Cu alte cuvinte, nevăzându-ne reciproc, nu putem empatiza.
 

Observ că tot mai multă lume reuşeşte să se certe pe Facebook aşa cum nu s-ar fi certat în cadrul vreunei comunicări tete-a-tete. Certuri de la fleacuri, de la vorbe spuse în pripă, de la neînţelegeri mărunte. Certuri din cauza unui schimb de replici de rutină şi dintr-o răbufnire de emoţii, care, odată scrise, îşi fac efectul toxic.

E din cauza că nu sesizăm nuanţele, nu vedem sclipirea şugubeaţă din ochii celui cu care comunicăm, nu auzim şi nu ne este auzită intonaţia caldă a vocii, nu sunt văzute mimica şi gesturile paşnice.

Cu alte cuvinte, nevăzându-ne reciproc, nu putem empatiza. Nu sunt activaţi neuronii-oglindă, cei care, în condiţii fireşti, ne ajută se ne echilibrăm străile emoţionale cu cel de vizavi. În consecinţă, un dialog scris se poate transforma lesne într-un dialog lacunar şi alterat. Parcă ar fi reflectat printr-o oglindă strâmbă. Suntem cu toţii supuşi acestor riscuri.

Pe Facebook riscăm să interpretăm greşit spusele interlocutorului, atribuim valenţe negative intenţiilor acestuia, ne supărăm uşor pe comentariile şi replicile care ne vizează. Şi, la rândul nostru, la fel de uşor îi supărăm pe alţii.
Ironia altora o considerăm insultă, afirmaţiile le considerăm sfidare a propriilor convingeri, apropourile le considerăm atac la persoană. Polemica se transformă în duel veninos, divergenţa de opinii în ostilitate. De aici, e un pas ca frenzii să strice o prietenie cândva viguroasă.
Din spatele ecranului e mai simplu să-ţi exprimi supărările. Şi e mai simplu să superi.
Poate că lucrurile serioase şi sensibile nu ar trebui discutate pe Facebook. Şi, probabil, multe cupluri ar trebui să evite reglarea conturilor pe reţelele de socializare, deoarece riscă să jignească şi să agraveze situaţia şi mai mult. În comunicarea online, empatia adeseori sucombează, la fel ca şi toleranţa. Ochii care nu se văd, se ceartă.

Luata de aici:http://adevarul.ro/news/facebook-mag...a1c/index.html

Din punctul meu de vedere Facebook este mai curand o retea antisociala.Ma rog pana a-mi sterge contul am vazut, si auzit diverse lucruri care pe zi ce trece din nefericire, se adeveresc si mai mult.

A fost odată un scriitor francez căruia până şi eu (!) i-am uitat numele...
El a scris o frumoasă poveste de dragoste între doi tineri care s-au cunoscut din întâmplare, la telefon (el a format un număr în mod greşit şi a răspuns ea).
Ei doar vorbeau la telefon.
Lungi convorbiri (alternînd taxa inversă), în care îşi deschideau reciproc sufletele. Până când au conştientizat că se iubeau cu adevărat şi că erau sortiţi unul altuia. Au hotărât să se întâlnească, în sfârşit.
Romanul (de buzunar) se termină printr-un capitol scurt şi trist. Citez din memorie:
"Când s-au întâlnit, faţă în faţă, s-au privit o singură clipă şi fiecare a înţeles că iubirea lor luase sfârşit.
Ea nu era mai frumoasă ori mai urâtă decât îşi imaginase el. Iar el nu era mai înalt sau mai scund decât crezuse ea.
Ei erau altcineva."

*
O cunoştinţă a trăit o poveste similară. De data aceasta pe internet. Şi pentru că, aşa cum ne-am obişnuit, viaţa bate cartea (ori filmul), ei au ajuns până acolo încât ... s-au căsătorit.
Ea a plecat în Argentina ca să-l întâlnească. Şi ca să se căsătorească. (Fotografiile de la nuntă sunt foarte reuşite! Iar povestirile miresei, cu atât mai emoţionante...)
El a venit în România, ca să ...divorţeze. (Îmi amintesc cum, pe Lipscani, beat mort îl îndemnam în sumara mea engleză: "Fight! Fight for your love!" - el zâmbea, pe jumătate încurcat, pe jumătate amuzat... Ea căsca.)
Am şi acum o pereche de pantaloni de trening (originali!, de fotbal!, de la un club argentinian renumit) de la el. Şi o ceaşcă de cafea "araucană", cum o numesc eu.

*
Ar fi un subiect demn de cercetat: cum acceptăm noi, oamenii, un lucru ( o persoană) ca fiind "real" în viaţa noastră.
Un criteriu oferit de Bătrâni e întrebarea simplă, din capul locului: "Cine eşti tu?" ("Cine sunt eu?")
Mai sunt şi altele...
Cert este că scornirile minţii din afară sunt nesfârşite. Cel puţin pentru unii dintre noi.
Sau nu?

Am descoperit, pe strazile unei metropole bretone, in fata unei biserici, chiar la poarta curtii ei, o chestie ciudata. Era un fel de dulap cu picior, cu pereti de sticla si acoperis de tabla. Ceva care, de la distanta, parea loc de aprins lumanari.
Dar, de aproape, s-a dovedit un loc de schimb de carti. Pe principiul "pune aici cartea pe care ai citit-o si ia alta". Principiul era foarte simplu. Ridicai capacul sarcofagului de sticla si asezai acolo cartea, sau cartile, sau DVD-urile pe care le citisei/vazusei. Alegeai ceva ce nu citisei/vizionasei. Functiona ca o mediateca de imprumut de nimeni coordonata, in care fondul de carte/film era format din ce punea fiecare la mijloc.
Pe loc, ideea mi s-a parut formidabila. Citeste si da mai departe, ce poate fi mai altruist ? Mi-am adus si copiii, ca sa vada chestia. Cand le-a picat fisa cum functioneaza, fiica mea mi-a pus o intrebare dezarmanta. "Dar cum sa dai, tata, o carte care ti-a placut ?". M-am enervat. Mi s-a parut culmea mentalitatii egoiste. Mai ales daca ti-a placut, nu se cuvine sa o dai si altora, sa le placa si lor ?
Ei bine, reexaminand replica de copil, inclin sa cred ca avea dreptate pe undeva.

"Bine, bine" veti spune "si care e legatura intre ce discutam noi si ce spui dumneata ?". Este. Asa cum cartile insele au devenit "de consum", asa au devenit si vietile. Va amintiti cartile de pe vremea bunicilor ? Acelea legate in piele, uneori cu monograma pe ele, cartile acelea cu margini aurii si ex-libris stampilat ? In care capitolul, daca nu se termina in josul paginii, era urmat de vinieta. In care prima litera din capitol era desenata de miniaturisti.

Ei bine, cartile de acum sunt altfel. Coperta e mult mai stralucitoare si mai viu colorata. E partea cea mai scumpa dintr-o carte. "Coperta vinde cartea" imi spunea, cu justete, un editor. In interior, hartia de proasta calitate. Paginile se desfac din legatura, uneori la prima citire. Sunt carti de unica folosinta, ca sa zic asa. Le citesti odata, pe urma le arunci. Sau, in cazul optimist, le bagi in sarcofagul de sticla. Unde au, totusi, o soarta mai buna, in sensul ca pot fi citite inca de cativa oameni. Dupa un numar mic de citiri, ajung la reciclabile, unde se recupereaza hartia. Cartile de astazi sunt gandite ca sa se prefaca in hartie igienica.

Un capitol dintr-o carte de Alvin Toffler se numeste "Societatea care arunca". E vorba de lucruri create special ca sa aiba o viata scurta. Cand se ajunge la societatea care arunca si cartile, mai avem un pas pana la societatea care arunca oameni. Vieti de oameni.

Casatoria ca legatura pana la mormant ? Sa fim seriosi! "Crucea casatoriei" ? A se scuti. De unde "fight for your love" ? Nu e normal ca mirele sa zambeasca si mireasa sa caste ? Casatoria e o chestie pe care o iei din sarcofagul de sticla, o rasfoiesti si o returnezi. Pana la urma, dupa un numar mic de citiri, si vietile noastre se recicleaza.

Conceptul e la fel de functional cat s-au dovedit in timp si primele comunitati de crestini, unde toti puneau bunurile la comun.


Nu e adevarat, depinde si de editura.
Am avut carti prost facute pe vremuri bune (dpdv al citutului) si invers, am carti bine facute in vremurile astea proaste pentru citit, care cu certitudine pot suporta si doua generatii de copii nu tocmai grijulii cu ele.

http://en.wikipedia.org/wiki/Planned_obsolescence

Societatile n-au fost niciodata altfel.
Dar ne place sa credeam ca am fi fost altfel la un moment dat.

Sa fim seriosi, e ca si cand ai spune ca daca ai avut ghinionul sa cumperi o carte proasta, sedus fiind de coperta, trebuie sa mori cu cartea de gat, la modul propriu, ca ea fiind nu doar cartonata ci si cu muschi, si nu doar ca nu sta frumos in biblioteca ci mai iese la o bauta cu alte cartonate si cand se intoarce iti trage o bataie tie si la restul familiei, ca sa stiti cine e seful.

Si eventual sa si ranjeasca satisfacut din spatele certitudinii ca celalalt e constrans "duhovniceste" sa moara cu relatia asta ratata de gat.

Sigur, nici frivolitatea aflata la capatul opus al scalei nu este tolerabila, dar de aia se zice ca exista o "cale de mijloc".

Dar aia care prefera ca sa aiba preoti homosexuali si pedofili decat casatoriti sau ca o femeie sa fie martirizata impreuna cu copii de un sot fara Dumnezeu in numele lui Dumnezeu, nu au de unde sa stie de "calea de mijloc".

Trist dar adevarat.
Insa asta e o poveste frumoasa.

Se putea ca intalnirea lor fizica sa fie si ea reusita dar cea sufleteasca tot sa nu se intample si eventual sa-si dea seama mult mai tarziu de asta, in mijlocul unei casatorii de exemplu, eventual cu copii.

Si pentru ca intodeuna se poate si mai rau, nici macar sa nu realizeze asta, ci doar sa-si spuna ca "iubirea s-a terminat".
S-a terminat, s-a consumat, asa cum se consuma o tigara - de cate ori nu poti auzi in ziua de azi povesta asta?

Adevarul e ca in ziua de azi, iubirea e inteleasa cvasi-strict ca si erotism, daca erotismul nu exista sau "expira", adio iubire.

Mda :)
Am citit pasajul asta dupa ce l-am scris pe cel de mai sus, asa ca alte comentarii nu mai au sens

Simplu.
Problema se pune cu totul altfel.
Multi oameni, o trista majortiate cred, nu reusesc sa realizeze "realul" propriei persoane macar, ce sa spui a altuia.

Fiecare este un consumator, fiind lipsiti de suflet, de esenta, goliti de viata, in principiu nu fac altceva decat sa se hraneasca cu senzatii si nu rareori cu vietile altora, dar strict sub forma de senzatii, satisfactii.
Cand senzatia si satisfactia se termina, se termina si relatia, "iubirea".

Exact ca o cutie de bere care ai terminat-o, ce poti sa faci cu ea decat sa o arunci?
O arunci chiar mai devreme daca berea a inceput sa aiba un gust amar, nu mai are temperatura potrivita, sau pur si simplu te simti satul, vrei altceva, etc.

Exista si o parte buna aici.
Nu trebuie sa treaca 20 ani ca sa-ti dai seama cu fel de persoana ai de a face de fapt.

Poate fi si o explicatie.
Dar mai sunt si altele.

Cu cat cineva e mai "facebookist" cu atat e mai frustrat ca om si resimte lipsa unei interactiuni reale, ii sare mai usor tandara din nimic.

Corect.
Nefiind intimidat de prezenta fizica a celuilalt, gandurile capata forme "verbale" cu mai putine limite.
Si din pacate mai mult cele rele, pentru ca cele bune raman in continuare incorsetate, altfel nu s-ar ajunge la neintelegeri, fie si in lipsa comunicarii non-verbale, prin mimica, gesturi, etc.


Nu tocmai.
Caracterele raman la fel, doar ca in conditii de e-socializare, oamenii sunt mai frustrati de lipsa interactiunilor reale si isi dau mai repede in petec, atat.

Ah! Transmite-i fiicei tale din partea mea o sărutare prea-supusă de mână, aşa cum se cuvine unui suflet curat de viitoare nobilă doamnă. Adică de adevărată femeie creştină.
Da! Aşa pune problema un cititor adevărat, un om cu vocaţia lecturii. Un suflet fidel, statornic, cu sentimente curate şi puternice.

Cartea ne constituie, devine parte din fiinţa noastră, sufletul nostru o iubeşte şi, recunoscător pentru ce am trăit în timpul petrecerii lecturii, aducem recunoştinţă cărţii vorbindu-i, mângâind-o, îngrijind-o, lăudînd-o etc. Ne e greu să o dăm mai departe întrucât face deja parte din fiinţa noastră. Ne constituie. Şi, totodată, ne obligă, cumva, să o rodim, să o înmulţim, să o fructificăm în modul nostru de a fi.
Mă gândesc la Biblie, la Filocalia, de pildă... (şi la multe alte cărţi bune)
Şi îmi amintesc cât de nenorocit se simţea pelerinul (din "Pelerinul rus") când cei doi soldaţi dezertori îi furaseră cărţile. Şi cât de fericit, de împlinit era, atunci când le-a recuperat....

Cărţile sunt duhuri. Ele se logodesc cu duhul nostru şi aspiră la o nuntire nesfârşită.
Cum să te lepezi de duhul care te-a fericit, te-a crescut, te-a trezit etc.?
Ghicesc aici şi un semn al omului cu vocaţia prieteniei...

*

Şi tocmai din aceste motive, când totuşi oferim o carte pe care am citit-o şi iubit-o, înţeleg că iubim jertfelnic pe cel căruia i-o dăruim.

Oare ce s-ar putea intampla cu noi insa daca nu am putea comunica, " socializa", nici macar in mediul virtual, cam cu nimeni ? Adica doar cu persoane carora chiar n-am putea sa le spunem niciodata nimic, ce gandim ce simtim, ce nu ne convine, de frica repercursiunilor ? ( bine nici pe fb nu ne adresam sentimentele sau mb zis resentimentele direct persoanelor carora le sunt adresate, n viata reala, ci mai mult le barfim si ocaram pe acestea si ne plangem de ele, facandu-ne meanwhile noi prieteni si dusmani, unii pe care oo sustinem si ne sustin, si altii cu care ne contrazicem si polemizam la sange. Pt ca usualy cnd ne certam online nu o facem cu proprii cunoscutici fie cu unii noi pe care abia-i cunoastem acolo, fie cu altii vechi cu care nu mai avem nimic de impartit acum. Cu alte cuvinte, daca noi eram colegi de servici, cu sigurnata nu ne-am fi contrazis nici aici nici acolo pt ca ne-ar fi fost frica unii de altii, sau daca vreun alt forumist mai batran eventual ca noi ne-ar fi fost profesor, sau sef, i-am fi aratat si online acelasi " respect" ca si in viata reala, nu ne-am fi permis sa-i spunem ce gandim sau sa-l contrazicem, ca ne-ar fi picat la examen...am fi pastrat aceiasi ipocrizie ca-n viata reala, cu alte cuvinte : D...

Motiv?

Proaste alegeri trebuie sa faci sa ajungi in punctul asta.
Si ca sa ramai acolo, tot niste alegeri trebuie sa faci pana la urma.

Decat sa construiesti frustrari, sa le dai afara si sa pui altele si tot asa, nu mai bine schimbi ceva, pe bune?

Sa fii artagos si sa taci din frica in loc sa pornesti un scandal inutil, nu e ipocrizie e minimul de decenta de care mai poti da dovada.
Sigur, poti sa renunti la ea si sa barfesti sau sa pornesti un scandal din spatele anonimatului dar asta deja e o treapta mai jos.

Daca te deranjeaza ceva, iei masuri, nu te certi.

Frumos şi neaştepat final. :)
Cum ai pus problema, iniţial, nu dădeai semne că poţi să te desparţi de vreo carte îndrăgită. :))