Gindurile!
 

Buna tuturor am deschis aceasta tema deoarece ma framinta o chestiune legata de pacat si anume gindurile si tulburarile care apar in suflet in urma gindurilor (de toate felurile dar mai ales cele necurate) am intrebat o data un preot din care moment noi pacatuim cu gindul mi-a raspuns ca din prima secunda ce simtim ca am avut acel gind,s-au ne-am simtit atinsi de pofta trupeasca si m-am incurcat...
Am avut de multe ori situatii de a vedea diferite lucruri poate o imagine pe strada nu prea ,,ortodoxa'' s-au anumite persoane imbracate necorespunzator de la care m-am cam tulburat sufleteste, m-am staruit sa alung aceasta din cap si m-am gindit atuncea ,, am pacatuit eu oare inaintea lui Dumnezeu? am facut tot ce am putut pentru a alunga aceste imagini din cap e clar m-am tulburat sufleteste si trupeste insa fara voie'' si m-am apucat a cauta diferite istorii prin internet pentru a ma lamuri si am aflat una ca un calugar asemenea se chinuia cu gindurile, poftele trupesti si sa crezut ca a cazut, ca e cel mai pacatos, si a vrut sa plece din manastire insa un glas ia spus ca pentru lupta avuta in acei 9 ani cu gindurile si poftele va primi cununi ... asemenea si unii prieteni Studenti la Teologie mi-au spus ca nu e pacat atitta timp cit nu le vrem si nu ne invoim cu acestea si luptam cu ele...
Voi ce parere aveti s-au ce stiti despre asta ?
p.s cer iertare pentru post daca vi se pare un pic indecent insa cu totii sintem oameni si mai ales sintem tineri si sintem supusi zilnic la multe ispite.

Gandurile rele sunt urmarile pacatelor noastre
 

Si eu am discutat asta la spovedanie cu parintele duhovnic. Gandurile acestea provin de la pacatele pe care le-am facut; daca am avea sufletul curat, am avea si gandurile curate. Dar din moment ce noi am cunoscut pacatul automat ne vin in minte imagini, senzatii, ganduri. Sunt proiectia experientelor noastre si a simtirilor noastre.
Adevaratul merit, insa, este lupta permanenta cu ele. Conditia de om implica pacatul, iar ca si pacatosi noi trebuie sa platim pentru pacatele noastre in viata asta si in cea de dupa. Astfel, daca vrem sa primim iertare de la Dumnezeu trebuie sa ne asumam responsabilitatea asupra a ceea ce am facut si sa luptam in permanenta nu doar cu pacatele, dar si cu cicatricele acestora, adica gandurile rele.
Deci da, pacatul este din prima clipa cand avem gandul in minte dar il putem birui luptand zi de zi impotriva lui. Este o lupta zilnica, un chin permanent, crucea pe care trebuie sa o ducem daca vrem sa fim cu Dumnezeu. Sper ca te-am lamurit un pic :)

Pai si cum ramine cu calugarul care sa luptat cu gindurile necurate cu toate ca nu savirsise nici un pacat necurat? Si multi alti sfinti care au fost luptati de acest drac pina la adinci batrinete ? cu toate ca erau curati ca lacrima... Din pacate nu prea am inteles nimic... cel putin din multe istorii din Pateric se vede ca pentru lupta cu poftele se dau cununi desigur conditia sa nu savirsim pacatul... Si inca ceva daca nu esti ispitit (incercat) cum poti primi cununa? S-au cum spunea un sfint unde nu este razboi nu este nici cununa si rasplata!

Draga Sanduu, tu ai dreptate. Asa e, atata timp cat te lupti cu ele, nu se considera pacat. Pacatul incepe din momentul in care ai capitulat, ai cedat in fata lor. Ele sunt inerente la varsta voastra, ca mai lucreaza si hormonii. Cel care nu s-a luptat cu astfel de ganduri nu inseamna ca e mai puternic, caci va putea cadea mult mai usor la prima ispita. In schimb cel care s-a luptat cu ele si intr-un final le-a invins, acela se cheama virtuos. Virtutea nu se capata fara lupta. E ca in razboi (razboiul nevazut), daca adversarul se-mpiedica de-o pietricica, cade si moare, nu este declarat erou cel in fata caruia a cazut. Nici daca adversarul face stanga-nprejur si-o ia la fuga. Numai invingatorul in lupta e declarat erou si primeste cununa.
Har, smerenie si jertfa de sine.

poate ar trebui sa-l intrebi pe duhovnicul tau daca se spun la spovedanie sau nu... daca incepem noi insine sa "selectam" intre "posibile" pacate/pacate "certe, indubitabile", poate vom gresi si Doamne fereste! nu ne vom spovedi complet.

Daca constiinta ta iti ridica probleme cu privire la ele, ti le evidentiaza si te pune pe ganduri, decizia finala poate e cel mai bine sa o ia parintele tau duhovnic.

Doamne ajuta!

D
 

Care crezi ca este rolul diavolului? Sa ispiteasca. Sa piarda pe crestin. De ce

Omului bun i se pregatesc ispitele!
 

Care crezi ca este rolul diavolului? Sa ispiteasca. Sa piarda pe crestin.
Diavolul se bucura de cel care traieste in pacat , iar pe cel curat il ispiteste. Pe cel care vrea sa traiasca in credinta incearca sa il intoarca de la Dumnezeu. Diavolul nu suporta ca omul sa fie drept si sa traiasca in curatenie. El seamana ispite peste tot si ganduri necurate si culege pacate.
De aceea, gandurile rele sunt de la diavol; noi, care suntem pacatosi le avem pentru ca diavolul incearca sa ne aduca aminte de gustul pacatului, ne aduce imagini, senzatii, amintiri, cu scopul de a ne dori sa gustam din nou din pacat; iar pe calugar, pustnic, omul drept, neprihanit vrea sa il piarda, vrea sa il intoarca de la credinta lui febrila catre Dumnezeu.

Si daca nu esti ispitit nu poti primi cununa pentru ca nicio persoana de pe pamant nu traieste fara sa fie ispitita. Sunt urmarile pacatului stramosesc si cu totii trebuie sa ducem o viata de lupta, indiferent de ce religie suntem sau cat de drept traim.

As vrea daca nu te superi sa iti dai cu parerea la intrebarea mea "De ce credem in Dumnezeu? " din topicul "Despre Biserica Ortodoxa in general". E o dilema cu care ma confrunt aproape zilnic

Daca gandul pe care diavolul il trimite omului isi face culcus in inima, acesta incepe deja sa se cufunde in pacat. Lupta cea mare a omului cu gandurile consta in a nu le lasa sa intre in inima sa. Pentru ca, de vor patrunde acolo, pot produce amaraciune, intristare ori o dulceata pacatoasa, o bucurie patimasa, murdara. Si astfel este savarsit pacatul cu gandul.

Cununa se da celui care o pierde si, dandu-si seama ca a pierdut-o, se intoarce la Dumnezeu si o cere iarasi, cu lacrimi, si pocainta multa.
Fiul care era cu Tatal avea toate cele ale Tatalui. El avea dintotdeauna cununa. Fratele lui, cel risipitor, a a avut cununa cat a fost cu Tatal dar a pierdut-o atunci cand L-a parasit. Intorcandu-se la Tatal, cu rusine si smerenie, a facut multa bucurie Tatalui si si-a primit inapoi cununa.