Fiul risipitor
 

In legatura cu tema Fiului risipitor as dori sa amintesc doua lucruri pe care le-am auzit in predica de ieri de la biserica: fiul risipeste fara sa fi adunat, caci averea pe care o primeste este un dar si ca nu este de ajuns sa te trezesti din pacat ("si-a venit in fire"), este important sa te si desparti de el: "ma voi duce la tatal". Bine au spus parintii: cel ce a fost trezit poate sa adoarma la loc. Astept si alte idei pe tema fiului risiitor.

Fiul risipitor are un tata credincios. Are o baza. Are niste valori morale de la care pleaca si la care se poate intoarce. Daca ar mai fi trecut cateva generatii, n-ar mai fi avut. Daca s-ar fi impreunat cu desfranate si ar fi avut copii cu ele, ar fi fost mult mai greu ca acestia sa se intoarca in calea cea buna. Poate doar printr-o intamplare intamplatoare, unii din urmasii lui ar fi ajuns sa se mantuiasca ori prin apropierea de vreo biserica, ori prin intermediul unui consort/consoarte credincoase. Poate unul din frati ar fi exemplu si pentru ceilalti, dar nu pentru toti. In orice caz, norocul fiului risipitor a fost ca a avut destul "ulei in candela" ca sa-i ajunga lumina sa gaseasca drumul spre casa. Dar nu stiu insa la cate generatii ar mai fi ajuns.

Pilda Fiului risipitor are multiple chei ermineutice posibile. Din perspectiva Fiului risipitor, ea ne vorbeste de vederea pacatelor si drumul pocaintei. Din perspectiva tatalui, ne arata cat de concret se manifesta dragostea si iertarea parinteasca. Din perspectiva fratelui cel mare, ne invata ca poti in continuare risipi virtutile, stand la sanul tatalui. Ca desi te bucuri din plin de averea sa, poti ramane ingust in intelegere si simtire.

Pe parcursul vietii avem, de cele mai multe ori, ocazia sa ne identificam cu fiecare din aceaste ipostaze. In oricare ne vom afla insa, trebuie sa avem raspuns bun, urmand calea cea buna.

Noua ni s-a spus ca noi tatal din parabola este chiar Tatal nostru cel Ceresc, iar noi suntem ori fiul risipitor, ori fiul cel mare.
Fiul risipitor este cel care se emancipeaza, devine individualist, dar in final isi revine in sine si se intoarce la Tatal. Fiul cel mare face trimitere si la Cain, care se intoarce de la tarina, si pe care il prinde invidia fata de fratele sau. Prin extensie, fiii cei mari sunt(em) si cei formalisti, care indeplinesc (indeplinim) ritualul religios exterior, dar nu mai vad (vedem) si nu il mai ajuta(m)/ iubesc (iubim) pe fratele nostru.

Eu nu m-am regasit niciodata decat in ipostaza fiului risipitor, si mai exact in hranirea cu roscoave. Caci din pacate desi mi se pun in fata bucate imbelsugate, eu tot cu laturi dau sa ma hranesc.

Secretul nu sta, intr-adevar, in a constata ca ne hranim cu roscoave, ci a dori ceva mai mult si a avea curajul de a ne scarbi de o asemenea hrana neindestulatoare.

Mi se pare extraordinara o ilustrare a fiului risipitor in viziunea lui Ilia Glazunov.


http://www.razbointrucuvant.ro/wp-co...l-son-1977.jpg

Sa retinem ca fiul risipitor dorea sa se hraneasca cu roscove, dar nimeni nu-i dadea. Asa ca diavolul te ajuta sa-ti cheltuiesti averea, sa-ti pierzi darurile, dar cand vine vorba de a te hrani, nu-ti da nici macar din cele ce se cuvin animalelor. Hrana te sustine in existenta, ori diavolul nu doreste decat moartea omului.

Doreste moartea spirituala, pentru ca de cea fizica avem cu totii parte.
Preotul spunea odata ca porcii sunt pacatele, iar roscovele sunt ceea ce simte omul dupa pacat. Din ce imi amintesc spunea ca la inceput roscovele sunt dulci apoi amare, la fel ca si pacatul, la inceput ne simtim bine cand il repetam apoi ne lasa un gust amar. De aceea spune ca fiul risipitor nu mai avea parte nici de dulceata pacatului macar. O data cu repetarea starea de bine incepe sa dispara tot mai mult, ramane doar obisnuinta si nevoia de a-l repeta.
In slujba de anul acesta preotul spunea ca fiul risipitor e cel ce vine in ceasul al doisprezecelea, ca talharul de pe cruce sau alti pacatosi ajunsi sfinti. Fiul de acasa e cel ce cade chiar la sfarsit, care pana atunci a facut fapte bune dar probabil s-a increzut prea mult in faptele sale.

Una din talmacirile acestei pilde este aceea ca in raport cu Dumnezeu, ii putem fi ca niste fii, argati, sau robi. Adica sa-L ascultam din dragoste, din obligatie sau de frica. Fiul din poveste, care ajunge rob diavolului, vrea sa se intoarca la tatal lui macar ca argat, dar este primit ca fiu.
Nu stiu unde ne plasam fiecare dintre noi vizavi de Dumnezeu, dar e tragic cand constatam ca ne purtam ca robi sau argati fata de ai nostri sau chiar fata de noi insine. Adica cand constatam ca facem anumite lucruri numai din obligatie sau de frica, nicidecum din dragoste sau placere...

Aici e lucrul minunat. Sa te vezi mic si Dumnezeu iti iese in intampinare. Ne lipseste smerenia. La noi este prezenta peste masura indreptatirea de sine.