Fragment mutat de la threadul "Rugaciunea lui Iisus"
 

In public (pe strada etc.) am depasit jena sau momentul de impas in genul descris mai sus.
A fost vorba despre altceva. ma aflam intre crestini, frati si surori, oameni de la care am mult de invatat, pe ei ii consider mult sporiti fata de mine. Deci nu am avut retineri ca ma contreaza necredinciosii, nu...
A fost vorba de o pudoare de neinteles, asa incat imi parea ca nu sunt in masura (desi eram gazda!) sa am asemenea initiativa. Ar fi fost o solutie: sa rog pe cel mai varstnic dintre noi, care este mai sporit decat mine, sa preia initiativa. Dar asta am inteles prea tarziu.

Problema pe care am voit s-o ridic este aceasta: cum de se jeneaza crestinii intre ei sa se poarte crestineste pana la capat? Musai sa fim in biserica, in cadrul oficial, sa zic asa? ... Musai sa primim OK-ul de la un BigBoss? Adica strambatatea mea de perceptie face din preot un fel de sef, in sens lumesc, un om al ordinii, un fel de politai...O confuzie cu procesiunile reglementate prin reguli stricte? Aici am descoperit ca e eroarea de perceptie, pe care nu o banuiam sa existe in mintea mea... Lipsa de permisiune, undeva inlauntrul nostru... O crispare, o jena nefireasca, o teama...
Confuzie, poate, cu un parinte autoritar, un tata aspru. Confuzie, caci preotul nu este si nu trebuie sa fie asa. Nu bici, nu knut, nu ordine cazona, nu caprarie, nu armata cu sergentul care urla, nu, nu, nu. Asta nu e atmosfera prielnica sufletului. Dar asta e cuibarit, am descoperit, in mintea mea, posibil si in altii. Lucru nefiresc, maladiv. Poate urma unei atmosfere de la primele experiente din copilarie cand mergeam la biserica si toata lumea punea accent pe frica, pe disciplina, pe strunire... Ori, poate, sentimentul fricii pentru pacatul adunat in straturi groase, cu vremea... Complicat.
Ca urmare... aici am fost dezamagit de mine insumi, caci se cuvenea sa punctez o clipa in mod firesc, dar eu am iesit din peisaj, pe aratura, nesimtind permisiunea, desi s-ar fi cuvenit sa fie deplina, ci contrareplica, ingradirea, stransoarea, crisparea... A nu fi in largul tau in situatii care, prin natura lor, ar fi cele mai permisive. Cum e oare, de fapt sentimentul de familie? (familia crestina care suntem cu totii la slujbe si nu numai) ... Of! Greu la deal cu boul de mine... Prea multe conflicte, dezbinari, peste tot. In noi si intre noi. Asta e buba! Prea multe frici. Am devenit oare, ca popor, paranoici? Anxiosi? Fobici sociali? Evitanti? Him... Atunci macar Biserica sa fie o ruptura de lumea noastra speriata, ingrozita. Daca nici aici nu e alt aer, ce ne facem? Unde locul in care te retragi pentru putina blandete? Unde alergi avind certitudinea ca te va primi intotdeauna cineva cu bratele deschise, asa cum esti, cu toate boacanele tale? Daca intre fratii din biserica nu e locul, atunci unde???
Oricum, buna situatie pentru invatare, prilej de folos, slava lui Dumnezeu pentru acest incident fericit, prin meditatia care i-a urmat... :)!

Frate, deşi nu pot să nu te înţeleg, eu însumi simţindu-mă vinovat, pentru că şi eu aş fi putut aminti de rugăciune, cred că te frămânţi prea mult. Era o emoţie a momentului, abia ne cunoscusem... am cam fost luaţi de val. Şi probabil din prea multă delicateţe n-ai spus nimic, ca nu cumva să pari ostentativ. Sau poate e vorba de sfiiciunea de a te ruga între (cu) persoane oarecum necunoscute. Căci rugăciunea este, totuşi, un act intim.
Nu avem exerciţiul comuniunii frăţeşti, al rugăciunii împreună făcute în afara bisericii. Nu obişnuim să ne rugăm decât în biserică şi în familie, eventual.
Trebuie, cu proxima întâlnire, să ne spălăm păcatul ăsta, cum zicea şi Cristi.

Mi s-a intamplat sa fiu zilele trecute in vizita la cineva. Casa plina de icoane, liniste si pace. Si totusi, la un moment dat a intervenit acea cleveteala si eu i-am zis persoanei sa dea cu putina tamaie prin casa, ca nu-mi place ce-am vorbit. Ea a fost de acord, dar mi-a propus in continuare "sa facem paraclisul Maicii Domnului". Sincer, mi s-a parut nepotrivita "invitatia", ca sa zic asa.
Poate a contat si faptul ca am simtit o credinta mai mult de fatada decat autentica din partea persoanei respective. Dumnezeu stie mai bine.

Si iata, frate drag, cum cadem din teologie in psihologie!
Vezi acum?

Nu, nu asa trebuie procedat. Cred acum ca am facut bine: am marturisit, in insasi constiinta vie a lumii, atat cat poate ea sa incapa in acest mic forum, ca port inca un pacat - cu gafa aceea de neiertat. caci asta s-a intamplat: omul duhovnicesc a fost din nou sacrificat pe altarul omului sufletesc.
Sau, cum spune George, de curind: Il rastignim la tot pasul, cam asa ceva zice.
Sa fiu iertat, abia acum sunt de acord ca framantarea asta trebuie sa aiba o limita. Ma opresc aici si iti multumesc pentru cuvantul tau bun.
Dumnezeu sa ne ocroteasca!
Sa ne rugam unii pentru altii. AMIN+

Slava desarta !
 

Tema pentru acasa :25:, o tema ce vesnic nu moare , si de care este atins tot omul , de la mic la mare : SLAVA DESARTA !:106:

Trebuie sa ne amintim aceasta intotdeauna, pentru ca suntem inclinati sa ne slavim in desert la orice gest pe care-l facem, ne slavim intotdeauna si in toate. Haideti, deci, sa ne luptam, haideti sa ne amintim ca prin aceasta lupta se incepe smerenia - acea virtute pe care n-o cunoastem deloc si pe care nici macar Ioan Scararul nu poate s-o defineasca.

Nu ne opreste nimeni de la credinta, si totusi ne opreste cineva. Si educatia noastra. Am crezut multa vreme ca este datorata anilor de comunism ( cu invatatoarea, apoi diriginta care faceau un "misto" usor si permanent de tot ceea ce se apropia de credinta, de biserica). Ni s-a inoculat mici fiind. Apoi am mai crescut un pic si ...am intrat in compania colegilor si prietenilor de varsta noastra si a ...ideilor "progresiste". Peste tot Umanism, renastere, opus "evului mediu intunecat"; zi cu zi, film cu film, carte cu carte...Lucrurile vin mult mai profund decat din anii de comunism; noi suntem transformati, suntem formati in ultimele sute de ani sa omoram in noi omul duhovnicesc. Si atunci cum sa nu ne dezbaram cu anevoie de vechile deprinderi? Daca Dumnezeu s-a indurat de prostia mea- oare nu este acum randul meu sa fac efortul de a merge catre EL? Poate ca face parte din crucea noastra: afirmarea identitatii noastre de crestini!

Voi ce faceti cand aveti "jene" de a sustine pe fata credinta?

Am avut ani de zile "jena" aceasta, până într-o zi când am auzit citit în biserică fragmentul acela în care Domnul nostru ne cere să nu ne ruşinăm de El, amintindu-ne că se va ruşina şi El de noi. Parcă îmi vorbea mie. Atunci am realizat că "jena" pe care o simţeam, de fiecare dată, când trebuia să îmi spun rugăciunea dinaintea mesei în vreun restaurant, ori când trebuia să îmi fac rugăciunea de seară în văzul mai multora, ori "jena" de a pronunţa chiar sfântul nume al Mânuitorului nostru, de a-I spune "Cristos", înlocuindu-l cu "divinitatea", "Dumnezeu", ori altfel, era de fapt din cauză că mă ruşinam de El.

Acuma, îmi văd de practica mea de credinţă la fel, cu mai mulţi ca şi când aş fi singur. Văd uneori mirare, ca şi când bunicii lor nu făceau tot aşa. Mă mai întreabă unii din ce sectă sunt, ca şi când dacă te rogi înseamnă că faci parte dintr-o sectă. Alţii, care nu au citit nimic din Biblie, dar au citit despre Biblie de prin cărţile lui Kernbach sau alte asemenea "surse" se arată doritori să analizeze Biblia cu mine în faţa vreunui şpriţ. Dar eu abat discuţia, ştiind că nu duce la nimic bun. Nu înţeleg de ce se miră lumea chiar aşa. Mai puţin s-ar mira dacă aş fi musulman şi mi-aş scoate covorul verde, decât se miră că un creştin face un lucru aşa de normal precum ridicarea în picioare şi spunerea unui psalm după ce chelnerul aduce farfuria cu mâncare. Dacă mă socotesc ciudat, puţin îmi pasă: în acest caz şi bunicii lor erau ciudaţi.

Dupa o cununie civila, mirele si-a invitat prietenii la o masa la restaurant. Erau toti oameni de lume, oameni petrecareti, nedati cu ale bisericii. Printre ei se nimerise si un calugar mai in varsta, prieten in copilarie cu tatal mirelui. Inainte de-a incepe masa se ridicara toti in picioare, cu paharele cu tuica in mana si unul mai indraznet zice: "- Si acum sa facem o inchinaciune!" Si inchinara toti zgomotos in cinstea mirilor, numa' calugarul cel batran statea cu capul in jos si fara de pahar in mana. - Brrrrr, se strambara toti de taria bauturii. - Tare, tare, inchinaciunea asta, ziceau ei glumind cu nonsalanta. Apoi se asezara sa manance. Binenteles, glume, veselie, zarva mare, tot tacamul de la o petrecere, iar din cand in cand il tachinau pe bietul calugar: - Si zii tataie, nu uitasi nimica? - Nu, dragilor, ce sa uit? zicea bland "tataie" privindu-i cu ingaduinta. Si radeau mesenii si isi dadeau ghionturi ca l-au facut pe "tataie" sa-si uite de rugaciunea de dinainte de masa. Batranul isi vedea linistit de masa sa, de farfuria sa, manca cuviincios din toate, adica ciugulea din fiecare cate putin. In orice caz, "tataie" era motiv de mare veselie, numa' bun de facut bascalie cu el. Dar "tataie" nu se supara, ii privea cu blandete, ba mai si zambea la glumele lor. Se zice ca a fost o masa reusita, avea toate ingredientele lumesti: mancare buna si din abundenta, bautura asisderea, omul de facut bascalie de el care sa-i binedispuna pe toti era acolo, ce mai, sarea si piperul unei petreceri reusite. La final, cand sa se ridice si sa plece toti, se ridica intai "tataie" al nostru in picioare si dandu-si doua perechi de palme, zice: - Tiiii, da' prost mai sunt! Acuma stiu ce am uitat la inceput si va multumesc ca toti ati incercat sa-mi amintiti da' io, prost cum sunt, nu pricepeam. Am spus rugaciunea doar pentru mine in gand si voi ati fi vrut sa o spun cu voce tare. Iaca o spun acum si imi cer iertare de gafa. Si spuse cuminte "Tatal nostru", apoi pleca. Mesenii perplecsi, inghiteau in gol. Tot cheful pierise ca un fum, toata veselia s-a dus, nu mai avea farmec petrecerea. Se sculara unul cate unul si plecara.
Intrebare: - Suntem noi in stare sa facem ca "tataie"? Putem rabda batjocura pentru Hristos si sa fim prilej de bascalie, iar aceasta sa o facem cu seninatate si fara sa ne suparam, nici sa ne maniem pe cei ce ne batjocoresc? Oare nu ne suparam si ne maniem noi numai cand ne contrazice cineva, daramite sa mai primim si ocari? Spunem noi rugaciuni cu duiumul si facem inchinari cu nemiluita, ne credem mari credinciosi dar cand e sa suportam ocari sau doar o mica contrazicere imediat ne umflam in pene si strigam: "-Sa nu te atingi de mine, sa nu ma intepi, ca ia uite ce tare m-am gonflat! M-am facut de trei ori mai mare ca tine, mai pispirica!"
Usor e sa zicem "Doamne, Doamne" dar taaaaare greu sa suportam ocari pentru El. Aici e buba mare. Aici e "jena". Iertare ca suparai din nou.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Aici e BUBA !
 

Bună critica şi mai ales autocritica , de , ca la şedinţele fostului P.C.R. ! Păcat că majoritatea suntem aşi în filozofii , şi atât , sau cum se mai spune acu , "analişti" politici , economici , şi iaca acum şi religioşi , nişte pârliţi de analişti şi atât , nimic mai mult . De curând discutam cu cineva şi spunea :"să fi tu sănătos câţi scriu pe aici de credinţă , dragoste, iertare, iubire , lumină . . . , cu ţigarea în colţul gurii , sau pe scrumiera de lângă calculator , sau cu mintea aburindă de alcool . . . !" . O fi , stau eu să ma gândesc , dar n-am puterea de a zări pe cel ce tastează din spatele monitorului . Puterea cuvântului şi a credinţei , până la urmă , stă în fapte , nu în poveşti frumos redactate , dar oricum se simte de la o poştă minciuna , masca "observatorului" de servici . Mulţumim domnule MariS_ pentru noua poveste tastată de tine ! Har, smerenie şi jertfă de sine . . . . . . . . .

Nimic nu este intamplator. Decat sa fi clevetit in continuare, rugaciunea a fost mult mai potrivita, desi tie ti s-a parut nepotrivita invitatia. Ceea ce ai simtit nu este neaparat realitatea. Atunci cand avem sanatatea duhovniceasca pe toate le vedem bune.