctic, a predominat natura divina pe muntele Tabor. Si adauga mai departe ca "omenescul a trebuit sa fie predominant; altfel tragedia era contrafacuta...".

Aceste cuvinte rostite de Mantuitorul, consemnate de Evanghelistul Matei, vor fi fost smintitoare pentru cei de fata, asa cum generatii intregi de crestini, se vor fi smintit de-a lungul timpului auzindu-le. Asta pentru ca nu sunt rostite de un simplu om pacatos si muritor, ci de Dumnezeu-Omul.

Hristos aflat pe Cruce nu pare a fi Hristos care I-a spus Sfantului Siluan Athonitul "Tine mintea in iad si nu deznadajdui".

Mantuitorul nu a urmarit insa sa sminteasca prin aceste cuvinte rostite pe cruce. Doar El a zis "vai celui prin care vine sminteala!". Nici nu S-a contrazis prin ele.

In acele momente Hristos a experiat ca om, purtand o fire partasa afectelor pacatului, starea de parasire ca agonie in fata mortii. Ne arata astfel ca incercarile din viata aceasta si moartea nu pot fi depasite niciodata de catre om fara prezenta lui Dumnezeu, fara a fi unit cu El. In aceste momente critice sentimentul parasirii, al instrainarii de Dumnezeu, doare mai tare decat chinurile mortii.

Este socul trait de om, soc creat de prapastia ontologica, cea de la moarte la viata, peste care acesta de unul singur nu poate niciodata trece fara harul si prezenta lui Dumnezeu.

De aceea, ca Unul ce a cunoscut suferinta parasirii, chinurile crucii si moartea, dar mai ales ca unul ce le-a biruit pe acestea prin Inviere, Hristos I-a spus Sfantului Siluan ca in momentele de parasire sa nu deznadajduiasca. Si aici vedem maretia nadejdii, una ce ne poate intoarce spre Dumnezeu, iar pe El Il poate intoarce la noi. Nadejdea in Hristos poate transforma parasirea in regasire.

Dumnezeu, Creatorul tuturor cele vazute si nevazute, Cel ce este din vesnicie in vesnicie este in primul rand Sfant. Sfant, Sfant, Sfant ii canta ingerii in Ceruri.
Separat de orisice inseamna pacat, Dumnezeu, in sfintenia Lui, a ales sa trimeata pe Fiul Sau pe cruce ca pret de rascumparare pentru noi. Iisus Hristos a fost trimis de Tatal ca sa ia pacatul meu si pacatul tau asupra Lui. "Pe Cel ce n-a cunoscut niciun pacat, El L-a facut pacat pentru noi, ca noi sa fim neprihanirea lui Dumnezeu in El." (2Cor.5:21)
Din pricina aceasta, a substituirii osandei ce trebuia sa pice asupra noastra, Hristos a fost parasit de Tatal. Hristos pe cruce a purtat pacatul meu si pacatul tau; nu era cu putinta ca Tatal, in sfintenia Lui, sa fie in partasie cu Cel ce imbratisase pacatul meu si al tau. Asadar, acolo pe cruce, a fost un timp, o vreme cat o vesnicie, in care Cel fara de pacat S-a facut pacat si a fost parasit de Tatal. Pentru acest ceas a plans Domnul in Ghetimani cand a zis: "Tata, daca se poate, indeparteaza paharul acesta de la Mine." Nu suferinta si nici rusinea ce urmau sa vina peste El, ci despartirea de Tatal aveau sa Ii fie cea mai grea incercare.