Şi inelele care li se pun pe deget soţilor la cununie amintesc de darul harului dumnezeiesc pe care l-au primit prin Taina Cununiei şi de faptul că trebuie să aprindă acest dar şi să nu uite să se roage lui Dumnezeu pentru bunăstarea familiei şi, bineînţeles, unul pentru celălalt. Inelele ne amintesc, de asemenea, despre legămintele de credincioşie, de fidelitate, pe care şi le fac unul celuilalt mirele şi mireasa. (...)
Aşa cum am spus, inelele trebuie să le aducă aminte soţilor că nu îşi mai aparţin lor înşişi.
Când învăţam la seminar, monahii şi burlacii îi numeau în glumă „inelaţi” pe tinerii seminarişti căsătoriţi. Ei, monahii sunt, în general, oameni veseli... După cum se ştie, păsările se inelează la picioruș, şi inelul lor arată că pasărea respectivă este sub observaţie, că nu e liberă, că aparţine cuiva. Şi omul cu inel arată că nu mai este liber, că inima lui este ocupată şi că este legat pe veci de jumătatea sa. Nu degeaba inelele sunt fără început şi fără sfârşit – simbol al veşniciei, al nesfârşirii.
Asta le aduce aminte inelul de logodnă soţului şi soţiei, precum şi tuturor celor de faţă.
La rânduiala logodnei, preotul se roagă ca Domnul să întărească logodna mirelui şi miresei „în credinţă, în înţelegere, în adevar şi în dragoste”. Aici se are în vedere, bineînţeles, credinţa în Dumnezeu ca Dătător al tuturor bunătăţilor, pentru că El spune: „Fără Mine, nimic nu veţi putea face”. Aici există însă şi un alt sens: soţii trebuie să aibă credinţă unul în celălalt. Credinţa înseamnă încredere în cel pe care îl iubeşti, precum şi credincioşie, fidelitate faţă de cel iubit.
Pr. Pavel Gumerov

Străduieşte-te să scoţi din inimă orice dorinţă nedreaptă care desfată trupul ci, dimpotrivă, necăjeşte-l cu traiul sever, socotind umilitor tot ce îl răsfaţă. Nu uita că eşti legat de o fiară îngrozitoare care se înfurie pe tine şi latră neîncetat. Străduieşte-te să îi potoleşti întotdeauna poftele dăunătoare sufletului prin post şi sărăcie cruntă. Băuturile plăcute, mâncărurile gustoase, paturile moi şi somnul lung - toate acestea înfierbântă fiara şi, din această cauză, tu dai înapoi.
Dacă, într-adevăr, vrei să potoleşti nebunia ei, atunci printr-o viaţă fară câştig, întotdeauna cu stomacul uşor să pluteşti pe marea vieţii, rugându-te lui Hristos. Să consideri un exil viaţa aceasta în care eşti condamnat pentru fărădelegea ta. Sentinţa va fi aceea că, dacă în cea de-a doua luptă, nu te vei feri de înfrângerea pe care în trecut ai suferit-o de la şarpele urzitor de rele, nu vei fi părtaş grădinii Eden cu teama de primejdiile morţii, în cazul gustării rodului oprit. Însă, aşa cum spune făgăduinţa nemincinoasă a lui Hristos, unde este Însuşi Domnul Dumnezeu, acolo vei fi şi tu, îndestulându-te de slava Lui cea dumnezeiască. Urmăreşte ca timpul dat ţie de Dumnezeu pentru vindecarea rănilor tale celor sufleteşti să nu îl petreci fară minte în hrănirea cu dulcegării şi beţii urmând ca, în loc să te veseleşti în lumina cea neapusă, să nu stai în întunericul cel îngrozitor.
Sfântul Maxim Grecul

Omul vrea să-și facă o viață după propriul plac, și-o inventează și pretinde de la celălalt ca el să corespundă ideilor lui - dar pe o asemenea temelie nu poți clădi viața de familie.
Viața de familie e un poligon de testare a calității iubirii noastre. Numai dragostea autentică poate depăși greutățile, poate sprijini în clipa cea grea, poate să nu trădeze ci să prețuiască ceea ce are, să nu inventeze, ci să privească situația cu ochi lucizi - iar toate premisele născocite, false, idealizarea, visarea se sfârșesc prin dezamăgire, mânie, ciudă, agresiune și tot felul de alte nenorociri.
(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, p. 56)

Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură pentru un minut faţa apelor, apoi se scufundă în adâncuri.
Aşa se cufundă şi întristările în inima celui smerit căci puterea Domnului e cu el.
Unde locuieşti tu, suflet smerit? Cine viază întru tine? Şi cu ce te-aş putea asemăna?
Tu arzi limpede ca soarele dar nu te mistuieşti şi încălzeşti pe toţi cu căldura ta.
Al tău este pământul celor blânzi, după cuvântul Domnului.
Tu eşti asemenea unei grădini în floare în mijlocul căreia se găseşte o preafrumoasă casă în care îi place Domnului să locuiască.
Pe tine te iubesc cerul şi pământul.
Pe tine te iubesc Sfinţii Apostoli, Proorocii, Sfinţii Ierarhi şi Cuvioşii.
Pe tine te iubesc Îngerii, Serafimii şi Heruvimii.
Pe tine te iubeşte, în smerenia ei, Prea Curata Maică a Domnului.
Pe tine te iubeşte şi de tine se bucură Domnul.
Domnul nu se arată sufletului mândru. Chiar dacă ar învăţa toate cărţile, sufletul mândru nu va cunoaşte niciodată pe Domnul fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh iar Dumnezeu nu e cunoscut decât prin Duhul Sfânt.
Cuviosul Siluan Athonitul,

Nicolae Steinhardt: 29 de moduri de a-L mărturisi pe Dumnezeu în viaţa de zi cu zi
 

1. Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârșind cele menționate de El Însuși: dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaților, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe bolnavi și mergând să-i vedem pe cei ferecați în temniță. 2. Tot astfel crezând neîndoielnic că El este Calea, Adevărul și Viața.
3. Postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrânându-ne;
4. Dar și iertând pe greșiții noștri, alungând de la noi ținerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (și nu numai iubindu-l, ci îngăduindu-i a fi așa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrășmașii;
5. Dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat;
6. Făptuind binele în taină, mâniindu-ne doar pe foarte scurtă vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne în exces de cele ale lumii și ale trupului. Făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și dojeni când simțim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă, dar meritorie virtute);
7. Netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte, ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăție, de ostășie;
8. Adăpostind pe călători, ajutând pe cei slabi, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fățarnică nepărtinire și vicleană înțelepciune) semne și minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;
9. Nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii. Ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde privirea rece și neprevenită a unui terț;
10. Neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm și de batjocoră demonilor), dar nici textelor;
11. Nelăsând bogăția (ori arghirofilia, care poate locui și în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice, făcându-ne din legea relativității, principiul incertitudinii și doctrina instabilității celor lumești întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;
12. Nepizmuind, neațintindu-ne ochii asupra semenilor noștri, asupra greșelilor și inevitabilelor cusururi omenești, ci mai vârtos asupra alor noastre;
13. Neluând numele lui DUMNEZEU în deșert, rodindu-ne talentul ori talanții, ori fracțiunea de talant;
14. Neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să înăbușe rodirea Cuvântului în noi;
15. Lăsând nevinovăția copilăriei să ne roureze sufletul și să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;
16. Veghind, păstrându-ne treji, dar nepunând mare preț pe tăria noastră, știind că duhul e osârduitor, dar trupul neputincios, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cadere (n-a grăit Fericitul Filip Nerri: ține-mă Doamne de urechi că altminteri Te vând ca Iuda?)
17. Fiind modești, recunoscători, iubindu-L pe Domnul din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul și toată virtutea noastră;
18. Ferindu-ne de șovăială și impunându-ne a fi statornici în hotărâri;
19. Fiind înțelepți ca șerpii, nu numai blânzi ca porumbeii;
20. Crezând neclintit în Cuvântul lui Iisus, păzindu-l, mâncând și bând la vremea potrivită preacuratul trup și scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiți suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Hristos, că ne putem numi prieteni ai Săi;
21. Grăind vorbe bune ori săvârșind gesturi de compasiune față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze;
22. Descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiți când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu și triviale! Dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate și, în consecință, plăcute lui Hristos;
23. Și-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsiderați, nu numai cei sărmani, ci în general cei care nu se bucură de atenția și cinstirea semenilor; cei uitați sau părăsiți – acestora să le dovedim gentilețe, cuviință, solicitudine;
24. Oprindu-ne de la păcate, devenind adevărați creștini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte păcate ne-am fi murdărit;
25. Scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere. Toate au fost și sunt create numai în starea harului sfinților (Sf. Iustin: „Toate câte filosofii și legislatorii le-au gândit și le-au spus frumos, le-au elaborat grație părții de Logos aflătoare în ei.”)
26. Sărutând pe cei leproși: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiții, rostuiții, chivernisiții, slugarnicii se feresc și se tem, e un lepros vrednic de a fi sărutat;
27. Refuzând a ne zgâi la cel în suferință și descumpănire, rugându-ne așa cum știm, chiar dacă nu cunoaștem la perfecție tipicul rugăciunilor (și poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaștri de pe insulă care nu-l știau, dar umblau pe mare);
28. Neprecupețindu-ne vremea, zăbovind ca samarineanul cel milostiv pentru a veni în ajutorul păgubiților, accidentaților, nenorociților;
29. Aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălășluiește suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin și purtându-ne cu el ca atare.
Să nu se îngrijoreze nimeni. Enumerarea de mai sus e strict exemplificatorie. Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.
Toți Îl slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii și priceperii noastre, potrivit stilului nostru, ar zice Blaga.

Adaptare după Nicolae Steihardt, cap. Felurimi din cartea „Dăruind vei dobândi” (Maria Burlă)

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de mila si se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!”. Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.
Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele. Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi, ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.
Sfântul Siluan Athonitul

În inimă domneşte pacea lui Dumnezeu: „Şi pacea lui Hristos... să stăpânească în inimile voastre" (Coloseni 3, 15).
Inima este chitara, coardele ei sunt simţirile, iar pana este mintea, „care mişcă cu pricepere desăvârşită simţirea prin pomenirea lui Dumnezeu; din această mişcare se iveşte în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumnezeieşti" (Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, cap. 3, Filocalia, vol 8, pp. 227-228).
Inima este izvorul din care, prin rugăciune şi căldură a simţirii harice, ţâşneşte apa „din Duhul de viaţă dătător" (Sfântul Grigorie Sinaitul, Scrieri, p.82).
Inima este omul cel tainic (Sfântul Grigorie Palama, Către Xenia. Filocalia (orig. gr.), vol. 4, p. 109).
Iată numeroasele analogii folosite de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi pentru a ne înfăţişa şi descrie lucrarea inimii. În concluzie, inima este „omul cel tainic", locul unde Se revelează şi Se sălăşluieşte Dumnezeu printr-o viaţă ascetică după har. Ea e biserica duhovnicească unde se săvârşeşte o neîncetată liturghie dumnezeiască şi o neîncetată doxologie a lui Dumnezeu. Acest loc, care pentru mulţi dintre noi este un loc întru totul necunoscut, e cunoscut de către sfinţi. El este cel care dă omului viaţă.
Mitropolit Hierotheos Vlachos

Părinte Nicodim


Odată, i-au zis ucenicii:
– Părinte, dă-ne un cuvânt de folos.
Iar bătrânul le-a răspuns:
– Fraţilor, să aveţi credinţă în Dumnezeu, că ce nu pot face oamenii, face El într-o clipă. De nimic să nu vă temeţi, decât de Dumnezeu. De aceea păziţi poruncile Lui ca lumina ochilor, că a Lui este slava în vecii vecilor. Amin! (...)
Acest neobosit duhovnic purta mare grijă pentru mântuirea tuturor. Pe călugări îi sfătuia să facă ascultare fără cârtire şi să se roage neîncetat. Pe mireni îi sfătuia să muncească cu demnitate pentru pâinea cea de toate zilele şi să vină neîntrerupt la biserică. Pe cei căsătoriţi îi sfătuia să nască copii şi să-i crească în frică de Dumnezeu, combătând cu multă putere divorţul şi avortul. Iar pe tineri îi îndemna să asculte de părinţi, să înveţe carte, să se ferească de beţie şi desfrânare, ca să fie folositori societăţii în care trăiesc.
Pe toţi îi îmbărbăta ca un părinte, îi învăţa ca un duhovnic şi îi mângâia cu dragoste de mamă. Încă şi pe cei bolnavi îi vindeca cu rugăciunea, căci era întărit cu darul Duhului Sfânt.
Un călugăr iubitor de linişte l-a întrebat:
– Părinte Nicodim, ce este mai de folos astăzi pentru călugări? Să stea la linişte şi să se roage sau să ajute la mântuirea altora?
– Să le facă pe amândouă: întâi rugăciunea şi viaţa cât mai sfântă, şi apoi misiunea, care este dragoste şi milostenie duhovnicească. Când vezi casa vecinului în flăcări, poţi să stai la linişte şi să te rogi, până nu arunci pe foc o găleată de apă? Lumea de astăzi este aprinsă de focul urii, al desfrâului şi al păcatului. Să ajutăm şi noi, călugării, după putere, la mântuirea oamenilor.

Spuneau maicile din Mănăstirile Văratec şi Agapia că părintele Nicodim era un om de rugăciune. Se ruga în chilie cu mâinile înălţate spre cer, se ruga în biserică, se ruga pe cale, se ruga în pădure, permanent slăvea pe Dumnezeu. După ce-şi termina rugăciunea, deschidea uşa chiliei şi vorbea cu oamenii, spovedind şi mângâind pe toţi. Uneori, faţa lui era luminată de darul rugăciunii şi de bucuria Duhului Sfânt.
Acest renumit duhovnic era foarte râvnitor pentru mântuirea celor ce veneau la el. Pe toţi îi primea cu dragoste, îi mărturisea cu atenţie şi îi sfătuia cu înţelepciune, căci era statornic şi hotărât în cuvânt şi niciodată nu se schimba. Făcea totul să salveze sufletul omului.
Odată, a venit la părintele un om tulburat şi i-a spus:
– Părinte, au venit peste mine multe necazuri şi nu le mai pot răbda. Dă-mi un cuvânt de folos.
– Nu te tulbura, frate, a zis bătrânul. Vezi scârbele acestea? Iată, pe aici a păşit Hristos. Pe aici au trecut Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli, sfinţii mucenici şi toţi părinţii. Pe aici se cade să trecem şi noi, cei care urmăm lui Hristos. Că nu este altă cale de mântuire. Nu putem dobândi bucuria mântuirii, până nu gustăm mai întâi din paharul suferinţei şi al necazurilor vieţii. (...)
Iar pentru sfânta rugăciune învăţa:
– Fraţilor, să ne rugăm neîncetat, cu luare-aminte şi cu atenţie. Să nu lăsăm mintea să hoinărească în timpul rugăciunii. Că la ce te gândeşti, la aceea te şi închini, şi rugăciunea se preface în păcat, că te închini idolilor din minte, iar nu lui Hristos. Deci, să cerem ajutorul lui Dumnezeu, ca să ne putem ruga cum trebuie. Iar dacă gândurile noastre fug, să le întoarcem înapoi, precum îşi întoarce ciobanul oile ce fug din turmă.

Datoria familială este dragostea dezinteresată. Fiecare trebuie să uite de propriul „eu”, dedicându-se celuilalt. Fiecare trebuie să se învinuiască pe sine însuşi, nu pe celălalt, atunci când ceva nu merge aşa cum trebuie. Este neapărată nevoie de răbdare şi stăpânire de sine, pe când nerăbdarea poate să strice totul.
Un cuvânt tăios poate să încetinească pentru luni de zile contopirea sufletelor. De amândouă părţile trebuie să existe dorinţa de a face căsnicia fericită şi de a depăşi tot ce împiedică acest lucru. Până şi cea mai puternică dragoste are nevoie în primul rând să fie întărită zi de zi. (Sfânta Muceniţă Alexandra, Împărăteasa Rusiei)