O profesoară de religie a mers cu un grup de elevi într-un pelerinaj la o mănăstire. Au venit cu ea si patru elevi care erau foarte obraznici. Tot drumul au făcut gălăgie. Profesoara sovăise înainte să îi ia la drum. Auzise că unul dintre ei se culca cu o colegă de clasă, si îsi asuma o mare responsabilitate dacă îi lua. Trebuia să fie foarte atentă. Dar s-a decis să îi ia.
La mănăstire, grupul s-a întâlnit cu un părinte cu viată sfântă, un pustnic care venise să se împărtăsească. Era foarte slab, din cauza posturilor aspre. Când vorbea despre Dumnezeu, avea ochii în lacrimi. Printre altele, le-a spus copiilor: - Trebuie să trăiti în asa fel încât, atunci când veti fi mari, să nu vă pară rău că v-ati pierdut tineretea. O singură viată avem în această lume. Să o folosim cât mai bine, pentru a dobândi raiul. Părintele nu le-a vorbit mult elevilor, dar cuvintele lui i-au impresionat pe doi dintre cei patru copii-problemă. Unul dintre cei doi era chiar cel care păcătuia cu colega lui. Pe drumul de întoarcere, ei au vorbit mult cu profesoara de religie. Pelerinajul i-a convins să îsi schimbe viata. Numai că ceilalti doi prieteni ai lor nu erau deloc încântati de această schimbare, pe care nu o întelegeau. Îi tot ironizau pe prietenii lor care nu mai mergeau în baruri si nici la petreceri zgomotoase. Acestia veneau rareori pe la petreceri si se purtau cu totul altfel decât înainte. De asta erau luati peste picior de colegii lor. Dar ei se hotărâseră să nu răspundă la ironiile celorlalti. Cei doi prieteni ai lor au râs o vreme de ei, tot încercând să îi convingă să nu mai meargă la biserică. Dar nu au reusit. Mai mult încă, unul din ei, văzând cum cei doi tineri duceau o viată curată, s-a dus si el de câteva ori la biserică. La început din curiozitate, dar până la urmă a începu să îi placă. Si astfel, datorită unui pelerinaj si întelepciunii unei profesoare de religie, trei tineri si-au îndreptat pasii pe calea mântuirii. |
|
O fată credincioasă a plecat cu colegii si cu diriginta ei într-o vacantă la munte. În fiecare seară, în fata taberei se organiza o discotecă. Aproape toti elevii dansau, dar fata îsi lua cartea de rugăciuni si se ducea să îsi facă canonul în camera bucătăresei sefe. Bucătăreasa, rudă cu mama fetei, era o femeie cu frică de Dumnezeu. Asa că s-a bucurat că fata vroia să se roage în camera ei.
Un băiat, care o plăcea pe fată, tot căuta să o găsească în discotecă, să o invite la dans, dar nu o găsea. Întâlnind-o la cantină, a întrebat-o: - Unde ai fost aseară? Nu te-am văzut la dans. Si nici în cameră nu erai. Ca să nu fie luată peste picior, fata i-a spus: - Am fost afară, dar am dansat foarte putin. După ce a primit de două ori acelasi răspuns, băiatul s-a hotărât să o urmărească. A văzut-o pe fată cum urcă la mansarda vilei, cu două cărti în mână. Abia după două ore a coborât. - Unde ai fost? Tot la dans? o întrebă băiatul, ironic. Ce ai citit? Văzându-i cărtile de rugăciune, se miră: - Tu mergeai să te rogi? De ce nu mi-ai spus? - Nu am vrut nici să sune a laudă si nici să mă iei peste picior. - Dar stii că si eu merg la biserică. - Părintele meu mi-a spus că nu trebuie să stie altii că îmi fac canonul. - Eu de când am venit în tabără nu m-am rugat deloc. Nici nu mi-am luat cartea de rugăciuni la mine. - Pe mine părintele m-a întrebat dacă o să îmi fie greu să îmi zic canonul. Mi-a spus că, dacă nu am conditii, să spun numai o parte. A zis să nu mă rog de fată cu altii. Dar m-a ajutat Dumnezeu si am găsit un loc în care mă rog fără să mă deranjeze nimeni. Si nici eu nu deranjez pe nimeni. - Dar de ce îmi ziceai că erai la dans, afară? - Nu vroiam să stie altii că mă rog. Nu vreau nici să fiu batjocorită de altii, dar nici lăudată de tine pentru că îmi tin canonul. |
Conversatie cu Dumnezeu
EU ȘI DUMNEZEU: CEA MAI FRUMOASĂ CONVERSAȚIE PURTATĂ VREODATĂ
Eu: Doamne, pot să-ți pun o întrebare? Dumnezeu: Sigur! Eu: Promite-mi că nu te vei supăra.... Dumnezeu: Promit! Eu: De ce ai îngăduit ca astăzi să mi se întâmple atâtea lucruri? Dumnezeu: Ce vrei să spui? Eu: Ei bine, astăzi m-am trezit cam târziu… Dumnezeu: Așa… Eu: Tocmai astăzi, mi-a luat o veșnicie să pornesc mașina! Dumnezeu: Bun… Eu: La prânz, am comandat un sandwich, însă mi-au făcut sandwich-ul greșit și a trebuit să aștept ceva timp până am primit ce am dorit. Dumnezeu: Hmmm... Eu: În drum spre casă, telefonul meu a murit chiar atunci când am răspuns apelului pe care-l primisem! Dumnezeu: În regulă… Eu: Și una peste alta, când am ajuns acasă nu doream decât să-mi relaxez picioarele în noul meu aparat de masaj și relaxare. Dar nu funcționa! Nimic nu a mers bine azi! De ce ai făcut asta? Dumnezeu: Păi… ia să vedem! În această dimineață, Îngerul morții a fost la căpătâiul tău și a trebuit să trimit unul dintre îngerii mei să se bată cu el pentru viața ta. Te-am lăsat să dormi până atunci! Eu (umilit): Oh! Dumnezeu: Nu am îngăduit ca mașina ta să pornească repede, deoarece pe drumul pe care trebuia să circuli era un șofer beat care te-ar fi lovit și accidentat foarte rău dacă ai fi fost atunci pe drum! Eu: (rușinat) Dumnezeu: Prima persoană care ți-a făcut astăzi greșit sandwich-ul avea o boală gravă și nu am vrut să iei boala, deoarece știam că nu-ți poți permite să-ți pierzi locul de muncă. Eu (jenat): Ok Dumnezeu: Telefonul tău a murit, deoarece persoana care te-a sunat avea de gând să dea o mărturie falsă despre ceea ce ai vorbit cu ea la telefon, astfel încât nu am îngăduit nici măcar să vorbești cu ea, în așa fel încât să fii acoperit. Eu (încet): Înțeleg, Doamne… Dumnezeu: Oh, cât despre acel aparat de masat picioarele… acesta avea un scurtcircuit care ar fi produs o avarie în seara asta, în casa ta. Nu cred că ți-ai fi dorit să stai în întuneric. Eu: Of! Îmi pare rău, Doamne! Dumnezeu: Să nu-ți pară rău, învață doar să ai încredere în mine .... în toate lucrurile care ți se întâmplă, fie ele bune sau rele! Eu: Mă voi încrede în Tine, Doamne! Dumnezeu: Și nu te îndoi niciodată, deoarece planul Meu pentru ziua ta este întotdeauna mai bun decât planul tău! Eu: Nu mă voi îndoi, Doamne! Și lasă-mă doar să-ți spun, Doamne, că Îți mulțumesc pentru tot ceea ce ai îngăduit să mi se întâmple astăzi. Dumnezeu: Cu drag, copile. A fost o zi în care, ca de obicei, am fost Părintele tău, iar Eu ador să am grijă de copilașii mei ...! |
Doi bărbați, ambii grav bolnavi, ocupau aceeași încăpere într-un spital. Unuia dintre ei i se îngăduise să se ridice din pat timp de o oră în fiecare după-amiază. Patul lui era alături de unica fereastră din cameră. Celălalt trebuia să stea tot timpul întins în pat. Cei doi au stat de vorbă ore în șir. Au vorbit despre soțiile și familiile lor, despre casele lor, despre munca lor, au depănat amintiri din armată sau din vacanțele petrecute.
În fiecare după-amiază, când cel de lângă fereastră se ridica, își petrecea timpul descriindu-i celuilalt ceea ce vedea că se întâmplă dincolo de geamul ferestrei. Celălalt începu astfel să trăiască pentru acea scurtă oră zilnică, în care lumea lui era în funcție de culoarea și de ceea ce se întâmpla în lumea din afară. Fereastra dădea într-un parc cu un lac. Rațe și lebede se jucau în apă, în timp ce copii se jucau cu bărcuțele. Tineri îndrăgostiți mergeau mână în mână printre flori de toate culorile, în timp ce în depărtare se ghicea prezența orașului. Pe măsură ce omul de lângă fereastră descria cu de-amănuntul toate acestea, cel din pat închidea ochii, imaginându-și această scenă pitorească. Într-o după-amiază caldă, omul de lângă fereastră descrise o paradă trecând. Deși celălalt nu putea auzi orchestra, putea însă, cu ochii minții, să vadă ceea ce celălalt descria cu atât de multe detalii sugestive. Și așa trecură zile, săptămâni și luni… Într-o dimineață, când a venit asistenta de servici să le aducă apa pentru a se spăla, a găsit trupul lipsit de viață al omului de lângă fereastră, care se săvârșise în pace, în timpul somnului. Femeia s-a întristat și a chemat personalul pentru a lua trupul neînsuflețit. La vremea la care a considerat că este potrivit, celălalt a cerut ca, dacă se poate, să fie mutat lângă fereastră. Asistenta a fost bucuroasă să îi îndeplinească dorința și, după ce s-a asigurat că totul este cum se cuvine, l-a lăsat singur. Încet, greu și dureros, acesta a reușit să se ridice în capul oaselor pentru a vedea, pentru prima dată cu ochii lui, lumea de afară. Încordându-se, se întoarse apoi spre fereastra de lângă pat. Și în fața ochilor a văzut un zid gol. Omul a întrebat-o pe asistentă cum a putut vedea fostul său coleg de cameră, care-i descrisese atât de multe minunății văzute pe fereastră. Asistenta i-a răspuns că omul era orb și nu a putut să vadă nici măcar zidul gol… Și, adăugă ea, poate că „a vrut doar să vă încurajeze pe dumneavoastră”. Este o mare bucurie să poți să-i faci fericiți pe ceilalți, în ciuda greutăților propriei existențe. Împărțite cu alții, supărările se înjumătățesc, în timp ce bucuriile se dublează. Dacă vrei să te simți bogat, atunci ia aminte la lucrurile pe care le ai și pe care nu le poți cumpăra cu bani. Pr. Savatie Baștovoi |
Un tânăr seminarist cânta la o biserică. Tuturor le plăcea glasul său. El însă era mai atent la melodie decât la text, si nu lua aminte la ceea ce cânta.
Într-o sâmbătă s-a hotărât să meargă în pelerinaj la o mănăstire aflată aproape de mare, pentru a sta de vorbă cu un părinte renumit. Când a ajuns acolo, a aflat că părintele era în spital, fiind grav bolnav. Seminaristul s-a gândit că, dacă tot a făcut atâta drum, cel putin să profite că e la mare si să facă o baie. Pe plajă a văzut o fată frumoasă, care nu purta sutien. De obicei nu-i plăceau astfel de fete, se gândea că sunt usuratice, dar aceasta l-a atras în mod deosebit. S-a îndrăgostit de ea. Au stat toată ziua împreună, noaptea au mers la discotecă si, în cele din urmă, biruit de poftă, tânărul a vrut să se culce cu ea. S-au dus pe plajă, s-au sărutat, dar la un moment dat, când tânărul i-a spus rusinat că nu s-a mai culcat cu nici o fată, aceasta i-a spus: - Până acum nu ti-am spus nimic despre mine. Te stiu de multă vreme. Stiam că esti seminarist, pentru că te-am auzit cântând la un botez. Si eu vreau să mă culc cu tine, si nu as avea nimic de pierdut. Nu mai sunt fecioară de doi ani. Mă culc cu toti băietii care îmi plac, si tu îmi placi foarte mult. Totusi, chiar dacă trăiesc cum îmi place, nu înseamnă că nu mă mustră uneori constiinta. Cu ce te alegi dacă te culci cu mine? O să facem ce vrei si, după aceea, o să îti pară rău. Sau, în cazul în care nu o să îti pară rău, atunci înseamnă că ceea ce a fost mai frumos în sufletul tău, mă refer la credinta ta în Dumnezeu, o să se stingă. Cum o să mai poti cânta în biserică dacă o să trăim în păcat? Si ce fel de preot o să iasă din tine dacă nu stii să îti păzesti trupul curat? La câte păcate am eu, nu vreau să te mai am si pe tine pe constiintă. Poate că dacă ai fi băut mai putină bere nu te-ai mai fi gândit la asa ceva. - Dacă o faci cu altii, fă-o si cu mine. Nu te îngriji tu de sufletul meu. Mai e timp să mă pocăiesc... Seminaristul a insistat, dar cu cât devenea mai insistent, cu atât refuzul fetei era mai puternic. În cele din urmă, văzând că nu o scoate la capăt cu el, fata s-a dus în camera ei. Rămas singur, privind marea, seminaristul si-a dat seama că numai Dumnezeu l-a păzit de cădere. Dis de dimineată i-a spus la telefon duhovnicului său prin ce ispită a trecut, si părintele i-a spus: - Ti-am atras mai demult atentia asupra faptului că vei fi ispitit să cazi, si mi-ai spus că Îl iubesti prea mult pe Dumnezeu ca să faci asta. Vezi, păcatul nu a venit la tine ca un taur negru, ci ca ceva frumos. Dacă nu te-ai fi dus pe plajă, totul ar fi fost bine. Dacă tineai mult să înoti, puteai găsi si tu un loc mai ferit, unde să nu fie piepturi goale si nici ispite peste puterile tale. |
Pentru a scăpa de stres, un crestin s-a apucat de yoga. La început făcea asanele ca pe o gimnastică, gândindu-se că nu poate fi nimic rău în asta. Duhovnicului nu i-a spus nimic, gândindu-se că nu îi va da voie să facă nici un fel de yoga. În câteva luni, trupul său a devenit mult mai suplu si mai armonios. Asa că s-a gândit că nu ar fi rău să practice anumite meditatii care să îi linistească mintea. "Asa cum pentru trup mi-a prins bine yoga, o să îmi prindă si pentru minte. Nu are cum să îmi dăuneze."
După câteva luni de yoga, timp în care se spovedea si se împărtăsea ca un fur de cele sfinte, diavolul i-a dat puterea de a misca unele obiecte si de a se ridica în aer. Omul si-a zis în sinea sa: "De acum cred că am ajuns la măsura Mariei Egipteanca. Mă voi duce să îl întreb pe duhovnicul meu dacă stie multi crestini care sunt la fel de sporiti ca mine". Ajungând la părintele Mina, acesta l-a întrebat: - Ce ti s-a întâmplat, fiule, de ai privirea atât de pierdută în ultima vreme? Ce e cu privirea asta fixă? - Părinte, mă concentrez mult în fata icoanelor, ca să le iau energia. - Cum spui asa o neghiobie? Tu crezi că energia icoanelor se poate lua, că o ia cine vrea? Crezi că e ca la magazin? - Dar cum e, părinte? - Când stăm în fata icoanelor, cerem ajutorul sfintilor sau al Maicii Domnului si ei ne ajută atât cât trebuie si asa cum trebuie. Nu e o autoservire, să îsi ia fiecare ce îi trebuie. Sfintii ne ajută pentru marea lor dragoste fată de noi, nu pentru că le furăm noi energia, stând cu ochii atintiti asupra icoanelor lor. Ce faci tu e tot o formă de vrăjitorie. - Totusi, părinte, dacă felul acesta de rugăciune dă roade? Stiu pe cineva care a ajuns ca marii sfinti, care ridică obiectele prin forta mintii si chiar zboară de la pământ, ca Sfânta Maria Egipteanca sau ca Sfântul Serafim de Sarov. Simtind mândria din vocea omului, care încerca să îsi ascundă virtutea sub vălul falsei smerenii, preotul l-a întrebat: - De câtă vreme zbori, frate? - De unde stiti, părinte, că zbor? - Te văd înselat de drac, si nu-i mare lucru că te ridică de la pământ. Si pe demonizati îi ridică, numai că o face fără aprobarea lor. Cu tine se poartă mai elegant. Omul s-a simtit lovit de cuvintele părintelui. Cei doi au început o discutie lungă despre yoga, în care fiecare căuta să îl convingă pe celălalt că are dreptate. - Vedeti, părinte, amândoi venim cu argumente, si nici unul nu îl convinge pe celălalt. Nu putem să cădem la pace? - Nu, frate, eu nu mă contrazic cu tine. Eu nu îmi apăr punctul de vedere. Eu stiu că adevărul este în Biserică, si numai în Biserică, si tot ceea ce îti spun nu are alt rost decât a te îndepărta pe tine de rătăcire. Dacă nu vrei să crezi ce învată Biserica, nu am cum să te conving. Nici o discutie nu prea are sanse de a-l convinge pe cel care se încăpătânează să creadă propriilor cugete si să nesocotească învătătura Bisericii. - Nu numai eu gândesc asa. - Da, nu numai tu, sunt mai multi, aveti chiar o traditie de asa-zisi întelepti si guru care s-au lăudat că L-au cunoscut pe Hristos. Dar, pentru crestini, celelalte traditii - fie ale yoghinilor, fie ale musulmanilor, fie ale africanilor sau ale budistilor - nu sunt altceva decât surogate. Discutia a continuat până seara. Înainte de a se despărti, părintele i-a spus: - Cu părere de rău îti spun că până ce nu vei părăsi practicile yoghine nu te mai pot nici spovedi, si nici împărtăsi. - De ce, părinte? - Pentru că nu vrei să fii al lui Hristos. - Ba vreau, părinte. - Dacă ai vrea, ai primi învătăturile Bisericii. - Părinte, dar eu vreau să cunosc adevărul, nu vreau nimic rău. Nu cred în reîncarnare, nu fac nici un fel de prostii - Multi au vrut să cunoască adevărul si au ajuns în iad. Contează nu numai să vrei să cunosti adevărul, contează si cum faci asta. Si câtă vreme nu părăsesti practicile yoghine, îi faci pe plac diavolului. O să mă rog pentru tine să îti revii. Dar câtă vreme faci tot ce vrei tu, esti ca păcătosul care nu vrea să părăsească păcatul. Ajuns acasă, omul a început să se roage ca Dumnezeu să îi lumineze mintea unde este adevărul. Rugându-se, s-a gândit că ar fi mai bine să îl asculte pe părinte. Că, si dacă acesta ar fi avut o părere gresită despre yoga, tot era mai bine ca el să se lase de această practică ca să se poată spovedi si să se împărtăsească. După ce s-a rugat, a văzut cum lucrurile din camera sa au început să se miste. Fără voia lui. Ba chiar la un moment dat a simtit cum o putere vrea să îl ridice de la pământ. S-a speriat tare. A pus mâna pe telefon, a sunat la un prieten si a cerut grăbit numărul de telefon al părintelui. - Părinte, sunt speriat, mi se miscă lucrurile prin casă, nu stiu ce să fac. - Părintii tăi locuiesc departe de tine? - Da, sunt la tară. - Atunci du-te să dormi la un prieten, la un coleg de serviciu. Si mâine după-masă, după ce te spovedesc, vin să îti fac o sfestanie. Nu te tulbura, e semn bun, e semn că diavolul s-a supărat că te-a pierdut din gheare. Mâine să vii neapărat la spovedanie |
Un om ducea o viată foarte curată: cât era ziua de mare nu făcea altceva decât să picteze icoane. Avea acest mare dar de la Dumnezeu si încerca să îl pună în valoare cât mai bine. Un singur neajuns avea iconarul: de când murise duhovnicul său, nu mai vroia să se spovedească. Se gândea că, dacă nu face păcate mari, nu are rost să îsi caute un alt duhovnic, că oricum nu va mai găsi un altul la fel de sporit.
Tot pictând icoane frumoase, iconarul devenise din ce în ce mai mândru. I se năzărise că a ajuns la mari măsuri de sfintenie si, pentru că mândria are nevoie de aplauze, L-a rugat pe Dumnezeu să îi descopere unui cunoscut duhovnic, părintelui Ioan, la ce măsură înaltă ajunsese. Dar, pentru a încerca să ascundă sub masca smereniei mândria sa, s-a mai rugat: - Doamne, dacă părintele îmi va da vreun canon, orice canon îmi va da părintele, îl voi face. Ajungând la părintele Ioan, omul i-a spus: - Părinte, am venit să vă cer cuvânt de folos si, dacă credeti că este nevoie, să îmi dati chiar un canon. - Nu ai canon de la duhovnicul tău? - De cinci ani a murit, si de atunci nu am mai făcut nici un canon. - Nu pot să îti dau canon fără să te spovedesc. - Părinte, nu vreau să mă spovedesc, dar, dacă sfintia voastră tineti neapărat să mă spovediti - Da, trebuie să te spovedesti. După spovedanie, dându-si seama că omul era biruit de diavolul mândriei, părintele i-a spus: - O singură sansă de mântuire ai: lasă-te de pictatul icoanelor. Vino aici si vinde lumânări la pangar. Iconarul a simtit că părintele i-a dat cu ceva în cap: - Cum, părinte, si cine mai pictează icoane? O puneti pe femeia de la pangar să picteze în locul meu? Nu stiti cine sunt eu? Nu vă dati seama ce nedreptate faceti dacă-i lăsati pe ceilalti fără icoanele mele? - Ascultă, frate, cu sau fără icoanele tale, lumea merge înainte. Nu se dărâmă lumea dacă tu renunti la pictat. Dar, dacă nu renunti la mândrie, te asteaptă iadul. Iadul, întelegi, iadul pe care stii să îl pictezi atât de bine în icoana Înfricosătoarei Judecăti. Iadul, frate, iadul. Iconarul trăia niste clipe groaznice. Vru să părăsească biserica, dar îsi aminti că Îi promisese lui Dumnezeu că va face orice îi va spune părintele Ioan. - Lăsati-mă putin să mă gândesc. - Nu putin, te las cât de mult vrei tu. Du-te acasă si mai gândeste-te. Dar dacă nu esti gata să te apuci să vinzi lumânări, să nu mai vii pe aici. Trei zile a stat acasă iconarul si s-a frământat. În acest timp încerca să termine o icoană cu Bunavestire, în care Maica Domnului stătea în fata Sfântului Arhanghel Gavriil. Îl apăsa cuvântul pe care l-a rostit Fecioara Maria atunci când îngerul i-a spus că Îl va naste pe Hristos: "Fie mie după cuvântul tău!". Asa ar fi vrut să îi poată spune si el părintelui Ioan, dar îi era foarte greu să facă această jertfă. Văzând însă că nu reusea în nici un chip să termine icoana, s-a gândit că pentru neascultarea sa harul lui Dumnezeu îl părăsise. Asa că a patra zi era din nou la biserica părintelui Ioan. Părintele i-a zis: - Dacă te întreabă oamenii de ce nu mai pictezi, să le spui că ti-a luat Dumnezeu darul. Du-te la lumânări si ai mare grijă la bani. Dacă iesi în minus, ne supărăm, spuse părintele, tratându-l cu indiferentă. Iconarul nu stia că, de când se spovedise la părintele Ioan, acesta nu mai mâncase decât pâine cu apă si câteva fructe. Postise pentru ca Dumnezeu să îi dea iconarului gândul cel bun. Primele săptămâni la pangar au fost crâncene pentru iconar. Veneau să îl vadă fostii săi colegi de breaslă, care acum îl luau peste picior. - Zici că ti-a luat Dumnezeu darul? Nouă de ce nu ni-l ia? Si băutură, si femei, si ti l-a luat tocmai tie, care erai atât de cuminte? Altii îl priveau lung, fericiti că au scăpat de un rival atât de talentat. După ce s-a obisnuit în noua postură, iconarul a primit canon de la părintele să spună rugăciunea lui Iisus. S-a ostenit cât s-a ostenit, după care rugăciunea a început să îi miste inima spre pocăintă. A simtit că inima îi era din ce în ce mai usoară, a simtit cum durerea care mai înainte îi apăsa capul dispărea încetul cu încetul. Sfătuit de părintele Ioan, se spovedea si se împărtăsea des. O singură dată s-a mai întristat: când din două icoane pictate de un fost ucenic de-al său a început să izvorască mir. Desi ucenicul picta mult mai slab decât el, totusi lui Dumnezeu îi plăceau mai mult icoanele acestuia. După o vreme, părintele l-a rugat să îi vândă toate pensulele si culorile sale. Iconarul i le-a dat de pomană, gândindu-se că nu îi vor mai fi de folos. Se apropia un an de când renuntase la pictură. Era a treia săptămână din postul Sfintelor Pasti. La spovedanie, părintele i-a spus: - Îti voi da un canon foarte greu: ai două zile să pictezi o icoană mare cu Învierea. Peste două zile vei pleca într-un pelerinaj la Sfântul Munte Athos si o vei dărui mănăstirii care îti va plăcea mai mult. - Două zile, părinte? E prea putin timp, cred că nu mai am timp să lucrez. - Ba ai, te va întări Dumnezeu. Si, când te întorci de acolo, după ce vei vedea icoane de o frumusete rară, să pictezi din nou. Gata, s-a terminat cu lumânările, de acum ai canon să pictezi din nou. Să te rogi si să pictezi. Când pictezi cu smerenie, ca un vrednic vânzător de lumânări, lumea are mare nevoie de icoanele tale. Aici sunt banii de drum, i-a spus părintele, binecuvântându-l. Si aici sunt pensulele tale, i-a mai spus, dându-i înapoi punga pe care i-o ceruse cu aproape un an în urmă. Iconarului i s-au umplut ochii de lacrimi. Nu credea că va mai picta vreodată. I-a multumit din inimă lui Dumnezeu, după care a plecat în fugă spre casă. Se grăbea să se apuce de pictat. Timpul era scurt, dar avea nădejde că, pentru rugăciunile duhovnicului său, va termina la timp pictarea icoanei. |
Colegele de serviciu de la fabrică, simtindu-se jignite de faptul că Mariana nu se uita la telenovele si nu puteau comenta cu ea ce se întâmpla pe micul ecran, s-au hotărât să sară toate în capul ei.
- Auzi, desteapto, crezi că dacă sotul tău a primit mostenirea aia tu trebuie să fii cu nasul pe sus, nu esti ca noi? - Ba da, dar mi se pare o pierdere de timp să stai în fata televizorului fără să vezi nimic care să îti fie de folos. - Dar ce, faci pe credincioasa? Ce, noi nu mergem la biserică? Sefa de sectie, mai înfiptă, îi spuse: - Esti mai proastă decât noi. Mariana răspunse cu voce calmă: - Da, sunt. Sefa continuă: - Esti o lenesă. Desi Mariana era o femeie harnică, nu o contrazise: - Da, sunt. - Esti o înfumurată, că nu vrei să fii ca noi. - Da, sunt. - Esti o habotnică. - Da, sunt. Programul de lucru se terminase. Una câte una, femeile se duceau la vestiar. O altă colegă, ca să facă pe desteapta, îi spuse: - Mariana, esti o eretică. Mariana tăcu, nu răspunse nimic vreme de câteva clipe. Apoi, cu o voce hotărâtă, răspunse: - Nu, eretică nu sunt. Doamne fereste. Si, spunând acestea, plecă si ea să se schimbe. În vestiar, o colegă care nu luase parte la mica ceartă o întrebă: - Spune-mi si mie, de ce le-ai lăsat să te jignească în toate felurile, dar eretică nu ai suportat să îti spună? - Pentru că celelalte jigniri mă ajutau să mă smeresc, să mă lupt cu mândria care zace în mine. Dar, dacă as fi acceptat să îmi spună eretică, ar fi însemnat că mă lepăd de Dumnezeul pe care Îl mărturiseste Biserica. Ar fi fost o lepădare de Hristos. Auzind explicatia, colega s-a mirat de răbdarea Marianei. Si a rugat-o să o ia si pe ia duminica la biserică. |
Un preot trecea odată pe lângă o casă care se clădea în cuprinsul parohiei sale și auzi pe un lucrător zicând: “Nu este îndeletnicire mai ușoară ca aceea de preot, căci nu faci altceva decât să te plimbi cu bastonul în mână și cu cartea la subțioară. Așa mi-ar plăcea și mie să lucrez”.
Ceilalți muncitori râseră, dar preotul se adresa celui care vorbise astfel și-l întrebă: - ”Cât câștigi dumneata pe zi?” - ”Șapte sute de mii”, răspunse acesta. - ”Ei bine, îți plătesc eu ceea ce câștigi într-o săptămână întreagă, numai vino cu mine”, zise preotul. Lucrătorul voi să schimbe vorba, dar tovarășii săi de lucru îl siliră să se țină de cuvânt. - ”Acum mergem să vedem un bolnav”, îl lămuri preotul. - ”Dar de ce boală zace?” întrebă muncitorul. - „De febră tifoidă”, răspunse preotul. - „Dacă e așa, se grăbi să răspundă lucrătorul, eu rămân afară, pentru că n-am zăcut niciodată de această boală și pot să mă molipsesc. Și apoi am nevastă și copii cărora le-aș putea duce boala”. - „Și pentru mine e același lucru, zise preotul, nici eu n-am zăcut de febră tifoidă, și am și eu nevastă și copii. Dar trebuie, dar, să mergi oriunde voi merge eu, căci așa ți-a fost vorbă”. Drept răspuns lucrătorul întreabă: - „După aceea unde mergi?” - „La niște copii bolnavi de râie al căror tată a murit de tuberculoză”. Fără să mai aștepte ce-i va spune preotul mai departe, muncitorul făcu câțiva pași înapoi și zise: - „Dacă este așa, sunt mai mulțumit cu meșteșugul meu și nu te mai invidiez”. - „Dragul meu! – îi spuse preotul. Știi foarte bine că aici în zona noastră a Dobrogei nu departe de satul nostru la Tichilești exista o leprozerie. Acolo păstorește fratele meu ca preot și merge la ei și-i împărtășește ca să aibă și ei bucuria mântuirii și unirii cu Hristos. Și mai știi că preotul consumă din potir întotdeauna ceea ce rămâne de la cei pe care i-a împărtășit. Fratele meu, preotul, de ani de zile bea din același pahar cu leproșii și Dumnezeu îl apără și-l păzește de tot răul. Dar așa știu oamenii să judece mereu pe preoți și nu-i văd pe cei care se jertfesc și se străduiesc în lumea acesta pentru salvarea sufletelor oamenilor. La noi se propovăduiește doar răul, iar binele este ascuns ostentativ pentru a nu fi vazut”. Câte minunate exemple de preoți vrednici nu avem în jurul nostru și nu-i vedem și nu le urmăm exemplul. Mass-media propovăduiește doar ce se vinde! Dacă undeva un preot se zbate zi și noapte în fel și chip și construiește azile, orfelinate și cantine pentru oameni nevoiași și necăjiți – pe nimeni nu interesează, pentru că nu este de senzație. În schimb acolo unde se aude că un preot s-a îmbătat, sau cine știe ce altceva a făcut, imediat televiziunea și presa câștigă rating, vinde din plin, pentru că răul se vinde cel mai bine. Așa se distruge societatea noastră și noi nu facem mai nimic să îndreptăm lucrurile. |
Ora este GMT +3. Ora este acum 11:07:26. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.