Drumul spre calugarie
 

Ma gandesc ca n-ar fi rau sa vorbim despre descoperirea si despre urmarea chemarii monahale, asa cum este vazuta de calugari de ieri si de azi.

Atat in materialele filmate cat si in interviurile notate in scris in ,,Familia ortodoxa'' exista marturii ziditoare pentru toti cei care vor sa se pocaiasca sincer. Crede sincer in comunism, ii observa monstruozitatea, se dedica apoi limbilor clasice, apoi vietuirii monahale. Parintele Iona prin fiecare interviu face parca o spovedanie in care prezinta caderile sale si etapele convertirii in mod firesc, amuzant uneori, facand haz de propriile greseli si impresionandu-ne printr-o atitudine de smerenie asumata caracteristica nevoitorilor, prin linistea interioara si prin intelepciune.

în legătură cu subiectul mi-a plăcut conferința asta:
http://www.trilulilu.ro/video-divers...irenism-by-cre
Cât despre descoperirea chemării, punctul central al tuturor opiniilor pe care le-am citit e că plecarea la mânăstire trebuie să se facă dintr-o „dragoste nebună” pentru Hristos.

un punct esențial, subliniat în conferință: „faptul că vreau să trăiesc o viață de rugăciune nu înseamnă că sunt de monahism... nu tot omul care caută rugăciunea este de monahism...căutatul rugăciunii este firescul fiecărui om nu este numai pentru tagma monastică”

Astazi am ascultat conferinta parintelui Rafail Noica. E foarte ziditoare. Multumim.

Parintele subliniaza si faptul ca dintre cele doua cai de mantuire, casatoria si calugaria, fiecare e liber s-o aleaga pe aceea catre care are o chemare autentica. Vederea pacatelor proprii este inceputul vederii duhovnicesti. Cu cat le vedem mai bine si ni se par mai grave cu atat e mai aproape de noi lumina divina, in fata careia se creeaza contrastul. Parintele mai accentuează si provocarile lumii contemporane pentru mantuire. Chiar daca nu detaliaza, parintele subliniaza si faptul ca exista posibilitati tehnologice pentru ca profetiile din Apocalipsa sa se implineasca.

Sfantul Serafim de Sarov, pe care-l vom praznui maine, 2 ianuarie, ne atentioneaza:

“In pilda fecioarelor intelepte si a celor nebune, cand cele nebune au ramas fara de untdelemn, cele intelepte le-au spus: “Mergeti la cei ce vand si cumparati”” (Matei 25:9). Dar dupa ce au cumparat, usa camarii mireselor era deja inchisa, iar ele n-au mai putut intra. Unii spun ca lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor nebune se talcuieste ca fiind lipsa de fapte bune in vremea vietii lor. O asemenea interpretare nu este foarte corecta. De ce le-ar lipsi lor faptele bune, cand sunt numite fecioare, chiar daca nebune? Fecioria este virtutea suprema, o stare ingereasca, si ar putea tine locul tuturor celorlalte fapte bune. Eu cred ca ceea ce le lipsea lor era harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu. Aceste fecioare au practicat virtutile, dar, in ignoranta lor duhovniceasca, au crezut ca viata crestina consta doar in facerea de bine. Facand fapte bune, ele credeau ca fac lucrarea lui Dumnezeu, dar putin le pasa daca au obtinut harul Duhului Sfant. Aceste moduri de viata, bazate doar pe facerea de bine, fara a incerca cu atentie daca aduc harul Duhului Sfant, sunt mentionate in cartile Sfintilor Parinti: “Exista o alta cale ce pare buna la inceput, dar care sfarseste in adancul iadului.”


Sursa:http://serafimdesarov.trei.ro/

Ma bucur ca o gasesti de folos :)

N-am stiut de aceasta interpretare si mi se pare perfecta.
Fecioarele nebune erau totusi fecioare(inca) impotriva ravnei lor si a faptelor lor, pentru ca erau asa de "frumoase' ca nimeni nu se uita la ele; ele puteau lua untdelemn odata cu celelalte, dar faptele lor erau nebune ca ele insele si nu se preocupau cu sporirea darului virtutii dat lor de la bun inceput de Dumnezeu.

E asemanator cu cel care a ingropat talantul; sau cu fratele cel mare al celui ratacitor, care nu s-a bucurat de salvarea celui mic.
Ei au ramas in credinta, dar nu au sporit, au respectat legea, dar n-au iubit, s-au supus, dar n-au propovaduit.

Cel din urma va fi cel dintai si cel dintai va fi la urma.

Si mie mi se pare perfecta.

Insa am vazut multe calugarite tinere si frumoase si, bineinteles, multi calugari tineri si frumosi. Desigur, la batranete, nu mai sunt la fel. Dumnezeu ne da sau nu frumusetea exterioara, dar pe cea interioara ne ajuta s-o dobandim cu totii daca si noi vrem.

Exista, deci, si o altfel de frumusete dobandita prin puterea Duhului Sfant. E vorba despre acea frumusete interioara care o poate completa si chiar inlocui pe cea exterioara. Un chip luminos si plin de iertare si de bunatate, iubitor de Dumnezeu si de semeni, indiferent daca dupa trup este femeie sau barbat, este placut lui Dumnezeu.

Despre lupta pentru dobandirea Duhului Sfant, a carei importanta o marturiseste Sfantul Serafim de Sarov, ne destainuie apoi foarte frumos Sfantul Siluan Athonitul:

http://ro.scribd.com/doc/51782409/Si...adul-Smereniei

Deci, iata ca lupta pentru mantuire nu este chiar o joaca. Daca in momentul trecerii la cele vesnice nu avem acea lumina si bucurie interioara dobandite prin Duhul Sfant inseamna ca avem alte duhuri venite de la ispititorul care ne duc la osanda vesnica.

Draga Antonia, o sa indraznesc, cu rugamintea sa imi ierti interventia, sa iti spun ce am observat in ultimii ani pe tema "chipului luminos".
Aveam si eu, ca majoritatea oamenilor, convingerea ca un chip omenesc poate fi luminos, plin de iertare, de bunatate etc., dupa cum in psihologie am constatat ca se fac adeseori legaturi intre starea sufleteasca interna,subiectiva si anumite trasaturi sau expresii ale mimicii si trasaturilor fizice - semne exterioare.

Astazi ma indoiesc foate mult de acestea, cred ca expresia "chip luminos" se cuvine sa o atribuim doar lui Hristos si ingerilor Sai. Sau sa extindem acceptiunea conceptului "chip" la aspecte dintre cele mai operationale, faptice, roditoare.
Stiu ca e contrar multor obisnuinte de apreciere valorica a majoritatii dintre noi, insa eu pur si simplu am mari rezerve in privinta acestei caracteristici a luminozitatii perceptibile cu ochii nostri de carne.
Lumina si bucuria interioara dobandite prin Duhul Sfant se prea poate sa razbata, musai, si in afara catre ochii nostri. Desi cred ca nu e absolut necesar. Ba chiar ca uneori acest lucru e tainuit de-a binelea.
Insa lumina pe care o sesizam noi pe chipuri este mai degraba o expresie fiziologica si psihologica, iar nu duhovniceasca. Si ea caracterizeaza stari sau perioade de bine fizic si sufletesc, iar nu asezari definitive, ca sa zic asa, in Duhul.
Sunt convins ca fata omului, chipul, din care cele mai relevante sunt ochii/privirea, expresiile mimicii, paloarea fetei etc. vorbesc deslusit despre anumite particularitati psiho-fizice iar nu mai mult.
Nu toti sfintii au avut chipul iradiind impacare si seninatate, bucurie si alte insusiri...

Cred ca inconstientul nostru colectiv a brodat o fantezie de toata frumusetea, al carei mecanism si rost nu le inteleg prea bine, pe tema pe care eu as numi-o "lumina si pace cu orice pret, musai la vedere". Sau mitul "transparentei" fizico-mimico-gestuale a starii sufletesti, basca duhovnicesti.

Eu cred ca la fel de bine, cel putin, lumina sufletului se vede in tot ce face omul, in faptele lui, in produsele vietii sale, mai exact in ceea ce Domnul numea "roadele lor". Aceste roade, aceste ecouri in ceilalti (de genul "cum ardea inima in noi cand El ne talcuia, pe cale, Scripturile"), aceste semne care infloresc statornic in sufletul celor care i-au cunoscut pe hristofori - acestea sunt semnele care merita luate in seama cu adevarat si pe drept temei.
Restul e fiziologie si psihologie, lucru nu chiar de lepadat si nu chiar rupt de buna-vietuire, insa insuficient de sigur pentru a crede noi ca avem de-a face cu un om al lui Dumnezeu, cu unul care a lucrat despatimirea si virtutile.

Contraexemple sunt destule: multe bestii au chip angelic, ochi radiosi si alte insusiri fizice inselatoare. Ingeri luminosi ai vrajmasului s-au aratat mereu. Dar roadele, produsele vietii lor in viata semenilor au aratat ca in ciuda aparentelor fizic constatabil si psihologic prea usor interpretate, in ton melo si facil, acestia nu erau cine pareau.

In concluzie, mai degraba vad lumina unui suflet frumos intr-o carte scrisa de acela/aceea, intr-un cantec, intr-o haina tesuta de mana lui/a ei, intr-o gradina ingrijita de el sau de ea, in orice alta lucrare savarsita dumnezeieste, in alinarea si indreptarea semenului, in miluirea cu spor bun a aproapelui. In jertfa de sine. Poate exista o lumina mai limpede si mai cert dumnezeiasca decat lumina faptei celui care se jertfeste pentru aproapele lui?

Ca urmare, nu cred ca e relevant, la momentul trecerii, nici un semn constatabil cu ochiul nostru ci doar cele pe care sufletul supravietuitorului, atins de modul cum raposatul a trecut prin viata, le resimte in adincul sau. Omul lui Dumnezeu lasa in urma lui alte suflete atinse de Lumina. Iar nu semne de lumina, mai mult sau mai putin pe placul ochiului nostru...
Sfantul Siluan a lasat lumina sfinteniei prin viata pe care a dus-o, prin roadele acesteia in obste si in lume, iar nu prin altceva. Sufletul nostru, atins binefacator de cuvintele lui, ne e garantul luminii sale definitive - nimic altceva.
Cercul de lumina din jurul capului Sfantului e vizibil cu ochiul doar in icoane. In rest, fuioare de lumina invizibila, calauzitoare catre Hristos, ard nevazute in insasi inima noastra. Si in gandurile de recunostinta calma, adinca, pe care i le inaltam...

In mare parte sunt de acord cu ceea ce ai spus. Desigur, exista inselari, exista bestii cu chip angelic, asa cum bine ai observat.

Eu ma refeream strict la dobandirea Duhului Sfant la pacea si la linistea interioara obtinute strict ca lucrare a Duhului Sfant dupa o perioada de pocainta sincera si de smerenie adanca. Aceasta stare exista, e tainuita, rar se lasa vazuta la cei care se nevoiesc. Caci atunci cand se lauda cu aceasta stare chiar si in gand, in clipa urmatoare o pierd. Cine o dobandeste trebuie sa se smereasca si sa-I multumeasca lui Dumnezeu pentru darul Sau.

Daca un om primeste imprumut bani, acesta trebuie sa fie recunoscator si constient ca banii aceia nu sunt chiar ai lui, ci doar ii foloseste vremelnic pana la implinirea termenului de inapoiere. Daca se va imbata si-i va rade in nas binefacatorului, e normal ca acesta sa se infurie. Cine nu stie sa-si pastreze comoara o pierde.

Aceasta stare se dobandeste, asa cum spun Sfintii Parinti, prin multa nevointa, dar se poate pierde intr-o clipa, cu un singur gand de mandrie. Dupa pierderea acestei stari, il iau in primire alte duhuri si-l arunca in ispita pentru a se smeri. Si iar nevoitorul incepe lupta pentru a dobandi ce a pierdut. Acesta este razboiul nevazut.

Acelasi nevoitor provoaca o impresie atunci cand se afla intr-o stare de bucurie divina, alta impresie atunci cand lupta pentru a dobandi in mod constient pentru dobandirea Duhului Sfant si alta impresie cand este doborat de o ispita.

Mi se pare ca discutia a deviat mult de la subiect: drumul spre calugarie.
Ma asteptam sa se discute la concret, la modul in care un om ajunge la calugarie si la formalitatile pe care le are de indeplinit.
Am mai spus cu mult timp in urma un lucru: exista (am citit) mai multe carti autobiografice ale unor persoane (mai ales femei) care au strabatut pana la capat sau nu drumul calugariei, in catolicism sau chiar luteranism.Unii scriu si ce au cautat si nu au gasit in manastire si de ce au parasit-o.
N-am gasit insa nici una scrisa de un ortodox.
In sensul de a descrie din experienta lor de ce/cum au ajuns la monahism, cum este viata in manastire, ce impliniri si ce dezamagiri.
Poate ca in ortodoxie drumul este mai lin, mai fara de obstacole, sau poate mai bine chibzuit (nu au pornit numai dintr-un impuls de moment si mai ales fara a stii ce-i asteapta). Poate ca la alte confesiuni s-au dus mai nepregatiti...Nu stiu.

Revin la off-topicul vostru acum.

1. Pilda cu fecioarele: este una din cele cateva pilde pe care nu le-am inteles, sau care sunt mai contradictorii (pentru mine). Nu am gasit o talcuire multumitoare (pentru mine).

- Fecioria nu este suficienta. Este o virtute mai mult, sau mai putin utila. Dupa cum s-a mai spus si citat in multe locuri si casatoria poate mantui si duce la existente superbe. Fecioria este importanta in sensul ei de contrar la desfranare. In rest nu are prea mult sens.
Pe langa ea este nevoie de mai multe virturi si fapte bune.

In pilda toate erau fecioare, deci si cele bune si cele ne-bune. Deci iata confirmarea pe loc!
Mie in pilda aceasta imi lipseste smerenia si mai ales iubirea de aproape. Tu ai ulei in candela, fapte bune, virtuti, dar exact cea mai mare, aceea de a imparti cu altul, de ajuta si pe altul, lipseste. Nu le dai si la celelalte si le lasi pierzaniei.
Sigur scrie ca daca "va dam voua, nu avem nici noi si nici voi destul". Dar cu putinul acela oare nu ar fi fost toate in fata Domnului la sosirea Lui?
Nu stiu nici acum daca ne mantuim fiecare singur, sau in grup, sau daca suntem intrebati si de ceea ce am facut pentru altii.

Pilda aceasta mi se pare putin sub semnul mandriei, al egoismului: am eu, tie nu-ti dau, ca pe urma nu mai am.

2. Mi-a placut mult mult mesajul lui ioan cezar.

Totusi am un semn de intrebare aici: nu stiu daca acea lumina, pace si bunatate ce o vdedem in ochii unora, nu este inascuta.

Ma gandesc de ex. la parintele Galeriu. Eu nu mi-l pot imagina in alt fel.
Nu stiu daca a fost asa dintotdeauna, sau credinta si harul lui l-au transformat intr-atat spre un sfant.

Si eu spun ca la acela care se nevoieste mult se vede pe fata lui, chiar fara sa vrea.
Ochii, trasaturile sunt o oglinda a sufletului, a temperamentului, a starii de fapt la un moment dat. Nu stiu cat arata ei/ele har si credinta.

Eu cred ca si monahii au zile si stari cand nu se simt bine si se vede pe fata lor, sau cand sunt bolnavi fizic sau psihic.
Nu stiu ce sa spun.
Asta se refera la interior bun si fatada crispata, trista.

Privire blanda, dar interior rau nu este ceva firesc, de la Dumnezeu. Este un teatru foarte bine jucat.

Ceea ce spune antoniap in ultimul mesaj nu prea inteleg. Cum sa dispara de la un moment la altul un har, o stare de pace interioara din cauza ca s-a vazut prea mult (si e considerat mandrie)?
Pai atunci un monah, sau un sfant ar trebui sa fie un cameleon.
Sigur se poate cadea foarte usor in pacat, mai ales in mandrie, chiar in sens pozitiv.
Preotul nostru ne vorbea de "cadere in sus". Nu sunt de acord cu termenul, caci o cadere nu poate fi in sus, indiferent de ce natura este. Dar am inteles ca se referea la prea mult zel spre Dumnezeu.

Este greu...

Revenind iar ontopic, eu spun ca la fel ca in orice profesie, orice drum alegem in viata, si pentru monahie trebuie sa existe chemare si dragoste si nu in ultimul rand pregatire.
Trebuie sa stii totusi ce inseamna practic si ce te asteapta.
Nu poti si nu e bine sa te duci dintr-un impuls sau dintr-o dorinta care nu este legata de credinta, de Dumnezeu.
Ceea ce nu faci din dragoste, pasiune, de bunavoie, este si chinuitor si nu sfarseste bine.
Monahism cu forta (cum se facea adeseori pe vremuri, cand fetele erau trimise la manastire), sau casnicie cu forta nu merge.

Nu stiu la ce varsta ai destula maturitate sa faci alegerea si sa fii sigur de ceea ce este in sufletul tau. Unii afirma ca li se infiripa din copilarie.
Dar eu cred ca este totusi o confuzie: poate sa fii avut un model si sa ti se infiripe de (f.) timpuriu credinta (profunda) in suflet. Dar asta eu nu o vad neaparat legata de monahism. Caci poti avea aceasta credinta profunda si fara a deveni monah. Poti urma un alt drum: preot de mir, sau alta profesie.

Cand alegi calea monahismului alegi lepadarea de lume si nu stiu daca asta o poti sti (insemnatatea) inainte sa cunosti lumea.

Ma intreb uneori: daca un copil este crescut la manastire, el va lua automat drumul monahismului?
Si alta intrebare: oare nu exista si alte aspecte/cauze care pe unii ii indeamna spre lepadarea de lume (dar in alt sens)? De ex. saracia, boala, neimplinirea in lume, singuratatea, anumite traume?
Ma gandesc la exemple persoane (actori, scriitori, medici), care la un moment dat au luat drumul manastirii. Nu se ascunde in spatele deciziei lor si o nemultumire in profesia lor, sau in viata privata, sau de alta natura lumeasca?

da, dar tii minte ca Domnul Iisus are ca si garda personala un grup format din 144.000 de evrei VIRGINI ???

deci fecioria este chiar importanta din moment ce unul din criterii pentru a face parte din cei 144.000 de apropiati ai Mantuitorului este virginitatea !

si apostolul spune ca cine isi pastreaza virginitatea, MAI BINE face ! (decat cel care se casatoreste) .

Daca ai ascultat interviul realizat cu parintele Iona, ai putut observa ce traseu interesant a avut acest parinte pana cand a luat decizia de a se calugari. Vietile Sfintilor sunt pline de pilde biografice in care se prezinta imprejurarile in care tinerii aleg calea mantuirii prin calugarie.

Pilda cu fecioarele a fost interpretata frumos de catre Sfantul Serafim de Sarov. Dobandirea Duhului Sfant este o problema serioasa atat pentru calugari cat si pentru mireni. Daca pe acesta nu-l dobandim, ne mangaiem vremelnic cu faptele noastre bune pe care eventual le si mediatizam. Si atat. Trebuie sa-i ascultam pe Sfintii Parinti pentru a nu gresi in probleme de o astfel de delicatete duhovniceasca.

Sfantul Nicodim Aghioritul are o carte (Razboiul nevazut) in care explica in ce consta nevointa monahilor. Nu haina neagra le confera chip ingeresc in fata lui Dumnezeu, ci faptul ca ies invingatori sau invinsi din acest razboi.

Despre pierderea si recastigarea harului:

http://sfantulmunteathos.wordpress.c...uan-athonitul/

De ce alege fiecare calea calugariei este o problema serioasa. Despre asta vorbesc mai multi parinti.

Exist un regulament care cuprinde aspecte practice privind viata monahala si care trebuie cunoscut din timp:

http://www.nistea.com/regula.htm

Sa urmarim si un film:
http://www.ortodoxia.md/video/6114-l...in-limba-roman

Spun parintii bisericii ca 3 sunt motivele pt. care un tinar intra in monahism :

- in primul rind ca sa se sminteasca pe el si sa inteleaga odata ca nu are ce cauta acolo: bai , ce este cu monahismul asta ? cum este posibil ca un mosneag care nu a iesit de 45 de ani din minastire sa imi conduca mie viata ? Pai asta stie ce nevoi fiziologice am eu , asta intelege ce este acela subiectivism si relativism personal si individual ? Asta stie ce este aceea determinare sau efect psihologic , sau placebo ?
Pai eu auzisem ca in monahism a patruns stiinta si rigorile stiintifice , raporturile socioemotionale si realitatile biopsihice, ca sunt oamnei cu scoli, cu mastere, cu doctorate... !
Eu am fost 12 ani arhitect, sef de departament, si pe mine ma tine de 8 ani la vacile minastirii ? La rinit balegar , la carat lemne de foc la toti puturosii, la tesalat vitele, prin ploi si frig pe dealuri la pascut jivinele minastirii ?
Pai eu inteleg ca vor sa-mi verifice rabdarea , dar toate au o limita , pai nu bataie de joc !
Gata , de miine sa ramiie ei aici si eu am sa merg pt. ce m-am pregatit eu , ca Dumnezeu este peste tot, nu numai in minastire !

Poveste reala petrecuta in Minastirea Frasinei : Intr-o seara vacarul minastirii se intorcea cu vacile de la pascut si trecind prin curtea minastirii a vazut egumenul si 3 calugari tineri care impingeau la un ARO care nu vroia sa porneasca nicicum . Cind s-a intors de la grajduri vacarul, calugarii tot impingeau la Aro . Atunci egumenul i se adresa : mai frate , ia treci aici si ajuta pe fratii astia sa porneasca masina sa o pregatim pt. miine dimineata de drum .
Vacarul raspunse : parinte , stati sa vedem ce are ca poate nu este nevoie de impins intr-una . Calugarii s-au uitat unul la altul , zimbira si ii dadu voie vacarului sa traga capota si sa se uite in motor. Mesterii acolo ceva , lasa capota sa cada dupa care abandona calugarii spunindu-le sa-i dea cheie .
La prima cheie ARO-ul porni , desi fusese impins fara rost o jumatate de ceas.
Egumenul striga la vacar(care era si el monah in minastire) :
- Mai , da cum ai stiut tu frate ce are asa, dintr-o privire , si noi aici ne chinuiam de multa vreme .
- Pai sunt inginer de autovehicule rutiere si am fost sef de coloana 10 ani in orasul ... cutare !
- Si la vaci , cine te-a pus ? Si de citi ani faci ascultarea aceasta ?
- Parintele staret ! De 8 ani parinte !
- De miine lasi vacile si raspunzi de masinile minastirii si de intreg parcul auto !
Si de a doua zi asa a si fost ! Dar fratele a facut fara cirtire una din cele mai grele si urite ascultari din minasrtire.

- altii intra in minastire ca sa ii sminteasca pe altii : mai fratilor , eu nu stiu cum puteti voi indura batjocura si mistoul la care sunteti supusi , desconsiderarea si chinuirea asa, intentionata , doar de dorul de a fi injosit si chinuit . Bai , oamenii cu adevarata judecata, cu minte profunda, cu judecata dreapta , profunda nu ii gasesti in minastiri ! Scoala , educatia, instructia , socializarea permanenta , coferintele, congresele, schimbul permanent cultural si de informatie , teatrul , arta, stiinta , il imbogatesc pe om , il sporesc , il ridica , ii deschide ochii si mintea asupra umanitatii , a frumosului , a binelui , a progresului si a evolutiei continue ! Aici in minastire unde vedeti macar citeva din acestea toate ? Si atunci...

- si abia foarte putini intra in minastire ca sa se mintuiasca si din ceata ingereasca sa faca parte !


Despre feciorie eu insumi am mai spus ca atunci cind o pastrezi si o cultivi cu folos , o inchini lui Hristos, ea nu inseamna decit un f. putin lucru .
Daca o ti din indiferenta (caz f. rar in ziua de astazi dar nu disparut), din etica seaca, din moraliate searbada (precum ti dintii in gura !) ea nu are nici o valoare .
Capata insa o mare valoare momentul in care iti pierzi aiurea fecioria pe care tu o credeai inchimata Mintuitorului , strabatind intr-o clipa de ochi distanta dintre virtute si cel mai mizerabil pacat al desfrinarii .

Si pt. ca inca suntem in preajma zilei de pomenire a Sf. Vasile cel Mare am sa reamintesc pe scurt intimplarea neplacuta dar petrecuta din pronie divina , cu sora lui , Macrina , ajunsa sfinta ulterior .
Aceasta era calugarita intr-o minastire din eparhia fratelui sau si se zelea f. mult pt. mintuire . Dar ea cazuse in pacatul mindriei fara a prinde de veste .
Astfel, Sf. Vasile aflase ca in rugaciunile de noapte , la un moment dat, aceasta se apropia de o icoana a Maicii Domnului , intindea mina atingindu-o si zicind : tu fecioara , eu fecioara ... si i se adresa direct cu rugaminti .
A inteles in ce inselare era sora lui si s-a rugat Mintuitorului sa o isbaveasca de aceasta capcana .
Calartorind de la o minastire la alta Macrina a cazut intre tilhari si a fost necinstita .
A plins multi ani si s-a cait pt pierderea fecioriei dar mai mult a plins apoi intelegind ca fecioria niciunei femei din lumea aceasta nu se aseamana cu cea a Sfintei Fecioare, si intelegind cita indrasneala si mindrie avea cind se ruga in modul in care o facea , cit pacatuia .


Daca este sa desprindeti vreo pilda, vreo invatatura din povestile mele , faceti-le voi singuri cei care doriti aceasta , iar daca nu, considerati ca nici nu am vorbit astazi impreuna !

Multumim pentru istorioare si pentru raspunsul documentat privind motivele pentru care tinerii intra in monahism.

Prima istorioara ne introduce in atmosfera monahala, accentuand importanta ascultarii si a smereniei in manastire.

Cea de-a doua tinteste marele dusman al mantuirii noastre: mandria. Macrina era fecioara si se si ruga si totusi nevointa ei nu era placuta lui Dumnezeu.

Mai multi sfinti parinti atrag atentia asupra faptului ca pastrarea voturilor monahale (fecioria, saracia si ascultarea), desi sunt importante, nu sunt suficiente pentru dobandirea Duhului Sfant. Cine merge la manastire ca sa sfinteasca locul prin rugaciunile lui le va considera absolut necesare, dar ca vulturul va cauta spre inaltimile duhovnicesti in lumina poruncilor evanghelice luptand cu pacatul si cu duhurile rautatii si cultivandu-si virtutile.

Mi se pare ciudat ceea ce scrii despre cele trei motive. Cum sa scrie parintii bisericii asa ceva? Ca se duce unul la manastire ca sa sminteasca. Pai atunci de ce este lasat sa faca acest lucru?
Si am inteles ca nu te poti duce asa usor la manastire, ca-ti trebuie verificare si aprobare de la duhovnic, preoti si episcopul locului.

Povestea cu vacarul - eu am citit aici pe forum ca asa se procedeaza la manastiri. Esti pus sa faci ascultare exact acolo unde nu esti pregatit si nu esti bun, tocmai ca sa-ti dea lectii de smerenie.
Poate ca o fi asa. Dar cui ii foloseste totusi sa fie pus sa faci ceva care nu e pentru tine si in schimb sa nu-ti fie folosita putinta si talentul.
Ajungem la povestea cu talantii...

Poate ca in manastire este o situatie speciala si pe primul loc este pusa smerenia. Aici nu sunt asa sigura. Nu inteleg la ce se refera ascultarea, pentru si muncile care se fac in manastire se numesc tot ascultare (si nu pricep de ce). Ascultare inseamna totusi sa asculti de cineva.

A doua povestire, cu Macrina, n-am inteles-o. Adica lipsesc niste informatii.
Ce anume cerea Macrina in rugamintile ei? Ceva nepermis?
Nu vad in ce a constat mandria ei. Ah, ca s-a comparat cu Sf. Fecioara?
Mi se pare totusi exagerat. Mi s-a parut din povestire ca doar se simtea aproape de Ea, prin ceea ce aveau in comun.
Sigur ca nu se poate compara, dar ca sa fie pedepsita in acel fel?
Si fratele ei o urmarea chiar asa? Chiar si rugaciunile ii erau spionate? De unde stia el cum se ruga ea? Cine o urmarea si ii spunea apoi lui?

Si am gasit intamplator ceva interesant legat de caile monahismului.

http://www.doxologia.ro/ortodoxia-lu...re-din-ucraina

Ce spuneti de asta?

Talcuirea pe care o da si Sf. Serafim de Sarov este ca uleiul din candele este harul acumulat de fiecare. De altfel conceptia cu averea de fapte bune care poate fi impartita si altora e mai mult o invatatura a catolicilor (poate au avut ca baza si aceasta pilda), de aici au aparut si indulgentele (bazate pe tezaurul bisericii, care in viziunea catolcia ar insemna meritele si faptele bune ale sfintilor si ale lui Iisus): http://ro.wikipedia.org/wiki/Indulge...re%C8%99tinism
Aici ai dreptate, citeam si eu ca ne putem naste cu unele insusiri, probabil mostenite. De exemplu poate sa fie cineva ateu si sa fie mai bland din nastere, sau alte astfel de insusiri. Acestea nu sunt considerate meritul nostru, ci doar cele obtinute prin stradanie.

Te rog sa ma ierti Sophia dar mie nu imi vine sa raspund serios la intrebarile tale sau sa aprofundez explicatiile deoarece cele mai multe nu isi au rost.
Fie au raspunsuri evidente , fie ca raspunsurile nu comporta tergiversare , adica sunt specifice si nu chiar strict adecvate mediului monahal (adica pot fi extrapolate si mediului social laic).
Dar totusi incerc sa mai spun cite ceva .

1. Cercetind motivele pt. care intra un novice in minastire , parintii au descoperit cu uimire dar cu dreptate/adevar ca nu intotdeauna ce spun la venire novicii, ceea ce cred ei ca este adevaratul motiv, este si dorinta lor cea reala.
Aceste motive au fost observate, descoperite si nu filosofate .

2. Nimeni nu vine la minastire ca sa sminteasca pe altul , dar ei nevrind sau neputind sa lase omul vechi la poarta minastirii, sa se lepede complet, cit mai bine , de el , incet-incet cad in ispite din ce in ce mai serioase (unele marturisite la duhovnic prea tirziu, pt. ca nu le vad ca ispite , ci ca ideatie buna, dreapta, corecta !) pe care nu le mai biruie si atunci merg din cadere in cadere pina la parasirea minastirii.

3. Pui intrebarea de ce sunt lasati sa faca pacate ?
Iti raspund cu o alta intrebare : tu de ce esti lasata sa faci pacatele (mici, mari , unice sau repetate) pe care le faci , de catre colegii de serviciu, famile , vecini , etc ?

4. Unul din voturile monahale depuse este taierea completa a voii proprii si facerea de ascultare cu dragoste, repet, cu dragoste si din inima buna .
Dar taierea voii nu se invata precum analiza matematica, in 2 ani de liceu, ci este o lupta continua cu mindria legata de propria voie .
Daca monahul nu invata, dobindeste si nu traieste smerenia, nimicnicia sa, iubirea aproapelui, bunatatea inimii, pacea, supunerea... toate acestea , sa le practice din adincul inimii , atunci nu va rezista mult in lupta cu ispititorul .
Ori in monahism , luptele cu ispititorul se desfasoara la un moment dat fizic, real, fata catre fata, de adevaratelea si nu doar in mintea si inima monahului .
Patericul lavrei Pekersca si cartile descriptive ale vietii atonite marturisesc din belsug aceasta forma de lupta .
Atunci cind Hrap-Alb a trebuit sa se lupte cu Harapul Negru/Zmeul poate ca a fost doar o poveste , dar lupta monahului cu ispititorul este si fizica , reala.
Daca nu este pregatit atunci isi poate iesi din minti irecuperabil sau poate chiar muri . Parintele Paisie aghirotul spunea ca o data a venit ispititorul la el in persoana si il indemna sa se arunce in prapastia din fata chiliei caci Dumnezeu iubindu-l asa de tare nu-l va lasa sa moara ci va trimite imediat ingerii sai sa il ia pe aripi si sa il salveze . Adica il momea cu cel mai mare pacat :mindria !
In patericul Lavrei Peckersca se spune ca un parinte batrin, in chilie fiind, la rugaciune , a venit ispititorul in chipul arhanghelului insotit de alai de ingeri si i-a cerut acestui batrin sa i se inchine ca arhanghelului desigur . Parintele a fost inselat din mindrie, desi era inaintat in viata calugareasca , s-a inchinat , dupa care toti au incins o hora mare prinzindu-l pe parinte in ea si l-au tot invirtit pina a cazut jos abia viu. A fost gasit tirziu de fratii de alaturi iar recuperarea a durat luni de zile abia scapindu-l de la moarte .
Lupta cu ispititorul nu insemneaza numai lupta de idei , de ginduri . Poate fi si altfel !
Aici va rog sa face-ti legatura si cu alte topice legate de femeia la menstra si intratul in biserica , de femeia lehuza si care atunci cind vine acasa de la maternitate nu apeleaza pt. ea si copiii ei in primul si primul rind la preot si la Biserica si si cu alte si alte topicuri care vizeaza desconsiderarea pacatelor mari , a sfintelor canoane, avind la baza multa si mare mindrie si care pot crea tot felul de neplaceri atunci sau la distanta in timp, mergind pina la contacte nemijlocite cu ispititorul .
Poate ca nu se intimpla cu fiecare pacatos in unul si acelasi fel, poate ca Dumnezeu insusi nu ingaduie ca fiecare sa fie cutremurat din incheieturi pt, mindria si desconsiderarea lui , dar tinind cont tocmai de pericolul la care ne expunem si de realitatea ca nici o data nu stim precis ce se va intimpla cu noi , atunci este bine sa ne punem la adapost si sa facem ascultare de fiecare instanta de care trebuie sa scultam . Supunerea si rabdarea ne trec marea ispitei .

5. A face ascultare , in minastire sau inafara ei insemneaza sa faci tot ceea ce iese din gura celor carora le esti dator cu supunerea si ascultarea . Sa nu cirtesti nimic, sa nu tagaduiesti nimic si nici sa nu te pui tu mai presus (evident din cauza mindriei !) decit acestia.
Noi mirenii in lumea noastra nu mai stim aproape nimic din virtutile crestine , suntem aproape pustiiti in suflet de practica virtutilor desi traim in mare inselare crezind ca nu ne punem noi aici , dar daca vrem putem orice !
Am uitat sa ascultam si rareori o facem fara cirtire, nu mai stim sa ne ostoim, sa ne smerim, sa ne umilim deoarece in universul acesta nu suntem nimic mai mult de o mina de tarina, nu mai stim sa facem milostenie absolut sincera, nu mai stim ce este si cum se cauta adevarul (de adevarul scriscu litera mare , nici nu mai vorbesc), nu mai urim minciuna si pe tatal ei, nu mai stim ce este harnicia adevarata dar cunoastem f. bine lenea sau cum se numeste de catre masoni , comoditatea, relaxarea, nu mai stim sa pastram si sa practicam tacerea si tinerea adumat a cugetului impotriva imprastierii , si cel mai grav si mai grav ca nu mai stim sa iubim sincer pe aproapele nostru , din inima , fara umbra de siretenie, ascundere sau retinere.
Nici pe iubitul sau sotul nostru nu il iubim ca pe lumina ochilor (lucru reciproc petrecut) si de aceea de multe ori ne spunem la suete cu parintii sau prietenii ca ni se pare ca "nu ne potrivim". Desi la inceput nu putem nici sa ne mai bata inima fara a simti mirosul lui imprejur, fara a dormi pe perna lui cind este plecat sau fara a-i simti after-shave-ul pe etajera de baie, fara a-i simti buzele calde pe obrazul imbujorat .

Si lucrurile pot continua dar este trista realitatea in care traim si iubirea de care fugim : iubirea lui Hristos cu adevarat si a aproapelui neschimbata.

6. Probabil ca Sf. Macrina ajunsese la o stare de mindrie avansata , fara sa stie de ea,care urma sa o duca la schimbarea lui Hristos cu un idol : virginitatea sa !
Nu conta ce ii cerea Maicii Domnului sau cum vorbea cu ea , ci conta isvorul ideatiei ei : mindria !
Dar s-a intors si s-a sfintit pe sine !


Da, am scris mult prea mult .
Cine stie, poate ca nu chiar toti fratii vor ocoli aceasta meduza . Eu ma bucur cind descopar in texte lungi sau scurte lucruri de mare folos .
Unul dintre cele mai recente asemenea lucruri folositoare le-am invatat de la sora Icamilin !

In sfirsit , sa ne auzim cu bine !

Un bolnav mintal care isi revine la sanatate se cheama erou? Este aceea o fapta de glorie? Sigur ca ai lui se bucura pentru el si ne bucuram si noi, care nu-l cunoastem. Dar eu nu vad ca facut ceva pentru care sa consideram ca are un merit ce trebuie mentionat. Altminteri, inseamna ca exista virtute si in nebunie.

Cam asa e omul cazut, inaintea lui Dumnezeu si a celor ce au sat bine, au stat cu frica. Un bolnav mintal, caruia i s-a propus un tratament, dar nu e fortat sa il ia. Daca isi ia "medicamentul"... o fi intelept? O fi intamplare? O fi inspiratie divina?...

Cei ce s-au "insanatosit" cu siguranta nu si-au pus intrebarile astea, ci pur si simplu au "chiuit de bucurie" ca s-au facut sanatosi, apoi au multumit Celui ce le-a ... "prescris tratamentul".

p.s. daca tu cauti vreun merit al tau (si implicit aprecieri), pentru vreo fapta de virtute, esti tare departe de Hristos; nu mai departe decat mine, dar mult mai departe decat iti inchipui. Cu toate astea, sanse sunt si pentru noi doi...

Foarte frumos. Am invatat ceea ce ai expus tu mai sus aici la Londra mai bine ca oriunde. Chipuri angelice, senine, curate , ochi limpezi te intreaba cu un zambet larg How do you do? iar acel chip este un musulman ciudat adept al nu stiu carui lider american, sau pur si simplu un ateu. Cat de putin cunoastem cu adevarat omul? Sf. Dimitrie al Rostovului spune asa: primul pas spre cunoasterea lui Dumnezeu este cunoasterea celor inconjuratoare, a semenilor nostri si a noi insine. Cand vom reusi acestea toate vom cunoaste cu adevarat pe Dumnezeu. Cu adevarat ortodoxia este adevarata psihologie umana, adevarata cunoastere, adevarata intelepciune.

Oameni buni cititi Alfavita duhovniceasca - Sf. Dimitrie al Rostovului o carte ce schimba vieti asa cum a schimbat-o si pe a Par. Cleopa cand a citit-o atunci cand pastea oile manastirii.
Doamne ajuta cu iertare!

Saru' mana! Domnul fie cu noi, cu toti copiii Lui!

6. Dar nimeni nu-l poate cunoaste pe Dumnezeu inainte sa se cunoasca pe sine.Si nici pe sine nu se va cunoaste cum se cuvine, daca nu va cunoaste mai intai de toate toata faptura, si nu va intelege toate lucrurile vazute si pricepute, in lume. Si astfel se va uni in dragoste cu Dumnezeu.

7. Asadar, cine va voi sa Il cunoasca intru adevar pe Domnul, sa se cunoasca pe sine si sa se uneasca dimpreuna cu El in dragoste, , acela mai intai de toate trebuie sa cunoasca toata faptura vazuta si priceputa, ca sa aiba intelegerea tuturor lucrurilor si a toata faptura: de la cine si pentru ce sunt toate - astfel incat nici un lucru sa nu ii fie tainuitsi sa nu-i starneasca nedumerire. Apoi sa se cunoasca pe sine si toata taina despre sine. Apoi sa il cunoasca pe Dumnezeu si toate negraitele Lui binefaceri. Astfel omul ajunge intru desavarsita cunoastere de sine. Caci se cuvine a cunoaste mai intai cele pamantesti, apoi cele ceresti. ca nu de la cele inalte trebuie sa pogoram catre cele de jos ci de la cele de jos sa urcam catre cele de sus.De aceea Dumnezeu a asezat inaintea noastra toata faptura si toata randuiala acestei lumi, ca pe o invatatura sau ca pe o oglinda, ca invatandu-ne sa ne intaltam de la cele de jos catre cele inalte. Caci daca nu pricepem cele pamantesti, cum putem pricepe cele ceresti?

8. Din intelegere si cunoastere ia nastere credinta, din credinta Pazirea poruncilor lui Dumnezeu, din pazire aporuncilor se naste nadejdea in Dumnezeu din nadejdea intru Dumnezeu se naste dragostea dumnezeiasca , cea care prisosind treptat, duce la unirea treptat cu Dumnezeu si la plinirea Legii si a prorociilor (Mat 7:12,22,40)

9. Pe cat creste intelegerea pe atat creste credinta, pe cat creste credinta pe atat se inmultesc virtutile, pe atat se inmulteste nadejdea in Dumnezeu, si pe cat are cineva nadejde la Dumnezeu pe atat Il si iubeste pe Dumnezeu, pe atat se uneste cu El indulcindu-se cu dumnezeiasca lui Slava." Sf. Dimitrie al Rostovului

Scuze de off-topic.Imbratisari

Acesta este si unul din rapunsurile la intrebarile mele pe care le-am pus lui Dumnezeu. Ce caut aici Doamne in aceasta Sodoma si Gomora? de ce sunt aici, eu care am avut linistea mea acolo langa Muntele AThos?
Sa cunosc faptura, sa cunoasc oamenii si sa ii inteleg. Multumesc Doamne si Slava Tie Doamne , slava Tie.
Mai am o intrebare la care astept inca raspuns. O sa v-o spun tuturor cand aflu raspunsul la ea.

Drumul spre calugarie incepe din inima noastra catre manastire. Daca in inima este chemarea Domnului, adica o iubire nespusa de Hristos, o dragoste nebuna, dar o dragoste ce dainuie, nu trecatoare si efemera asa cum este dragostea noastra omeneasca atunci calea este calugaria.
Daca in inima gasim o dragoste trecatoare, adica scurta de luni, sau chiar un an doi, atunci nu. Cine are o astfel de chemare sfatul meu este sa astepte si sa vada ce se intampla in inima sa. Daca focul iubirii a scazut cu siguranta ca nu calugaria este calea. Daca focul creste , atunci sa mai astepte inca o perioada sa se incinga bine inima si apoi sa mearga acolo unde ii este chemarea.

Nu mergeti pentru lipsuri si saracie , pentru ca nu se cuvine sa faceti experimente cu sufletul vostru. Domnul cu voi!

Am ales sa scriu aici despre acest subiect, pentru ca in primul rand are legatura cu viata monahala iar in al doilea rand nu as fi vrut sa deschid un subiect nou pe acesta tema. Imi este foarte... cumva sa discut despre asta, insa voi povesti. Acum trei saptamani am mers la biserica la care merg de obicei si ... am observat ca un viitor calugar (spun viitor pentru ca merg foarte des la acea biserica si doar acum trei saptamani am remarcat doi noi viitori calugari) ma privea. L-am suprins in mai multe randuri. Bineinteles o sa spuneti ca nu este nimic rau, pentru ca involuntar si in biserica uneori privirea cade pe anumite lucruri persoane, la fel cum si gandurile noastre fie si pentru o secunda zboara in alta parte. Insa sunt anumite gesturi care te duc cu gandul ca esti placut. Am evitat sa avem intalniri de priviri si urmatoarea saptamana la sfarsitul Sf. slujbe era la usa si cand am venit de la mir, se uita la mine. Am 24 de ani, sunt o fata serioasa, cuminte nu sunt o adolescenta cu o imaginatie bogata, ma simt usor rusinata si nu vreau sa fiu catalogata gresit. Pe de alta parte nu vreau nici sa judec, pentru ca inainte de orice suntem oameni insa cred ca este oarecum un pacat ca un viitor calugar sa simpatizeze o enoriasa. Adica, asta inseamna ca nu este facut pentru asta. Totodata nu as vrea sa aiba de suferit din cauza mea, mai ales ca ma gandesc ca el stie ca trebuie sa isi alunge aceste ganduri nepotrivite, in contextul acesta. Insa eu consider, si nu doar consider, chiar asa si este, ca nu am facut nimic, nimic rau. Nu pot sa evit sa merg la aceasta biserica pentru ca este lacasul meu de suflet iar Arhim. care slujeste acolo, prin predicile si sfaturile sale imi aduce multa linisiste.

Draga Ana, de obicei noi ne facem o imagine in minte dupa mintea noastra (influentata de ideile si gandurile noastre proprii sau de propria imaginatie de genul intrebare si raspuns. Exemplu: X s-a uitat la mine, oare de ce? raspunsul il dam tot noi cu mintea noastra tu spui pentru ca ii place de mine, daca erai baiat poate spuneai oare are ceva sa imi spuna? daca erai o babuta batrana ai fi spus: oare Domnul imi transmite ceva prin acest om?) Deci ne facem o imagine a ceea ce credem din gesturile si privirile sau faptele celor ce ne inconjoara.

Eu zic sa nu te pripesti in concluzii si am sa iti povestec o intamplare oarecum ciudata pe care eu candva am trait-o.

Acum vreo 10 ani eram contabil sef la o fabrica de paine din orasul meu. Odata la 3 luni sau mai mult un calugar tanar venea la noi la fabrica avand o relatie stransa cu patronul. Acesta ii daruia paine si cornuri pentru el si ceilalti calugari din manastirea lui. Intr-o zi m-a privit mai insistent si am fost oarecum nedumerita asa cum esti tu astazi. In final am ales sa intru in biroul patronului cu painea, nespunand nimic. Cand am intins plasa acesta mi-a spus: ai grija la mama ta, ai mare grija, nu stiu dar asta este ceea ce simt ca trebuie sa iti spun.
Ce a urmat nu iti povestesc aici ca nu e locul si momentul insa doresc sa iti spun ca concluzia trasa de tine eu cred ca nu este nici pe departe cea adevarata.

Si iti mai povestesc o alta intamplare vesela oarecum si foarte frumoasa. Parintele meu duhovnic a vrut sa se faca calugar. La fel si preoteasa insa in final s-au casatorit in urma unei astfel de intamplari. S-au cunoscut la slujbele din Manastirea Trei Ierarhi. Astazi au 3 baieti minunati, despre care preoteasa spune cu drag: "iata trei ierarhi, dar macar unul de ar fi si as fi cea mai fericita mama de pe pamant."

AAA si am uitat, spovedeste-te la duhovnicul tau. va stii sa te indrume cum se cuvine.

Preoteasa mea, vreun an jumatate a plans si s-a impotrivit ideii pentru ca dorea sa devina calugarita. Iar in aceasta perioada parintele a fost in manastire iar ea in alta incercand sa urmeze cursul vietii de calugarie.

Da. Sa spunem ca aveti dreptate, eu am o imaginatie foarte bogata. In fine, nu ma deranjeaza, cred ca Dumnezeu stie cel mai bine ce si cum. Pe de alta parte, a fost cazul acela intens mediatizat cu maicuta care a nascut. Adica, despre ce vorbim noi aici? Este normal lucrul acesta? Si inca cate lucruri care nu sunt firesti se intampla in biserici si poate nu stie nimeni. Da, inteleg inainte de orice suntem oameni si suntem pacatosi dar oare "Doamne iarta-ma!" este suficient? Eu am auzit pareri de genu: poti sa faci orice daca iti pare rau si zici Doamne iarta-ma, esti iertat. Oare? Zilele trecute am citit pe alte site-uri niste postari... nici nu stiu cum sa le numesc, in care tinere si mai putin tinere marturiseau ca sunt indragostite de duhovnicii lor. Cum se poate una ca asta? Nu stiu exact si toate conditiile de a intra in viata monahala insa, daca e sa fim credinciosi adevarati, nu acceptam tineri si tinere care au venit la manastire pentru ca s-au despartiti de iubitele respectiv iubitii lor si ca sa isi revina din marea deceptie. OK, ai 20 de ani, 30, 40 vi la manastire dar dupa mine, ar fi trebuit sa nu fi avut nici-un fel de viata amoroasa pana atunci, nu? Aceasta este chemarea adevarata. Ceea ce vreau sa spun este ca sunt foarte putini cei care sunt intradevar foarte dedicati, nu au ganduri nepotrivite s.a.m.d.

Inteleg. Insa ceea ce imi povestiti dvs. mie nu mi-ar putea trece niciodata prin cap ca o alta femeie sa ma placa. Asta deja e prea mult. Pentru ca am vazut ca ati tratat comparativ ceea ce vi s-a intamplat. Sau credeti ca doreste sa imi spuna ceva? Eu nu cred. Cat despre atitudinea rece, retrasa fata de enoriasi si chiar ei intre ei, nu am vazut din contra, este una degajata, in limite normale dar degajata. Iar cat despre ultima parte, pai ori esti calugar si esti singur ori esti preot si te insori. Daca toti calugarii ar face asa? Ceea ce mi-ati povestit dvs. este considerat un pacat. Adica un calugar a fost cu o maicuta. Nu concep asa ceva.

Ana Tr.: Nu te întreb ce căutau doi fraţi de mănăstire, sau rasofori, într-o biserică de mir, fiindcă nu cred că poţi să-mi răspunzi tu. În mod normal, asta însemnând conform practicilor statornicite din vechime, un novice este păstorit în aşa fel încât să-ţi reteze cordonul ombilical prin care era alimentat odinioară cu "proteinele" afective ale familiei, mediului social familiar etc. În mănăstirile mari, care au schituri mai retrase, aspiranţii la viaţa monahală erau trimişi într-unul din aceste schituri împreună cu duhovnicul pentru o perioadă de recluziune în vederea limpezirii gândurilor şi a vocaţiei fiecăruia.

Dar trimiterea deliberată în lume a unor astfel de persoane care s-au poziţionat de bunăvoie la o răscruce capitală a vieţii lor, poate avea un rost, în sensul că duhovnicul, nefiind foarte sigur de vocaţia aspirantului, poate să-l pună în situaţia de a se convinge singur dacă are sau nu are suficiente înzestrări pentru a purcede pe calea monahală. Fiindcă în ultimul timp, graţie ortodoxiei digitale şi a unor forme de evlavie nevrotică influenţate de internet, tot mai mulţi tineri, băieţi şi fete, se reped spre mănăstiri cu gândul de a se închinovia degrabă, fără să-şi măsoare în prealabil lungul nasului cu oarecare precizie. Iar duhovnicii adevăraţi preferă să-i vadă mai bine creştini familişti, liniştiţi şi apţi pentru creştere spirituală, decât să-i fugăre frustrările prin mănăstire, tulburându-i astfel şi pe alţii. Sau, mai grav, să confunde monahismul cu un fel de ultim refugiu al decepţionaţilor.

Exemplul dat de către colega dobrin7m cu preotul şi preoteasa întâlnidu-se într-o vreme când erau stăpâniţi amândoi de fantasme mănăstireşti, cred că e o izbândă elocventă a unor duhovnici destoinici şi extrem de bine ancoraţi în modul de existenţă excepţional pe care-l propune Biserica.
Însă n-ar trebui să neglijezi nici faptul că o fată singură şi aflată în aşteptarea prilejului de a-şi alege un destin "la dublu", interpretează altfel (un pic exagerat) privirile, gesturile, cuvintele băieţilor aflaţi în aceeaşi situaţie, dar de pe partea cealaltă a "baricadei". Cât despre privirile insistente ale unui novice, nu-i cazul să faci din asta o dramă. Cine ştie ce-i arată lui Dumnezeu şi bietul de el încă nu ştie dacă vede bine sau nu!

Nu, categoric nu. (De unde criteriul acesta?....)

Sugerati ca Fericitul Augustin nu a avut "adevarata vocatie" monahala?
Ori, poate, Sfantul Siluan?...
Si sunt nenumarati sfinti si cuviosi care au avut familie, copii si au intrat in manastire simtind chemarea lui Hristos. (Va recomand sa cititi despre aceasta in "Vietile Sfintilor".)
De curind a postat CristiBoss povestea unei maicute care a trait o viata intreaga in familie si a devenit abia spre sfarsit monahie.

Asadar, chemarea la viata ingereasca vine dupa Voia Domnului, iar nu dupa cugetarile si motivele noastre.

Sper ca veti cerceta acest subiect si ca va veti lamuri. Poate va lamureste, desigur, duhovnicul - ar fi cel mai in masura sa o faca.
Toate cele bune!

erati imbracata corespunzator? s-ar putea ca acel calugar sa fii fost nemultumit de ceva.

Foarte amuzanta ultima parte. :)

Eram imbracata foarte corespunzator. Stilul meu intotdeauna este unul decent. Cum se spune "frumusetea este un dar de la Dumnezeu", acum ar trebui sa imi iau un batic pe cap? O fi asta problema ca nu aveam? :) Au mai fost calugari care au stat putin si au renuntat, la acea biserica. Drept urmare prevad ca nici acest calugar nu va sta prea mult. Oricum, ma asteptam la comentarii de genu: "Diavolul a facut nu stiu ce, e de vina". Nu vi se pare ca femeile sunt mai de vina ca barbatii? Eu am intrebat asa ca tot omul daca e firesc. Nu e o drama. Dar daca m-ati cunoaste cu siguranta v-ati da seama ca sunt o fata foarte obisnuita, simpla. Cat despre recomandarile cu duhovnicul, caut si nu gasesc. Si la urma urmei sunt unele ganduri pe care ar trebui sa le stii numai tu si Dumnezeu.

Cred ca este prea multa vorbarie si mindrie pt. un lucru absolut nesemnificativ .
Numai mindria ii da forma si continut oricarui lucru fara importanta !
Indiferent de intentiile asa-zis bune pt. care cercetati forumul , mai aveti si multe altele despre care nici nu stiti ca va clocotesc , sau pe care le stiti dar preferati totusi sa va gasiti de lucru !
O fata la 24 de ani nu stie bine nici sa ... respire in toate imrejurarile .
Peste 3 ani veti vedea totul cu alti si alti ochi !

Da, asa este. Regret enorm ca am deschis subiectul acesta si ca sunt atat de condamnata. As vrea sa sterg tot ce am scris dar nu stiu cum, poate voi primi ajutor de la cei care se ocupa de forum, precum si stergera contului meu. Numai bine!

si eu cunosc un călugăr, care a intrat în mănăstire după 50 de ani, după ce i-a murit soţia.
are şi o fata care era deja căsătorită atunci.
a venit la mănăstire să le pună faianţă im bucătărie.
eram acolo şi mi-a spus că ar vrea să rămână.
când am vizitat mănăstirea anul următor, l-am găsit acolo că frate de mănăstire, iar după câţiva ani a fost tuns în monahism.

Ana, nu te supăra.
poate nu s-a înţeles mesajul tău.
poate că unii dintre noi suntem mai aspri în vorbă.
dar nimeni nu îţi vrea răul.

de multe ori da, asa este, femeile provoaca prin imbracaminte,

insa nu e cazul dumneavoastra.

inseamna ca acel calugar pur si simplu a apreciat faptul ca aveti un fizic placut, altceva nu vad ce ar putea fi.