Într-o casă sărăcăcioasă trăia odată o tânără de o frumuseţe răpitoare, împreună cu tatăl ei; frumuseţea exterioară era însă umbrită de cea interioară. Tânăra avea un suflet curat, inocent, plin de iubire pentru Dumnezeu, pentru semenii ei şi nu se trudea pentru a-şi menţine frumuseţea exterioară, pentru ea contând doar sufletul omului. Spre deosebire de fiica sa, tatăl era un om morocănos, căruia nu îi convenea niciodată nimic şi era mereu pus pe ceartă. Văzând credinţa fetei, adesea izbucnea hulindu-l pe Dumnezeu sau bătându-şi joc de comportamentul singurei lui fiice. Într-o zi, înainte de a sosi vremea Sfintei Liturghii, fata gătea tocăniţă de legume. Nu terminase însă pregătirea ei, când toaca a bătut; neavând cui să îi lase în grijă tocăniţa, a lăsat-o şi a mers la biserică. Vrăjmaşul diavol îi şopteşte viclean la ureche, îndemnând-o să plece înainte de terminarea slujbei. – Eşti o fată săracă. Acele legume sunt unică hrană a ta şi a tatălui tău pe următoarele zile. Du-te acasă să vezi dacă nu cumva s-a prins mâncarea şi miroase urât… biserica nu pleacă nicăieri şi vei mai putea veni la slujbă şi altă dată. Dându-şi seama de la cine vin gândurile, tânăra răspunde:
– Dumnezeu Care hrăneşte orice făptură a Sa va avea grijă şi de mâncarea mea. După ce şi-a făcut semnul Sfintei Cruci, a ascultat cu atenţie slujba până la sfârşit. S-a întors acasă liniştită, cu pace în suflet dar când deschide uşa, minune mare: în loc de mirosul urât care ar fi fost normal din cauza mâncării arse, în aer plutea o mireasmă deosebită, nelumească. Uimită s-a întors în bucătărioară; ridicând ochii, vede un tânăr frumos, cu faţa strălucitoare şi cu o privire blândă care purta un veşmânt dumnezeiesc. Mâneca dreaptă îi era suflecată şi în mână ţinea o lingură cu care amestecă mâncarea. După puţin timp, minunatul bucătar gustă din mâncare iar apoi scoate din sânul său o batistă mică de unde ia nişte mirodenii şi le aruncă cruciş în oală. Zâmbindu-i, îndată îşi desface aripile şi zboară spre Cer. Speriată, tânăra se întoarce spre răsărit şi începe să se roage lui Dumnezeu.
– Doamne, nevrednicia mea este mult prea mare… cine sunt eu pentru a-L trimite pe îngerul Tău să aibă grija mea? Îţi mulţumesc pentru iubirea Ta nemăsurată, îţi mulţumesc pentru purtarea Ta de grijă, îţi mulţumesc pentru că, deşi sunt o păcătoasă care nu merită să îţi fie fiică, m-ai primit în braţele Tale ocrotitoare. În timp ce se ruga, se aud zgomote puternice afară; tatăl sosise acasă… o stare de nervozitate îl stăpânea determinându-l să urle şi să dea cu piciorul în tot ce îi ieşea în cale.
– Mi-e foame, vreau să mănânc! Se auzi vocea groasă şi impunătoare a bărbatului. Trânteşte uşa.
– Unde este mâncarea şi ce este cu mirosul acesta? Smerită, fata îi serveşte mâncarea fără să scoată nici o vorbă. Îndemnat de un gând rău, fără nici un motiv, tatăl izbucneşte când vede mâncarea din faţa lui.
– Eu nu mănânc o asemenea porcărie. Ridică vasul şi-l întoarce cu fața-n jos… vroia ca mâncarea să cadă pe podea, dar aceasta nu căzuse. Intrigat, aruncă cu putere farfuria în perete, dar în loc ca mâncarea să se împrăştie aceasta rămânea intactă la fel ca şi farfuria. Turbat de furie, o apucă strâns de braţe pe fiica lui:
– Ce ai făcut? Farmece?
– Eu.. eu… – Ţi-am zis să nu te mai rogi Dumnezeului tău. Uite ce s-a întâmplat din vina ta. Precum o fiară, se îndreaptă spre camera fetei, dorind să rupă crucea ce se odihnea pe perete, însă când luă crucea în mână, o arsură cumplită îi cuprinde întreg trupul, făcându-l să se zvârcolească de durere. Tânăra, cu lacrimi în ochi, fuge în faţa singurei icoane pe care o avea, în afară de cruce, şi căzând în genunchi, se roagă duios.
– Dumnezeule, iartă-l, nu ştia ce face. Te rog, opreşte-i durerea sau dă-mi-o mie, dar nu îl lăsa să sufere aşa. Te rog, Doamne, fie-Ţi milă de el… suspinând uşor, continuă rugăciunea. Facă-se voia Ta şi iartă-mă pentru această îndrăzneală. Răspunsul îl primeşte îndată. O voce îi şoptea în suflet şi în minte să ia crucea care căzuse alături de tatăl ei şi să-l atingă cu ea. Fata a urmat vocea lui Dumnezeu şi durerea tatălui ei a dispărut. Fără a scoate vreo vorbă, acesta se ridică şi pleacă, lăsându-şi fată singură în cameră micuţă. După vreo două ore, se întoarce… ochii îi erau înlăcrimaţi iar în mână ţinea o micuţă icoană pe care o cumpărase din banii care îşi pusese în gând, înainte să-i cheltuiască pe băutură. Fata, care rămăsese în acelaşi loc, aşteptându-şi tatăl, îl priveşte uimită.
– Primeşte această iconiţă, fetiţa mea. Primeşte-mi şi iertarea.
– Nu am pentru ce să te iert, tăticule. Mulţumesc! Zise, îmbrăţişându-l bucuroasă.
– Vino în bucătărie, nu ai mâncat nimic. Mâncarea îşi păstrase dumnezeiasca mireasmă. Gustând din ea, o dulceaţă nespusă îi cuprinde, toate simţurile lor preschimbându-se şi dobândind ceva dumnezeiesc. Iubirea şi iertarea sunt flori ale sufletului iar dacă ai aceste flori, poţi alunga iarna cumplită care îngheaţă multe inimi înveninându-le cu trufie, mâhnire, cruzime şi ură. Dumnezeu să ne dea puterea de a ne scoate inimile din iarnă grea şi să sădim în ele florile atât de necesare udate de ploaia credinţei.! Să credem cu toată fiinţa noastră în Dumnezeu care toate le poate câte le voieşte. “Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei 17, 21)

Doi bărbaţi, ambii grav bolnavi, ocupau aceeaşi încăpere într-un spital. Unuia dintre ei i se îngăduise să se ridice din pat timp de o oră în fiecare după-amiază. Patul lui era alătturi de unica fereastră din cameră. Celălalt trebuia să stea tot timpul întins în pat. Cei doi au stat de vorbă ore în şir. Au vorbit despre soţiile şi familiile lor, despre casele lor, despre munca lor, au depănat amintiri din armată sau din vacanţele petrecute.
În fiecare după-amiază, cînd cel de lîngă fereastră se ridica, îşi petrecea timpul descriindu-i celuilalt ceea ce vedea că se întîmplă dincolo de geamul ferestrei. Celălalt începu astfel să trăiască pentru acea scurtă oră zilnică, în care lumea lui era în funcţie de culoarea şi de ceea ce se întîmpla în lumea din afară. Fereastra dădea într-un parc cu un lac. Raţe şi lebede se jucau în apă, în timp ce copii se jucau cu bărcuţele. Tineri îndrăgostiţi mergeau mînă în mînă printre flori de toate culorile, în timp ce în depărtare se ghicea prezenţa oraşului. Pe măsură ce omul de lîngă fereastră descria cu de-amănuntul toate acestea, cel din pat închidea ochii, imaginîndu-şi această scenă pitorească. Într-o după-amiază caldă, omul de lîngă fereastră descrise o paradă trecînd. Deşi celălalt nu putea auzi orchestra, putea însă, cu ochii minţii, să vadă ceea ce celălalt descria cu atît de multe detalii sugestive. Şi aşa trecură zile, săptămîni şi luni…
Într-o dimineaţă, cînd a venit asistenta de servici să le aducă apa pentru a se spăla, a găsit trupul lipsit de viaţă al omului de lîngă fereastră, care se săvîrşise în pace, în timpul somnului. Femeia s-a întristat şi a chemat personalul pentru a lua trupul neînsufleţit.
La vremea la care a considerat că este potrivit, celălalt a cerut ca, dacă se poate, să fie mutat lîngă fereastră. Asistenta a fost bucuroasă să îi îndeplinească dorinţa şi, după ce s-a asigurat că totul este cum se cuvine, l-a lăsat singur. Încet, greu şi dureros, acesta a reuşit să se ridice în capul oaselor pentru a vedea, pentru prima dată cu ochii lui, lumea de afară. Încordîndu-se, se întoarse apoi spre fereastra de lîngă pat. Şi în faţa ochilor a văzut un zid gol. Omul a întrebat-o pe asistentă cum a putut vedea fostul său coleg de cameră, care-i descrisese atît de multe minunăţii văzute pe fereastră. Asistenta i-a răspuns că omul era orb şi nu a putut să vadă nici măcar zidul gol… Şi, adăugă ea, poate că „a vrut doar să vă încurajeze pe dumneavoastră”.
Este o mare bucurie să poţi să-i faci fericiţi pe ceilalţi, în ciuda greutăţilor propriei existenţe. Împărţite cu alţii, supărările se înjumătăţesc, în timp ce bucuriile se dublează. Dacă vrei să te simţi bogat, atunci ia aminte la lucrurile pe care le ai şi pe care nu le poţi cumpăra cu bani

Rugându-se Cuviosul Macarie cel Mare oarecând lui Dumnezeu, a auzit un glas zicându-i:
- Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor doua femei, care vieţuiesc împreună în cetatea învecinată. Deci, auzind aceasta bătrânul, şi-a luat toiagul şi a mers în cetatea aceea şi, aflând casa lor, a bătut la uşă şi îndată una dintre ele a ieşit cu mare bucurie şi l-a primit. Apoi, chemându-le pe amândouă, a zis către dânsele aşa:
-Iată, pentru voi am îndurat atâta osteneală, venind din pustia cea îndepărtată ca să înţeleg lucrările voastre, pe care să mi le spuneţi, netăinuindu-le. Şi au răspuns femeile către bătrânul:
-Crede-ne, Sfinte Părinte, că nici în noaptea trecută n-am fost libere de patul bărbaţilor noştri, deci, ce fel de lucruri cauţi la noi ? Însă bătrânul stăruia, rugându-le ca să-i arate rânduiala vieţii lor. Iar ele, fiind silite, au zis:
-Noi nu aveam niciun fel de rudenie între noi, dar s-a întâmplat de s-au însoţit cu noi doi fraţi şi, petrecând cu dânşii în aceeaşi casă cincisprezece ani, n-am zis una către alta niciun cuvânt rău sau spurcat, nici nu ne-am sfădit cândva, ci am vieţuit în pace până acum. Şi ne-am sfătuit ca, lăsând pe soţii cei trupeşti, să mergem în ceata sfintelor fecioare, celor ce slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să-i înduplecăm pe bărbaţii noştri ca să ne lase pe noi, cu toate că i-am rugat pe dânşii cu foarte multe lacrimi şi rugăminţi. Drept aceea, necâştigându-ne dorirea, am pus aşezământ între Dumnezeu şi între noi ca să nu zicem nici un fel de cuvânt nesocotit până la moartea noastră ! Acestea auzindu-le Sfântul Macarie, a zis:
-Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta, și fiecăruia, după alegerea cea de bunăvoie, îi dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască.

CERUL, PĂMÂNTUL ȘI LUMEA

Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de un vecin:
- Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit? Niciodată nu te-am văzut supărat.
- Foarte simplu - a răspuns celălalt.
În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate.
Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de Apoi.
În cele din urmă, privesc în jurul meu lumea întreagă ce se trezeşte în fiecare dimineaţă la viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli sau neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş putea ajuta, în felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face. Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna linişte şi mulţumire, atât în sufletul celui care primeşte cu recunoştinţă, cât şi în sufletul celui care dăruieşte cu drag.
"Cine este bun mai bun să se facă şi cine a biruit ispita să se roage pentru cel care e încă în ispite. " ( părintele Paisie Olaru )

Când Dumnezeu a creat femeia, a lucrat până târziu în a șasea zi ...
Un înger a venit și a întrebat: "De ce iți petreci atât de mult timp lucrând la creația asta?"
Domnul a răspuns:
"Trebuie să funcționeze în tot felul de situații, trebuie să fie capabilă să îmbrățișeze mai mulți copii în același timp, să aibă o îmbrățișare care să poată vindeca orice, de la un genunchi rănit , la o inimă zdrobită.
Trebuie să facă toate acestea doar cu două mâini.
Se vindecă singură atunci când este bolnavă și poate lucra 18 ore pe zi ".
Îngerul a fost impresionat. Doar două mâini ... Imposibil! Și acesta este modelul standard? "Îngelul se apropie și atinge femeia.
- Dar ai făcut-o atât de moale, Doamne.
"Ea este moale", la exterior, a spus Domnul, "Dar eu am făcut-o puternică.
Nu îți poți imagina ce poate îndura și învinge."
"Poate ea să gândească?" A întrebat Îngerul ... Domnul a răspuns: "Nu numai că ea poate gândi, ea poate să negocieze si să lupte pentru visele ei".
Îngerul a atins obrajii ei ... "Doamne, se pare că aceasta e defectă !
Ai pus prea multe poveri asupra ei".
"Nu e defectă ... este o lacrimă", Domnul a corectat îngerul ...
- Pentru ce e?A fost întrebat de înger ... Domnul a spus: "Lacrimile sunt calea de a-și exprima durerea, îndoielile, dragostea, singurătatea, suferința și neputință ei".
Îngerului a ramas impresionat.
"Doamne, ești un geniu. Te-ai gândit la tot.
O femeie este într-adevăr minunată "
Domnul a spus: "Într-adevăr este.
Are putere care uimește un bărbat, poate manevra necazuri și poartă greutăți , oferă multă dragoste și fericire , zâmbește când simte că țipă, cântă când simte că plânge, plânge când e fericită și râde când se teme.
Dragostea ei este necondiționată.
Cand are Inima zdrobită , își găsește puterea de a-și continua viața si să o ia de la capăt, mai puternică și plină de speranțe.
Îngerul a întrebat: "Deci femeia este o ființă perfectă?"
Domnul a răspuns: "Nu. Are doar un dezavantaj, adesea uită ce merită! "

„Un om milostiv trecea pe drum și a văzut un sărac care zăcea mort și gol. De milă, a scos o haină de pe el și l-a acoperit cu ea pe mort.
După o vreme, cu el s-a întâmplat o nenorocite: a căzut de pe cal și și-a rupt foarte urât piciorul. Doctorii au declarat într-un glas că trebuie neapărat să i-l taie, altfel va muri fără îndoială – și promițându-i că vor reveni în ziua următoare ca să îl vindece în acest chip înfricoșător, l-au părăsit.
Omul s-a mâhnit; nu mai putea să doarmă, și plângea întruna. În miez de noapte i se arată un necunoscut și-l întreabă:
– De ce plângi?
– Cum să nu plâng domnule? Doctorii vor să-mi taie piciorul.
– Arată-mi-l! – a cerut cel ce se arătase. După ce l-a privit, a zis:
– Acum scoală-te și umblă.
– Nu pot că este rupt!
– Încearcă! – a stăruit necunoscutul. Sprijină-te pe mine.
Bolnavul a ascultat și, cu greu, a pornit.
– Încă mai șchiopătezi – a băgat de seamă necunoscutul și frecând, parcă, cu ceva piciorul bolnav, i-a zis. Acum culcă-te și dormi.
– Mă părăsești deja? – a strigat omul.
– Ce-ți mai trebuie? – a răspuns acela. De acum ești sănătos.
Omul este mesagerul divinității
– Pentru Dumnezeu, Care te-a trimis la mine, spune-mi: cine ești? – l-a întrebat cel vindecat în chip minunat.
– Uită-te la mine și spune: nu e aceasta haina ta?
– Adevărat: a mea este, domnule! – a întărit omul.
– Eu sunt cel pe care l-ai văzut gol, zăcând mort, pe care l-ai acoperit cu haina ta. Iată că pentru fapta ta cea bună Dumnezeu m-a trimis să te vindec. Dă mulțumită Domnului! – a zis acela și s-a făcut nevăzut.
Omul s-a simțit atunci pe deplin sănătos și a dat slavă lui Dumnezeu, iar doctorii s-au mirat nespus de minunea cea mai presus de cugetul și de priceperea omenească.”
Se spune că nimic nu este întâmplător și că lucrurile ni se întâmplă cu un motiv. Că trebuie să lași loc de bună ziua și că trebuie să fii atent unde calci când urci pe o scară pentru că nu se știe ce și pe cine vei întâlni când o cobori. Nu știi niciodată de la cine ai de învățat o lecție, poți primi lecția perseverenței de la cine nu te aștepți, lecția politeței de la un om pe care nu îl salutai sau lecția iubirii de la cel pe care îl urai. Sau invers, te poți baza pe un prieten, iar el te poate dezamăgi, poți auzi vorbe urâte de la cel pe care îl tratai cu respect și amabilitate. Alteori, te dezamăgește chiar persoana pe care o iubești cel mai mult.
„Apa vieții – 300 de istorioare cu tâlc duhovnicesc”, editura Sophia, 2016

Odată, un om stătea liniştit la masă, ospătându-se cu poftă din felurile pregătite. La picioare, s-a aşezat câinele său. Uitându-se în ochii omului, câinele îşi spunea:
“Dă, Doamne, să mănânce cu poftă stăpânul meu şi, după ce s-o sătura, să-mi dea şi mie o bucăţică!”
În acest timp, s-a apropiat şi pisica. Privindu-l pe om cum mănâncă şi gudurându-se pe lângă el, îşi spunea în sinea ei:
“Dă, Doamne, să orbească stăpânul meu, doar o clipă, să-i pot fura mâncarea!”
Câinele aştepta să primească tot ce omul s-ar fi îndurat să-i dea, cunoscând bunătatea stăpânului său. Pisica însă pândea orice moment să poată fura, lăcomia îndemnând-o să nu se mulţumească cu ceea ce ar fi primit.
Aşa este şi în viaţă. Unii dintre prietenii care ne înconjoară sunt asemenea câinelui, adică fideli şi devotaţi, răbdători şi sinceri. Alţii însă sunt asemenea pisicii: oricând cu un zâmbet pe buze, dar mereu cu răutate în suflet, aşteptând doar prilejul să fure şi să profite de pe urma ta.
Când ai în preajma ta prieteni adevăraţi, bucură-te pentru ei şi pentru prietenia voastră; când vezi însă că de tine se apropie şi cei asemenea pisicii, nu-i goni şi nu te purta cu ei aşa cum ar merita, ci roagă-te pentru ei şi încearcă, prin bunătatea ta, să îi faci şi pe ei mai buni.
“Suferiţi de pe urma unui om rău? Iertaţi-l, ca să nu fie astfel doi oameni răi!” (Fericitul Augustin)
Din “Cele mai frumoase Pilde şi povestiri creştin-ortodoxe”, Leon Magdan. Editura Aramis – Patriarhia Română

Se spune că erau trei prieteni care îşi doreau să urce un munte pentru ca în vârful lui trăia un bătrân plin de înţelepciune, pe care îşi doreau să-l cunoască. La un moment dat au ajuns la o răscruce, şi fiecare a continuat să-şi aleagă drumul după cum îl îndemnă sufletul.
Primul a ales o cărare abruptă, ce urca drept către vârf. Nu-i păsa de pericole, dorea să ajungă la bătrânul din vârful muntelui cât mai repede.
A doua cale nu era chiar atât de abruptă, dar străbătea un canion îngust şi accidentat, străbătut de vânturi puternice.
Al treilea a ales o cărare mai lungă, care ocolea muntele şerpuind în pante line.
După 7 zile, cel care urcase pe calea cea abruptă a ajuns în vârf extenuat, plin de răni sângerânde. Plin de nerăbdare, s-a aşezat să-şi aştepte prietenii.
După 7 săptămâni, ameţit de vânturile puternice care i se împotriviseră, ajunse şi al doilea. Se aşeză în tăcere lângă cel dintâi, aşteptând.
După 7 luni sosi şi cel de al treilea, cu faţa strălucindu-i de fericire, semn al unei profunde stări de linişte şi mulţumire interioară.
Cei doi erau furioşi pentru că drumul lor a fost greu şi au avut mult de aşteptat, în timp ce drumul lui a fost o adevărată plăcere. Aşa că l-au întrebat pe bătrânul înţelept care a ales cel mai bine.
– Ce ai învăţat tu? Îl întreba bătrânul înţelept pe primul.
– Că viaţa este grea şi plină de pericole şi greutăţi, că este plină de suferinţă şi adeseori ceea ce întâlnesc în cale îmi poate provoca răni, că pentru fiecare pas înainte trebuie să duc o luptă încrâncenata, care mă sleieşte de puteri. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da, ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? Îl întrebă pe al doilea.
– Că în viaţă multe lucruri mă pot abate din cale, că uneori pot să pierd drumul, ajungând cu totul altundeva decât doresc… dar dacă nu îmi pierd încrederea, reuşesc până la urmă. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da, ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? Îl întrebă pe ultimul.
– Că mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am Răbdare, că dacă privesc cu Înţelegere viaţa nu este o povară grea, ci un miracol la care sunt primit cu bucurie să iau parte, că Iubirea care mă înconjoară din toate părţile îmi poate lumina sufletul dacă îi dau voie să pătrundă acolo. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da, ai ales bine…
Uimiţi de răspunsurile bătrânului, cei trei prieteni au căzut pe gânduri. Şi au înţeles, în sfârşit, că la orice răscruce POT ALEGE… iar viaţa fiecăruia este rezultatul alegerilor făcute de-a lungul ei.
Măcar pe undeva prin vreun colţ de suflet… să mai găsim puţină Răbdare, un strop de Înţelegere… şi poate Iubire!
Sursa: ascultainima.blogspot.ro

Se spune că, atunci când s-a apropiat sorocul venirii pe lume a Mântuitorului, mare bucurie şi nerăbdare era sus, în cer, fiecare înger neştiind cum să se pregătească mai bine pentru clipa cea mare.
– Ţii, zise un arhanghel, eu mă voi duce cu îngerii mei şi voi cânta cele mai frumoase cântări, cum nu s-au auzit vreodată pe pământ sau în cer, pentru a le încânta sufletul Pruncului şi Maicii Sale.
– Bine te-ai gândit, i-a răspuns alt arhanghel, eu mă voi duce cu îngerii mei, vom aprinde toate stelele şi vom alunga toţi norii. Astfel, noaptea Sfintei Naşteri, va fi cea mai frumoasă noapte din câte s-au pomenit.
– Noi, săriră bucuroşi alţi îngeri, îi vom anunţa pe păstori, să vină şi ei să se închine Domnului şi vom avea grijă ca nimeni să nu tulbure liniştea Pruncului.
Vă daţi seama, dragii mei, ce zarvă era în cer. Toţi îşi pregăteau darurile.
Doar undeva, într-un colţ de rai, stătea trist un înger care nu ştia ce să îi ducă micului Iisus, când Se va naşte. Îngerul acesta era ocrotitorul animalelor şi toate vietăţile îl ascultau.
– Eu cred, zise îngerul în sinea sa, că tare frumos ar fi ca şi necuvântătoarele să se închine Domnului, la Naşterea Sa, căci toată creaţia se va bucura de venirea Sa pe lume. Dar ce animale ar fi mai potrivit să trimit? Şi numaidecât cobora pe pământ, într-o frumoasă poieniţă de la marginea unei păduri. Anunţă să i se înfăţişeze toate vietăţile care ar vrea să I se închine Domnului şi să-I ducă daruri. Vestea s-a răspândit cu repeziciune şi fiarele au şi început să apară. Primul, bineînţeles că a venit leul, regele animalelor. Oricum, cine ar fi îndrăznit să apară înaintea lui?
– Eu îl voi păzi pe Prunc, nu voi lăsa pe nimeni să se apropie. Colţii şi răgetele mele cumplite ar alunga, fără îndoială, orice nepoftit, zise plin de el leul.
– Ei, dragul meu, îi răspunse îngerul, tu eşti prea fioros. Cred că mai degrabă L-ai speria pe micul Prunc. Aşa că, fără supărare, eu zic să I se înfăţişeze altcineva.
Nici nu a terminat bine vorba, că vulpea, care atâta aştepta, a şi sărit în faţa îngerului şi, prefăcându-şi glasul cât mai mieros cu putinţă, zise:
– Vai, dar bine v-aţi mai gândit, fără îndoială că e nevoie de cineva care să aibă grijă multă de Cel nou-născut.
Eu aş fi cea mai potrivită; darul meu tare bine ar mai prinde: în fiecare dimineaţă îi voi aduce câte o găină şi alte bunătăţi de-ale gurii, pentru a nu flămânzi nici o clipă.
– Stai uşurel, cumătra vulpe, îi întoarse vorba îngerul, tu eşti prea vicleană şi nu cred că Bunul Dumnezeu nu s-ar bucura de darurile tale obţinute prin furtişaguri.
Aşa că ia să vedem cine mai doreşte.
– Noi, noi, suntem aici sus, pe creangă, ciripeau de zor păsările: ciocârlii, vrăbiuţe şi multe alte înaripate. Noi vom cânta cele mai frumoase triluri.
– Nici asta n-ar fi bine, le-a întrerupt îngerul. Voi sunteţi prea gălăgioase. Dacă veţi ciripi toate odată va fi mare hărmălaie şi, oricum, vor fi acolo cei mai pricepuţi îngeri să cânte, aşa că nici voi nu puteţi merge.
– Dar mergem noi! Ziseră câteva furnici ieşite dintr-un muşuroi, i-am duce Pruncului fărâmituri de pâine proaspătă şi fărâmiţe mici de zahăr.
– Ei, hărnicuţelor, ar fi frumos şi vă mulţumesc că v-aţi gândit, dar voi sunteţi prea mici şi vor fi acolo păstorii şi magii.
Şi tare mi-e frică, din neatenţie, să nu vă strivească vreunul sub picior. Aşa că mai bine rămâneţi la ale voastre.
– Dar eu, zise păunul, desfăcându-şi coada-i nemaipomenită: Eu cred că aş fi cel mai potrivit să mă înfăţişez înaintea Domnului. Frumuseţea mea va încânta pe toată lumea, pe Prunc şi pe sfânta Sa Maică.
– E adevărat, eşti foarte frumos, păunule, dar tu prea eşti cochet şi fudul. Aşa că prefer să mai caut! Îi răspunse şi lui îngerul cu răbdare.
Şi tot aşa, unul câte unul, aproape toate animalele s-au perindat prin faţa îngerului. Acesta nu se putea hotăra care vietate ar fi cea mai potrivită să fie alături de Pruncul Iisus, când Acesta Se va naşte. Spre seară, văzând că nu se mai înfăţişează nimeni, îngerul s-a ridicat şi a dat să plece, dar a auzit zgomot pe câmpul de la marginea pădurii. Era un ţăran care-şi ara ogorul, având înhămat la jug un bou. Puţin mai încolo, păştea cuminte măgarul pe care omul îşi încărcase desaga cu cele de trebuinţă, îngerul, nevăzut de om, ci doar de animale, s-a apropiat de bou şi de măgar şi, mergând uşor pe lângă brazdă, i-a întrebat:
– Spuneţi-mi, n-aţi vrea să vă închinaţi Domnului, la Naşterea Sa şi să îi duceţi ceva în dar?
– Bunule înger, răspunseră cu tristeţe boul şi măgarul, dar ar fi o onoare prea mare pentru noi. Şi n-am avea nimic de preţ să-i putem oferi Pruncului şi Maicii Sale. Noi nu ştim decât să muncim din zori până seara. Cu ce L-am putea ajuta noi pe Dumnezeu şi ce-ar putea El să vadă la noi?
Deodată, chipul îngerului se însenină şi o sfântă lumină inundă tot câmpul. Acum era fericit, găsise, în sfârşit, darul cel mai potrivit.
– Ei bine, aflaţi că voi sunteţi cei aleşi. Veţi fi alături de Maica Domnului şi de Iisus, în noaptea de Crăciun. Căci voi ne arătaţi, prin munca, smerenia, ascultarea şi răbdarea. Iar acestea sunt lucruri sfinte. Apoi, cu răsuflarea voastră caldă, îl veţi încălzi pe Prunc, care va fi culcat chiar în ieslea cu fânul vostru. Aşa a ales Dumnezeu să vină în lume şi aşa este cel mai bine: într-un grajd sărăcăcios şi umil, nu în palate şi lux. Aşa că pe voi v-am ales şi eu să îi fiţi alături, la Naşterea Sa.
Boul şi măgarul se uitau miraţi şi nu le venea să creadă. Nici n-ar fi îndrăznit să spere la aşa cinste mare şi la atâta bucurie: Domnul Iisus să vină în mijlocul lor, iar ei să fie martori la cea mai mare minune din toate timpurile. Ce fericire, nu le venea să creadă!
– Cei din urmă vor fi cei dintâi, le mai spuse îngerul şi dispăru.
Şi aşa este: toţi cei umili şi smeriţi se vor bucura mai târziu şi vor ajunge lângă Dumnezeu, Care-i va răsplăti pentru credinţa şi dragostea lor.
Şi iată că a venit şi noaptea sfântă a Naşterii Domnului, cea mai frumoasă noapte din câte au existat. Pruncul a primit de la toţi felurite daruri: păstorii au venit cu lapte, magii i-au adus aur, smirnă şi tămâie, iar Fecioara Maria I-a oferit cel mai frumos dar: dragostea de mamă. Şi uite-aşa, de atunci a rămas obiceiul că la naştere, orice copil să primească câte ceva de la cei apropiaţi.
Dar ştiţi cine este, de fapt, cel mai aproape de copii?
Bunul Dumnezeu! Iar darurile Lui sunt cele mai frumoşi şi mai folositoare. Căci atunci Când se naşte, fiecare copil primeşte de la Dumnezeu un talent, o iscusinţă, la care să fie cel mai bun atunci când va creşte. Unul va ajunge mare învăţat, altul un gospodar harnic, celălalt un muzician desăvârşit ori poate un smerit călugăr. Fiecare cu darul şi harul său, de la Dumnezeu.
NastereaŞi voi, dragii mei, aţi primit de la Domnul cele mai frumoase daruri, atunci când v-aţi născut. Care sunt acelea? Nu ştiu, voi trebuie să le descoperiţi, pentru a fi fericiţi în viaţă. Iar când veţi afla talentul cu care v-a hărăzit Cel de sus, cu răbdare şi muncă, veţi ajunge cei mai buni în ceea ce veţi face; multă mulţumire veţi avea şi voi şi cei din jurul vostru.
Aşa să vă ajute Bunul Dumnezeu!
Leon Magdan
Jurnal Spiritual

La un calugar seara, cand voia sa se culce, intra un inger la el in chilie, atat de stralucitor incat ii lua ochii. Si cand intra el, venea si cu mireasma buna, ca sa zica ca este de la Duhul Sfant. Nu-l indemna la rau, ci atat ii spunea : ” Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta !” Iar el spunea : ” Eu mi-am facut rugaciunea „. Dar ingerul spunea : ” Nu. Mai roaga-te „. ” Eu mi-am facut pravila „. Iar el spunea : ” Nu stii ce spune Apostolul Pavel : Neincetat va rugati ? ” Si cand voia sa se culce, iar il scula.
Omul, daca nu doarme, se tulbura. Nu-l lasa ingerul sa se odihneasca. Si l-a sculat asa timp de vreo trei luni. Iar calugarul zicea : ” Cum sa nu ma rog, daca vine ingerul Domnului, ca asa zice Sfantul Apostol Pavel !” Tulburandu-se el asa, a slabit si s-a imbolnavit. Si se intalneste cu un sihastru batrn, ca in pustia Egiptului erau mii de pustnici, ucenici ai Sfantului Antonie cel Mare. Batranul il vede asa slab si tulburat si-i zice :
– Ce ai frate ? Cum o mai duci ?
– Parinte, bine o duc.
Era un cuvant de mandrie. Insa omul trebuie sa zica cu smerenie ca nu face nimic bun.
– Cum bine ? zice parintele.
– Parinte, cu ajutorul lui Dumnezeu, de trei luni ma scoala ingerul la rugaciune !
– Si cum te scoala ?
– Cand ma culc, el vine langa mine, ma scoala la rugaciune si se roaga si el cu mine !
– Ia aminte, frate, ca acela nu este ingerul Domnului. Acela este satana, care te pandeste pe tine !
– Dar cum, parinte ? Eu vad ca de cand ma scol sunt bolnav si tulburat si niciodata n-am umilinta ca ma impietresc la inima …
– Uite asa sa faci. Cand va veni sa te scoale la rugaciune, sa zici : ” Eu nu vreau sa ma scol acum, ci cand va veni vremea, la miezul noptii. Atunci o sa ma scol. Nu ma scula tu pe mine „.
Daca iti va spune ca este ingerul Domnului, sa-i spui : ” Eu sunt un om pacatos si nu-s vrednic sa ma scoale pe mine ingerii !” Diavolul, cand aude de smerenie, fuge. El nu vrea sa spui ca esti om pacatos niciodata, ca el a cazut din mandrie. deci, asa sa-i spui : ” Eu sunt un om pacatos, nevrednic sa ma scoale ingerii. Cand voi vrea ma voi scula,; cand nu, voi dormi. Tu sa nu mai vii la mine !”
Si s-a dus calugarul seara acasa si cum a ajuns, s-a culcat. Si a venit ingerul acela si i-a zis :
– Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta !
– Nu ma scol !
– Pai de ce ?
– Cand voi vrea eu o sa ma scol, nu cand vei vrea tu !
– Blestematule calugar, te-ai dus la batranul acela, care este un calugar mincinos si fatarnic. El te-a invatat sa nu mai asculti de mine ! Dar calugarul acela este iubitor de argint. Ca a venit la el un om sarac si i-a cerut un ban, iar el a zis ca n-are. Si totusi are trei arginti pe un geam. Are trei bani si-i tine intr-o carte pe geam. Si a zis catre sarac ca n-are bani.
Apoi s-a facut nevazut. Dar calugarul a zis :
– Blestematule diavole, eu vad acum ca esti tatal minciunii !
Apoi batranul s-a intalnit cu calugarul. El era inaintevazator. Si i-a zis calugarului : ” Nu-i asa ca ti-a zis ca am trei bani pe geam ? Am, dar a venit un betivan, care face numai rau; l-am vazut beat si stiam ca o sa vina o femeie saraca a doua zi si am tinut banii sa-i dau la acea necajita, nu la betivan. Dar tu ia aminte, frate, ca eu stiu ce ti-a spus despre mine, ca sunt iubitor de argint, fatarnic si mincinos. Deci sa nu-l mai asculti ca te duce la pieire, macar ca te scoala la rugaciune „.
Din ziua aceea n-a mai venit ingerul iadului, ca a vazut ca s-a suparat calugarul pe dansul.