Nunta + depresia
 

Buna ziua!
Va rog frumos sa ma ajutati cu un sfat.
Vin pe acest site in speranta unor pareri vazute <din afara> si la rece.
Sunt crestin ortodoxa si cunosc pe cineva alaturi de care doresc sa imi intemeiez o familie. Problema este ca de curand mi-a marturisit ca are probleme cu depresia si este in tratament continuu de peste 10 ani. Parca mi-a dat in cap. Imi doresc familie si copii. Dar boala si tratamentul ma fac sa ma ingrozesc cand ma gandesc la viitor. Ce parere aveti? ce e de facut?
Va multumesc.

Deși este foarte bine, nu este de ajuns să-ți dorești familie și copii. Ca să te angajezi într-o căsătorie, prima condiție care trebuie îndeplinită este să-l iubești pe celălalt. Dacă aceasta există, atunci vei putea purta împreună cu el toate greutățile, lipsurile, bolile, necazurile, pentru că viața (inclusiv în familie) înseamnă și cruce, nu doar bucurii. Și asta până la sfârșit. Tu vei trăi viața lui și el pe a ta; te vei bucura cu și pentru el, vei suferi cu el.

Dacă nu iubești, atunci totul va fi o povară, și la prima încercare mai serioasă vei da înapoi.

Depresia e o problema mare pentru ca insemna ca e indisponibil afectiv. Va fi in stare sa-ti ofere siguranta, sa te ocroteasca, sa te ajute, sa ia decizii importante legate de familie sau de el insusi? care este relatia lui cu Dumnezeu?
Incearca sa-ti dai seama daca nu ascunde dependente (alcool, medicamente, munca, pornografie) si de unde vine depresia asta (probleme in copilarie de obicei...probleme de sanatate..)...poate o sa te ajute sa te hotarasti. din punctul meu de vedere, e prudent si onest sa-i spui ca ai nevoie de timp de gandire si sa chibzuiesti bine ce e de facut. si roaga-te!
cea mai mare capcana ar fi sa te gandesti ca-l vei ajuta sa se vindece si sa-ti canalizezi intr-acolo toata energia.

Ioana5760: Înainte de toate, dacă eşti creştin-ortodoxă practicantă, presupun că te-ai rugat lui Dumnezeu, printre multe altele, ca să-ţi dăruiască omul potrivit pentru a întemeia o familie. E foarte posibil ca acest bărbat, cu neputinţele lui cu tot, să fie răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile tale. Gândeşte-te bine la asta, caută sfat la biserică, priveşte cu sinceritate în adâncul inimii tale şi nu te grăbi să fugi de cercetarea Domnului. Pentru că nu pot concepe să iniţiezi întemeierea unei familii fără iubeşti, nici nu te mai întreb despre profunzimea sentimentelor tale pentru prietenul tău. După cum foarte bine preciza N.Priceputul, dacă iubeşti din toată inima vei accepta învierea la pachet cu crucea şi pătimirea, fiindcă altfel nu se prea poate în lumea căzută.
Nu sunt de acord cu aşa-zisa indisponibilitate afectivă a persoanelor care suferă de depresie. În afara cazurilor foarte rare de moştenire genetică, depresiile sunt consecinţe ale dezechilibrelor afective dobândite în urma unor experienţe de viaţă traumatizante. Iar iubirea este calea cea mai eficientă către refacerea durabilă a echilibrului afectiv. Dacă n-ai observat nimic neobişnuit în timpul petrecut împreună şi a fost nevoie de o mărturisire pentru a afla de suferinţa lui, înseamnă că el se simte mult mai bine în prezenţa ta, iar perspectiva căsătoriei are efecte benefice asupra psihicului său. Abandonându-l acum, practic îl trimiţi în infernul deznădejdii de unde îi va fi greu să mai iasă vreodată.

Intru totul de accord cu tine. Numai iubirea poate sa ajute la echilibrarea afectiva a unei persoane care sufera de depresie. De fapt, depresia este o boala care nu se poate vindeca pe deplin, dar cu tratament adecvat se poate tine sub control. Si intr-adevar doar IUBIREA celor din jur va face marea diferenta.

Cred ca e periculos ca cineva sa gandeasca astfel-o vad de-a dreptul ca pe o ispita! Nu cred ca, daca te rogi lui Dumnezeu pentru un sot bun, iti va trimite unul de care sa te indoiesti ca e bun pentru tine, sau care sa te tulbure in asa fel. Casatoria e in primul rand bucurie, liniste si siguranta -acesta e fondul ei, numai asa cei doi pot trece impreuna prin toate necazurile.
Si apoi, nu cred ca Dumnezeu ne trimite pe cineva anume. Alegerea e a noastra, si lui Dumnezeu Ii place-asa cred- sa alegem cu intelepciune.
Eu nu spun acum ca acest om nu e bun, ci doar ca trebuie sa cerceteze ca sa fie convinsa in inima ei ca merita! Si o fata nu trebuie sa se marite cu un depresiv pentru ca sa-l ajute sa se vindece- chiar daca, prin dragoste autentica si inteleapta, acest lucru probabil se va intampla-ci o face pentru ca simte si stie ca mirele ei e cel de care poate asculta (iar acela sa asculte de Hristos), caruia i se poate supune si pe care il respecta.
Sigur ca perspectiva mea este din punctul de vedere al fetei - dar ea este cea care a pus intrebarea ...

Dar voi doi de cat timp va cunoasteti? Daca ati ajuns sa va ganditi la casatorie inseamna ca va simtiti bine impreuna; el a vrut sa fie foarte sincer cu tine, ca sa faci pasul - daca vrei - in deplina cunostinta de cauza. Poate ca ar fi bine sa aveti o discutie - tot impreuna - si cu medical care il trateaza. El iti va putea spune mai multe despre cum poate influenta starea lui o posibila casatorie. Doamne ajuta!

Cred mai degraba ca e vorba de lipsa de optiuni.

Numai tu poti lua o asemenea decizie , de a-ti petrece viata alaturi de el, doar sufletul si inima ta iti pot spune , nimeni din lumea asta nu poate……

Zi mersi ca e diagnosticat si ca se trateaza! Sunt o gramada de oameni deprimati si depresivi care nu beneficiaza de nici un tratament, plus unii psihopati nediagnosticati, care le fac viata amara celorlalti. Daca omul se trateaza inseamna ca vrea sa-i fie bine, lupta pt asta; altii se complac in depresie si trag si pe ceilalti dupa ei. Sau, devin asazisi adictivi, care-si imagineaza, cred ca fericirea lor depinde si e de datoria celor din jur, apropiatilor, eventual îi învinuiesc cand nu e asa. Dupa parerea mea, o persoana in tratament e cu un pas inaintea celorlalti, atata timp cat are incredere si trat functioneaza. Pana sa aflati, s-a purtat normal, sau ati descoperit dvs ca nu e in regula si abia atunci v-a marturisit?

Partea pe care tu o numeşti "ispită" este cât se poate de valabilă şi are inclusiv susţinere evanghelică. N-am spus că Dumnezeu îţi paraşutează din cerurile înalte bărbatul/femeia perfect/perfectă direct în braţe, dar chiverniseşte pe căi tainice intersectarea cu persoana de care ai nevoie. Nu se întâmplă întotdeauna aşa, dar se întâmplă şi aşa. Cred că depinde de intensitatea şi curăţia credinţei, de felul cum rugătorul se pregăteşte pentru întâmpinarea darului lui Dumnezeu şi de alţi factori (mijlocirea Bisericii, kairosul etc.).
Îţi dau dreptate însă când afirmi că matrimoniul din filantropie impersonală nu numai că nu funcţionează, dar chiar are efect catastrofal, de bumerang, asupra amândurora. Singurul liant al căsătoriei este iubirea întârită de rugăciune, restul sunt autoamăgiri şi amăgiri care, mai devreme sau mai târziu, conduc la eşec existenţial.

Ciudat totusi ca exista atatea prejudecati fata de oamenii bolnavi (diagnosticati, in tratament). Astazi am intalnit la biserica o vecina de la noi de pe scara, i-am spus sotului, si zice "nu te mai baga in seama cu aia, ca e nebuna". Oare ce-ar zice sa stie ca si eu am fost la doctor si am primit medicatie tot pt o problema de genul (depresie)? I-am spus parintelui dupa slujba si m-a certat, a zis ca nu ma rog deajuns (e adevarat, dar...). Apoi am intrebat ceva pe dna preoteasa. Dc i-o fi zis si dn-ei parintele ulterior sa nu se mai bage-n seama cu mine???

In legatura cu problema mentionata pe acest topic: ca si solutie concreta intai ar fi util sa incercati o discutie cu viitorul sot, sa vedeti care e motivul care l-a determinat sa aiba aceasta depresie. Apoi sunt convins ca daca doi oameni se iubesc cu adevarat, se poate gasi o solutie la orice problema. Ce a fost in trecut- daca eventual a trecut printr-o intamplare nefericita ori deceptie- e la timpul trecut si conteaza ce va fi de acum incolo.
Daca nici aceasta metoda nu functioneaza, atunci se poate discuta cu un psiholog- exista tratament impotriva depresiei.

Si totusi, sunt atatea boli care pot aparea pe negandite pe parcursul vietii. Oricand s-ar putea intampla, Doamne fereste, cu oricare dintre noi, vreun accident grav. Si atunci sotul sau sotia ar trebui sa isi asume responsabilitatea, ca de aia casnicia e la bine si la rau, nu?
Adica si daca iei unul foarte sanatos, nu ai nicio garantie ca peste o luna sau peste vreun an sau peste zeci de ani nu se va imbolnavi de vreo boala grava, care ar necesita si mai multa grija decat o depresie. Sunt niste riscuri pe care trebuie sa ti le asumi.
Dar daca dragoste nu e...

In rest, sunt de acord cu Fallen ca sunt in societate atatia oameni care ar avea nevoie de ajutor de specialitate si le fac altora viata amara, acesta macar se trateaza.

Ai dreptate, Glykys. Niste prieteni s-au casa torit acum cativa ani, au facut si un bebe, apoi ea a facut Hodgkin si dupa vreo 2 ani de suferinta (coma, citostatice) asta vara a murit. Nu sti niciodata ce-ti rezerva viata...

Eu zic ca e o diferenta intre cele doua situatii, si nu e atat de subtila, mai ales pentru tine.

Una e riscul, alta e un handicap serios, din start.

Serios, crezi ca iubeste cineva sa duca un depresiv in spate?

Adica din start, relatia ar trebui sa arate putin mai colorata in bine, nu sa miroasa a catastrofa de la inceput.
Ma rog, nu stiu ce forma de depresie are si ce alte calitati o fi avut respectivul pe langa, dar cum s-a enuntat problema, nu par a fi asa multe ci avem mai degraba de a face cu o persoana (autoarea postarii) cu f. putine posibilitati de alegere.

Nici nu se compara cu situatia de a duce in spate o viata intreaga pe cineva cu o boala psihica severa.
Prin comparatie, ce s-a intamplat mai sus nici macar nu poate fi numit o intamplare nefericita.
Macar el a ramas cu niste amintiri frumoase si un copil care sunt sigur ca il iubeste enorm si nici nu e la o varsta la care sa nu poate sa o ia de la capat.

Condiția ar fi iubirea deplină, desăvârșită în Hristos, care depășește condiția umană și nivelul pur fizic, material.

Haideti sa revenim putin cu picioarele pe pamant.

Păi dacă vorbim de iubire (și de ce altceva să vorbim când avem în vedere căsătoria?), ea nu prea are obiceiul să stea cu picioarele pe pământ. Are obiceiul de a fi neînțeleaptă, nebună, de a risca totul.

Crucea însăși, după Apostolul Pavel, este nebunie (pentru lume); adică jertfa lui Hristos, dar și a noastră. Lumea, acum ca și atunci, este pragmatică, înțeleaptă, își face calcule, socoteli, analizează, raționează, cumpănește.

Este adevărat că și Mântuitorul ne dă pilda cu împăratul care, înainte de a pleca la război, își face socoteala dacă va putea sau nu să biruie, iar dacă vede că nu, să trimită solie de pace. Prin urmare, chibzuiala este, și ea, recomandată de Dumnezeu, este o virtute.

Dar când să fim chibzuiți și când să fim nebuni?
Având în vedere că Domnul ne cheamă la cruce, să-I urmăm Lui și, prin urmare să ne asemănăm cu El, ne cheamă deci să nu ne iubim pe noi înșine, să nu ne facem griji pentru noi, dacă ne va fi bine sau rău, ci grija noastră să fie mai mult pentru ceilalți: să le facem lor ce am vrea să ni se facă nouă. Să trăim în locul lor, să purtăm durerile, bolile lor. Adică să-i iubim cu dragoste dumnezeiască.

Atâta timp cât dragostea noastră este curată, liberă de orice păcat, de egoism, cred că trebuie să facem ceea ce ne îndeamnă ea; dacă o facem pentru Dumnezeu și pentru omul iubit. Puterea de a birui bolile nu o vom putea anticipa cumpănind, pentru că nu de la noi vine. Dacă credem că putem anticipa tot ce va urma, înseamnă că excludem lucrarea lui Dumnezeu cu noi. Or, atunci când Îi faci Lui loc în căsnicia ta, vei avea parte de surprize, de ajutor nebănuit, atunci când nu te aștepți. Și de dureri, dar și de puterea de a le birui.

De aceea cred că singurul lucru care contează este dacă-l iubești, dacă simți din toată inima că vrei să trăiești și să mori cu el, dacă simți (în cazul de față) că depresia lui este depresia ta.

Poți, oare, să stai pe mal cumpănind, când vezi că cel pe care-l iubești ca pe tine însuți se îneacă? Ori reușești să-l ajuți, ori mori împreună cu el. Însă dacă simți o ezitare, e mai bine să rămâi pe mal.

ganduri
 

Intai de toate va multumesc din suflet pentru mesaje si tot ceea ce ati scris.
Am sa mai adaug ceva detalii si ganduri de-ale mele.

Eu 39 ani, el 39 ani, amandoi cu studii superioare, ne cunoastem de jumatate de an. Amandoi crestini ortodox, mergem la biserica, ne spovedim, vorbim despre ce citim in carti ortodoxe, el tine posturi cat poate, mai mult el decat mine…ne straduim.

Prietenia o devem cu un rost, adica sa ne cunoastem cat mai bine pentru casatorie, nu sa piedem vremea.

Dupa ce mi-a spus de ce sufera, mi-au explodat in cap mii de intrebari privind viitorul.
Am doua strari contradictorii, pe de o parte mahnire si multe intrebari, iar pe de alta parte parca o multumire ca stiu adevarul din timp si nu mi l-a ascuns. Dar oare ce mai trebuie sa aflu?

Din ce mi-a povestit problemele i se trag de la situatia din familie. Desi provine dintr-o fam. cu studii superioare, au existat certuri in casa, tensiuni, ura, resentimente, o atmosfera de suferinta si chin, de mic copil pana in prezent tot asa este in casa la ei. Probabil au fost mai multi factori care din mandria lui de barbat nu o spune, astea fiind si iubiri din trecut.
Cum se manifesta el inainte de a incepe tratamentul nu stiu, si nici nu am pe cine sa intreb dintre rude, pentru ca nimeni nu stie decat cei din casa. Noi nu locuim impreuna asa ca nu pot scotoci prin hartii dupa ceva acte medicale sau dupa medicamente sa vad cam ce ar fi.

Nimeni nu stie viitorul si riscurile privind sanatatea. Eu acum sunt bine iar el nu, dar viitorul nu-l stie nimeni, nimeni nu e scutit de boli si intamplari nefericite si oricand pot cadea si eu in depresie sau alte boli, fiind in situatia ca altcineva sa aiba grija de mine.

Exista o diferenta intre cele doua situatii, cea dinaintea casatoriei si cea de dupa.
Cand doi se casatoriesc si sunt bine sau bine in linii mari, iar peste ani apar probleme de sanatate sau altele e una, trebuie sa le ducem pentru ca de asta am jurat in biserica sa fim impreuna la bine si la rau. Acum eu vorbesc teoretic, cei casatoriti probabil zambesc ca sunt visatoare, ca nu stiu practic daca le pot duce sau nu.
Dar situatia unei persoane inainte de casatorie e diferita. Putem pune punct mai devreme. Pe langa sentimente mai trebuie si minte. Cel putin asa sunt eu, mai cerebrala, ascult si de inima, dar si de minte, si mai cer si o parere la cei din jur, la cei din casa.

Parca plec cu stangul. Una e sa plec la drum cu un om cu probleme de inima, de ficat, bila, care toata viata va lua tratament, regim si alta cu ce ma confrunt acum.

Am multe intrebari si multe frici: vreau sa am langa mine un om pe care sa ma bazez, care sa-mi ofere siguranta si incredere, nu sa-l urmaresc mereu daca isi ia tratamentul, sa nu bea alcool, sa nu faca urat prin casa, iar la derapaje sa-l duc de mana la doctor. El e un tip linistit, dar ma gandeasc oare acesta este felul lui sau e linistit datorita tratamentului? din cate am citit pe internet depresia poate fi doar ce se vede, varful icebergului, se pot ascunde mai multe de fapt dedesubt, schizofrenie, boli de temut; depresia se poate ameliora chiar vindeca sau agrava, cine poate sti. Nu vrea sa-mi spuna cine e medic, evita, si chiar sa-mi spuna numele medicului, singura sa fac investigatii nu pot ca e confidential. Poate e ceva ce e tinut sub control din moment ce poate face serviciu, daca ar fi ceva mai grav nu ar mai putea lucra. Incepusem sa ma gandesc sa investighez, chiar lucreaza unde zice sau numai spune ca merge la serviciu.

Imi doresc un copil, un copil sanatos, am 39 ani, timpul nu merge in favoarea mea; el fiind sub tratament este exclus un copil, plus ca se mosteneste...

Imi place cum spune dl. N.Priceputu despre iubire: “ea nu prea are obiceiul sa stea cu picioarele pe pamant. Are obiceiul de a fi neinteleaptă, nebuna, de a risca totul”.
Foarte frumos ceea ce spune, dar iubirea asta o gasim in filme, romane de dragoste, poezii, o gasim cand citim carti ortodoxe, la sfiinti etc. Aceasta iubire nu se gaseste in viata reala, noi suntem oameni, nu putem iubi asa, dar tindem spre ea. Poate fi si in realitate traita de noi aceasta iubire nebuna, noi o traim ca pe o patima nebuna, iubim patimas, mergem cu ea pana dam cu capul in zid.
Bine spune “Lumea, acum ca si atunci, este pragmatică, înteleaptă, isi face calcule, socoteli, analizează, rationează, cumpăneste”. Iubirea e foarte frumoasa, te face sa te simti minunat, dar ne trebuie si minte, sa gandim ce facem.

“Poti, oare, sa stai pe mal cumpanind, cand vezi ca cel pe care-l iubesti ca pe tine insuti se ineaca? Ori reusesti să-l ajuti, ori mori impreună cu el. Insa daca simti o ezitare, e mai bine sa ramai pe mal”.

E o cruce grea inaine, dar cine vrea cruce???
Imi trebuie mai multa rugaciune dar e greu ca ma simt imprastiata.
Si timpul ma preseaza, parca sunt in criza ca nu am timp.

Deocamdata e prea devreme sa fac vreo miscare, stau langa el, ma mai gandesc, mai vorbesc cu el si cu voi.

În orice caz, nu e bine să iei o hotărâre sub presiune. Frica e un sfetnic rău. De nimic nu trebuie să te temi când ești cu Hristos, nici măcar de trecerea timpului. Am convingerea că viața se poate împlini și fără familie sau copii, după cum poate fi neîmplinită avându-le pe acestea. Harul este cel care le împlinește pe toate.
Cred că dacă gândești și simți așa vei putea alege în deplină libertate și vei alege bine. Dumnezeu să vă lumineze!

Ai primit câteva întrebări/ gânduri la care ader:

- Înainte de a-ţi spune că are depresie, ţi se părea ceva în neregulă cu el? Cum se manifestă concret această problemă?

- De unde ştii că starea depresivă nu se va vindeca, sau va fi menţinută sub control?

- Ce părere ai de un om considerat sănătos, dar trufaş, iute la mânie...?

Părerea mea este că în citatul de mai jos ar trebui pus în ghilimele atributul "înţeleaptă"...
"Lumea, acum ca și atunci, este pragmatică, înțeleaptă, își face calcule, socoteli, analizează, raționează, cumpănește."

Apropos şi de cele rămase de la Isaia "şi dreptatea noastră, toată, ca o cârpă lepădată" [înaintea Ta].

Desigur, decizia e a ta şi nu trebuie să te înhami la ceva ce nu poţi duce...

Corect. Mulțumesc pentru ghilimele.
Încă un gând pentru Ioana: Cred că deciziile importante e bine să fie luate nu doar în urma unor analize mai mult sau mai puțin reci, ci după ce vom fi lăsat gândurilor și simțămintelor un răgaz să crească, să se coacă, să se așeze, să se liniștească. În această stare, dacă te vei și ruga, cu inima deschisă către răspunsul lui Dumnezeu pentru tine, cred că vei face alegerea cea bună.

1. Nu mi se parea ceva in neregula cu el. Ne si cunoastem de putin timp, de jumatate de an. Nu am trecut impreuna prin chestii de viata grele care sa implice dureri si socuri - boli, spitalizare, decese ale parintilor/rudelor sau altele si nu locuim impreuna ca sa-l vad acasa cum e. Am observat ca nu consuma alcool deloc. Altfel e destul de controlat. Concret nu stiu cum se manifesta ca e sub tratament, nu stiu daca il cunosc, de asta si spuneam ca e linistit, dar oare el e asa sau nu. Pare un om normal, de asta mi-a cazut ca o bomba in cap. Un pic mi s-a parut in neregula graba spre casatorie si declaratii de iubire, ma cam sperie repezeala si ca "esti de-acum a mea", iar eu il mai temperez facand glumite ca trebuie sa ne mai cunoastem, ca daca "sunt o sotie care arde pana si oul fiert ce se face? da divort?"
2. Nu stiu.
3. Proasta. Nu stau alaturi de un om trufas si iute la manie, nervos.

Nu e o idee rea să vă mai cunoaşteţi, în timp... Până la urmă problema s-ar putea să nu fie depresia, ci graba asta a lui...
La chestiile mai grele de viaţă nu ştim niciunii cum reacţionăm.

Totusi, permiteti-mi sa raman la parerea mea ca un bolnav diagnosticat si tratat e mai "safe" decat un om aparent sanatos, dar care nu sti ce ascunde, ce zace in el mocnit. Apoi stiu ca depresia asta mai e si simptomatica, poate apare ca urmare a unor situatii de viata suprasolicitante, si oputem experimenta, din pacate, oricare dintre noi. Nu e vorba neaparat de schizofrenie sau boala bipolara, care intr-adevar sunt incercari grele. Bine, acum daca dumnealui se asteapta sa-l vindecati dvs de depresie...e putin hazardat. Desigur, il puteti ajuta substantial, sustinandu-l, ajutandu-l sa-si indeplineasca ceea ce si-a dorit si nu a putut pt ca nu a avut sustinere din partea apropiatilor, pana acum, dar...in primul rand, unele lucruri, dorinte trebuie sa ti le indeplinesti singur (si eu am ajuns la aproape 36 ani la concluzia asta) si 2), de boala nu te poate vindeca nici doctorul, decat numai prin bunavointa lui Dumnezeu.

Daca aceasta depresie se datoreaza doar problemelor din familia lui, atunci ar trebui sa mearga la un duhovnic foarte bun si sa incerce sa duca o viata duhovniceasca autentica. Depresia provine din deznadejde, care este, de fapt, un foarte mare pacat.

Hristos este bucurie, nu deznadejde. Niste Sfinte Masluri, spovedania si impartasania, sfestania acasa l-ar ajuta cu adevarat. Toate aceste probleme ar trebui privite dintr-o alta perspectiva. Pur si simplu ar trebui invatat sa ierte si sa se inteleaga pe el insusi. Numai un duhovnic bun l-ar putea ajuta sa renunte la medicamente definitiv.

E post si ar trebui sa va spovediti si sa va rugati. Cine e depresiv sufera, de fapt, de mandrie, caci n-a invatat sa ierte, ci doar sa-si judece semenii. Cand admit ideea ca pacatoasa cea mai mare sunt eu, atunci nu mi se pare greseala fratelui atat de mare.

O mana calda intinsa, un cuvant bun, intelegerea cauzelor depresiei pot fi ,,medicamentele'' ideale. Plangem cu cei ce plang.

Indiferent daca te vei casatori sau nu cu el, ai putea sa-l ajuti, mergand impreuna cu el la mai multi duhovnici si stand la Sfinte Masluri, facand pelerinaje. Dumnezeu poate sa-l vindece cu adevarat.

Păcat că n-ai lăsat mesajul în prima versiune publicată... Adaosul hiperrealist i-a diminuat din profunzime.

Nu cred că bărbatul acela se aşteaptă la vindecare din partea Ioanei, ci la ceva mai mult decât atât: un sens în viaţă. Poate o să să vi se pară că exagerez, dar în momentul acesta, pentru el, Ioana este o icoană a lui Hristos şi încă una chiar făcătoare de minuni.

Ai atins nişte aspecte demne de luat în seamă! Sunt de acord cu ce scrii aici.

antonia, de acord cu tine in mare parte.

Dar in depresie nu ajunge. Ideea e sa nu renunte la tratament; depresia nu trece doar asa ca duci o viata duhovniceasca autentica. E o problema psihica care trebuie luata in atentie, asa cum a facut-o el; de-asta ia tratament.

Apoi, depresia NU se mosteneste. Asta e un mit. Te poti naste cu un temperament melancolic, ceea ce nu e nici pe-aproape la fel cu depresia. Depresia apare ca si consecinta la anumite trairi traumatizante; ca si la el, scandaliurile din familie. Si, cel putin 18 ani, nu poti scapa din familie doar pentru ca nu iti place comportamentul lor; familia nu ti-o alegi. Dupa ani de zile de scandaluri, nici nu e de mirare ca intri in depresie.
Omul, totusi e responsabil; daca nu era, se complacea in problema care o avea, nu lua tratament; si e un tratament care va trebui sa-l ia foarte mult timp, poate chiar toata viata; dar pentru asta nu trebuie dat la o parte. Un om depresiv care e sub tratament, nu e un pericol. E un om responsabil, care stie ca are o problema si care vrea sa o trateze.

Intrebare: el sta tot cu parintii?
O sa iti spun de am am intrebat, dupa ce imi raspunzi.

Da, sta tot cu parintii. Zice ca se descurca impreuna mai bine cu banii si ca are mancare gatita. Nu stie sa-si gateasca nimic.

Nici eu nu cred ca depresia se mosteneste. Fiecare om are o cruce de dus. Daca-L scoatem din ecuatie pe Dumnezeu, nu e deloc bine. Cunosc mai multe perssoane care au trecut prin situatii asemanatoare si au reusit sa scape de depresie si sa renute definitiv la medicamente dupa ce au luat legatura cu un duhovnic bun. Unele dintre ele, cazand din nou in mandrie, au avut parte de alte incercari. Incercarile din viata au rolul de a ne face mai intelepti. Hristos a venit in lume bland si smerit si vrea ca noi sa ne asemenam cu El. De aceea, scopul nostru trebuie sa fie dobandirea smereniei. Daca eu ma consider pe mine cel mai pacatos, nu ma mai poate supara o jignire din partea aaproapelui.

In cazul de fata, omul sta cu parintii. Are curajul de a locui in alta parte? Are dorinta de a se implica si el in treburile casei? Sau vrea ca sotia sa-i asigure totul... Cu depresivii trebuie sa mai fii si dur uneori si sa-i trezesti. Caci motivul suferintei poate fi nerealist. Cum sa nu se implice in treburile casei in secolul XXI? Pai unde geseste una care sa fie si devreme-acasa si sa i le faca pe toate? Cineva trebuie sa-l atraga in activitati practice altele decat patul...

Sa vezi pe cineva ca pe un dar de la Dumnezeu, ca pe un raspuns la rugaciunile tale, mi se pare ok, dar ca pe o "icoana"(facatoare de minuni) nu e totusi putin cam mult? Nimeni nu poate face minuni decat cu voia si prin puterea lui Dumnezeu. Iar sa astepti ca altcineva, alta persoana, sa faca minuni in viata ta, sa-ti dea tot ce nu ai avut pana acum (sentimental vb) e o asteptare pu?in cam mare pe umerii persoanei respective. Afara de asta, nu este sanatos pt nimeni ca fericirea si confortul lui psihic sa depinda de altcineva (cautati detalii despre asazisa "personalitate adictiva" sau "borderline"). Din pacate, acest tip de tulburare e destul de frecvent intalnit la noi si se si "mosteneste", sau mb zis se "invata" de la parinti. E ok sa-ti iubesti mama, sa depinzi de ea, dar pana la o varsta; e normal apoi sa-ti iubesti sotul/ sotia, dar fara insa a deveni "dependent"...adica sa simti ca fara el/ea existenta ta nu mai are nici un sens.

Cred că aici are dreptate fallen. Sensul vieţii nu îl căutăm în altă persoană... Riscăm să fim dependenţi de acea persoană, sau să uităm prima poruncă (de a-L iubi cel mai mult pe Dumnezeu) şi atunci lucrurile pot să deraieze...

Pai nu? Ce facem, ne facem idoli falsi? Din pacate, acest "model" e prea des intalnit in literatura belletristica, mai ales, atat romaneasca cat si universala.

Eram aproape sigur că voi fi înţeles greşit. Şi nu atât eu, cât anumite aspecte ale spiritualităţii creştine care sunt percepute îndeobşte ca nişte metafore exagerate, fără relevanţă în viaţa oamenilor. Dar ca să nu adâncesc neînţelegerea, întreb şi eu ca unul care încearcă să priceapă de la alţii unele lucruri:

- ce înseamnă a fi chip (eikon) şi asemănare a lui Dumnezeu?
- la ce se referă expresiile "a te îmbrăca cu Hristos" şi "nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine"?
- ce este o icoană a lui Hristos?

În Biserică şi în căsnicia îmbisericită nu există indivizi autonomi. Şi cel mai mare sfânt în viaţă are un duhovnic şi se împărtăşeşte din mâinile unui preot. Pentru ca sufletul să-şi lucreze mântuirea în această lume are nevoie de trup, iar trupul ca să fie viu nu poate să se lepede de suflet, declarându-şi autonomia şi independenţa. Dacă sufletul şi trupul se despart, niciunul nu mai poate face nimic pentru sine, dar cât sunt împreună salvarea amândurora mai este posibilă. Iar în căsnicia binecuvântată de Dumnezeu bărbatul şi femeia devin un singur trup, cam aşa aud eu că se propovăduieşte la biserică. Asta înseamnă că cei doi au renunţat în mod liber la condiţia de indivizi, fără a-şi pierde caracteristicile personale, optând pentru alt mod de existenţă, cel al comuniunii organice întru Hristos.
"Şi nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine; sau, iarăşi capul să zică picioarelor: N-am trebuinţă de voi." (1Corinteni 12:21). Atât ochiul cât şi capul au posibilitatea să supravieţuiască şi fără mână sau picior, dar vor trăi tot restul vieţii cu un handicap.

Caracteristic unei icoane făcătoare de minuni este să ipostazieze voia şi puterea lui Dumnezeu. Nicio icoană nu face minuni prin lucrare proprie.

Un om nu poate fi el însuşi, în mod exclusiv, sensul vieţii cuiva. Dar poate fi un indicator către sensul vieţii cuiva, aşa cum duhovnicul nu este el însuşi Dumnezeu ca să-ţi ierte păcatele, dar lucrează în numele şi cu puterea lui Dumnezeu când îţi dă dezlegare şi îţi arată voia lui Dumnezeu când îţi dă sfat.

Există şi idoli autentici?

Ioana, acum stim mai multe despre cum stau lucrurile.

Intr-adevar, 39 de ani este din pacate o varsta la care optiunile se restrang foarte mult, nu poti sa mai astepti prea mult, daca vrei un copil.
Desi si infierea poate fi o optiune deloc neglijabila.

Nu toti putem duce in spate orice, in sensul de a ne inahama voluntar la astfel de sarcini.

Uneori e greu de dus caracterul celui de langa tine si fara ca acea persoana sa fie clientul unui psihiatru.
O poti face, dar nu este intotdeuna cosntructiv, duhovniceste vorbind.
Unii pur si simplu se prabusesc sub aceasta greutate si mai rau este ca trag dupa ei si pe altii, copii in special.

Esti intr-adevar o persoana realista, si dilema ta este abordata foarte matur si realist dar noi din pacate stim prea putine despre el, despre profunzimea relatiei voastre, asa cum si tu stii prea putin despre natura exacta a problemei lui care asa cum ai inteles, poate ascunde probleme mai grave decat depresia.

Nu stim nimic despre sentimentele lui, te iubeste cu adevarat sau pur si simplu are nevoie de cineva?
Doreste o familie din toata inima sau doar pentru ca mai tarziu ar putea fi prea tarziu?
Iubeste copii sau ii considera inevitabili in casatorie?
Este capabil de a darui afectiune sau asteapta sa i se umple golurile?
etc.

In orice caz, partea cu mostenirea genetica ca sa o intelegi gresit, nu inseamna ca astfel de probleme se transmit.
Copilul s-ar putea sa aiba un fond psihic care sa-l predispuna, dar daca va fi crescut cum trebuie, si va avea o viata curata, nu cred ca exista un risc deosebit.
Problemele astea apar pe fondul unei vieti de familie deficitare in primul rand.

De ce nu stie sa gateasca? Ce a facut pana acum? Faptul ca e barbat nu e un motiv.