Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Pocainta (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=5019)
-   -   Istorii cu talc (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=5749)

cristiboss56 04.04.2018 17:54:41

Un inger calatorea intr-o buna zi prin inaltimea cerului, leganandu-se printre stelele stralucitoare. El se apropia de fiecare stea si , de ici de colea, culegea cate o floare. Dupa ce culese din fiecare stea , el se pogora pe pamant si rupse si de aici o floare. Pe urma se sui in cer si disparu sub bolta albastra.
Florile de pe pamant, care vazusera ingerul stralucitor, fara sa vada ce floare luase cu el, se intrebau care sa fie sora lor pe care ingerul a cules-o si a dus-o cu el !
-Este un trandafir-ziceau trandafirii.
-Este un crin alb ca si ingerul- ziceau crinii.
-Ba nu, drept sa va spun surioarelor, ca nu poate fi decat o lalea- zicea, ingamfandu-se, o lalea foarte frumoasa.
Chiar micsuneaua, care-i asa de modesta, zicea si ea, cu glas dulce, ca ingerul luase o micsunea.
Deodata din inaltul cerului, o lacrima pica si veni sa straluceasca pe ghiocelul care avea o tulpinita rupta. Ingerul nu se arata, insa un glas ceresc se auzi:
-Sarmana floare, floare cu adevarat modesta! Fiindca te-am rupt, cere-mi o rasplata! Spune-mi ce ceri !?
Ghiocelul tacu.
-Vrei tu mirosul trandafirului?
-Nu!
-Dragalasenia lalelei?
-Nu!
-Vrei sa fii albastra ca floarea de liliac?
-Nu!
-Ce doresti atunci?
-Fiindca ai placerea sa-mi daruiesti ceva, fa sa ma nasc si sa infloresc indata ce se duce zapada. Oamenii amortiti si ingetati de viscol si de ger, cand m-or vedea si cand vor simti mireasma mea dulce, sa se simta incalziti si mangaiati ca se apropie primavara.
Din ziua aceea, ghiocelul este cea dintai floare care ne zambeste dupa o iarna posomarata.

Cu drag, o primavara cu ganduri curate , cu suflet cald si cu multa Lumina !!!

cristiboss56 02.06.2018 12:18:59

Pagini de lectură :)

"Puterea unui zâmbet stă în sinceritatea acestuia. Altfel, zâmbetul nu este decât un reflex diplomatic într-o lume în care permanent ți se impune să ai un interes, să dai bine la nu știu ce lucru, să ascunzi nu știu ce durere, să joci de ochii altora nu știu ce teatru, ca până la urma urmei, seara, când te așezi în fața oglinzii, să nu mai reușești cu nici un chip să îți scoți masca de zâmbet vesel de pe fața tristă, pământie a sufletului. Dacă aceasta îți pare a fi definiția zâmbetului, ar fi bine să nu mai zâmbim.

Un om nu e făcut să fie trist, dar e făcut să trăiască, să treacă prin viață, să poată simți până în adâncuri și să poată defini toate ale ei. Zâmbetul e o forță ce echilibrează sufletul în totalitate. Îi dă vigoare. Îl face să își vadă și să își dorească sensul împlinit. Nu am putut să nu observ faptul că oamenii care zâmbesc sincer, ascund multe dureri sfâșietoare. Nu de dragul de a da bine, ci din motivul de a nu îngreuna sufletul celui de lângă ei. Oameni care au fost învățați, să își folosească zâmbetul chiar și în durere. Pentru a vedea luminița de la capătul tunelului. Pentru a oferi altora o speranță. Pentru a fi mai buni pe zi ce trece. Pentru…mii de motive care se pot inventa și reinventa de-a lungul vieții. Iar când nu mai ai puterea să zâmbești, și nici măcar nu te sinchisești să îți propui să faci aceasta, adu-ți aminte că tu, cândva, undeva, dintr-un motiv oarecare, zâmbeai. Pentru că așa este firesc. Să zâmbești, lăsând viața „să își facă de cap” cu toate etapele ei…

Doamne Doamne e bucurie. Una conștientă, firească, involuntară. Eu pot să afirm, chiar ambii putem afirma faptul că, zâmbetul e acolo în tine. Scoate-l la iveală. Lasă-l să își împlinească menirea. Indiferent ce zi din an sau din viața ta este astăzi, când citești aceste rânduri. Cu drag…."

de Ochii Caprui
Daniela

cristiboss56 05.06.2018 20:41:30

Viața ca un fluture albastru

A fost odată un bărbat căruia i-a murit soția, astfel că el locuia împreună cu cele doua fete ale sale, care erau din fire foarte curioase și inteligente. Fetele îi puneau mereu multe întrebari… la unele știa să le răspundă, la altele nu…
Tatăl lor își dorea să le ofere cea mai bună educație, de aceea într-o zi și-a trimis fetele să petreacă o perioadă de timp în casa unui înțelept. Acesta știa întotdeauna să le raspundă la întebările pe care ele le puneau. La un moment dat una dintre ele a adus un fluture albastru pe care plănuia să-l folosească pentru a înșela înțeleptul.
- Ce vei face? o întrebă sora ei.
- O să ascund fluturele în mâinile mele și o să întreb înțeleptul dacă e viu sau mort. Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile și-l voi lăsa sa zboare. Dacă va zice că e viu, îl voi strânge și-l voi strivi. Și astfel orice răspuns va avea, se va înșela!
Cele doua fete au mers într-o clipă la înțelept și l-au găsit meditând.
- Am aici un fluture albastru. Spune-mi, înțeleptule, e viu sau mort?
Foarte calm, înțeleptul surase și îi zise:
- Depinde de tine… fiindcă e în mâinile tale!

Așa este și viața noastră, prezentul și viitorul nostru. Nu trebuie să învinovățim pe nimeni când ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu. Viața noastră e în mâinile noastre, ca și fluturele albastru. De noi depinde să alegem ce vom face cu ea.

cristiboss56 05.06.2018 20:47:38

FERESTRELE NOASTRE

Razele soarelui se revarsă din cer în aceeași măsură pretutindeni. În casele oamenilor însă, lumina e totuși diferită, precum diferite sunt și ferestrele prin care au să treacă razele de lumină. Și aceasta, deoarece unul are la ferestre sticlă transparentă, altul sticlă mată sau colorată, iar altul celofan. Și așa mai departe.
Unii își fac ferestre mari, pentru că le place lumina, alții, dimpotrivă.
La unii apoi, mai sunt ferestrele pline și de praf sau murdărie… De aceea, pe când afară soarele surâde cu multă putere, în unele case domnește totuși un semiîntuneric, iar în altele un întuneric adânc. În astfel de case nici nu se poate lucra, iar bolile sunt la ele acasă.

Așa se întâmplă însă și în viață!... Cel ce trăiește în întuneric, adică în păcate, nu poate nici vedea, nici înțelege care este voia lui Dumnezeu cu el. Este cu totul lipsit de ajutor, ajutor pe care nu-l poate afla decât numai de la Dumnezeu, care luminează în aceeași măsură pretutindeni. Câtă lumină primim… depinde de „ferestrele” noastre.

RUGĂCIUNE A IEROSCHIMONAHULUI ANATOLIE DE LA OPTINA

Izbăvește-mă, Doamne, de ademenirea mârșavului și vicleanului antihrist, timpul căruia se apropie, și mă adăpostește de mrejele lui în pustia tainică a mântuirii Tale. Dă-mi tărie și bărbăție neclintită să mărturisesc numele Tău cel Sfânt, să nu dau îndărăt de frica diavolească, să nu mă lepăd de Tine, Mântuitorul și Răscumpărătorul meu, de Sfânta Ta Biserică!
Doamne, dă-mi, rogu-Te, ziua și noaptea, plângere și lacrimi pentru păcatele mele și fii milostiv în ceasul Strașnicei Tale Judecăți! Amin.

cristiboss56 14.06.2018 20:18:47

POVESTE DE FINAL DE AN

Copilul ajunsese bucuros acasă și întinse mamei, cu ochii râzând, carnetul de note.
- Am media generală peste 9. Sunt premiant!
- Bravo, îi spuse mama cu amărăciune. Și îl sărută pe frunte.
- Mama, nu te bucuri? Am o medie mare și fără să fac meditații ca alți copii! Sunt foarte fericit, țopăi într-un picior băiatul de la gimnaziu.
- Mă bucur și sunt tare mândră de tine. Dar când aveți premierea?
- Păi joi, a spus băiatul. Joi, mama! Și doamna a spus că trebuie să ne îmbrăcăm frumos și să mergem să ne dea diplomele și premiul.

Femeia se forță să zâmbească dar sufletul i se prăbușise. Premierea însemna flori, o ieșire cu colegii. Bani. Însemna bani. Se uită în portofel. Numără mărunțeii. Abia dacă îi ajungeau de pâine pentru următoarele două zile. Iar premierea era peste trei zile.
Parcă citindu-i din gânduri, băiatul o întrebă:
- Mama, dar o să cumperi flori pentru doamna dirigintă și pentru doamna învățătoare? În fiecare an i-am dat flori doamnei învățătoare. Îmi cumperi două buchete, nu? Și după premiere, doamna a spus că mergem la pizza, la suc și că vom mânca și o înghețată sau prăjitură, ce vrem noi.
- Vom vedea. Dar nu ziceam că joi mergem la cimitir?
- Mama, dar joi e premierea! Mergem vineri la cimitir.
- Bine, îi răspunse mama cu vocea sugrumată. Vom vedea cum facem. Acum merg să fac o baie.

Intră în cadă, se afundă cu totul în apa fierbinte și început să hohotească de plâns. Avea un copil bun, pe care amarnic se chinuia să-l crească. Învăța singur, niciodată nu a fost nevoie să apeleze la meditații suplimentare.
Din când în când mergeau împreună la cimitir. Aprindeau lumânări și sărutau o cruce: copilul cu drag, ea cu durere și disperarea omului abandonat.
Se gândea îngrozită ce să facă pentru ziua de joi când tocmai sună telefonul. Era diriginta.
- Fiul dvs este premiant! Le-am spus copiilor că după premiere vom merge la....
- Da, știu, mi-a spus. Dar nu are cum să vină la premiere și deci nici la pizza. Avem planificat o deplasare și nu o putem amâna.
- Vai, dar nu se poate! Trebuie să se bucure cu toți copiii!
- Doamna dirigintă, mă iertați, unele lucruri sunt posibile, altele nu. Anul acesta nu se poate. Poate la anul.
- Să știți că nu e nevoie de flori, am spus asta întotdeauna. Și oricum îi sunt datoare cu o pizza pentru că m-a ajutat foarte mult anul acesta.
-Vă mulțumesc și mă bucură cele ce-mi spuneți, dar nu.

Plânse a doua oară! Cum să-l trimită la premiere fără flori când îl educase respectuos și mărinimos; îl învățase că pentru tot ce primește trebuie să mulțumească.

FINALUL FERICIT:
Reușise cumva să se descurce de banii pentru pizza și suc dar cumpărase doar un buchet de flori. Băiatul îl oferise fostei învățătoare. Diriginta i-a oferit premiul și diploma iar copilul s-a scuzat încet și i-a șoptit la ureche:
- Vă mulțumesc doamna, și nu vă supărați pe mine că nu v-am oferit flori dar mama nu a mai avut bani.
- Stai liniștit! Dar să nu pleci până nu vorbim puțin, doar noi doi.
După premiere, au fost la restaurant, au mâncat pizza, prăjituri și au băut suc. La plecare, doamna a luat un buchet de flori și i-a spus copilului:
- Mergi la mama și oferă-i aceste flori, spune-i că sunt din partea mea și că îi mulțumesc că te-a crescut atât de frumos!

ÎN REALITATE:
A plecat cu mama la cimitir. Au aprins doar lumânări și amândoi plângeau. Mama de nădufuri și de nefericirea provocată azi, în joia premierii, singurului ei pui.
El, copilul cu ochii ca tăciunele, a plâns gândindu-se la colegii care acum erau probabil foarte fericiți, cu o pizza în față. „Am să mă fac mare, mama! Am să mă fac mare!” izbucni cu ochii în lacrimi.

VACANȚĂ FRUMOASĂ TUTUROR COPIILOR ȘI O VARĂ AȘA CUM ȘI-O DORESC!
FELICITĂRI ȘI MULȚUMIRI CADRELOR DIDACTICE PENTRU TOATĂ MUNCA DEPUSĂ!

cristiboss56 20.06.2018 12:55:30

Există un proverb care spune: „Pe marea liniștită oricine poate fi cârmaci“. Când vântul este prielnic, corabia puternică și marea nu este agitată, nu e nevoie de prea mare înțelepciune să duci corabia în port. Altceva este când furtuna se dezlănțuie pe mare, vasul este avariat, valurile se revarsă zgomotoase pe punte și pătrund înăuntrul navei, când noaptea este întunecoasă și nu se vede nimic. Cu toate acestea, căpitanul corabiei orânduiește totul atât de iscusit încât scapă de primejdie.

Pilda de azi ne vorbește despre mândrie, despre răbdare în ispite și iubire părintească.

Era odată în pustiul Egiptului un frate foarte osârduitor. Acesta, fiind tare supărat de demonul curviei, a mers la un bătrân și i-a mărturisit gândurile sale. Iar acela nefiind iscusit, după ce l-a ascultat, s-a mâniat și i-a zis că este ticălos și nevrednic de cinul călugăresc, căci a primit astfel de gânduri. Auzind acestea, fratele a căzut în deznădejde și, părăsindu-și locul său, se întorcea în lume. Pe cale, din orânduire dumnezeiască s-a întâlnit cu avva Apollo, cel mai încercat dintre bătrâni, care, văzându-l abătut și foarte posomorât, l-a întrebat, zicând: „Fiule, din ce pricină ești așa de mâhnit?“ Acesta la început, pentru multă mâhnire, nu i-a răspuns bătrânului nimic; mai pe urmă, mult rugându-l bătrânul, a spus ale sale zicând: „Fiindcă adesea mă supără gândurile, m-am dus și m-am mărturisit la bătrânul cutare, iar după cuvântul lui nu mai am nădejde de mântuire și, fiind deznădăjduit, mă duc în lume“. Auzind acestea, avva Apollo îl mângâie pe fratele și-l sfătui mult, zicând: „Nu te mira, fiule, și nu deznădăjdui de tine, că eu mă aflu la vârsta căruntețelor și cu toate acestea foarte mult sunt supărat de asemenea gânduri. Deci nu te descuraja pentru această ispită, care nu se tămăduiește atât prin silință omenească, cât prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dăruiește-mi numai ziua ta de astăzi și întoarce-te la chilia ta“. Și a făcut fratele așa. Iar avva Apollo, după ce s-a despărțit de el, a mers la chilia bătrânului care deznădăjduise pe fratele. Și stând afară, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: „Doamne, Cela ce lași să vie ispite pentru folos, întoarce războiul fratelui asupra bătrânului acestuia, ca prin cercare să învețe la bătrânețile sale ceea în lungă vreme n-a învățat, anume să pătimească împreună cu cei ispitiți“. Iar după ce a sfârșit rugăciunea, a văzut îndată un arap stând aproape de chilie și repezind săgeți asupra bătrânului care, rănit fiind de acestea, începu să se învârtă încoace și încolo, ca într-o beție, până ce nemaiputând suferi, a ieșit din chilie și pe aceeași cale ca și tânărul se întorcea în lume. Avva Apollo, înțelegând ceea ce s-a întâmplat, l-a întâmpinat zicând: "Unde te duci și ce pricină te-a tulburat așa de tare?" Iar bătrânul, simțind că sfântul cunoaște ale sale, n-a zis nimic de rușine. A zis însă avva Apollo: "Întoarce-te la chilia ta și de aici înainte cunoaște slăbiciunea ta și să te socotești pe tine sau neștiut de diavolul sau nebăgat în seamă de el, pentru că nu te-ai învrednicit de lupta cu el. Dar ce zic lupta, când nici atacul lui de o zi n-ai fost în stare să-l suporți. Iar aceasta ți s-a întâmplat din pricină că primind tu pe un tânăr luptat de vrăjmașul, în loc să-l îmbărbătezi la luptă, l-ai adus la deznădejde, nebăgând în seamă porunca aceea înțeleaptă care zice: "Scapă pe cei târâți la moarte și nu înceta să răscumperi pe cei duși la junghiere", dar nici pilda Mântuitorului nostru care zice: "Trestia zdrobită n-o frânge și inul ce fumegă nu-l stinge". Căci nimeni n-ar putea răbda uneltirile vrăjmașului, nici stinge înfierbântarea cea înfocată a firii, de n-ar întări darul lui Dumnezeu slăbiciunea omenească".

cristiboss56 19.07.2018 17:11:20

CINE ADUCE MÂNGÂIERE OMULUI?

Un om, prins în cumpenele cele mari ale vieții, se gândea adânc: ,,Cine oare mă va mângâia pe mine, în ceasurile cele grele ale vieții mele?”, și cu acest gând a adormit.
În vis, i-a apărut un bărbat strălucitor și mândru, care îi spuse:
- Eu te voi mângâia…
- Dar cine ești tu?
- Eu sunt știința lumii acesteia.
Omul însă răspunse:
- Nu, nu mă poți mângâia, căci adeseori te-am urmat și mi-ai otrăvit cugetul și sufletul.
Apoi, veni și o femeia orgolioasă și atrăgătoare care-i zise:
- Eu îți voi putea aduce mângâiere.
- Dar tu, cine ești?
- Eu sunt slava oamenilor…
Omul acoperindu-și fața să nu o mai vadă, îi spuse:
- O, te-am ascultat de multe ori, și numai rău mi-ai pricinuit. Pleacă din fața mea!
A mai venit apoi și un bărbat voinic, strălucitor, cu haină aurită, având în mână un buzdugan cu pietre scumpe care i-a spus:
- Eu te voi putea mângâia…
- Dar tu, cine mai ești?
- Eu sunt Banul – Averea – Puterea.
- Piei din fața mea, căci tu mi-ai adus cele mai multe și grele suferințe…
După ce plecă și aceasta, apăru și o femeie umilă, îmbrăcată simplu și cuviincios, dar care răspândea o lumină cerească și o binecuvântată pace, care-i spuse cu glas cald și blajin:
- Eu sunt Credința, și glas bun îți aduc de la Cel Ce m-a trimis: ,,Veniți la Mine toți cei necăjiți și împovărați, și vă voi mângâia, căci jugul Meu e dulce și sarcina Mea ușoară…”
Omul se deșteptă, și după câteva clipe de gândire își zise: Da, tu singură grăiești adevărul, pe tine te voi urma.
Și într-adevăr, Credința i-a adus omului mângâiere în întreaga sa viață și l-a însoțit până la mormânt.

cristiboss56 24.07.2018 12:14:44

Zidul inimii

Într-un deșert aspru și stâncos trăiau doi pustnici. Găsiseră două grote situate foarte aproape una de cealaltă. După ani și ani de rugăciune și sălbatice renunțări, unul dintre cei doi asceți era convins că ajunsese la desăvârșire.Celălalt era și el pios, dar totodată bun și înțelegător. El se oprea întotdeauna să discute cu puținii pelerini care veneau acolo, adăpostindu-i pe aceia care se rătăceau sau pe cei care doreau să se ascundă.

"Acesta este timp pierdut pentru meditație și rugăciune", gândea cel dintâi sihastru, căruia nu-i plăceau desele absențe - chiar dacă nu îndelungate - ale celui de-al doilea. Pentru a-l face să înțeleagă în mod concret cât este de departe încă de sfințenie, se hotărî să pună câte o piatră la gura propriei grote ori de câte ori celălalt avea să comită vreo greșală. După câteva luni, în fața grotei sale se înălța un zid de pietre, cenușiu și sufocant. Și el era închis înăuntru.

Uneori construim ziduri de jur-împrejurul inimilor noastre, folosind pentru aceasta pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunelor, tăcerilor, problemelor nerezolvate, supărărilor. Datoria noastră cea mai de seamă este aceea de a împiedica formarea unor astfel de ziduri în jurul inimilor noastre. Și mai cu seamă, aceea de a încerca să nu devenim "o piatră în plus în zidurile altora".

cristiboss56 24.07.2018 19:13:57

Smerenia

Odată, demult, mă plimbam împreună cu tatăl meu când, la o cotitură, el se opri deodată. După o clipă de tăcere, mă întrebă:
– În afară de ciripitul păsărelelor, mai auzi și altceva?
Îmi ascuți-i auzul și, după câteva secunde, îi răspunsei:
– Aud zgomotul unei căruțe…
– Așa este, spuse tatăl meu.
Este o căruță goală.
Îl întrebai:
– Cum de știi că este o căruță goală, dacă încă nu o putem vedea?
Iar el îmi răspunse:
– E foarte ușor, să știi când o căruță este goală, e din cauza zgomotului.
Cu cât este mai goală, cu atât face mai mult zgomot.
Astăzi, adult fiind, când văd o persoană care vorbește prea mult, întrerupând conversația celorlalți, dovedindu-se inoportună, lăudându-se cu ceea ce posedă, simțindu-se atotputernică și disprețuindu-i pe cei din jurul ei, încă mi se pare că mai aud vocea tatălui meu, spunând:
„Cu cât este mai goală căruța, cu atât mai mult zgomot face”.
Smerenia constă în a trece sub tăcere virtuțile noastre și de a le permite altora să le descopere. Nu uitați că există oameni atât de săraci, încât nu au nimic altceva decât bani și o mândrie pe seama lor.
Nimeni nu este mai gol la suflet, decât cel care este plin de sine însuși.

Să fim ca ploaia liniștită și blândă, care pătrunde în tăcere pînă la adâncimea rădăcinilor, hrănindu-le.

cristiboss56 04.08.2018 22:33:13

Într-o țară trăia o femeie care până pe la patruzeci de ani dusese o viață păcătoasă. Cu toate că avea ochi trupești buni, ea nu vedea cu duhul. Era o oarbă sufletește și, din pricina aceasta, ducea o viață ticăloasă. Ducând o asemenea viață, s-a îmbolnăvit și și-a pierdut vederea. Atunci s-a petrecut o minune.
A început, în orbirea ei, să vadă bine cu ochiul lăuntric.
Și și-a văzut, astfel, toate păcatele mai dinainte.
Într-o zi, niște vecini o căinau, zicându-i:
- Sărmana de tine !
Ea însă, le-a răspuns:
-Nu-s de plâns, dragii mei. Eram de plâns când vedeam. Dumnezeu mi-a trimis această învățătură ca, nemaivăzând cu ochii trupului, să văd cu cei ai sufletului. Acuma văd ce grele păcate am făcut, nu mă plângeți pe mine, ci pe cei cari cu toate că văd, sunt orbi !
Sufletul fiind creat de Dumnezeu veșnic, orbirea sufletească este una din cele mai grele boli care duce la pierderea sufletului și la osânda lui veșnică.
De aceia zice Domnul “Du-te și spune poporului acestuia: Cu auzul veți auzi și nu veți înțelege și uitându-vă vă veți uita, dar nu veți vedea. Că inima poporului acestuia s-a învârtoșat și cu urechile sale greu a auzit și ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă la Mine și să-l vindec” (Isaia 6, 9-10).


Ora este GMT +3. Ora este acum 20:37:10.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.