Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Pocainta (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=5019)
-   -   Istorii cu talc (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=5749)

cristiboss56 15.06.2014 12:52:49

Citat:

În prealabil postat de oaie_cugetatoare (Post 562573)
Diamantul este o structura ce cristalizeaza in sistem CFC(cub cu fetze
centrate), in care fiecare atom este situat la o distanta de
"a x (radical din 3) /4 ", unde a=constanta retelei cristaline.
Graiftul este o structura ce cristalizeaza in sistemul HC(hexagonal compact)
Diferenta dintre diamant si graiftul o consta atat sistemul de cristalizare
cat si numarul planelor de clivaj existent in structura retelei cristaline
a fiecaruia.Planurile de alunecare din sistemul CFC au cea mai mare densitate
atomica, de aici fortele inter-atomice fiind cele mai mari=> structura CFC
are cea mai mare duritate, avand 4 familii de plane octaedrice de alunecare.

Mulțumesc frumos pentru postarea ta pertinentă și bine documentată .
Doamne ajută !:1:

cristiboss56 15.06.2014 12:53:55

Cu mulți ani în urmă, istoria spune că țăranii din Germania erau necăjiți din cauza recoltelor sărace. Așa că unii dintre agricultori s-au rugat lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Doamne, măcar timp de un an făgăduiește-ne să ne dai întocmai ceea ce Îți cerem, și ploaie, și soare, atunci când dorim noi“. Oamenii au primit semn din cer cum că Dumnezeu le-a ascultat ruga și s-au înapoiat bucuroși la casele lor. Când sătenii cereau ploaie, Dumnezeu, milostiv, le-o dădea. Când cereau soare, primeau soare. Se făcuse vară, și grâu mai des ca în anul acela nu se pomenise. Și porumbul crescuse înalt și promitea o recoltă bogată. Dar când timpul secerișului s-a apropiat, bucuria oamenilor s-a schimbat în tristețe. Au văzut, spre mirarea și necazul lor, că porumbul nu avea nici un știulete, iar grâul, des și galben la pai, era sec în spic. Nici pomii nu aveau roade și erau plini doar de frunziș. „O, Doamne! au strigat ei, neînțelegând. Ne-ai părăsit“. Dumnezeu le-a răspuns: „Nu e adevărat, fiii mei. V-am dat tot ce mi-ați cerut“. „Atunci de ce, Doamne, au spus ei, de ce nu avem grâne și fructe?“
„Pentru că nu ați cerut și vântul aspru din nord“, răspunse Dumnezeu. Fără vânt, desigur, polenizarea nu avusese loc.
Există o poezie care spune printre altele: „Spinilor vieții le datorez mai mult decât dulcilor trandafiri; Ei nu mă vor lăsa să lenevesc când am sarcini de împlinit. Ei mă îndeamnă la fapte mai înalte, nu îmi îngăduie liniștea ușoară, ci îmi tot îmboldesc conștiința și adeseori mă aduc în genunchi.“

cristiboss56 15.06.2014 21:25:20

Cu aproape un secol în urmă, în micuțul port Savannah din statul american Georgia, un tânăr a acceptat o slujbă care-i era imperios necesară, dar presupunea un inconvenient: lucrul în izolare de oameni. Tânărul deservea o stație de carantină, aflată pe o insuliță în mijlocul râului Savannah. Aici, vapoarele care intrau în port transmiteau prin semnale informații privind starea de sănătate a echipajului înainte de a-și continua drumul pe râu până la oraș. Tânărul avea o soră pe nume Florence, o fată liniștită și timidă, care a acceptat să își însoțească fratele și să întrețină gospodăria. Cu timpul, ea s-a obișnuit să facă semne vapoarelor care treceau – cu batista sau cu o eșarfă în timpul zilei, ori cu un felinar, noaptea. Navigatorii singuratici răspundeau și ei cu semne și, treptat, în porturile din întreaga lume, s-a răspândit povestea fetei care niciodată nu lăsa o navă să treacă fără a o saluta.
Florence Martus a îmbătrânit și a murit, dar astăzi pe râul Savannah se află o statuie turnată în bronz care o înfățișează fluturând o eșarfă deasupra capului, cu câinele ei credincios alături. Statuia reprezintă un monument dedicat omului care, peste prăpastia singurătății ce-i desparte pe semenii lui, întinde mâna chiar și necunoscuților, spunând: „Știu că ești acolo. Nu-mi ești indiferent. Îți doresc numai bine“.
De ce oare nu putem fiecare din noi să facem același gest în numele lui Hristos? Nu avem nevoie de eșarfă sau de lanternă. Uneori, un simplu zâmbet prietenesc e de-ajuns. Și, mai devreme sau mai târziu, dacă perseverăm, oamenii ne vor observa și vor fi mai întâi surprinși, apoi intrigați, pentru ca în cele din urmă să ne întoarcă zâmbetul.

cristiboss56 16.06.2014 20:57:32

Într-una din narațiunile lui Vasile Voiculescu intitulată „Ciorbă de bolovan“ este prezentată imaginea unui sat cu numele Flămânzii Vechi. În acel cătun uitat de lume și parcă și de Dumnezeu, unde copiii mâncau humă și coajă de copac măcinată, poposește un străin misterios, trudit de drum și istovit de arșiță. Intră în vorbă cu primii oameni pe care-i întâlnește și cere de mâncare. Dar nimeni nu-i oferă nimic. De pretutindeni îl alunga deznădejdea. Din câteva locuri fusese gonit cu vorbe urâte, ca un milog păcătos, deși nu avea înfățișarea; nu se tânguia, nu întindea mâna. Cerea nu pomană, ci omenie.
Omul nostru a colindat tot cătunul în căutarea unui blid de mâncare, însă toți locuitorii erau necăjiți, flămânzi, așteptând nici ei nu știau pe cine și ce. Unii înjurau, alții ocărau pe diavol, dădeau vina pe soartă, își blestemau viața.
Străinul lăcrimă văzând sărăcia în care se zbăteau cei nevoiași și chemând la sine câțiva copii le spuse că vor mânca de acum înainte alt soi de bucate, și anume ciorbă de bolovan. Da, ați auzit bine, ciorbă de pietroi. Într-o căldare mare împrumutată din sat, străinul puse o piatră albă, curată, după care adăugă câteva găleți de apă. Apoi îngenunche în bătătură și rosti Tatăl nostru. Oamenii se strânseră ca la iarmaroc, uimiți de gestul necunoscutului care cu puțină slănină, sare, două-trei legume, o poală de păpușoi sătură tot satul cu ciorba lui.
Deși își ostoise foamea, mulțimea totuși era cuprinsă de frământare. Nu înțelegeau cum se săvârșise minunea. Din apă goală cu un pietroi în ea cum a putut ieși o ciorbă atât de gustoasă?
E de prisos să vă spun cine era străinul. Hristos venise la cei oropsiți și apăsați, așa cum Însuși mărturisește în Evanghelie, pentru a-i odihni. În fiecare duminică și sărbătoare Mântuitorul ne cheamă din nou la masă, la cina Lui. Să nu-L respingem, ci asemenea celor din povestirea lui Voiculescu, să prânzim la ospățul gătit de El, unde ni se oferă spre mâncare și băutură trupul și sângele Lui. Să nu uităm cine e gazda acestei mese sfinte și că noi suntem invitații lui Dumnezeu.

cristiboss56 16.06.2014 20:59:13

Povestea spune că o femeie săracă cu un copil în brațe, trecând pe lângă o peșteră, a auzit o voce misterioasă care i-a spus: „Intră și ia tot ce îți dorești, dar nu uita ceea ce este mai important. Amintește-ți că după ce vei ieși, peștera se va închide pentru totdeauna. Așa că profită de această oportunitate, dar nu uita ceea ce-i mai important“.
Femeia a intrat în peșteră și a găsit multe bogății. Fascinată de aur și bijuterii, a așezat copilul pe o stâncă și a început să strângă de zor tot ce putea duce. Vocea misterioasă i-a vorbit din nou: „Mai ai doar puțin timp. Ia seama să nu uiți ceea ce este mai important.“ Curând, femeia, încărcată de aur și de pietre prețioase, a fugit afară din peșteră și dintr-odată o lespede grea a închis accesul spre grotă.
Atunci femeia și-a amintit că a uitat copilul înăuntru, dar intrarea era blocată pentru totdeauna. Mirajul bogăției a durat puțin, dar disperarea nu a părăsit-o până la mormânt.
La fel se întâmplă de multe ori și cu noi. Avem un număr de ani pentru a trăi în această lume și o voce ne amintește mereu: „Nu uita ce e mai important!“ Și cele mai importante sunt valorile spirituale, familia, viața, educația, bunul-simț, adevărul și demnitatea de om. Dar goana după câștig, după averi și plăceri ne fascinează într-atât încât uităm ceea ce este mai important. Așa ne risipim timp și nesocotim esențialul, ceea ce ne îmbogățește sufletul. Să nu uităm niciodată că viața în această lume trece repede și că moartea vine când ne așteptăm mai puțin. Iar când poarta vieții se închide pentru noi, regretele nu ne mai folosesc la nimic.

cristiboss56 17.06.2014 21:44:22

Uitarea e socotită un păcat atunci când nu mai realizăm cine suntem cu adevărat, când disprețuim demnitatea la care am fost ridicați de Dumnezeu prin creație. Ce facem dacă nu ne trezim nicicum din această letargie prin propriile forțe? Cum putem să ne întoarcem acasă? Și ce mai reprezintă acest cuvânt: acasă? Acasă înseamnă alături de familia ta. Pilda de astăzi ne pune în față puterea învierii pe care o trăim atunci când ne aducem aminte de cei ce ne-au născut și crescut, de părinții noștri.
O văduvă și cei cinci fii ai săi trăiau dintr-o bucățică amărâtă de pământ. În apropierea terenului lor locuia un bogătaș care a ridicat un stăvilar ce oprea toată apa râului aflat în preajmă. Familia văduvei era în pericol. Un teren uscat nu aduce nici un fel de recoltă. În mai multe rânduri fratele cel mai mare a încercat să dărâme stăvilarul, ca să ude pământul, dar n-a izbutit. Nu avea destulă putere, iar frații lui erau prea mici. Așa că primul a plecat printre străini ca să muncească. A lucrat timp de câțiva ani la un negustor. De câte ori putea, trimitea bani acasă, prin mijlocirea comercianților cu care intrase în legătură. Pentru ca nici mama, nici frații săi să nu se simtă în vreun fel datori, îi sfătuia pe negustori să le ceară băieților în schimb împlinirea unor treburi mărunte.
Când s-a întors acasă, doar unul dintre frații săi l-a recunoscut ori a părut că-l recunoaște, nu fără o oarecare șovăire, pentru că anii lăsaseră urme.
Mezinul a spus: „Aveai părul negru“. „Da, dar am îmbătrânit“, zise cel plecat din familie.
„Noi nu suntem negustori, a spus unul dintre băieți. De ce am avea un frate negustor?“
„M-am îngrijit de voi cât ați fost mici, a mai adăugat cel mai mare dintre frați. Îmi aduc aminte cum visați să dărâmați stăvilarul ca să vină apa.“ „Eu nu mai țin minte. Despre ce apă vorbești?“, a zis cu dispreț cel de-al treilea dintre fiii văduvei. „V-am trimis bani și așa v-ați putut descurca“, a continuat fratele în vârstă. „Bani? Niciodată. Am câștigat câte ceva slujindu-i pe călători, asta-i tot, și astfel am trăit.“
Văzând că n-o scoate la capăt cu frații lui, cel plecat la negustorie era uimit de refuzul acestora în îndreptarea lucrurilor. „Nu avem nevoie de apă ca terenul nostru să fie bun pentru agricultură, îi replică un alt frate. De pe pârloaga asta uscată eu adun vreascuri și surcele. Cu ele aprind un foc lângă care vin călătorii să se încălzească. Ei mă plătesc. Banii îmi ajung să-mi duc zilele.“
Fratele cel mare din nou a încercat să le aducă aminte că ei trebuie să muncească ogorul lor care dădea roadă bogată când apa râului din împrejurimi nu era zăgăzuită. Dar ei nu mai știau și nici nu mai doreau asta. Mâhnit de faptul că nu era recunoscut de ei, fratele întors acasă a apelat la ultima soluție. Le-a spus: „Ca să vă dați seama că sunt fratele vostru, am să vă spun cum arăta mama noastră.“ Deși murise de mult timp, iar imaginile despre ea erau învăluite în ceața timpului, totuși amintirea mamei din sufletele celor cinci frați nu se ștersese nicidecum. Ea a biruit, frații și-au primit cu bucurie pe cel mai în vârstă dintre ei și au înviat sufletește.

cristiboss56 18.06.2014 21:51:41

Iubirea te face să vezi
 
Dumnezeu veghează mereu asupra noastră. S-ar putea să credem că nu este prezent. Nu avem cum să-I vedem fața. Însă, cu toate acestea, El nu lipsește de lângă noi, El este aici.
O femeie tânără și frumoasă, cu un baston alb în mână urca cu grijă treptele autobuzului. A plătit șoferului și pipăind numerele scaunelor de-a lungul intervalului, a găsit locul indicat de acesta. Susan, în vârstă de 34 de ani, orbise cu puțin timp în urmă. O greșeală medicală o azvârlise brusc, pe neașteptate, în lumea întunericului, a nemulțumirii, a frustrării și a autocompătimirii. Cândva independentă, Susan se simțea acum condamnată, devenind o povară, o ființă neputincioasă și neajutorată pentru toți cei din jur. „Cum de mi s-a putut întâmpla așa ceva?“, se întreba ea mereu cu inima plină de amărăciune și supărare. Peste optimismul ei de odinioară atârnau norii grei ai depresiei. Simpla parcurgere a fiecărei zile era un exercițiu frustrant și istovitor. Nu avea pe nimeni altcineva pe care să se poată sprijini decât pe Mark, soțul ei.
Mark era ofițer de aviație. Inima lui bătea pentru Susan, pe care o iubea din tot sufletul. Își văzuse soția prăbușindu-se în disperare când și-a pierdut vederea și era hotărât să o ajute să dobândească puterea și încrederea ce-i puteau reda independența. Deși pregătirea militară îl formase pe Mark să facă față chiar și situațiilor imposibile, el știa că aceasta era cea mai dificilă bătălie cu care trebuia să se confrunte și pe care trebuia să o câștige.
Susan era terorizată la gândul de a ieși singură în oraș, dar Mark s-a oferit să o ducă în fiecare dimineață cu mașina, deși lucrau în părțile diametral opuse ale orașului. Dar așa ceva nu putea continua la infinit. Era prea obositor și prea costisitor. I-a comunicat că trebuia să meargă din nou singură cu autobuzul.
„Sunt oarbă, Mark!“, a exclamat ea cu durere în glas. De unde știu eu unde trebuie să cobor? Mă simt de parcă m-ai abandona.“
I se frângea inima ofițerului să audă așa ceva, dar știa ce trebuie să facă. I-a promis soției sale că în fiecare zi, atât la plecare, cât și la înapoiere, o va însoți pe autobuz. Mai multe săptămâni Mark, în uniformă militară, a însoțit-o pe Susan la serviciu și înapoi. A învățat-o să se bazeze pe celelalte simțuri. Dar a venit și ziua când Susan a considerat că este pregătită să meargă singură cu autobuzul. Înainte de a porni la drum, Susan i-a mulțumit lui Mark pentru dragostea și răbdarea lui, și-au luat rămas-bun și pentru prima dată fiecare și-a văzut de drumul lui. Fiecare zi a decurs perfect și Susan nu se simțise niciodată mai bine. Era din nou pe picioarele ei! Mergea singură la lucru! Dar într-o vineri, înainte de a coborî din autobuz, șoferul a murmurat către ea: „Vă invidiez!“ Susan nu era sigură că șoferul i se adresase ei. La urma urmei, de ce să invidiezi o femeie oarbă care se lupta cu îndârjire pentru a trăi mai departe? Curioasă, l-a întrebat pe șofer de ce i-a spus așa. Acesta i-a răspuns: „Trebuie să fie un sentiment tare plăcut să vă știți așa de ocrotită“. „Cum adică?“, a mai întrebat oarba.
„Păi, e simplu. De multe zile văd un domn bine, în uniformă militară, care vă urmărește de peste drum cum coborâți din autobuz. De fiecare dată se asigură că treceți strada în siguranță și vă conduce cu privirea până ce intrați în clădire. Apoi vă face cu mâna și pleacă cu taxiul! Sunteți o persoană foarte iubită, stimată doamnă!“
Lacrimi de fericire se rostogoleau acum pe obrajii îmbujorați ai tinerei cu bastonul alb. Susan era acum fericită fiindcă Mark îi făcuse un dar mai grozav decât vederea, un dar pe care nu trebuia să-l vadă ca să creadă, darul dragostei care aduce lumină acolo unde era întuneric. La fel veghează Dumnezeu asupra noastră. S-ar putea să credem că nu este prezent. Nu avem cum să-I vedem fața. Însă, cu toate acestea, El nu lipsește de lângă noi, El este aici! Fie ca acest gând să ne însenineze zilele, știind că Dumnezeu ne iubește chiar și atunci când nu-L găsim cu privirea!

cristiboss56 19.06.2014 22:21:49

Nimeni nu e indiferent la cuvintele sau gesturile care-i vizează propria persoană. Când te cerți cu cineva și îi spui lucruri pentru care după aceea trebuie să-ți ceri iertare îi provoci o rană. Iar atunci când persoana este foarte sensibilă, s-ar putea ca relația să fie compromisă iremediabil. Sfântul Apostol Iacov ne avertizează în epistola sa: „Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se fălește! Iată, puțin foc, și cât codru aprinde!“ (Iacov, 2, 5).
Mesajul pildei de astăzi este acesta: nu dați prilejuri de ceartă, ca să nu regretați mai apoi!
A fost odată un băiat cu un caracter dificil. Mai mereu făcea ceva ca părinții lui să fie supărați. Comportamentul lui nu se îndrepta și copilul mergea din rău în mai rău, iar părinții erau deznădăjduiți și obosiți de atâtea observații făcute odraslei lor. Într-o zi, aceștia i-au adus un săculeț plin de cuie și i-au spus ca pentru fiecare nemulțumire adusă lor, băiatul să bată câte un cui în ușa de la intrarea în casă. Fiul a promis să facă întocmai. Nu se sinchisea el de cuiele bătute în ușă. Săptămânile treceau, cuiele se înmulțeau. Privind totuși într-o zi ușa, băiatul a tresărit. Atât de mult să își supere părinții? Trebuia făcută o schimbare. Cu timpul a descoperit că mult mai bine este să te controlezi decât să-ți rănești părinții. Și a venit ziua când băiatul nu a mai bătut nici un cui în ușă. S-a dus prin urmare la mama sa ca să-i spună isprava lui și să-i făgăduiască îndreptarea. „E minunat ce faci, pentru fiecare faptă bună poți scoate câte un cui din ușă.“ În scurtă vreme nu mai era nici un cui înfipt în lemnul ușii. Atunci, fericit, copilul s-a întors bucuros la mama sa pentru a-i da vestea cea mare.
Ea a zâmbit, după care i-a spus: „Da, e adevărat, cuiele au dispărut, însă urmele lăsate în ușă au rămas. Fii deci atent la oamenii din jurul tău. Silește-te pe cât poți să nu-i mâhnești fiindcă un cuvânt sau un gest nelalocul lor pot conta foarte mult. Și după aceea nimic nu va mai fi ca la început“.

cristiboss56 20.06.2014 21:12:43

Există un proverb care spune: „Pe marea liniștită oricine poate fi cârmaci“. Când vântul este prielnic, corabia puternică și marea nu este agitată, nu e nevoie de prea mare înțelepciune să duci corabia în port. Altceva este când furtuna se dezlănțuie pe mare, vasul este avariat, valurile se revarsă zgomotoase pe punte și pătrund înăuntrul navei, când noaptea este întunecoasă și nu se vede nimic. Cu toate acestea, căpitanul corabiei orânduiește totul atât de iscusit încât scapă de primejdie. Pilda de azi ne vorbește despre mândrie, despre răbdare în ispite și iubire părintească.
Era odată în pustiul Egiptului un frate foarte osârduitor. Acesta, fiind tare supărat de demonul curviei, a mers la un bătrân și i-a mărturisit gândurile sale. Iar acela nefiind iscusit, după ce l-a ascultat, s-a mâniat și i-a zis că este ticălos și nevrednic de cinul călugăresc, căci a primit astfel de gânduri. Auzind acestea, fratele a căzut în deznădejde și, părăsindu-și locul său, se întorcea în lume. Pe cale, din orânduire dumnezeiască s-a întâlnit cu avva Apollo, cel mai încercat dintre bătrâni, care, văzându-l abătut și foarte posomorât, l-a întrebat, zicând: „Fiule, din ce pricină ești așa de mâhnit?“ Acesta la început, pentru multă mâhnire, nu i-a răspuns bătrânului nimic; mai pe urmă, mult rugându-l bătrânul, a spus ale sale zicând: „Fiindcă adesea mă supără gândurile, m-am dus și m-am mărturisit la bătrânul cutare, iar după cuvântul lui nu mai am nădejde de mântuire și, fiind deznădăjduit, mă duc în lume“. Auzind acestea, avva Apollo îl mângâie pe fratele și-l sfătui mult, zicând: „Nu te mira, fiule, și nu deznădăjdui de tine, că eu mă aflu la vârsta căruntețelor și cu toate acestea foarte mult sunt supărat de asemenea gânduri. Deci nu te descuraja pentru această ispită, care nu se tămăduiește atât prin silință omenească, cât prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dăruiește-mi numai ziua ta de astăzi și întoarce-te la chilia ta“. Și a făcut fratele așa. Iar avva Apollo, după ce s-a despărțit de el, a mers la chilia bătrânului care deznădăjduise pe fratele. Și stând afară, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: „Doamne, Cela ce lași să vie ispite pentru folos, întoarce războiul fratelui asupra bătrânului acestuia, ca prin cercare să învețe la bătrânețile sale ceea în lungă vreme n-a învățat, anume să pătimească împreună cu cei ispitiți“. Iar după ce a sfârșit rugăciunea, a văzut îndată un arap stând aproape de chilie și repezind săgeți asupra bătrânului care, rănit fiind de acestea, începu să se învârtă încoace și încolo, ca într-o beție, până ce nemaiputând suferi, a ieșit din chilie și pe aceeași cale ca și tânărul se întorcea în lume. Avva Apollo, înțelegând ceea ce s-a întâmplat, l-a întâmpinat zicând: "Unde te duci și ce pricină te-a tulburat așa de tare?" Iar bătrânul, simțind că sfântul cunoaște ale sale, n-a zis nimic de rușine. A zis însă avva Apollo: "Întoarce-te la chilia ta și de aici înainte cunoaște slăbiciunea ta și să te socotești pe tine sau neștiut de diavolul sau nebăgat în seamă de el, pentru că nu te-ai învrednicit de lupta cu el. Dar ce zic lupta, când nici atacul lui de o zi n-ai fost în stare să-l suporți. Iar aceasta ți s-a întâmplat din pricină că primind tu pe un tânăr luptat de vrăjmașul, în loc să-l îmbărbătezi la luptă, l-ai adus la deznădejde, nebăgând în seamă porunca aceea înțeleaptă care zice: "Scapă pe cei târâți la moarte și nu înceta să răscumperi pe cei duși la junghiere", dar nici pilda Mântuitorului nostru care zice: "Trestia zdrobită n-o frânge și inul ce fumegă nu-l stinge". Căci nimeni n-ar putea răbda uneltirile vrăjmașului, nici stinge înfierbântarea cea înfocată a firii, de n-ar întări darul lui Dumnezeu slăbiciunea omenească".

cristiboss56 21.06.2014 22:56:24

Trei tineri, scăpați dintr-un naufragiu, au reușit să se salveze pe o insulă pustie. Vasul pe care se îmbarcaseră s-a scufundat, iar ei și-au organizat viața așa cum au putut în locul devenit acum casa lor. Înainte de a ajunge pe insulă nu prea dădeau pe la biserică. De aceea acum și-au dat seama că nu cunoșteau nici o rugăciune. Nici măcar Tatăl nostru. Era umilitor. Dar nu au deznădăjduit. Știau că Dumnezeu este Treime, așa că au încropit o rugăciune simplă: „Trei Voi, trei noi, miluiți-ne pe noi“. Aceasta le era pravila zilnică, rostirea cât mai des a cuvintelor amintite. Anii au trecut. Deja în vârstă, acum naufragiații de odinioară au văzut că într-o bună zi un vapor acostează la țărm. Calea era greu navigabilă, iar corabia sosise din întâmplare în zonă. Văzând semne că insula ar fi locuită, în ciuda indicațiilor hărților unde apărea ca fiind pustie, membrii echipajului și pasagerii au coborât de pe vapor și s-au întâlnit cu cei trei locuitori ninși de ani și de așteptare. Între cei sosiți cu vasul se afla și un episcop care a vorbit cu de acum băștinașii insulei, întrebându-i ce rugăciuni știu. Ei i-au răspuns: „Știm doar o rugăciune compusă de noi, fiindcă, atunci când vaporul nostru a naufragiat, nu prea eram din cei foarte duși la biserică. Și i-au descoperit textul rugăciunii lor. Atunci episcopul le-a spus că nu e de ajuns și că sunt în primejdie să-și piardă mântuirea. Așa că i-a povățuit să învețe măcar Rugăciunea Domnească. Așadar, i-a învățat Tatăl nostru. Conducătorul vasului le-a propus chiar să se întoarcă înapoi în lume, la familiile lor, dar aceștia au refuzat. Puteau deranja mult cu apariția lor. Gândiți-vă că toată lumea îi socotea morți de multă vreme. Nici nu știau cine mai trăia din neamul lor. Așa că au rămas pe insulă, iar nava a plecat. Dar n-a apucat să se îndepărteze foarte mult de insulă, că, la un moment dat, cei de pe vapor i-au văzut cu stupefacție pe cei trei venind către vas, umblând pe apă ca pe uscat. Comandantul le-a permis urcarea la bord și i-a întrebat: „Ce-i cu voi? V-ați răzgândit? Vreți să vă întoarceți înapoi în țările voastre?“ „Nu, a răspuns unul dintre ei. Vrem să vorbim cu episcopul.“ Aduși în fața ierarhului, aceștia s-au plâns: „Părinte episcop, am uitat jumătate din rugăciunea ce ne-ai învățat și ne temem să nu ne pierdem mântuirea, așa cum ai spus Preasfinția Ta. Până la jumătate merge, dar mai încolo nu mai merge. Învață-ne din nou Tatăl nostru.“ Ierarhul își dădu seama atunci că oamenii aceia nu mai aveau de fapt nevoie de nici o altă rugăciune, în afară de aceea pe care o știau deja. Pentru că acele puține cuvinte: „Trei Voi, trei noi miluiți-ne pe noi“, rostite din suflete curate, cu toată credința și forța inimilor lor, covârșeau orice altă rugăciune. Numai așa se putea explica darul pe care-l primiseră, acela de a merge pe apă ca pe uscat. Atunci episcopul le-a zis: „Duceți-vă înapoi și rostiți-vă mai departe rugăciunea voastră de la început și mântuiți-vă în Domnul și vă rugați și pentru noi!“

cristiboss56 22.06.2014 21:37:00

Cum îți vei pregăti aripile aici, așa vei zbura dincolo, spunea nu cu mult înainte să intre în veșnicie părintele Petroniu de la Schitul Prodromu din Muntele Athos. Și aripi puternice îți vor da numai circumstanțele dificile ale vieții. Prosperitatea materială atrage invariabil pe toți către acel dolce farniente atât de primejdios pentru o viață autentică în Hristos. Comoditatea face rău tuturor și împiedică urcușul spre noi cuceriri în devenirea ființei noastre.


Pilda de astăzi ne va dovedi că lucrurile stau astfel nu doar pentru oameni, ci și în cazul tuturor viețuitoarelor pământului.
Odată, o mamă vultur zbură până în vârful unui munte înalt. Acolo, în mijlocul stâncilor, hotărî să-și construiască cuibul. Coborî în vale și culese crengi pline de spini din copacii care creșteau acolo în număr mare. Făcu drumuri multe până ce, în sfârșit, încheie de lucrat cuibul din ramuri. Apoi merse din nou în vale, ca să găsească mușchi moale cu care să căptușească pereții cuibului.
După această operație, vulturica rămase în cuib până când singurul său ou se sparse și puiul ieși la lumină. Era așezat la adăpost și căldură în cuibul plin de mușchi. Zi de zi, mama sa făcea drum după drum ca să-i aducă mâncare din vale.
Puiul de vultur crescu repede. În curând își pierdu puful și pene strălucitoare, albe și negre, îi acopereau acum trupul puternic. Ajunsese aproape adult. Tânărul vultur era acum pe deplin fericit. Stătea la căldură, în siguranță, iar mâncare primea din belșug. Îi plăcea să privească peste marginea cuibului, la încântătoarea priveliște de sub el.
Într-o bună zi însă, mama sa făcu un lucru ciudat. Începu să smulgă, bucată cu bucată, mușchiul din cuib, iar spinii ieșiră la iveală și începură să-l înțepe pe vulturul cel tânăr. Acesta începu să se agite. Parcă voia să spună: „De ce faci asta? Dacă m-ai iubi nu ai face așa ceva!“
Dar vulturica nu răspundea deloc la neliniștile fiului ei. Continuă însă să smulgă mușchiul. În cele din urmă, durerea provocată de spini deveni atât de puternică, încât tânărul vultur se aruncă din cuib. Prinse sub aripi curentul de aer și se avântă fără teamă în înaltul cerului.
Numai datorită durerii reușise vulturul să devină o ființă a înălțimilor, pentru care îl crease Dumnezeu. Să vă amintiți de această poveste ori de câte ori viața vă va smulge mușchiul din cuib!

I.Calin 22.06.2014 21:56:12

Suberb, dar ce ne facem cu corvoada perpetuă a extincției „mușchiului din cuib”? Adică, nu durerea provocată de părăsirea mușchiului din cuib, ci urmele de mușchi de pe mâini și de pe picioare, care îngreunează zborul, tendința de a fi spre casă și acasă, aproape de cei dragi care nu au început zborul? E crucea ce trebuie să o porți? E da, OK, crucea celor mai mici / mari și încă, în plus=+-minus, crucea ta? Ferice de cine o poartă! De aceea, e frumoasă ortodoxia: rolul tău se desăvârșește prin ceilalți!

cristiboss56 22.06.2014 22:59:52

Frumoase și adevrăte cuvinte ai scris , dragă Călin , la care adaug insăși rugaciunea din semntăura ta :

"Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, pentru toate, pentru fiecare zi și pentru moartea ce va veni, Te ascult, Doamne și nici măcar după ascultare, nu-mi da mie, ci numai după voia Ta, ajută-mi părtaș să fiu binecuvântărilor Tale, acum și întru împărăția Ta. Amin. "

I.Calin 23.06.2014 17:08:16

http://ro.wikipedia.org/wiki/Iuliu_Maniu

cristiboss56 23.06.2014 21:53:28

Citat:

În prealabil postat de I.Calin (Post 563167)

Un adevărat exemplu de credință , demnitate și patriotism !
Multumesc Calin și : Doamne ajută !:1:

cristiboss56 24.06.2014 21:57:26

Era odată un om pe care Dumnezeu îl încărcase cu toate darurile: putere, bogăție, frumusețe… și pe deasupra cu un mare talent literar. Cărțile lui erau citite în lumea întreagă; vorbele lui erau ca niște profeții; el făcea vremea rea și vremea bună în orașul unde trăia. Cei cu prisos de avuție, care prețuiau viața mai mult după măsura plăcerilor și a desfătărilor, se uitau la dânsul ca la un rege, căruia îi lipsea doar coroana. Până și nebuniile lui erau ascultate și urmate. Dacă i-ar fi trăsnit prin minte să iasă într-o bună zi cu un picior gol pe stradă, toți ar fi făcut la fel. Acest tânăr dezmierdat de soartă era vestitul poet Oscar Wilde, care a trăit între 1854 și 1900.
Masa acestui om, locuitor al Londrei, era veșnic roșie de trandafiri și de vinuri scumpe, împrejurul lui roiau tinerii și femeile cele mai frumoase din nobilimea englezească. Crezul lui mărturisit era acesta: „Am să gust din toate poamele care sunt în grădina lumii și am să intru în viață pătruns de dorul acesta până în adâncul sufletului. Voi fugi de suferință și de durere, pe amândouă le voi urî. Nici una, nici alta nu vor intra în socotelile mele“. În goana lui după plăceri, Wilde a căzut în patimi nevrednice de om. Urmarea: doi ani de muncă silnică pentru cel alintat până atunci de toată lumea. Trăsnetul să fi căzut peste Londra, și tot n-ar fi fost mai mare uimirea. Dar legea e lege în Anglia. Încătușat, osânditul se îndrepta spre închisoare și toți gură-cască râdeau pe seama lui.
Arbitrul tuturor eleganțelor îmbrăcat acum în haine de pânză de sac, cu numărul 33 pe piept, spăla podelele închisorii împreună cu ceilalți pușcăriași.
I-a trecut prin cap o clipă ideea sinuciderii, dar o lumină neașteptată a izgonit acest gând întunecat. „Nu. Am să trăiesc. Vreau să întorc spre binele meu tot ceea ce s-a întâmplat…“
Și lucrurile s-au schimbat. A început să se gândească la patimile și suferința lui Hristos pentru păcatele oamenilor. Încetul cu încetul, păgânul care habar n-avusese ce sunt durerea și lacrimile, simți că-și pleacă genunchii și se sprijini cu amândouă mâinile de crucea Celui răstignit între tâlhari.
Ieșit din închisoare, poetul a răspuns celor care îl întrebau despre perioada de detenție: „Cel care-și mănâncă pâinea în durere, cel care a petrecut măcar o dată ceasurile nopții așteptând cu lacrimile în ochi zorile ce întârzie, unul ca acela va ști să prețuiască toate bucuriile vieții, oricât ar fi de mici. Calea spre fericire îi este totdeauna deschisă!“

cristiboss56 25.06.2014 21:49:42

Odată, un țăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat într-o dimineață la el și i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-și vadă de treburi și să lucreze după cum cred ei de cuviință. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toți patru în tindă și l-a întrebat pe cel mai mare:
„Spune-mi ce ai făcut cu piersica pe care ți-am dăruit-o?“
„Ce să fac, am mâncat-o și îți mulțumesc. A fost tare bună. Am luat apoi sâmburele, l-am pus în pământ, în spatele casei, am udat locul și nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos și roditor.“
„Bine ai făcut fiule, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar.“ „Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce ai făcut cu piersica ta?“
„Am mâncat-o. A fost delicioasă…“ „Și apoi?“ „Apoi am aruncat sâmburele și m-am dus în casă, de unde am mai luat câteva, pentru că muream de poftă.“
„Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi lacom. Lăcomia nu este de dorit între oameni.“
Dar ție ți-a plăcut piersica, l-a întrebat țăranul pe cel de-al treilea fiu al său.
„Nu știu ce gust a avut, pentru că n-am mâncat-o. Am vândut-o pe zece bani în târg. Uite-i!“
„Fiule, îi replică țăranul, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viață, și mai ales ceea ce ai primit de la părinți.“
Ajungând cu întrebarea la ultimul băiat, acesta îi răspunse: „Nici eu nu știu cum era piersica.“
„Cum, și tu ai vândut-o?“ „Nu, tată. Eu am fost în vizită la prietenul meu de peste drum, care este bolnav, și i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea și mi-a mulțumit.“
Cu lacrimi în ochi, tatăl și-a luat copilul pe genunchi și i-a spus: „Nu știu ce vei face în viață, dar știu că indiferent ce drum vei urma, vei fi un bun creștin și asta e tot ce contează. Fii binecuvântat, fiul meu!“

I.Calin 26.06.2014 18:16:40

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 563323)
„Cum, și tu ai vândut-o?“ „Nu, tată. Eu am fost în vizită la prietenul meu de peste drum, care este bolnav, și i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea și mi-a mulțumit.“
Cu lacrimi în ochi, tatăl și-a luat copilul pe genunchi și i-a spus: „Nu știu ce vei face în viață, dar știu că indiferent ce drum vei urma, vei fi un bun creștin și asta e tot ce contează. Fii binecuvântat, fiul meu!“

Plângem, când vedem că "dintru cei ce mor" aduc ofrandă sfinților, vei fi creștin, fiule, adu' rostu' poamelor...Fiule, fii TU!

cristiboss56 26.06.2014 21:29:54

Un sihastru oarecare trăia în pustie și avea un frate mirean la țară, într-un sat. După un timp, a murit fratele lui și rămânându-i un copilaș de trei ani, eremitul l-a luat cu sine în pustie, la chilia lui. Și n-a văzut copilul nici un om decât pe bătrânul sihastru care îl hrănea, nici femeie, nici sat. Nici măcar pâine n-a mâncat, nici n-a știut ce și cum este viața lumii acesteia. Totdeauna era în pustie cu unchiul său postind, rugându-se și lăudând pe Dumnezeu. Iar după îngroparea lui, sihastrul s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i descopere despre acest copil, în care ceată de sfinți este pus.
Dar în visul avut în noaptea următoare, bătrânul a văzut un loc întunecat și plin de miros greu, iar în mijlocul acelui loc era copilul, zăcând de supărare nespusă.
Sihastrul s-a mirat și a grăit către Dumnezeu: „Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Au doară nu era curat acest copil pe care l-am ferit de orice păcat? Ce nădejde de mântuire mai avem noi, cei crescuți în patimi și ispite de tot felul?“
Atunci îngerul Domnului i-a zis: „De ce plângi așa, bătrâne, și te tânguiești? Copilul într-adevăr era neatins de păcatele trupești ale lumii acesteia. L-ai învățat multe, cum să postească, cum să privegheze. Însă pentru ce nu l-ai învățat și smerenia? Că avea mândrie mare și înălțare în inima sa, socotindu-se pe sine pentru curăția lui om mare și sfânt. Cu acest gând trufaș a murit. Deci să cunoști că nu este nedreptate la Dumnezeu, fiindcă tot cel ce se înalță pe sine în gândul său necurat este înaintea Domnului“. După care îngerul s-a făcut nevăzut, iar bătrânul a plâns până la sfârșitul zilelor pieirea copilului.

cristiboss56 26.06.2014 21:48:28

Un tânăr monah dintr-o mănăstire aflată în munți era foarte irascibil aproape tot timpul. Se supăra extrem de repede, din orice nimic. Deși implora neîncetat mila lui Dumnezeu ca să îl scape de iritare, de fiecare dată când se ridica de la rugăciune, se mânia din nou pe frați. Voia chiar să plece să se sihăstrească pentru a scăpa de neplăcerile conviețuirii cu frații întru nevoință. La un moment dat, îndrăzni să-I spună lui Dumnezeu: „Doamne, nu Te-am rugat eu să mă scapi de iritare? De ce mă lași să mă cert cu frații așa de des?“
Atunci Dumnezeu i-a răspuns: „Cum vrei tu să exersezi refuzul supărării pe altul fără a avea ocazia de a locui împreună cu el? Nu Mi-ai spus tu să te scap de irascibilitate? Asta am și făcut. Ți-am trimis mereu pe cineva ca să ai ocazia să nu te superi pe el chiar dacă îți va oferi motive pentru aceasta. Dacă vei fugi de oameni, nu vei putea niciodată să-ți probezi stăpânirea de sine. Doar vei masca lipsa ta de patimi, care vor reveni imediat ce vei locui într-o comunitate, și nu în pustie. Crezi că poți să înveți să înoți într-un bazin fără apă? E imposibil. La fel este și cu răspunsul Meu la rugăciunile tale. Ține minte că numai tu ești stăpân pe reacțiile tale“.
Atunci călugărul s-a luminat și până la sfârșitul vieții și-a spus mereu: „Mă supăr doar atunci când vreau eu“. Și așa a scăpat de iritare.

cristiboss56 26.06.2014 22:09:07

Venind odată avva Daniil într-o mică așezare din deșertul egiptean, a zis ucenicului său: „Du-te, bate în poarta mănăstirii care ne stă înainte și spune-le că sunt aici!“ Pentru că era acolo o mănăstire de maici care se zicea a avvei Ieremia, unde locuiau ca la trei sute de surori. Și s-a dus ucenicul și a bătut. Iar portărița i-a spus: „Mântuiește-te! Bine-ai venit! Ce poruncești?“ El i-a zis: „Cheamă pe maica stareță, căci voiesc să-i vorbesc“. Atunci ea i-a zis: „Nu se întâlnește cu nimeni niciodată, ci spune-mi ce poruncești și îi voi spune“. Și fratele i-a răspuns: „Avva Daniil al Schitului este aici“. Iar ea, auzind, a deschis porțile și a ieșit alergând, asemenea și tot soborul, și scufiile și camilafcele lor le-a așternut de la poartă până unde era bătrânul, plecându-se la picioarele lui și sărutând urmele pașilor lui. Și intrând ei înăuntru, în mănăstire, a spălat stareța cu mâinile ei pe cei doi pe picioare, iar apa din lighean a turnat-o pe capetele surorilor și al ei. Atunci bătrânul a întrebat: pe noi ne au la evlavie surorile sau sunt așa totdeauna? Iar ea a zis: „Totdeauna așa sunt roabele tale, stăpâne, roagă-te pentru noi“. Iar una dintre surori zăcea în mijlocul curții dormind, plină de praf și zdrențăroasă. Și a spus bătrânul: „Cine este aceasta care doarme aici?“ Și una din surori a zis: „Este bețivă și ce să-i facem nu știm, că a o scoate din mănăstire ne temem de osândă, iar de o vom lăsa, smintește surorile“. Zis-a bătrânul ucenicului său: „Ia ligheanul cu apa cu care ne-am spălat și-l aruncă asupra ei.“ Iar el făcând așa, s-a sculat sora ca dintr-o beție. Deci a zis stareța: „Stăpâne, totdeauna așa este“. Și luând pe bătrân, au intrat în trapeză și au mâncat. Dar, mergând ei ca să se odihnească, zis-a eremitul ucenicului său: „Du-te și vezi unde doarme bețiva aceea care zăcea în mijlocul curții“. Și s-a dus de a văzut și a venit de i-a spus că la capătul grajdurilor avea sălașul acea soră. A răspuns avva Daniil către monahul cel tânăr: „Priveghează cu mine în noaptea aceasta“.
Și după ce au adormit toate surorile a luat bătrânul pe ucenicul său și mergând la grajduri au văzut pe bețivă că s-a sculat. Ea și-a întins mâinile la cer și lacrimile ei curgeau ca pârâul, iar metanii bătea necontenit până la pământ. Deci a zis avva către ucenic: „Cheamă pe stareță încetișor!“ Și mergând a chemat-o pe ea și pe alte două surori și toată noaptea au privit cele ce făcea bețiva. Iar dimineața, când au căutat-o, n-au mai găsit-o, căci aflase că fusese descoperită. Dar mergând pe când dormea bătrânul, i-a furat toiagul și pieptarul și a deschis poarta mănăstirii lăsând un bilețel la încuietoarea ușii: „Rugați-vă și mă iertați de orice v-am greșit“. Și s-a făcut plângere mare în mănăstire. Și a zis bătrânul eremit: „Eu pentru dânsa am venit aici, căci acest fel de bețivi iubește Dumnezeu“. Și toate se mărturiseau bătrânului, spunând fiecare ce i-a făcut ei și cum au batjocorit-o. și făcând sihastrul rugăciune, s-a dus cu ucenicul la chiliile lor, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu, Celui ce știe singur câți robi ascunși are.

cristiboss56 26.06.2014 22:43:42

Într-un ținut din Normandia, Franța de astăzi, o doamnă bogată și-a cumpărat mai mult pământ pe care și-a construit un castel impunător, cu slujitori dichisiți și grădini frumoase.
Cu timpul, femeia s-a împrietenit cu nobilii din partea locului și cu preotul a cărui biserică o frecventa în fiecare duminică. Miluia pe săraci, ajuta și biserica. Acolo auzise din gura slujitorului lui Dumnezeu cuvintele: „Cine își dă, lui își dă. Cât dai, atâta ai! Cu cât dai, cu atâta te vei întâlni dincolo, în veșnicie!
Văzând nobila doamnă că predica preotului nu era prea ascultată, s-a gândit să-l ajute în propovăduire, făcându-și prietenii mai receptivi la îndemnul acestuia. Cum a procedat? Într-o zi, femeia se deghiză cu multă artă într-o cerșetoare. Își schimbă vocea și mersul, pornind în sat după căpătat, prefăcându-se că este bolnavă și neputincioasă. A trecut pe la toți locuitorii satului, și la cei bogați, și la cei săraci. Primii au dat-o afară, refuzând-o brutal, au asmuțit câinii pe ea. Alții i-au dat ceva din resturile slujitorilor lor sau din mâncarea pe care o aruncau. O bucată de mămăligă mucegăită, un colț tare de pâine, o roșie stricată, un pumn de făină e tot ce a primit femeia noastră. Ea mulțumea și strângea totul în traistă. O săptămână întreagă a cerșit femeia, bătând la porțile conacelor boierești, ale notabilităților locale, ale gospodarilor, dar și ale săracilor. Din mâinile ultimilor se întorcea adesea cu daruri mai consistente decât cele căpătate de la bogați.
Dar duminica următoare cerșetoarea redeveni femeia bogată care era de fapt, anunțând o mare recepție la castelul ei. Era invitată la chermeză toată lumea, marile familii nobiliare, dar și oameni mai săraci.
În seara recepției la porțile castelului erau aliniate cele mai scumpe trăsuri, ce purtau oameni bogați, îmbrăcați cu haine alese și toalete elegante. Aceștia au fost primiți într-un salon imens. Săracilor, invitați și ei la petrecere, le erau teamă să pășească pe covoarele persane care acopereau pardoseala de marmură. Dar doamna îi pofti și pe ei într-o încăpere, unde pe masă erau bucatele cele mai extravagante. Sufrageria somptuoasă unde stăteau bogații avea mesele deocamdată goale. Nobilii înfumurați și mândri de marea cinste așteptau bunătățile culinare rafinate. Luară loc, și atunci intrară servitorii, îmbrăcați sărbătorește, cu mănuși albe și frac, purtând tăvi de aur și argint. Depuseră înaintea fiecărui invitat o coajă de pâine uscată, un boț de mămăligă mucegăită, câțiva cartofi stafidiți și câte alte nimicuri de care te apuca scârba numai privindu-le. Toți nobilii rămaseră înmărmuriți. Nu știau ce să creadă. Gândeau că doamna gazdă a încurcat saloanele văzând mesele cu bunătăți la care se instalaseră săracii. Erau gata să se scandalizeze, să protesteze ofensați de marea batjocură. Ce se întâmplase?
Răspunsul gazdei i-a lămurit pe toți: „Nu, nu am încurcat saloanele. Săracilor, voi m-ați miluit cu ce ați avut mai bun, din sărăcia voastră. Ba mi-ați cerut și iertare pentru că nu mi-ați putut oferi ceva mai bun. Iar vouă, nobililor și doamnelor distinse, v-am pus înainte ceea ce am primit când am fost pe la porțile și ușile voastre. Eu sunt cerșetoarea care v-a vizitat săptămâna trecută, implorând milostenie de la voi. Nu cred că mă veți judeca prea aspru. Fiecare dintre voi are în față și primește înapoi ceea ce a dat el însuși pentru acest banchet. Ce a dat, lui și-a dat. Cum s-a onorat, e onorat și la masa mea. După dreptate! Așa va fi și în Împărăția cerurilor.”

cristiboss56 27.06.2014 12:34:59

Lev Nicolaevici Tolstoi, scriitor și conte rus, s-a întrebat odată: Cât pământ îi trebuie unui om? Știți că pe vremuri, dar și astăzi, cu mai multă fervoare unii au cumpărat cât mai mult pământ. Dacă numărul de hectare însemna atunci prestigiu, astăzi pământul este cumpărat nu pentru a fi muncit, ci pentru a fi revândut mai târziu la un preț mai bun.
Adunarea de terenuri întinse pentru puțini înseamnă însă și lipsirea multora de o suprafață din care ei să-și scoată hrana zilnică.
Tolstoi a scris o parabolă în legătură cu această temă intitulând-o chiar așa: „Cât pământ îi trebuie unui om“.
Un anume Pahomie, mujic rus, ar fi auzit că prin Siberia un mare proprietar de terenuri vinde oricât pământ poate cuprinde cineva cu pasul într-o zi, dus-întors, pe o mie de ruble. Ispitindu-l vânzarea, s-a dus la proprietarul de pământ și i-a spus că vrea și el să cumpere. Proprietarul i-a zis: Iată, suntem la acest hotar. Va trebui să mergi de aici drept înainte, și atât cât vei cuprinde cu piciorul, va fi al tău. Cu o singură condiție, să fii înapoi tot în acest punct, înainte de apusul soarelui. Cât de mult pământ vei cuprinde, tot va fi al tău. Dar dacă nu ajungi aici înainte de apusul soarelui, vei pierde mia de ruble.
Iar omul a pornit să-și cucerească pământul. Și a mers, și a mers, și a mers. Se uita și la soare, se uita și la pământul din față. Își tot zicea mereu în sinea lui: am timp să mă întorc și înapoi, dar trebuie să înconjur cât mai mult pământ. Și a mers până când și-a dat seama că, dacă mai înaintează, nu are timp să se întoarcă la locul stabilit. A plecat spre întâlnirea cu boierul, dar soarele începuse să scapete. Se apropia de asfințit, dar Pahomie era încă departe de hotar.
În sfârșit, cu câteva clipe înainte de apusul soarelui, alergând cu sufletul la gură, gata să piardă și pământul, dar și mia de ruble, a reușit să facă ultimul pas și, întinzând mâna, a ajuns la locul de unde pornise, bucuros în inima lui că reușise să cucerească o atât de mare întindere de pământ. Dar în clipa în care a atins piciorul proprietarului de pământ, i-a stat și inima și a murit pe loc. Atunci, boierul le-a spus slujitorilor săi: „Săpați-i o groapă de doi metri lungime și un metru lățime, fiindcă doar de atât pământ are nevoie un om și nu de atâta cât cu lăcomie a venit el să cuprindă!“

cristiboss56 29.06.2014 00:50:44

În timpul războiului dintre China și India din 1962, un colonel a fost rănit grav și dus de urgență la cel mai apropiat spital, unde a fost îngrijit cât se poate de bine. Dar, după un timp, acesta observă că la celălalt capăt al salonului se aflau două paturi cu bolnavi de care nimeni nu se apropia, nici măcar vreun doctor. O singură călugăriță, pe numele ei Tereza de Calcutta, stătea mereu cu ei și îi îngrijea cu multă dragoste, căutând să nu le lipsească nimic și rugându-se neîncetat. Întrebând de ce sunt bolnavii de la capătul salonului atât de izolați, colonelul a rămas mut de uimire aflând că oamenii aceia suferă de o boală fără leac și că în scurt timp vor muri. Nimeni nu se apropia de bolnavi de teamă să nu se molipsească. „Bine - a mai întrebat colonelul -, dar călugărița care stă mereu împreună cu ei și îi îngrijește?“ „Desigur că era sănătoasă - i-a răspuns un doctor, dar acum s-ar putea să se fi îmbolnăvit și ea. Noi n-am lăsat-o să se apropie, dar ea a insistat spunând că cineva trebuie să-i îngrijească și pe oamenii aceia.“ „Doamne, a mai exclamat colonelul, n-aș face așa ceva nici pentru un sac plin cu bani.“ Din celălalt capăt al salonului, maica Tereza l-a auzit și, întorcându-se spre colonel, i-a răspuns liniștită și cu zâmbetul pe buze: „Nici eu n-aș face acest lucru pentru un sac cu bani. Îl fac însă pentru o răsplată mult mai mare. Pentru mulțumirea pe care o citesc în ochii acestor oameni sărmani pe care pot să îi ajut și pentru răsplata pe care ne-o va da Dumnezeu fiecăruia dintre noi, după meritul nostru.“ „Ești desăvârșit atunci când în locul tău îl preferi pe aproapele“, spune avva Iacov în Pateric.

cristiboss56 29.06.2014 22:35:11

În timpul războiului dintre China și India din 1962, un colonel a fost rănit grav și dus de urgență la cel mai apropiat spital, unde a fost îngrijit cât se poate de bine. Dar, după un timp, acesta observă că la celălalt capăt al salonului se aflau două paturi cu bolnavi de care nimeni nu se apropia, nici măcar vreun doctor. O singură călugăriță, pe numele ei Tereza de Calcutta, stătea mereu cu ei și îi îngrijea cu multă dragoste, căutând să nu le lipsească nimic și rugându-se neîncetat. Întrebând de ce sunt bolnavii de la capătul salonului atât de izolați, colonelul a rămas mut de uimire aflând că oamenii aceia suferă de o boală fără leac și că în scurt timp vor muri. Nimeni nu se apropia de bolnavi de teamă să nu se molipsească. „Bine - a mai întrebat colonelul -, dar călugărița care stă mereu împreună cu ei și îi îngrijește?“ „Desigur că era sănătoasă - i-a răspuns un doctor -, dar acum s-ar putea să se fi îmbolnăvit și ea. Noi n-am lăsat-o să se apropie, dar ea a insistat spunând că cineva trebuie să-i îngrijească și pe oamenii aceia.“ „Doamne, a mai exclamat colonelul, n-aș face așa ceva nici pentru un sac plin cu bani.“ Din celălalt capăt al salonului, maica Tereza l-a auzit și, întorcându-se spre colonel, i-a răspuns liniștită și cu zâmbetul pe buze: „Nici eu n-aș face acest lucru pentru un sac cu bani. Îl fac însă pentru o răsplată mult mai mare. Pentru mulțumirea pe care o citesc în ochii acestor oameni sărmani pe care pot să îi ajut și pentru răsplata pe care ne-o va da Dumnezeu fiecăruia dintre noi, după meritul nostru.“ „Ești desăvârșit atunci când în locul tău îl preferi pe aproapele“, spune Avva Iacov în Pateric.

cristiboss56 30.06.2014 22:22:46

Doi oameni stăteau de vorbă. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credință. Era mereu preocupat să nu-i lipsească nimic lui și familiei sale. De aceea, prietenul său l-a întrebat: „Spune-mi, dacă ai avea doi copii, dar l-ai hrăni doar pe unul, pe celălalt chinuindu-l foamea, ar fi drept?“ „Bineînțeles că nu“, a răspuns bogătașul. „Dar dacă l-ai îmbrăca tot pe acela, în timp ce al doilea ar tremura de frig, cum ar fi?“ „Ar fi, desigur, o nedreptate.“ „Și atunci, dacă tu singur spui că așa ceva este o nedreptate, de ce procedezi în felul acesta?“ „Cum așa?“, se indignă omul. „Pe copiii mei îi tratez la fel, le arăt aceeași dragoste. De ce spui așa ceva?“ „Nu m-am referit la copiii tăi, ci la alți doi frați buni de care tu ar trebui să ai grijă de-a lungul întregii vieți: sufletul și trupul tău. Iar tu nu ești drept cu acești frați. Te ocupi doar de unul, neglijându-l cu totul pe celălalt. Aveți haine frumoase și sunteți bine hrăniți, tu și ai tăi, dar sufletul de ce are nevoie, nu vă întrebați? El nu poate purta decât haina credinței, de care tu nu te-ai îngrijit. El nu se hrănește decât cu dumnezeiasca învățătură, cu dragoste și fapte bune. Deci, nu uita de celălalt frate, fiindcă trupul și sufletul sunt ca doi frați buni, de nedespărțit. Unul nu poate trăi fără celălalt. Îngrijește-i pe amândoi și atunci vei fi cu adevărat drept și fericit. Ferește-te să fii asemenea păcătosului care trăiește doar cu trupul, în timp ce sufletul îi este mort.“

cristiboss56 01.07.2014 20:57:17

Într-o școală de la marginea unui oraș era un profesor foarte iubit de copii. Totdeauna el avea grijă de toți elevii, încercând să-i învețe cât mai multe. Dar, într-o zi, copiii au observat că unul dintre colegii lor fură și l-au pârât imediat profesorului. Acesta însă nu l-a pedepsit pe făptaș. După câteva zile, hoțul a furat iar, dar a fost prins imediat. Nici de această dată, domnul profesor nu l-a pedepsit. Când același lucru s-a întâmplat și a treia oară, câțiva băieți s-au dus la profesor să se plângă și i-au spus: „Acest coleg al nostru fură mereu. Nu este bine ceea ce se întâmplă și vă rugăm să-l dați imediat afară din școală, altfel plecăm noi“. „N-am să-l dau afară. Dacă vreți, puteți pleca toți, dar el rămâne“. „Domnule profesor, dar cum este posibil să renunțați atât de ușor la noi toți, care v-am ascultat mereu?“ Privindu-i cu blândețe, profesorul le-a explicat elevilor săi, atât de mirați de această neașteptată situație: „Voi știți deja ce e bine și ce e rău. Dacă ați pleca în lume, cu siguranță că ați ști cum să vă purtați, nici nu mă îndoiesc! Dacă însă el ar pleca de aici, dintre noi, ce ar face? Asta de ce nu v-ați întrebat? De ce v-ați gândit doar la voi? Credeți că dacă o să-l dau afară va fi mai bun? Dacă aici, între noi, el nu știe cum e bine să te porți, ce va face el în lume? Așa că, indiferent dacă voi rămâneți sau plecați, el va sta în continuare aici, iar eu voi avea grijă să se schimbe și să devină un om bun. Iar atunci când va dori și el acest lucru, cu siguranță că dintr-un hoț ocolit de colegi va deveni un copil apreciat și iubit de toți cei din jurul său“. Când a aflat despre cele petrecute, impresionat de bunătatea profesorului său, băiețelul, care până atunci furase și le pricinuise atâtea necazuri celor din jurul său, a promis că se lasă de furat. Și s-a ținut de cuvânt, fiindcă - așa cum spusese și domnul profesor - de data aceasta el era cel care dorea din tot sufletul să fie mai bun.

cristiboss56 02.07.2014 22:19:35

Un turist american în vizită prin Europa a făcut o excursie prin munții Italiei. Acolo a întâlnit tăietori de lemne care sortau bușteni pe malul unui râu. Aceștia le dădeau drumul unor bușteni pe apă, iar pe alții îi trăgeau deoparte, pentru a fi transportați la o fabrică din apropiere și folosiți ca material pentru mobilier. Curios, turistul l-a întrebat pe unul dintre tăietorii de lemne: „De ce păstrați doar anumiți bușteni și în funcție de ce faceți selecția lor?“
Tăietorul i-a răspuns: „Copacii pe care i-am ales pentru mobilier sunt cei care au crescut pe vârful muntelui. Acolo au fost încercați de vânturi puternice și furtuni, de zăpezi și viscole. Rezistând la toate acestea, lemnul lor a căpătat o calitate superioară și poate fi folosit pentru a face mobilă bună. Buștenii pe care îi trimit în vale, pe apă, sunt de calitate inferioară. Au fost copaci crescuți la adăpost, în văi, și nu au avut de înfruntat condiții potrivnice.“
Nu se aplică oare pilda aceasta și la viețile noastre? Nu suntem oare și noi puși la încercare de vânt puternic, de zăpezi grele, de furtuni - împrejurări dificile, poveri, supărări? Când se ivesc problemele, oare ar trebui să ne retragem din fața lor? Să fim nerăbdători, temători, anxioși? Sau trebuie să așteptăm ca Dumnezeu să Își urmeze scopul de a ne face mai puternici și mai pregătiți pentru a-L sluji?
Să nu uităm că scopul vieții nu este fericirea, ci sfințirea omului. Hristos nu ne-a spus să căutăm fericirea, ci să fim sfinți. În aceste condiții, necazurile și suferința nu sunt inevitabile?

cristiboss56 03.07.2014 19:12:18

La finalul unui curs, un profesor a fost întrebat de un student: „Domnule profesor, care este sensul vieții?“
O parte dintre colegii celui care pusese întrebarea începuseră să râdă. Profesorul îl privi îndelung pe student, cercetând parcă dacă era o întrebare serioasă. Înțelese că da.
„Am să vă răspund.“ Scoase din buzunarul de la pantaloni o oglinjoară rotundă, nu mai mare decât o monedă, și spuse: „Pe când eram copil, am găsit pe stradă o oglindă făcută țăndări. Am păstrat ciobul cel mai mare, care se află acum în palma mea. Mă jucam cu el și am fost încântat să văd cum reușeam cu ajutorul lui să îndrept reflexul luminii în cele mai întunecoase unghere, unde soarele nu poate ajunge. Am păstrat oglinjoara. Devenind bărbat, am înțeles că ce făceam nu era un simplu joc de copil, ci o prefigurare a ceea ce aș fi putut face în toată viața mea. Eu însumi sunt o frântură dintr-o oglindă pe care încă nu am văzut-o întreagă. Prin ceea ce am însă pot aduce lumină, adevăr, înțelegere, cunoaștere, bunătate, blândețe în ascunzătorile din inimile oamenilor și să schimb ceva în mine“.
Dumnezeu a lăsat în fiecare om chipul Său. Scânteia divină semănată în noi ne luminează drumul prin viață dacă nu trăim neglijent și o facem să strălucească mereu mai puternic prin tot ce lucrăm. Sufletele noastre sunt oglinzi care împrăștie pretutindeni lumină, cu condiția să nu rămânem în întunericul egoismului.

cristiboss56 04.07.2014 22:46:32

Mulțumit de peștii pe care-i prinsese într-una din zile, un pescar se odihnea pe scăunelul lui, lângă debarcader. Un om bogat, vizitator din afara orășelului, plimbându-se pe acolo și văzându-l pe pescar odihnindu-se, îl întrebă:
- Nu e prea devreme pentru relaxare? De ce nu ești la ora asta în larg, la pescuit?
Fără să se tulbure de faptul că bogatul nu dăduse nici măcar bună ziua, pescarul răspunse:
- Am prins cât îmi trebuie pentru astăzi… așa că acum pot sta bucurându-mă de această zi frumoasă.
- Dar dacă ți-ai folosi acest timp la pescuit, ai putea prinde mai mulți pești, apoi i-ai putea vinde și ai face o grămadă de bani, îi spuse bogatul.
- Și apoi? spuse pescarul.
- Păi, răspunse bogatul, după ce ți-ai aduna destui bani din vânzări, ai putea să-ți cumperi o barcă mai mare, care te-ar ajuta să mergi mai în larg și să prinzi pești mai mari. În felul ăsta ai face și mai mulți bani.
- Și apoi? întrebă pescarul.
- Apoi ai putea să-ți cumperi mai multe bărci, ai putea prinde mii de pești, ai putea să faci mii de dolari și într-o bună zi, să ajungi bogat ca și mine.
- Și apoi? întrebă pescarul.
- Apoi, ai putea pur și simplu doar să stai și să te bucuri de viață așa cum fac eu, spuse bogatul.
- Dar omule, grăi pescarul, nu tocmai asta fac și eu acum?

cristiboss56 05.07.2014 22:59:44

Pilda de astăzi ne învață să fim atenți la ceea ce socotim amănunte nesemnificative în existența și munca noastră.

Un prieten l-a întrebat într-o zi pe Michelangelo, vestitul artist al Renașterii italiene, ce mai lucrase la o anume statuie de când se văzuseră ultima dată. „Am nuanțat un pliu, am șlefuit un fald al mantiei, am evidențiat un mușchi de la umăr.“ Cam acesta a fost răspunsul lui Michelangelo. „Dar astea sunt mărunțișuri“, îi replică prietenul. „E adevărat, dar perfecțiunea vine din lucrurile mici, iar perfecțiunea nu e un mărunțiș.“
Artistul avea dreptate. Uneori, când ne gândim ce urmări cumplite au unele lucruri mărunte, suntem ispitiți să credem că nu există lucruri mici.

cristiboss56 07.07.2014 22:29:23

Un bătrân ședea odată la marginea unei oaze de la intrarea într-o cetate aflată în deșert. Un tânăr se apropie de el și îl întrebă: Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăți? Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
Cum erau locuitorii cetății de unde vii tu?
Egoiști și răi. De aceea, mă bucur că am putut pleca de acolo.
Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Puțin după aceea, un alt pelerin s-a apropiat de omul nostru și i-a pus aceeași întrebare: Abia am sosit în ținut. Cum sunt oamenii pe aici? Înțeleptul îl chestionă așa cum făcuse și cu primul venit: Cum erau locuitorii cetății de unde vii? Am trăit acolo printre oameni buni, mărinimoși, primitori, cinstiți. Aveam mulți prieteni și cu greu i-am părăsit.
Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, îl liniști bătrânul.
Dar un negustor care își aducea prin preajmă cămilele la adăpat auzise discuțiile avute de înțelept cu cei doi sosiți la porțile cetății. Și atunci când cel de-al doilea pelerin se îndepărtă, se întoarse spre bătrân și îi zise mustrător: Cum poți să te comporți astfel? Ai dat două răspunsuri cu totul diferite la una și aceeași întrebare pe care ți-au adresat-o două persoane.
Nu am greșit cu nimic, îi spuse calm înțeleptul. Am răspuns fiecăruia după cum se cuvine. Orice om poartă lumea sa în propria-i inimă. Cel care nu a găsit nimic bun în trecut acolo unde a trăit, nu va găsi nici aici ceva bun. Dimpotrivă, acela care a avut și în alt oraș prieteni va găsi și aici tovarăși credincioși. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce știm noi găsi în ei.

cristiboss56 08.07.2014 21:35:28

Un om a căzut odată într-o fântână, de unde nu reușea să iasă. Fântâna era lângă o stație de autobuz, așa că omul credea că se va găsi repede cineva care să-l scoată din adânc. Să vedem însă ce s-a întâmplat.
O persoană aparent miloasă trecu pe acolo și-i spuse celui neajutorat: „Îmi pare foarte rău pentru tine. Îți împărtășesc durerea și sunt alături de tine“, după care plecă.
Își făcu apariția un om politic care era implicat în rezolvarea problemelor sociale. Privind la omul necăjit, zise: „Era de așteptat ca, mai devreme sau mai târziu, cineva să alunece înăuntru“. Apoi îl părăsi pe cel pățit, înfundându-și mâinile în buzunarele de la pantaloni.
Un altul, privind peste ghizdul fântânii, comentă: „Numai celor răi li se poate întâmpla să cadă într-un puț“.
Încă un om politic respectabil, de data asta din partea opoziției, se arătă preocupat să elaboreze un întreg discurs împotriva guvernului, criticându-l pentru că nu toate fântânile din țară sunt acoperite cu capac.
Trecu și un ziarist. Îi făgădui omului din fântână să scrie un articol de opinie într-o publicație, duminica următoare.
Un umorist venit și el la fântână și îi spuse celui din adânc: „Bea o cafea. Te va mobiliza și vei reuși să ieși“.
Și au urmat mulți indivizi care s-au perindat pe lângă sărmanul om și l-au părăsit fluierând. În final, un coșar, cu suflet mare, îi întinse omului o frânghie și îl salvă pe cel aflat la ananghie.

cristiboss56 09.07.2014 21:32:51

Un filosof stoic mărturisea: „Îl porți în tine pe Dumnezeu și nu-ți dai seama că-l murdărești, fie cu gândurile tale întunecate, fie cu faptele tale rele. Dacă ți-ai imagina că ești în fața lui Dumnezeu Însuși nu ai avea curajul de a face nici o faptă necugetată pe care o plănuiești acum. Dar înaintea lui Dumnezeu care sălășluiește ascuns în tine, care pe toate le vede și le aude, nu roșești în a gândi și a realiza răul, tu ființă umană, care nu ești conștient de propria ta natură…“
Conștienți că Îl avem pe Dumnezeu în noi, toată dorința noastră trebuie să fie îndreptată spre armonia cu acest Dumnezeu care e prezent în noi. Noi trebuie să vrem ceea ce Dumnezeu vrea de la noi. Concordanța sau armonizarea cu voința lui Dumnezeu face ființa umană liberă și dă sensul demnității sale: „Eu sunt liber și prieten al lui Dumnezeu, deoarece Îl ascult în deplină libertate“.

cristiboss56 14.07.2014 21:04:53

Fiecare persoană cu care ne întâlnim și orice eveniment care ni se întâmplă nu sunt puse în viața noastră fără vreun rost anume. Din toate e bine să descifrăm ceea ce Dumnezeu vrea să ne transmită, fiindcă lumea este o carte pe care dacă vrem să o înțelegem trebuie să o citim în cheie dumnezeiască. O zicală mai puțin întâlnită în zilele noastre, dar care adună mult adevăr spune că „frumusețea e în ochii privitorului“. Depinde deci cu ce ochi privești ceea ce te înconjoară. Și nu numai atât. Capacitatea de a sesiza frumosul e strâns legată de gradul de libertate la care ai ajuns.
Îmi aduc aminte de răspunsul dat cu mult umor de părintele Cleopa de la Sihăstria unui tânăr care trăia la oraș. Acesta l-a întrebat: „Ce să fac dacă văd mergând pe stradă o fată foarte frumoasă? Să-mi întorc privirea în altă parte, să mă uit în sus?“ „Nu, a fost răspunsul marelui duhovnic. Pentru că s-ar putea să cazi într-o gură de canalizare lăsată fără capac.“ Te poți uita la ea și să-ți spui: „Dacă Dumnezeu a făcut oamenii atât de frumoși, oare cât de minunat este El?“
Legat de această temă am citit o întâmplare care s-a petrecut în Antiohia primelor veacuri creștine. Pe lângă câțiva episcopi a trecut un alai de comediante. Între ele se afla cea mai frumoasă și aleasă artistă, împodobită cu veșminte scumpe și giuvaieruri rare. Femeia avea capul și umerii dezgoliți și numai un văl subțire pe deasupra. Episcopii, văzând-o, au murmurat și și-au întors capul de la o asemenea priveliște, ferindu-și ochii ca de vederea unei mari necuviințe. Un singur slujitor al lui Hristos nu și-a întors privirea de la ea, ci dimpotrivă, mai cu stăruință s-a uitat la femeia cu pricina. A privit-o cu multă atenție. Colegii lui au rămas fără cuvinte. Atunci Sfântul Non, căci el era episcopul nonconformist, i-a întrebat: „Oare nu ați înțeles nimic din vederea marii ei frumuseți?“
Ceilalți ierarhi nu i-au răspuns. Atunci Sfântul Non, stăruind, le-a zis: „Eu tare m-am folosit de vederea ei și cred că Dumnezeu o va pune să ne judece pe noi și episcopia noastră. Câte ceasuri o fi petrecut femeia aceasta în odaia sa, scăldându-se și împodobindu-se, ca frumusețea trupului ei să fie fără pată! Și aceasta numai ca să placă oamenilor! Iar noi, care-L avem pe iubitul cel mai de preț, pe strălucitul Mire la care nu cutează a privi Heruvimii, nu ne împodobim sufletele și nu ne îngrijim așa de mult să ne spălăm întinăciunea ticăloaselor noastre suflete“. După multă rugăciune din partea Sfântului Non, femeia, pe numele ei Margareta, s-a botezat și a devenit Sfânta Cuvioasă Pelaghia, sărbătorită în Biserica Ortodoxă la 8 octombrie. Să fim conștienți că atunci când persoanele sau lucrurile sunt transparente pentru noi și prin ele întrezărim ceva aflat dincolo de material, suntem departe de a păcătui.

cristiboss56 15.07.2014 21:02:08

Soimul
 



Un imparat a primit doi soimi. Unul a fost antrenat, despre celalalt i s-a spus ca refuza sa se dezlipeasca de creanga pe care statea. Unul dintre slujitori trebuia sa se catere in fiecare zi in copac sa-i duca de mancare.
Dupa ce a incercat in fel si chip sa faca soimul sa zboare de pe creanga, imparatul si-a rugat supusii sa-l ajute. Un batran intelept s-a oferit sa faca el asta si, a doua zi cand s-a trezit, imparatul a vazut soimul zburand de colo-colo.
- Cum ai facut? si-a intrebat supusul
- A fost foarte simplu. Nu a trebuit decat sa ii tai craca de sub picioare.


Morala: uneori Dumnezeu ne taie craca de sub picioare ca sa ne aducem aminte ca putem zbura.

cristiboss56 15.07.2014 21:04:23

Casa Celor 1000 de oglinzi
 



Cu mult timp in urma, intr-un satuc, se gasea un loc cunoscut drept “Casa celor 1000 de oglinzi”. Un catelus mititel, vesel din fire, afland de acest loc, s-a hotarat sa-l viziteze. Cand a ajuns, sarea fericit pe scari si a intrat in casa. S-a uitat pe hol cu urechiusele ciulite si dand din coada.
Spre marea sa surpriza, s-a trezit privind la alti 1000 de catelusi fericiti, care dadeau din coada ca si el. A zambit, si a primit inapoi 1000 de zambete, la fel de calde si prietenoase. Cand a plecat, s-a gandit: “Este un loc minunat. Ma voi intoarce sa-l vizitez!”.
In acelasi sat, alt caine, care nu era la fel de fericit ca primul, s-a hotarat si el sa viziteze casa. A urcat cu greu scarile, cu coada intre picioare, si capul lasat. Cand a vazut 1000 de caini neprietenosi uitandu-se la el, s-a speriat si s-a zbarlit pe spate, maraind. Cand ceilati 1000 de caini au inceput si ei sa maraie, a fugit speriat. O data iesit afara, s-a gandit: “E un loc ingrozitor, nu ma mai intorc acolo niciodata”.

Morala: Toate chipurile sunt oglinzi.

cristiboss56 19.07.2014 21:05:58

Doi oameni stăteau de vorbă. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credință. Era mereu preocupat să nu-i lipsească nimic lui și familiei sale.
După aceea, prietenul său l-a întrebat:
- Spune-mi, dacă ai avea doi copii, dar l-ai hrăni doar pe unul, pe celălalt chinuindu-l foamea, ar fi drept?
- Bineînțeles că nu, a răspuns bogătașul.
- Dar dacă l-ai îmbrăca tot pe acela, în timp ce al doilea ar tremura de frig, cum ar fi?
- Ar fi, desigur, o nedreptate.
- Și atunci, dacă tu singur spui că așa ceva este o nedreptate, de ce procedezi în felul acesta?
- Cum? - se indignă omul. Pe copiii mei îi tratez la fel, le arăt aceeași dragoste. De ce spui așa ceva?
- Nu m-am referit la copiii tăi, ci la alți doi frați buni, de care tu ar fi trebuit să ai grijă de-a lungul întregii vieți: sufletul și trupul tău. Iar tu nu ești drept cu acești frați. Te ocupi doar de unul, neglijându-l cu totul pe celălalt. Aveți haine frumoase și sunteți bine hrăniți, tu și ai tăi, dar sufletul de ce are nevoie, nu vă întrebați? El nu poate purta decât haina credinței, de care tu nu te-ai îngrijit și nu se poate hrăni decât cu dumnezeiasca învățătură, cu dragoste și milă. Deci, nu uita de celălalt frate, fiindcă trupul și sufletul sunt ca doi frați buni, de nedespărțit. Unul nu poate trăi fără celălalt, îngrijește-i pe amândoi și atunci vei fi, cu adevărat, drept și fericit. Ferește-te să fii asemenea păcătosului care trăiește doar cu trupul, în timp ce sufletul îi este mort.
“Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu și nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu” (Sfântul Tihon).

cristiboss56 22.07.2014 22:20:38

Un om cu adevărat mândru este cel care nu recunoaște asupra sa nici un fel de lege, de autoritate, nici a lui Dumnezeu și nici omenească; acesta își este sieși lege. În viața Avvei Dorothei există o povestire despre o vizită a sa la o mănăstire. Acolo i s-a spus că în obște viețuiește un monah tânăr, care este întruchiparea smereniei. El nu se mânia niciodată, nu se revolta, nu se împotrivea cu nimic atunci când era înjosit și ocărât. Experimentatului Dorothei nu i-a prea venit să creadă ceea ce auzise despre faima tânărului și l-a invitat pe monahul cu pricina la el în chilie. „În ce chip reușești, în pofida tinereții tale, să nu te revolți atunci când ești înjosit, ponegrit sau batjocorit?“ îl întrebă starețul. Călugărul tânăr îi răspunse: „De ce m-aș revolta la lătratul unor câini?“
Cam așa îi socotea el pe cei care-l necăjeau. Starea sufletească a monahului nu era smerenia și împăcarea, ci libera opinie, nesupusă nici condamnării oamenilor și nici măcar judecății lor. Nu-l interesa ce spun alții despre el, își era sieși judecător și măsură a tuturor lucrurilor.

cristiboss56 26.07.2014 23:23:06

Sinceritatea Rugăciunii Copiilor
 
Într-o zi, un preot aude o voce in biserică, dar cuvintele erau neinteligibile.
Apropiindu-se de locul de unde venea vocea, el gasește un copil care spunea ceva, și își dă seama că nu-i întelegea cuvintele fiindca, de fapt, copilul repeta alfabetul.
Atunci preotul l-a întrebat:
- De ce tot repeți literele?
- Păi, așa îmi fac eu rugăciunea, răspunde copilul.
- Cum așa? Eu aud doar că spui alfabetul, se miră preotul.
- Da, dar eu am uitat cuvintele rugăciunii și atunci îi dau lui Dumnezeu literele, că stie El să le puna în ordinea care trebuie……
”Și I-au zis: Auzi ce zic aceștia? Iar Iisus le-a zis: Da. Au niciodată n-ați citit că din gura copiilor și a celor ce sug Ți-ai pregătit laudă?” (Sf. Evanghelie de la Matei, cap.21, verset 16)


Ora este GMT +3. Ora este acum 08:45:29.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.