Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Pocainta (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=5019)
-   -   Povesti adevarate , de prin lume adunate ! (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=16163)

cristiboss56 20.02.2013 21:18:06

Povesti adevarate , de prin lume adunate !
 
Testamentul unui copil condamnat la moarte


Când moare un copil cu toții ne punem întrebarea „De ce?”, indiferent de gradul de rudenie, de credință sau de sensibilitatea sufletească. De ce trebuie să moară? Cu ce a greșit? Cum de lasă Dumnezeu să se întâmple așa ceva? De ce totul merge bine și la un moment dat, într-o clipă, bucuria dispare și sufletul explodează de durere? Zeci de astfel de întrebări apar într-o asemenea situație, însă nu există o explicație sau un răspuns rațional universal valabil, ci doar acțiuni divine care diferă de la o situație la alta.
http://www.doxologia.ro/sites/defaul...3/02/copil.png
Nimic nu se compară cu suferința unei mame atunci când își pierde copilul. La 30 de ani, Iulia își amintește cu dragoste și cu durere în același timp, de copilul pe care l-a pierdut în urmă cu șase ani. O fetiță minunată, a cărei privire inocentă dăinuie prin fotografiile păstrate de mama ei. Ochii mari, negri, nu spun nimic, nu cer nimic, nu caută nimic, nu sunt curioși. Și tocmai asta este năucitor. Stai și te întrebi și tu: “De ce?”.
“Nu pot să nu-mi amintesc…îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri...”
Iulia s-a căsătorit la 20 de ani și Dumnezeu a binecuvântat familia cu un băiețel frumos și sănătos. Între timp, soțul ei a devenit preot, iar la 24 de ani, Iulia a rămas însărcinată a doua oară. “A fost un copil foarte dorit, pentru că noi ne-am dorit mereu copii. Ziceam că până la 30 de ani o să avem 3-4 copii, să fie casa plină, să fie veselie mereu în casă, dar Dumnezeu ne-a rezervat, se pare, altceva”, povestește Iulia. Când era în luna a cincea de sarcină, medicul a descoperit că are un sindrom foarte rar, ce apare într-un caz la 30.000, numit Dandy-Walker, care afectează dezvoltarea creierului. Cu alte cuvinte, diagnosticul medicilor a condamnat acel copil la moarte înainte de a se naște, iar pe părinți la o suferință fără sfârșit. “Nu pot să nu-mi amintesc…îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri… a fost practic un șoc mai mare atunci când am aflat, pentru că s-a văzut foarte bine. Pot să zic că a fost o foarte mare luptă sufletească, zbucium interior și mii de întrebări: De ce noi? De ce eu? De ce mie? Bineînțeles, aveam «încurajări» din toate părțile să facem avort, pentru că eram prea tineri, aveam 24 de ani”, ne-a mărturisit Iulia.
A urmat o perioadă de nesiguranță, de gânduri și alegeri, de incertitudini pe toate planurile. Pe de o parte era credința în Dumnezeu, pe cealaltă parte presiunea celor din jur de a nu naște un copil ce nu va fi niciodată fericit. Conștiința păcatului i-a ajutat pe părinți să lupte cu ispita. „Am vorbit mereu cu Maica Domnului și cu Dumnezeu și îi întrebam mereu «De ce eu?», pentru că am fost împotriva avortului mereu. Dar, la un moment dat, mi-am dat practic copilul în mâna lui Dumnezeu. Mă rugam și spuneam că așa cum Sfinții Ioachim și Ana au dăruit-o pe Maica Domnului lui Dumnezeu, așa dăruiesc și eu acest copil. Și din clipa aceea m-am liniștit, am căpătat o forță interioară care nu era de la mine. Nu-mi amintesc pe cineva care să-mi spună: aduceți pe lume acest copil. Toți se gîndeau la noi că eram foarte tineri și ne condamnam pe viață, pentru că nimeni nu-mi spunea cât va trăi copilașul”, își amintește Iulia cu lacrimi în ochi și cu vocea tremurată.
În acele clipe Dumnezeu îți dă o putere foarte mare, dar doar dacă te lași în mâna Lui
Odată cu nașterea fetiței, lupta părinților abia a început. Totuși, cea mai mare dorință li s-a împlinit: să se nască Maria Ecaterina și să fie botezată. Prognosticul medicilor din timpul sarcinii a fost unul foarte trist: era aproape o certitudine faptul că ea nu se va putea mișca și nu va vedea. Cu sufletul îndurerat, Iulia își mai amintește doar lucrurile frumoase din acea perioadă, cu toate că șase luni de zile, cât a luptat Maria să rămână în viață, a stat mai mult prin spitale: „acum nu-mi amintesc lucrurile grele. Două luni de zile am alăptat-o, am văzut-o gângurind, am văzut-o jucându-se cu frățiorul ei cât de cât, recunoscându-ne vocea, chipurile, chiar dacă, teoretic, acest sindrom nu-i permitea să facă nimic. Dar ea se juca cu mânuțele, cu jucăriile. Adică, pentru noi, ea a fost o minune”. Povestind despre fetița sa, Iulia încearcă să-și păstreze calmul, spunând mereu că totul a fost posibil din bunătatea lui Dumnezeu și că în acele clipe El îți dă o putere foarte mare, dar doar dacă te lași în mâna lui.
La doar două luni, Maria a făcut hidrocefalie, o complicație firească a bolii care o condamnase. După internarea în spital, la analizele făcute de medici, aceștia au descoperit încă două malformații care necesitau intervenții chirurgicale de urgență. După prima operație la nivelul capului, la nici trei ore, Maria era trează și se juca și gângurea și își încuraja părinții prin comportamentul ei. Cu rugăciunile celor apropiați protejându-le mereu, au petrecut așa cam patru luni de zile, cu mici pauze de o câteva zile, când se întorceau acasă și puteau fi o familie obișnuită.
„După zece ani de zile aș lua totul de la capăt”
Atunci când un copil are probleme de sănătate încă din timpul sarcinii, multe mămici nu stau de două ori pe gânduri în alegerea pe care o au de făcut. Avortul este soluția cea mai simplă. Ce rost are să chinui un copil nevinovat și să pedepsești doi oameni? În timp ce încurajările din toate părțile mergeau în această direcție, părinții Mariei au considerat că nu au aflat în zadar atât de devreme despre boală, ci pentru a se putea pregăti cum trebuie pentru moartea ei. „După 10 ani de zile de căsătorie aș lua totul de la capăt. Tot ce ni s-a întâmplat, cu bun și rău. Important e ca în viață, din orice experiență, să iei ce e mai bun. Și pot să spun că acest copil a fost pentru noi un exemplu de luptă. Nu cred că am fost vreodată atât de apropiată de Dumnezeu ca în acea perioadă și nu știu dacă voi mai fi vreodată. M-a responsabilizat din punct de vedere creștinesc, pentru că am trăit minunea prezenței lui Dumnezeu în viața noastră, în fiecare zi”, mărturisește mămica.
Nu este ușor să crești și să ai grijă de un copil cu probleme. Iulia și-a susținut examenul de licență în timp ce Maria era pe patul de spital.“Când Mariaa murit, pe 1 august 2007, la începutul postului Sfintei Marii, m-a durut, dar acum stau și mă gândesc că m-a durut mai tare atunci când am aflat de boala ei decât atunci când a murit. Câteodată mă simt vinovată, dar, într-un fel, Dumnezeu ne-a liniștit. El a ales momentul, iar noi am luat-o ca atare. E în sufletul meu, am amintiri foarte frumoase despre ea. Dar dacă așa a fost să fie, să o am doar șase luni, sunt mulțumită. Sunt foarte mulțumită”, ne-a explicat Iulia.
Din momentul conceperii unui copil orice este posibil. În orice clipă se poate întâmpla ceva. Diferența dintre un copil bolnav și unul sănătos este că primul dintre ei are parte de foarte multă rugăciune. Părinții Mariei au trecut printr-o suferință care trebuie să ne fie tuturor lecție de viață. Este greu să-ți păstrezi credința în Dumnezeu atunci când copilul tău este pe moarte. Dar parcă și mai greu este să-ți păstrezi credința când nu ai nici o problemă. Părinții au fost tot timpul conștienți de situația în care era copilul lor. „Noi am avut speranțe, dar visuri foarte mari nu am avut. Nu cred că mi-am imaginat vreodată că o țin de mână. Eu doar trăiam clipa, că o am lângă mine, și mă bucuram de fiecare zâmbet al ei. Ea a fost o minune în viața noastră”, ne-a povestit Iulia. Părinții Mariei au apreciat fiecare moment și s-au bucurat ca și cum ar fi fost ultimul. I-au mulțumit Domnului pentru binecuvântare și și-au pus toată nădejdea și speranța în mâinile Lui. Poate acesta este testamentul pe care Maria Ecaterina l-a lăsat pe lume. O lecție de credință în Dumnezeu. Copiii noștri sunt darul lui Dumnezeu. Singurul și cel mai valoros pe care ni-l putea dărui. Trebuie să-I mulțumim în fiecare clipă, să-L slăvim și să-L răsplătim ducând mai departe învățătura creștină și învățându-ne copiii că El este sensul vieții.


Doxologia

cristiboss56 21.02.2013 20:21:02

Parintele Sofronie de la Essex, focul care a ars Ghetarul
 
http://www.lumeacredintei.com/images...ig/id519_1.jpgPărintele Dionisie Ignat slujește la mânăstirea de maici de la Albac, jud. Alba. După terminarea liceului în 1982 a lucrat în fabrică până în 1989, când s-a hotărât să facă teologia. A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Sibiu, în 1993. A fost preot celib timp de 11 ani, iar din 2003 a intrat în monahism. De atunci este duhovnicul mânăstirii Albac.

„sper să fiți pe aproape când se va aprinde Ghețarul, că nu știu cu ce o să stingeți apa care se va transforma în foc”

Această poveste a început acum 43 de ani, când Dumnezeu a trimis pe cineva să aprindă un foc pe un Ghețar. Era un Ghețar mare și frumos, dar totuși un Ghețar. Pentru omul raționalist și logico-gândirist, aceasta ar putea fi culmea prostiei (să pui un foc pe apă și să mai și ardă), iar acest lucru desigur numai un nebun poate crede că va merge.
Autoritățile Ghețarului nici măcar nu i-au acordat atenție Nebunului (ne-bun citește smerit, căci bun este numai Dumnezeu), care s-a apucat de acest lucru. Și-a găsit Omul nostru un loc mai la marginea Ghețarului, ca nu cumva să încurce cu ceva pe oarecine, nici pe pompierii care cine știe cum s-ar fi gândit să stingă cu apă focul din gheață. Așa că având lucruri mult mai importante de făcut, privitoare la consolidarea statului de mare Ghețar al lumii, l-au lăsat pe Nebun în pace, uitând de el.
Când după mulți ani și-au adus aminte de el și de trăsnita lui experiență, s-au gândit să vadă ce mai face Nebunul și flacăra lui, și i-au făcut o vizită. Ajungând la marginea Ghețarului lângă mare, unde Nebunul își făcuse un mic bordei ajutat de câțiva tineri, au rămas puțin uimiți când au văzut că flăcăruia ardea. Dar acest lucru nu i-a mișcat prea mult, căci neavând pentru timp o altă noțiune decât „time is money”, nu și-au dat seama de când arde. Așa că l-au întrebat din politețe ce mai face și cum se simte pe ghețarul lor, amintind în treacăt, nu fără ironie, de flăcăruia lui și de interesanta lui experiență de a semăna foc în apă, atrăgându-i cu un aer superior și batjocoritor atenția: vezi să nu dai foc la Ghețar, căci știi... legea este lege. Bătrânul le-a mulțumit pentru amabilitatea și marele deranj care l-au făcut pentru un biet Nebun, și că l-au lăsat să încerce pe acest frumos și necucerit Ghețar, nebunatica lui experiență. Apoi cu un zâmbet hâtru în colțul gurii le-a spus: „Sper să fiți totuși pe aproape când se va aprinde Ghețarul, că nu știu cu ce o să stingeți apa care se va transforma în foc”. Ei au râs, ca să nu pară că nu au înțeles gluma Bătrânului și au plecat, zicându-și unul altuia: „e...lucruri și vorbe de nebun”.
Dar Nebunul, după ce au plecat, a mulțumit lui Dumnezeu că nu au observat ceea ce se întâmplase, și nici măcar câți ani trecuseră de când venise, căci el trăia cu o altă concepție despre timp. Pentru el timpul însemna posibilitatea unirii cu Dumnezeul cel Veșnic. De aceea el nu a spus nimănui și niciodată N-am timp, căci pentru el timpul nu era aur, ci îmbrățișând cu flăcăruia lui pe fiecare din cei impulsionați de inimă să-l cunoască, le spunea: „Timpul este fructul dragostei, hai să gustăm acest fruct”; și pentru că dragoste avea din belșug spunea: „Dragostea niciodată n-are timp, căci e mereu ocupată să te ducă dincolo de timp”.
Trebuie să știți că Nebunul acesta nu era ca alți nebuni, ci unul special, care avusese ca învățător întru ale nebuniei, unul mai Nebun ca el și care învățase nebunia crucii tocmai de la Nebunul Nebunilor. Iar flacăra pe care o adusese cu el pe Ghețar, nu era ca orice flacără, ci era un foc special, moștenit de la Învățătorul lui care și el îl primise în dar de la Nebunul Nebunilor. Numele acestui foc special care arde și în apă este – FOCUL DRAGOSTEI.
Din cauza aceasta zâmbea Bătrânul întru ale nebuniei, căci obișnuiți cu zâmbete și flăcări de suprafață, ghețaromanii nu știau că Nebunul avea un foc care arde prin interior. De aceea nici nu au văzut mare lucru la suprafață, ci doar un nebun și o flăcăruie care pâlpâia, dar care prin interior topise mult din Ghețar. Dar acolo se petreceau lucruri minunate: gheața rece se prefăcea în apă, iar apa aceea se transforma printr-o tainică putere în flăcăruie care începea să ardă și să facă și ea noi tunele subterane, ajungând până la marginea Ghețarului, topindu-l încetul cu încetul.
Într-un târziu când au băgat de seamă mai marii Ghețarului că ceva se petrece totuși cu experiența Nebunului, s-au alertat și au trimis pompierii și poliția, dar totuși nu vedeau mare lucru (pentru că ochii lor erau ținuți să nu vadă), ci doar o flacără ceva mai mare și împrejurul bătrânului nebun câțiva oameni, bărbați și femei, probabil nebuni și ei, care-l ascultau cu dragoste și respect. Iar în locul colibei erau ridicate acum, cu acordul lor bineînțeles, clădiri noi. I-au controlat dacă au plătit taxele, le-au verificat odăile, dar nu au descoperit nimic în afară de faptul că erau ...persoane drăguțe.
Și veneau tot mai mulți și mai mulți, și se auzea tot mai tare că la Tiptree village, un nebun băgase în gheață o sămânță de foc și că acum crescuse un copac de foc sub Ghețar, iar în vârful copacului (Tiptree) este o flacără mare. Deci s-au decis să trimită pompierii din nou, să stingă focul, să taie copacul, și să-l ia pe batrân. Dar ajunseseră prea târziu, căci pe bătrân îl luase Altcineva, înaintea lor, iar copacul cu pricina fiind de foc și cu rădăcinile mult prea extinse sub Ghețar nu aveau cum să-l mai taie și nici cu ce să stingă atâta apă care mereu se transforma în foc. Deci au întocmit un raport în care au consemnat că tot ceea ce auziseră despre acest foc era adevărat, dar că nu este cazul să își facă probleme pentru că:
1. Focul acesta, nefiind material, nu arde ceea ce interesează Guvernul, ci doar lucruri nemateriale, cum ar fi suflete, așa că nu e o problemă.
2. Copacul respectiv, chiar dacă e de foc și arde încontinuu pe dedesubt, la cât este de mare Ghețarul nostru nu este cazul să ne facem griji.
3. Oamenii care trăiesc acolo, pe acel foc, sunt destul de amabili și drăguți, chiar dacă s-au molipsit de nebunia bătrânului. În plus, considerăm că prin afluența de străini care vin acolo, avem numai de câștigat, căci doar e vorba de Ghețarul nostru.
4. Iar bătrânul nebun care a adus focul și l-a semănat în Ghețar a murit. Ei zic că trăiește, alții că e sfânt mare. Dar știți...vorbe de nebuni.

Au semnat raportul și au plecat.
La câțiva ani după ei am venit noi, alți sinistrați de prin alte zări. Am venit căci am văzut de departe lumina flăcării de pe Ghețar, care, ca pe un far o văd doar cei care-și dau seama că au rătăcit drumul. Ajungând aici am văzut și noi minunatul copac de foc împodobit ca un pom de crăciun, iar pe Bătrânul întru smerenie, strălucind în vârful copacului (Tiptree) ca o stea călăuzitoare, luminând nașterea unui altuia, și unui altuia, și multor hristoși în devenire, îmbrățișându-i cu crengile lui ca niște mâini iubitoare și spunând tuturor: să ne iubim unul pe altul, căci dragostea ne va duce în Rai, unde vă voi aștepta.
Acum este timpul să încheiem această povestire despre părintele Sofronie Saharov și mânăstirea de la Essex din Marea Britanie, și să ne luăm rămas bun de la iubiții frați și surori ai acestei mânăstiri. Vă mulțumim pentru îngăduința de a ne scălda și noi în scăldătoarea Siluanului, și dacă este să interpretăm numele satului în care este Mânăstirea – Tollshunt Knight – ca însemnând cavalerii fântâniței lui Tolle, atunci nu o să vă spunem „Goodbye Tollshunt Knight”, ci o să vă spunem „Goodbye Siluanriver Knight” (La revedere, cavaleri ai fluviului lui Siluan).


Autor: Părintele Dionisie Ignat, mânăstirea Albac

cristiboss56 24.02.2013 14:37:25

Marturia unui vrajitor devenit crestin
 
"Am vindecat multi oameni, insa n-as fi putut face nimic fara ajutorul Satanei. Imi era imperios necesar sa ma aflu intotdeauna cu el intr-o legatura directa, pentru a ma putea calauzi in toate actiunile mele. De fiecare data cand eram chemat la un bolnav, il intrebam in prealabil pe Diavol daca trebuie sa merg. Uneori imi spunea: "Poti merge, caci vreau sa-l vindec pe bolnav", si atunci porneam la drum. Insa alte dati imi raspundea: "Nu vreau sa-l vindec." (Legat de aceasta, parintele Paisie Aghioritul atragea atentia asupra faptului ca Satana nu poate vindeca decat bolile pe care le-a provocat el insusi.)
Imi era ingaduit sa-i pun Satanei orice intrebare, iar el imi raspundea. Ori de cate ori eram intrebat ceva in calitatea mea de vrajitor, trebuia sa cer mai intai raspunsul Satanei. Absolut tot ceea ce realizeaza un vrajitor se datoreaza puterii Satanei. Daca Satana il paraseste, va deveni un om obisnuit.
Multi veneau la mine deoarece prin mine intrau in legatura cu o putere care era infinit mai mare decat a lor. Vedeau cum vizitam un om bolnav, ii deschideam gura si scuipam inauntru, in timp ce il chemam pe Satana si il rugam. Minunea se producea pe data: Satana il ridica din pat.
Ii uimeam pe toti intr-o asemenea masura incat imi puteam permite orice. In apropiere de locuinta mea se afla un vast teren de aplicatii militare, unde numai soldatilor le era ingaduit sa intre. Cu toate acestea, eu aveam acces nerestrictionat. Oriunde mergeam, lumea isi etala admiratia. Manifestau deplina obedienta si obisnuiau sa-mi ofere daruri substantiale. Multi dintre ei imi aduceau cu regularitate vaci, capre, gaini... Am devenit foarte repede un om din cale afara de bogat.
Noi, vrajitorii, ne aflam intr-o permanenta conlucrare. Ne sustineam reciproc sub toate aspectele si, in acelasi timp, primeam noi membri in cercul nostru. Ceilalti vrajitori ma cinsteau ca pe cel mai mare. Eu conduceam ceremoniile in cadrul carora il cantam si il invocam pe Satana la initierea unui nou membru. Cantecul care se intoneaza special in aceasta ocazie se numeste Anga. Puneam tamaie in foc. Cand fumul se inalta in vazduh, atunci sosea momentul initierii. Tanarul vrajitor trebuia sa se inchine focului si sa inhaleze tamaia care fusese oferita Satanei. Atunci spiritul intra in el si Satana venea la noi toti, astfel incat vorbeam cu vocea lui. Folosea limba noastra pentru a spune ceea ce dorea.
Tanarul vrajitor imi dadea mana stransa pumn, ca semn si fagaduinta ca ma va urma intru totul. Eu ii deschideam palma, luam putin din tamaie si ii scuipam in palma. Apoi ii dadeam in numele Satanei binecuvantarea de a deveni vrajitor ca si mine. Acum Satana salasluia in el. Se intorcea acasa cu o putere noua. In satul sau trebuia sa aduca dovada ca Satana se gaseste cu adevarat inlauntrul sau. Proba se desfasura in intunericul noptii. Aprindeau focuri, iar el incepea sa-l roage pe Satana. Dupa putin timp era luat in stapanire de catre spirit, cadea in extaz si vorbea cu o alta voce. Sarea in foc, in vreme ce oamenii priveau incremeniti si strigau: "Arde, arde!". Cand sarea inapoi afara din foc, lumea blestema si injura de frica, intrucat stiau cu totii ca oricine s-ar atinge de piciorul lui se va imbolnavi de moarte. Tanarului vrajitor nu i se ardea nici macar un fir de par din cap. Era ocrotit de Satana.
Dupa o vreme, oamenii prindeau curaj si se apropiau, formand un cerc in jurul sau. Urma cel de-al doilea test. Puneau un cutit in flacara focului si il lasau acolo pana ce devenea rosu. Tanarului vrajitor i se atingeau apoi cu cutitul incandescent ambii obraji si buzele. Nu se alegea nici macar cu vreo basicuta de pe urma focului. Era limpede pentru toti ca in fata lor se afla cineva care dobandise capacitati supraomenesti.
Se temeau de el. Cu toate acestea, o putere nevazuta il facea sa atraga lumea. Oamenii ajungeau sa se roage spiritului care salasluia inlauntrul sau. Faceau tot ce puteau ca sa nu trimita asupra lor blestemul si osanda.
La varsta de 40 de ani mi s-a intamplat sa fiu atacat de trei indivizi. Unul voia sa-mi taie gatul, celalalt imi fixase teava unui pistol in spinare, in vreme ce al treilea le propunea sa ma lege de maini si de picioare si sa ma azvarle in lacul cu crocodili. S-au invoit catre aceasta ultima varianta. Asadar, ma tarau spre lac, legat de maini si de picioare. Brusc, o entitate invizibila m-a rapit din mainile lor si am inceput sa zbor in aer ca o pasare. Nu mi-am putut explica foarte limpede cele intamplate, insa stiam ca Satana imi salvase viata.
Cand am devenit vrajitor, credeam ca toata viata mea va fi o desfatare, mai ales ca puteam face orice lucru cu maxima usurinta, oamenii mi se inchinau oriunde mergeam, si deveneam din ce in ce mai bogat. Dar incetul cu incetul am observat ca Satana este un stapan lipsit de mila. Se mania cateodata pe mine si se dezlantuia asupra mea cu salbaticie. Atunci trebuia sa-i cer iertare in diverse feluri, sa-i aprind tamaie si chiar sa suport noi ritualuri initiatice pentru a ma sustrage blestemului sau si a-l recastiga ca si colaborator.
Cu timpul, am devenit tot mai nelinistit; nu aveam pace deloc si simteam o frica adanca. Sotia mea a fost luata in stapanire de un spirit rau care spunea prin ea ca pruncul pe care urma sa-l nasca va muri. A nascut fara probleme, dar la scurta vreme s-a aratat Satana si ne-a luat copilul pentru totdeauna. Atunci am inteles in ce stare infricosatoare ajunsesem. Am inceput in acea perioada sa-L caut pe Hristos. imi doream sa gasesc adevarata cale catre Dumnezeu. In cele din urma, Hristos m-a chemat langa El. Atunci am distrus toate lucrurile din casa mea care aveau vreo legatura cu Satana. Hristos este Cel care m-a calauzit si m-a ajutat clipa de clipa pe acest drum, caci singur n-as fi avut niciodata puterea sa ma ridic din prapastie. (A.P.)"
Vrajitorul cu pricina se numeste Yelo, pana la 55 de ani el fiind unul dintre cei mai mari vrajitori de pe continentul african; puterea Satanei se concentrase in el si se manifesta in cele mai diverse chipuri. Astazi, el este insa crestin, luptand cu toata puterea impotriva patimilor si a diavolilor.


Istorie consemnata de Dyonysios Farasiotis.
Extras din cartea "Mari initiati ai Indiei si Parintele Paisie".

cristiboss56 01.03.2013 17:47:36

Povestea unui balon sau drumul dintre tinerețe și maturitate
 
Povestea unui balon sau drumul dintre tinerețe și maturitate

Viața noastră este plină de baloane. Stăm agățați de ele și mai spargem din când în când câte unul, pentru a merge într-o direcție sau alta. Avem baloane cu fericire, cu temeri, cu tristeți sau cu speranțe. Avem de făcut alegeri și de multe ori uităm că baloanele nu se termină niciodată. Pentru că ele ne duc sus, către Dumnezeu, iar El nu ne va lăsa să cădem.

Ne uităm mereu în jos, sau în jur, când de fapt răspunsul este sus, undeva. Sunt momente în viață când ne ținem agătați de balonul plin ochi cu disperare, și nu-l spargem din teama de a cădea. În acele momente trebuie să căutăm ajutorul la Dumnezeu și la oamenii prin care El lucrează.
Sfârșitul lumii nu vine în fiecare zi
Povestea Roxanei începe în primul an de facultate. Când a aflat că este însărcinată, ea a simțit că totul s-a terminat. Nu știa ce va face, cum se va descurca, ce se va întâmpla mai departe. Într-o lume în care femeia însărcinată necăsătorită este privită ca o paria, ea era singură, sufocată de sentimentul că lumea s-a sfârșit. Se gândea, ca orice tânără fără stabilitate socială și financiară, că e o situație fără scăpare și că avortul este singura soluție.
Tatăl copilului a părăsit-o fără să stea pe gânduri, când a aflat că va avea un copil. Ulterior, Roxana a mers la un control medical și a aflat că este însărcinată în 17 săptămâni. Opțiunea avortului nu mai era legală, însă rămânea o alegere viabilă. „Prima oară când am făcut ecografie și am aflat că este mare sarcina și că nu mai este legal avortul, medicul mi-a zis că sunt doctori care totuși fac în spital. Dar fiind tânără și la prima sarcină, riscurile la care m-aș fi expus erau uriașe”, ne-a povestit Roxana. A ales varianta mai puțin ușoară, dar și mai puțin dureroasă. A spart balonul cu probleme și a refuzat să aleagă o soluție aparent la îndemână, dar care ar fi condamnat-o la suferință pentru tot restul vieții.
Părinții au respins-o și ei, rușinați fiind de ceea ce făcuse fiica lor. A plecat de acasă, după îndelungi presiuni să facă avort. Minunea din burtica ei începuse să miște, o simțea că e acolo, vorbea cu ea, trăia cu ea, râdea cu ea și tot ce făcea pentru ea era. „Când le-am spus părinților de sarcină, ei mi-au zis să merg la spital să fac avort și stăteam atunci și mă gândeam cum aș mai putea să trăiesc după asta, pentru că ea deja mișca în burtică. Să te duci la spital și să faci avort și deodată să te trezești că nu mai ai nimic,că nici nu mai mișcă, nici nu ai văzut-o.măcar. Și le-am zis părinților că dacă mă duc forțat la spital, eu nu aș mai putea trăi după aceea, nu aș mai fi om. Așa simțeam la momentul respectiv, că aș înnebuni dacă aș face avort”. Prietenii au încurajat-o că totul va fi bine și că vor fi alături de ea. Între timp, și mama ei s-a înduplecat, dar nu o putea ajuta decât cu vorbe și încurajări. Era singură și cel mai dureros lucru pentru ea, după abandonul tatălui, a fost respingerea familiei.
Dacă ar fi aflat mai devreme de sarcină, avortul era ca și făcut
Roxana ne-a mărturisit că, dacă ar fi aflat mai devreme de sarcină, înainte de a simți cum crește o viață în pântecele ei, cel mai probabil ar fi ales să facă avort. Trăgând linie la final, nu regretă nici o clipă că a aflat atât de târziu de copil. Atunci când faci o alegere, chiar dacă nu e cea mai ușoară, Dumnezeu te sprijină, dacă ceea ce faci este pe placul Lui. „A trebuit să plec de acasă. Am locuit la niște prieteni de familie o perioadă de câteva luni, apoi am stat în Iași la căminul studențesc. Am tot sperat că se va îmbuna tata, pentru că el este cel de care depinde totul, el este cu sprijinul financiar. Medicul ginecolog mi-a povestit de asistența socială. Și pentru că nu puteam să mă întorc la cămin cu copilul, am apelat la asistența socială. Și așa am aflat de Provita”, ne-a povestit Roxana. Departamentul Pro Vita al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei a luat-o pe Roxana sub aripa sa, prin centrul Praesidio, care se dedică ajutorării femeilor însărcinate, oferind o soluție la avort.
De aici, lucrurile au luat drumul firesc. Roxanei i s-a oferit o locuință, într-un apartament special achiziționat pentru astfel de cazuri. I s-a oferit sprijin moral și material în măsura în care a fost nevoie. Iar la mai puțin de o lună s-a născut micuța Ștefania, înconjurată de iubire și de sprijin. Cosmin Brînză, coordonatorul centrului pentru mame aflate în dificultate, ne-a povestit câte ceva despre modul în care cei de la Praesidio au abordat problema: „Problema la ea nu a fost una financiară. Provine dintr-o familie înstărită, părinții au investit în ea de mic copil, iar în momentul când a rămas însărcinată, tatăl ei i-a tăiat toate fondurile. Și atunci s-a aflat în imposibilitatea de a crește copilul. Îi acordăm ajutor material în condițiile în care și noi putem, servicii de asistență socială, asistență medicală, în sensul că am încercat să intermediem serviciile medicale pe care le-a primit. Noi avem un plan strategic în ceea ce o privește, cum avem cu fiecare caz, în funcție de problemele care sunt”. Cosmin Brînză ne-a explicat și că, pentru o bună soluționare a acestor cazuri, este necesară o analiză preliminară și o prioritizare a problemelor, pentru că de multe ori se întâmplă, în cazurile sociale, să vină oamenii și să ceară, de exemplu, bani, însă banul nu este o problemă reală. De aceea, este necesară o implicare rațională înainte de cea emoțională.
Biserica este o realitate mântuitoare
Oamenii care te înconjoară și societatea au puterea de a te îngropa în pietre sau de a te purta pe brațe, atunci când faptele tale sunt condamnabile. În cazurile femeilor însărcinate, atunci când vorbim de copii în afara căsătoriei, de familiile cu mulți copii, de copiii care au probleme de dezvoltare sau orice altă situație care nu se încadrează în obișnuit, oamenii nu sunt prea empatici. Apar întrebări: de ce nu a făcut avort dacă știa că va avea un copil cu handicap? Sau de ce nu a folosit metode contraceptive dacă mai avea cinci copii acasă sau dacă avea o relație în afara căsătoriei? Sunt situații pe care noi le condamnăm, dar care își găsesc rezolvarea în sânul Bisericii. Centrul Pro Vita este unul dintre intermediarii dintre oameni și biserică. Pentru că de multe ori mamele cu probleme fug de responsabilitatea morală, un astfel de intermediar are rolul de a le apropia de calea cea dreaptă fără a le constrânge și fără a avea o abordare fanatică.
Voluntarii de la centrul Praesidio au un adevărat plan în ceea ce privește ajutorul pe care i-l vor acorda în continuare Roxanei. „În primul rând, este important să intre în postura de mamă, să știe cine este și ce vrea, în urma noului ei statut. Următorul pas este să încercăm să o reconectăm cu familia, pentru că nici noi nu o putem găzdui permanent, șederea ei în apartamentul Praesidio fiind temporară. Vom lucra cu ea pe partea de orientare profesională, pentru că noi vom încerca, prin intermediul unor consilieri specializați, să o ajutăm să-și găsească o oarecare direcție de dezvoltare profesională și personală. I-am pus la dispoziție niște materiale duhovnicești, prin care încercăm sa-i creăm o aură frumoasă în jurul căsătoriei, urmând ca mai apoi să intrăm în problemă mai în profunzime, prin discuții cu un psiholog sau cu un preot, vizavi de aceste aspecte ale familiei. Nu trebuie să fie o mamă singură”, ne-a explicat Raluca, unul dintre voluntarii implicați. Nici aspectul religios nu va fi lasat la o parte, pentru că, pentru o bună dezvoltare a copilului și a ei ca mamă, relația cu Biserica este cât se poate de necesară.
Roxana a trecut prin această experiență de la stadiul de tânăr, căruia i se înțeleg anumite greșeli din virtutea tinereții, la o etapă a maturității, care presupune și implicarea Bisericii ca realitate mântuitoare. Învățătura ei începe cu un balon al disperării și se termină cu un copil în brațe. Dar povestea nu se termină aici. Și nu se va termina niciodată, ci va continua atâta timp cât vor trăi copiii ei, nepoții și strănepoții...


O poveste adevarata semnata de :

Daniela Balinisteanu

cristiboss56 03.03.2013 01:46:01

Un ajutor minunat , neasteptat din partea Sfantului Nectarie
 
Ne povesteste Iulian B.:
Mulțumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat să îl cunosc și eu nevrednica pe Sfântul Nectarie! Deși am primit educație religioasă din fragedă copilărie și cunoșteam viețile mai multor sfinți și faptul că aceștia mijlocesc pentru noi înaintea lui Dumnezeu, trebuie să recunosc că la acea vreme, eu mă rugam doar Maicii Domnului, Mântuitorului Iisus Hristos, Prea Sfintei Treimi și mai rar Sfântului Ierarh Nicolae (ocrotitorul copilăriei mele). Eram prietenă de trei ani cu actualul meu soț, eram studentă în anul IV de facultate și așteptam cu nerăbdare să termin facultatea pentru a ne împlini în sfârșit dragostea prin Sfânta Taină a căsătoriei. Însă lucrurile nu au decurs atât de simplu cum ne așteptam noi și Bunul Dumnezeu a îngăduit să trecem printr-o serie de încercări cu menirea de a ne căli și întări dragostea și credința. Ne iubeam mult, aveam o prietenie frumoasă și curată (cum le doresc tuturor tinerilor) dar dintr-o dată au început să apară între noi neînțelegeri, lucruri mărunte și ridicole care, pentru o vreme, ne-au stricat liniștea și frumoasa prietenie. A fost o cumpănă foarte grea, am suferit mult amândoi, nu voiam să ne despărțim dar oricât ne-am fi dorit să fie bine ceva ce nu puteam înțelege se întâmpla și iar ne supăram. Ajunsesem să credem că e momentul ca fiecare să își urmeze drumul său în viață, și, cu toate că ne era foarte greu, ne gândeam că poate așa e mai bine decât să suferim și mai mult pe viitor. Mă rugam mult Maicii Domnului să ne ajute să luăm hotărârea cea bună și să nu ne lase. Îl iubeam mult pe prietenul meu, simțeam același lucru și din partea lui și tot mai mult mă mustra conștiința pentru suferința pe care i-o pricinuiam. Singura mea nădejde era Maica Domnului căreia îi ceream continuu prin vorbe simple să nu ne lase. Într-o noapte am visat că eram cu prietenul meu la Mănăstirea Radu Vodă. Obișnuiam să trecem pe acolo din când în când, dar încă nu îl cunoscusem pe Sfântul Nectarie. De fiecare dată când mergeam acolo treceam pe la racla Sfântului și sărutam sfintele moaște doar așa, în semn de respect, fără nici un fel de trăire grăbindu-mă să ajung în față să mă rog Maicii Domnului și Mântuitorului. La fel am făcut și în visul meu: am intrat, am sărutat în grabă sfintele moaște și am vrut să pornim către altar, dar ne-am oprit din drum privind spre ușa mănăstirii unde mai mulți oameni și preoți duceau un sicriu. Văzând m-am mirat pentru că era pentru prima dată când vedeam o astfel de ceremonie acolo. Ne-am oprit pentru un moment să ne închinăm pentru sufletul „răposatului”, dar și mai mare mi-a fost uimirea când din sicriu s-a ridicat un preot călugăr (își ținea camilafca pe umărul drept), a venit direct la noi, ne-a dat binecuvântare spunând: „Maica Domnului și Domnul nostru Iisus Hristos să vă binecuvânteze!”, ne-a învăluit cu privirea împărtă*șindu-ne multă pace, bucurie, nădejde și dragoste și apoi s-a îndreptat spre altar. M-am trezit foarte liniștită, mi-a rămas foarte bine întipărit în minte visul și mai ales chipul părintelui: un bătrânel mărunțel, foarte simplu, cu ochi mari și expresivi, cu barba un pic căruntă, cheliuță pe mijloc până în creștetul capului, scăldat în lumină, plin de bucurie, pace, dragoste, smerenie …nu am cuvinte să-l descriu.
Deși îmi aducea multă liniște și îmi venea în gând că poate e un răspuns al Maicii Domnului la rugăciunile mele și cu toate că mă preocupa mult să aflu cine e preotul călugăr din visul meu, încercam să alung acel vis știind că visele de multe ori sunt de la vrăjmaș. Tot alungând acest vis, la scurt timp am avut un altul, tot la Mănăstirea Radu Vodă: urcam dealul la mănăstire cu prietenul meu și ne miram amândoi pentru că era foarte multă lume, precum este la hramuri. Am întrebat o femeie dacă este hramul bisericii sau care este motivul pentru care era așa multă lume acolo, iar aceea ne-a răspuns: „Nu, nu este hram și nici ziua sfântului dar aici în mănăstire se află moaștele unui mare sfânt și mare făcător de minuni – Sfântul Nectarie – pe care lumea nu îl cunoaște, iar părinții l-au scos afară pentru ca toată lumea să afle și să vină să i se închine și să primească ajutor în toate nevoile pe care le are”. Uimiți, ne‑am continuat apoi drumul către biserică, și, într‑adevăr, Sfântul era așezat afară în foișorul care se afla la acea vreme în fața Bisericii și toată lumea trecea și i se închina. Vorbea lumea din jur că un părinte de acolo de la mănăstire a fost vindecat de cancer și de aceea l-au scos părinții afară ca toată lumea să afle și să vină să se închine. Am mai observat atunci un părinte care stătea în genunchi și se ruga cu lacrimi și mă gândeam atunci în vis că probabil este părintele care a fost vindecat. Eu stăteam ca un stâlp și mă minunam de cât sunt de netrebnică, dându-mi seama ce înseamnă credința adevărată și cât de mult am greșit eu. M-am trezit și m-am pornit în grabă către mănăstire, să trec pe la Sfântul înainte de serviciu, să îl rog să mă ierte și să mă ajute și pe mine. Când am ajuns acolo nu pot exprima în cuvinte ce am simțit când am privit icoana Sfântului Nectarie și am recunoscut în ea chipul părintelui călugăr care ne-a dat binecuvântare în primul meu vis. Apoi mi-am cumpărat cărțile cu viața și minunile Sfântului Nectarie și într-adevăr toate câte citeam despre Sfântul Nectarie mi-l arătau exact cum l-am perceput în vis. De atunci am ceva foarte special pentru Sfântul Nectarie, a devenit noul nostru ocrotitor, mi-a dăruit un părinte îndrumător duhovnicesc minunat din mănăstirea sa, ne-a ajutat să trecem peste toate încercările, ne‑am căsătorit de doi ani și mulțumim lui Dumnezeu ne înțelegem foarte bine.
De atunci l-am chemat și îl chemăm mereu în ajutor pe Sfântul Nectarie în toate nevoile și greutățile întâmpinate și de fiecare dată primim fără întârziere ajutorul cerut.
Acum ne dorim copilași și, cu toate că medicii m-au diagnosticat cu uter bicorn (o malformație din naștere) și mi-au spus că există multe șanse să nu pot duce o sarcină la maturitate și fătul să se oprească din evoluție, noi suntem foarte încrezători în binefăcătorul nostru, Sfântul Nectarie, în ajutorul tuturor sfinților, al Maicii Domnului și al Prea Sfintei Treimi.
Sfântul Nectarie este minunat, mergeți la el și cereți-i ajutorul în toate nevoile voastre!

Parascheva16 04.03.2013 13:53:26

„Mămico, ne iubește Dumnezeu!”
 
(poate s-a mai postat)

Marios s-a născut de Întâmpinarea Domnului (2 februarie) 1987. La vârsta de 5 ani începu să prezinte dificultăți la mers, instabilitate, obosea repede, întâmpina greutate în a urca scările sau a se scula de jos. La 7 ani i s-a pus diagnosticul: distrofie musculară de tip Duchenne.

Distrofia musculară este o boală rară ereditară ce apare la băieți și se agravează în timp, treptat, până când bolnavii în cele din urmă rămân imobilizați complet și din cauza atrofierii mușchilor aparatului respirator, se ajunge la insuficiență respiratorie.
Marios a trecut prin toate aceste stadii, dar era un copil talentat. Elev strălucit până la liceu, unde a apucat să intre (a murit la 17 ani). De la 8 ani era în căruciorul cu rotile pentru invalizi.

Cu acest cărucior participa la parade de defilare ca stegar, purtând drapelul cu fală în fruntea defilării. Avea un surâs ve*sel, înțelepciune după Dumnezeu, simțul recunoștinței și era cu un «mulțumesc» pe buze către oricine: către mama lui care-l îngrijea, către colegii lui de școală, profesori și către duhovnicul lui, părintele Ghevasie. Obișnuia să spună: „Sunt foarte bine. Nu-mi lipsește nimic. Simt că iubesc pe toată lumea. Ca Dumnezeu să nu mă facă bine, ceva știe, poate că așa e mai bine. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat minte și pot comunica cu oamenii; că pot citi; că pot înțelege toate. De n-aș fi avut minte, ce aș fi făcut cu mâinile? Cel paralizat, care are minte și face răbdare, este cel mai isteț om din lume… Mamă, Dumnezeu ne iubește. Este spre binele sufletelor noastre și, dacă nu ne dă sănătate, totuși ne dezleagă celelalte probleme”.

Datorită faptului că evoluția bolii a afectat mușchii cardiaci, Marios începu să dea semne de puls accelerat. Cu un puls de 128 era nevoit să meargă în fiecare zi la școală. Aflându-se această suferință spunea: „Alți copii, suferinzi ca și mine, sunt nevoiți să întrerupă școala, căci nu mai pot continua din pricina bolii. Iar eu câte daruri am!”.

Colegii săi de școală, profesorii își amintesc mereu de chipul său ce strălucea de bucurie. Avea dreaptă socoteală și dragoste și spunea adesea mamei sale: „Iartă-mă, mamă, că te obosesc relele mele. Suntem doi oameni și avem doar două picioare. Ale tale și acestea operate. La prânz eu îmi fac lecțiile, iar tu să mergi să te odihnești. Și așa cum tu ai grijă de mine seara, astfel și eu am grijă de tine la amiază”. În fiecare Duminică se împărtășea cu dor și nerăbdare.

Când, în 1995, Marios, se înfățișa Comisiei de Medicină în vederea obținerii de ajutor social pentru cei cu probleme de locomoție și afecțiuni musculare, și Casa de Asigurări nu i-a acordat nici un ajutor, mama sa s-a mâhnit, dar el i-a zis: „Mamă, nu merită să te mâhnești pentru viața aceasta. Noi pentru cealaltă viață trebuie să ne întristăm. Nu vreau să fii tristă și să plângi. Așa cum Dumnezeu hrănește păsările, astfel ne va hrăni și pe noi și ne va purta de grijă. Da, într-adevăr.”

„Nu pot pricepe cum de nu merg oamenii la biserică”

Marios, înțelepțit de Dumnezeu, spunea:

2 Eu nu sunt nimic. De altfel, oamenii nu trebuie să se bucure mult dar nici să se întristeze mult. Să avem bună-cuviință…
2 Cu Dumnezeu ne punem noi? Dacă El vrea să plouă, să plouă. Că doar nu suntem zahăr?
2 Mămico, ne iubește Dumnezeu! Se îngrijește de noi. Ne dă, desigur, greutăți, dar ne și ajută, ne dă și putere să le trecem. Nu vezi cât de multse îngrijește de noi? Se îngrijește și de păsărele și nu se va îngriji de noi? Uite! Mulți oameni, necunoscuți nouă înainte, acum ne înconjoară cu dragoste.
2 Soarele dragostei dacă ar lumina lumea, ea ar fi foarte frumoasă și mai bună, pentru că soarele dragostei este Însuși Hristos. (Această propoziție a fost scrisă de Marios într-o teză când era elev în clasa a IV-a).
2 Ce păcat! Rudele nu trebuie să caute răzbunarea. Dimpotrivă, să se roage pentru odihna sufletului rudeniei lor, dar și pentru sufletul ucigașului. Dumnezeu este singurul în drept să judece.
2 Nu pot pricepe cum de nu merg oamenii la biserică…
***
Pe 5 august 2003, Marios a făcut edem la plămâni. A fost internat la terapie intensivă, unde felul său de a fi, în ciuda stării critice în care se afla inima sa, cu 145 de pulsări, a impresionat profund pe tot personalul medical al spitalului. Trei luni mai târziu făcu primul atac de cord. Pe 25 Noiembrie 2003 a adormit întru Domnul.
În ziua înmormântării, deși fusese aranjat ca sicriul să fie transportat cu mașina specială, aceasta s-a oprit brusc! Nu era cu putință să mai pronească, cu toate că nu prezenta vreo defecțiune. Lucru inexplicabil! Ce se întâmplase? Colegii lui de școală au vrut să transporte sicriul ei înșiși, pe umerii lor și rugăciunea le-a fost ascultată. Întâmplarea cu oprirea mașinii au socotit-o un semn, și astfel a avut loc impresionanta procesiune funerară, cu sicriul, purtat pe umerii colegilor lui de școală. La cimitir, în timpul slujbei de înmormântare, s-a cântat «Hristos a Înviat!».

Absolvenții de liceu din acel an, au scris pe diploma de absolvire, cu litere mari, numele Marios, cu următoarea inscripție comemorativă: „Mare cinste și bucurie că te-am cunoscut aici, pe acest pământ Mario. Mai mare cinste și fericire să ne întâlnim în cealaltă viață, cea veșnică”. n
Traducere din cartea „Se fac și astăzi minuni?”, de Monah Gherontie Nica
Material aparut in nr. 26 al revistei Familia Ortodoxa

Parascheva16 04.03.2013 13:54:38

Cand ne gandim si ne uitam la copii cu handicap fizic si mental, sa ne gandim la Mario. :)

cristiboss56 08.03.2013 22:51:26

Lume, soro, lume. . .
 
Livia C. s-a născut într-o familie de oameni nevoiași într-un sat din fostul județ Bălți. Era al 12-lea copil în această familie. Abia împlinise 15 ani când, împreună cu două colege de clasă, se întorceau pe jos de la Bălți. Era un început de februarie, soarele deja apunea, când le mai rămăseseră vreo doi kilometri până în sat. Și pe când ajung fetele în dreptul unei scârte de paie, asupra lor se năpustesc patru inși. Unul lung de vreo doi metri se repezise asupra Liviei, o lovise cu pumnii în pântece, îi vârâse o cârpă în gură și apoi tăbărî pe ea cu picioarele. (Ceilalți au făcut la fel cu colegele ei.) După ce vlăjganul de doi metri își împlini pofta, îl strigă pe cel „fără de pereche": „Acum e rândul tău." Timpul trecea încet. În sfârșit, derbedeii le-au lăsat în pace și, rânjind la ele, le-au avertizat: „Trebuie să uitați tot ce s-a întâmplat acum. Din așa ceva n-o să muriți. Dar dacă suflați măcar un cuvânt cuiva, s-a zis cu viața voastră!". De frică și de rușine, fetele au jurat că nu va ști nici pământul de acel accident. Și s-au ținut de cuvânt.
A lăsat copilul la rădăcina unei tufe
Dar iată că, după acel viol, Livia a rămas însărcinată. Cuprinsă de spaimă, plângea disperată pe ascuns, neștiind ce să facă. (Consoartele de suferință nu știau nimic și nici până astăzi nu știu.) S-a tot gândit sărmana copilă, a chibzuit și a hotărât să meargă în clasa a IX la școala din satul bunicilor. Iar acolo, zicea ea, va mai vedea. Plinuță de felul ei, deși era în a opta lună de sarcină, silueta nu o trăda. Dar zilele treceau repejor și ceasul nașterii se apropia. Livia avea cunoștință ce înseamnă nașterea unui copil, căci a urmărit de după sobă din curiozitate două nașteri ale mamei sale asistate acasă de moașa satului. Așa că acum fata își pregătise niște cearșafuri vechi, elastic pentru legatul buricului și o sticluță de țuică. Le puse pe toate în geanta ei de școală și îi spuse bunicăi că se duce pe câteva zile la părinți.
Era anul 1979, sfârșit de octombrie. Livia a ieșit din casă cu noaptea în cap. S-a furișat pe o hudicioară lăturalnică și, ieșind la marginea satului, a luat-o spre pădure. O zi întreagă s-a tot chinuit într-un loc dosit din inima pădurii, iar când s-a lăsat noaptea durerile s-au acutizat. Pe la miezul nopții, la lumina stelelor, a născut un băiețel. A avut puterea să-i lege buricul. Apoi l-a învelit în cârpele ce le luase cu ea și fără nicio remușcare l-a dus aproape de cărare sub un tufiș, acoperindu-l cu frunze uscate. După care a tras câteva înghițituri de țuică, a coborât pe cărare la izvorul de ea știut, s-a spălat binișor, s-a odihnit puțin și, când a prins a se lumina, s-a pornit spre marginea pădurii. A plecat cu primul autobuz la Bălți, iar de acolo la părinți, unde a stat câteva zile. Nebănuită și nedescoperită de nimeni, a terminat școala din satul bunicilor, apoi s-a angajat cusătoreasă începătoare la fabrica de blănuri din Bălți.
Pruncul este găsit
Chiar în acea dimineață de sfârșit de octombrie, micuțul a fost găsit de niște trecători și dus la punctul medical din sat, apoi la maternitatea din centrul raional. Era destul de crud sărmănuțul și părea să fie pe moarte. Doamna doctor pediatru după ce i-a făcut tot ce trebuie, a constatat că băiețelul e absolut sănătos și se află în afara oricărui pericol. Vom nota că doctorița suferea de o maladie ce nu-i permitea să nască. Dar își dorea foarte mult să crească și ea un pui de om care să-i spună mamă. Iată că acest boț cu ochi i se lipi de inimă de cum îl văzu. Când băiatul era deja în clasa a opta, ea îmi povesti într-un reportaj radio: „După ce i-am făcut toate îngrijirile, mi-am zis: „Va fi al meu!". Era o minune de copil. Creștea ca un Făt-Frumos. La numai o lună se făcuse un băiețel dolofan și drăgălaș. Nu vă închipuiți ce sentimente de bucurie și emoție aveam atunci când îl luam în brațe, când îl strângeam la piept. Așteptam cu și mai mari emoții acordul autorităților pentru înfiere. După două luni, băiețelul se făcu și mai drăgălaș, iar miliția nu a mai aflat cine e adevărata lui mamă. Așa că fără mari probleme am perfectat toate formele legale de înfiere. Fericită eu, fericit soțul, am botezat micuțul și i-am pus numele Tudorel."
Fiind la facultate, Tudorel nimerește în pușcărie
Înconjurat de dragoste și afecțiune, Tudorel creștea ager la minte și cu ascultare de părinți. Cumințel și drăgălaș s-a dovedit a fi și la școală de se minunau profesorii de el. A absolvit ciclul primar cu mențiune. Uite așa, fericită și împlinită, această familie a prins a aduna respectul unora și pizma altora. Într-o zi, când Tudorel ieșise pe terenul de joacă din curte și se afla în centrul atenției copiilor, mama unui coleg de clasă din blocul vecin se năpusti asupra lui cu cuvintele: „Veneticule, copil din flori ce ești, hai nu te mai umfla așa de tare în pene!". Ca orice copil de 10 ani, nu a dat atenție acestor vorbe, dar tonul aspru al doamnei îl făcu să plângă. Mama l-a mângâiat și l-a sărutat cum făcea și alte dăți și a rugat-o foarte delicat pe doamnă să-și aleagă cuvintele atunci când vorbește cu copiii.
Dar azi așa, mâine tot așa. Până când, pe la sfârșitul anului școlar în clasa VIII, la o oră de clasă, Tudorel a vorbit cel mai frumos despre părinți (ora de clasă era dedicată părinților). În drum spre casă, colegul din blocul vecin, cuprins de invidie, i-a aruncat: „Ce te mai lauzi, bă, cu mă-ta și cu tat-tu, dacă ei nu-s părinții tăi? Ce crezi că eu nu știu că te-au găsit în frunze!". Aceste vorbe asemeni tăișului unui cuțit l-au spintecat din creștet până în tălpi. Ajuns acasă, cuprins de obidă, le-a reproșat părinților c-o ciudă copilărească: „De ce m-ați mințit că sunt copilul vostru? De ce nu mi-ați spus adevărul până acum?..." Din ziua aceea comportamentul și atitudinea lui față de părinți s-au schimbat radical, iar echilibrul său sentimental devenea din ce în ce mai fragil. La absolvirea liceului, a intervenit ruptura. Sacrificiul părinților a fost inutil. Tudor nu mai vedea casa în care a crescut ca un loc al întâlnirii, al dragostei și al comuniunii, ci ca un loc al însingurării și înstrăinării. Ajuns la facultate, s-a înhăitat cu niște huligani și, după mai multe furturi de proporții, a nimerit în pușcărie. Biata lui mamă adoptivă, la câteva luni după aceea, s-a stins din viață.
Mama adevărată vrea să-și cunoască băiatul
În septembrie, anul trecut, primesc un telefon din nordul Italiei. La celălalt capăt al firului o doamnă mă informează că are pentru mine o „poveste" pe care o poartă-n suflet de trei decenii și că după sărbătorile de Paște, când va veni acasă, ar vrea să se întâlnească cu mine să mi-o povestească. Și iată că, săptămâna trecută, m-am întâlnit cu acea doamnă, foarte simpatică de altfel. Cu capul plecat ca de povara gândurilor grele, femeia începu: „Demult vreau să mă întâlnesc cu dumneavoastră. Chiar din ziua când am auzit la radio despre copilul găsit în frunze, crescut de-o doamnă doctor". Apoi oftă din adânc, fața îi deveni galbenă ca de ceară și continuă ca luată de friguri: „Eu sunt... mama... acelui copil. Am fost fără minte atunci și am făcut o mare prostie. Nu vruse Dumnezeu să mă trăsnescă de sus să nu mai ajung la acel ceas de blestem. Mă vândusem diavolului. Abia peste vreo doi ani am înțeles ce am făcut. Și de atunci sufletu-mi plânge și inima-mi oftează. Nu mi-am mai găsit fericirea în viața de familie și nici copii nu am mai putut naște. Mi-am mărturisit păcatul pe la mai multe mănăstiri. Dar încă nu cred în puterea de vindecare a suferinței și a tragediei. Ceea ce-mi doresc foarte mult e să-l cunosc pe băiatul căruia i-am dat viață și să-i cer din suflet iertare..."
Și înecându-se de plâns mi-a spus tot ce avea pe suflet, mi-a înșiruit povestea ei amară și m-a rugat să-i comunic adresa părinților adoptivi. Ceea ce am și făcut. Ne-am despărțit în speranța că ne vom mai întâlni...
Ortodoxia MD

cristiboss56 12.03.2013 21:43:30

Iartă-ne, Ștefănel-pr. Răzvan Ionescu
 
Recidivăm în neputința noastră de a iubi și de a vedea pe acești micuți, atât de dragi lui Hristos, suferind asprimea și povara de nepurtat a indiferenței noastre…

Am fost atinși poate mulți dintre noi, până în adâncul sufletelor noastre, la vârsta la care știam să ascultăm cu suflet curat și limpede de copil, de povestea fetiței cu chibriturile. Este vorba de acea fetiță săracă, trimisă de tatăl său să colinde străzile și să aducă bani din vânzarea de chibrituri trecătorilor de pe stradă. În noaptea de Anul Nou frigul o copleșește. Nu mai avea pe nimeni pe lume căruia să-i pese de ea. Se așează într-un colț de stradă și aprinde chibrituri, unul câte unul. Cu toate că-și strânse piciorușele sub dânsa, frigul o pătrundea din ce în ce mai mult. Dar nu-i venea să se ducă acasă!Dacă ar fi adus înapoi toate chibriturile, și niciun bănuț, tatăl ei ar fi bătut-o strașnic pentru asta. Și-apoi, ce, acasă la ea nu era la fel de frig? Ai ei locuiau sub un acoperiș prin care vântul sufla în voie, cu toate că-i fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie și cu zdrențe, în repetate rânduri. Mânuțele fetei erau aproape înghețate de frig. „Un chibrit aprins le-ar putea face bine”, gândi micuța. Ah, dacă ar îndrăzni să scoată unul, numai unul, din cutie, să-l zgârie de zid și să-și încălzească degețelele ! Fetița iese din această lume de durere, de lipsă de iubire, îndreptându-se cătrebrațele iubitoare ale bunicii sale : niciodată bunica ei nu fusese atât de frumoasă ori de mare! Ea se apropie de fetiță și-o îmbrățișă. Apoi, ținându-se strâns una de cealaltă, zburară împreună, vesele, în strălucirea aceea de sus. Acolo unde nu mai era nici frig, nici foame, nici griji. Acolo unde era doar Dumnezeu (http://pravaliavichinego.blogspot.fr/2010/12/fetita-cu-chibrituri-de-han...).
Mă veți întreba cine este Ștefănel. Ștefănel avea numai 10 anișori când a murit la sfârșitul lunii ianuarie. Ziua în care s-a aciuat în râpa din apropierea casei din Focuri a fost la fel ca celelalte zile din viața lui: plină de violențe fizice și verbale. Mama îi murise în urmă cu un an, iar tatăl alcoolic îl bătea frecvent pentru motive numai de el știute. A plecat spre școală la ora amiezii, numai că ajuns acolo a avut parte de alt șoc. Învățătoarea […] i-a reproșat că miroase urât și l-a dat afară de la ore. Nu era prima dată când se întampla așa ceva numai ca în ziua respectivă afară era un frig de crăpau pietrele. Acasă nu putea merge, tatăl ținea neapărat ca fiul să stea la școală pentru că doar așa putea să încaseze alocația pe care o dădea pe băutură la barurile din sat. Știa ca dacă ajunge prea devreme acasă îl așteaptă altă bătaie, așa că a stat în curtea școlii câteva ore. În drum spre casă a făcut rost și de o sticlă de spirt medicinal și cum încă nu se făcuse ora la care ar fi trebuit să ajungă de la școală s-a ascuns într-o râpă. Nu a mai ieșit de acolo, a băut spirtul ca să se încălzească, a adormit și a murit înghețat de frig. […] Abia după ce polițiștii au reconstituit din declarațiile elevilor ce s-a întâmplat în acea zi de 24 ianuarie la școală învățătoarea a recunoscut că l-a alungat în frig ca pe un câine. Mai mult, aceasta știa și că elevul a stat ore în șir în curtea școlii, iar bătăile pe care le primea acasă erau cunoscute de toată școala. Nu a împiedicat-o însă să îl trateze la fel, colegii de clasă povestind cum Ștefănel fusese bătut în repetate rânduri. (http://m.evz.ro/news/1026206)
Ștefănel, nu am apucat să te cunosc aici, dar întru Domnul te iubesc. Te rog, Doamne, primește această puțină rugăciune, acestă infimă mărturie de afecțiune întru Tine pentru robul tău Ștefănel! Știu că indiferența noastră este ucigătoare de copilărie și de inocență !Ștefănel, te rog, iartă-ne pentru aceea căîn lumea aceasta nu am știut să-ți mărturisim nimic din ce ne învață Hristos, măcar noi cei ce ne numim cu numele Lui! Pentru că uităm să fim mamă, tată, frate, vecin, pentru că uităm să fim oameni! Fetița cu chibriturile, iată, nu ne-a învățat din păcate nimic. Recidivăm în neputința noastră de a iubi și de a vedea pe acești micuți, atât de dragi lui Hristos, suferind asprimea și povara de nepurtat a indiferenței noastre… Iartă-ne, Ștefănel. Și câți or mai fi ca tine pe care nu avem încă ochi săîi vedem și inimi săîi simțim. Mai avem o mângăiere că te putem pomeni la dumnezeiasca liturghie, acolo unde întru Dumnezeu cer și pământ se împacă, ostoindu-se durerile și rănile omului celui rănit cu tot păcatul. Să dea Domnul să te pomenim cât de mulți. Dar și să deschidem ochii sufletului mari, mari, către toți acei Ștefănel care așteaptă să le ocrotim copilăria și să le-o facem fericită întru Hristos!

cristiboss56 26.03.2013 21:48:40

Papusa care a salvat 188 de suflete
 
Așa arată un fetus de 11-12 săptămâni, vârsta legală limită până la care se produce avortul. E un mulaj în mărime naturală de 30 grame, cu mâini, ochișori, nas. La vârsta asta are deja înregistrate undele creierului, se zbate, înghite, se poate răsuci, are amprente, dă cu piciorul, e sensibil la căldură, la atingere, lumină, zgomot, își suge degetul și toate sistemele corpului funcționează
Roxana Voicu (director clinica Pro-Vita)
Când vedem un copil nou-născut, spunem despre el că este o ființă umană, care are toate caracteristicile, este un om în întregime. Un copil născut prematur, la 7 luni, este tot o ființă umană, este om cu toate cele necesare vieții. Înainte de a se naște, la 6 luni, copilul, în pântecele mamei lui, are deja mâini, ochișori, nas, gură, piciorușe, este o ființă umană. Când copilul are 4 luni, el este o ființă umană, când are 3 luni, el este o ființă umana, când are 2 luni, de la concepție, el este o ființă umană, în săptămâna a VI-a de la concepție, încep să se formeze degețelele, în săptămâna a VI-a de viață încep să îi crească mâinile și picioarele, în săptămâna a IV-a începe să bată inima de una singură, în prima zi de viață intrauterină, copilul este o ființă umană, având toate caracteristicile de mai târziu, până și culoarea ochilor și a părului, imprimate în celula, copilul nenăscut având deja toate organele pe care le va avea și mai târziu și nu este o ființă simplă, ci una foarte complexă. Dreptul la viață nu crește o dată cu vârsta sau cu mărimea omului. Copilul este o ființă umană încă din momentul zămislirii.
În România, sute de femei au fost consiliate în cadrul asociației Pro-Vita și au avut curajul ca, însărcinate fiind, să riște respingerea din partea familiei ori a partenerului, și, cu riscul de a rămâne singure, au lăsat viața să crească în ele și să se nască, respectând dreptul la viață al copilului. În acest sens, li s-a prezentat și un puternic argument. Argumentul de 30 de grame a salvat anul trecut 188 de suflete. Astfel, femeile însărcinate, aflate în cumpănă, au fost informate despre ceea ce se petrece în interiorul lor, acolo unde copilul crește liniștit și protejat. Dacă am așeza o fereastră pe burtica unei femei însărcinate, am vedea chiar acest „argument” prinzând viață. Am vedea cum copilașul are deja, la 11-12 săptămâni, vârsta legală limită până la care se produce avortul, mâini, ochișori, nas, cum se zbate, înghite, se poate răsuci, are amprente, dă cu piciorul, e sensibil la căldură, la atingere, lumină, zgomot, își suge degetul și toate sistemele corpului funcționează și are deja înregistrate undele creierului. Femeii i se pune în palmă acea păpușică mică și moale de cauciuc, de 30 de grame, și i se explică toate acestea.
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...e-b1-p1926.htm

cristiboss56 28.03.2013 20:23:53

Oceanul de sânge de sub pământ - pr. Ioan Valentin Istrati
 
După ce s-a născut viu și perfect sănătos, „doctorul moarte” i-a smuls șira spinării și l-a aruncat într-o cutie unde acesta s-a zvârcolit câteva minute înainte de a-și da sufletul. Martorii din sala de judecată au leșinat după ce au văzut fotografiile, însă multe dintre femeile de acolo au făcut același lucru cu copiii lor.
Mișcarea Pro-alegeredin Statele Unite, susținută de Președintele Obama, este de fapt mișcarea pro-moarte, care încurajează lipsa de responsabilitate, desfrânarea, ororile perverse și firesc, crimele îngrozitoare care urmează unei asemenea sub-umanități.
Faptul că specia umană este cea mai crudă specie a planetei nu mai e un secret pentru nimeni. Însă oroarea avortului, adică tăierea în bucăți a pruncilor nenăscuți, este mai cumplită decât orice imaginație și arată căderea umanității nu în animalitate, care nu cunoaște o astfel de crimă, ci în diabolizare și iad. În spatele zâmbetului benevolent și al afirmațiilor despre libertatea corpului femeii, stă un ocean de sânge de copil care întinează pământul și strigă a răzbunare către Dumnezeu.
Procesul recent din Philadelphia (18 martie 2013) al lui Kermit Gosnell a tulburat încă o dată apele în Statele Unite. Este vorba despre un medic care a fost condamnat la moarte pentru uciderea a 7 copii nou-născuți și a unui fost client. Conform mărturiilor, metoda lui Gosnell de a comite avorturi este de a scoate copiii vii din pântece, iar apoi de a le smulge șira spinării. Staff-ul lui nu avea educație medicală, el nu își curăța măcar echipamentul medical ruginit și colecta picioare dezmembrate de bebeluși în niște cutii.
Rapoartele au șocat întreaga lume, metodele infernale și criminale ale lui Gosnell înfricoșând milioane de oameni. Însă cam același lucru se întâmplă în cabinetul oricărui medic aborționist, chiar dacă realitățile sunt cosmetizate.
Gosnell ucidea copilași născuți și a fost condamnat la moarte, pe când este perfect legal să-i tai în bucăți câteva minute mai devreme. Același act îngrozitor de ucidere este numit „igienă reproductivă” dacă este folosit material medical steril.Aberația absolută vine din următoarele: crima „doctorului moarte” nu este că a omorât copii, ci că nu i-a omorât într-un mod corect. Omoară copilul acum și este medicină reproductivă, omoară-l peste câteva minute și este crimă. Acesta este non-sensul oricăror legi avortive.
Un copil numit generic „Baby A” spre exemplu avea 30 de săptămâni (luna a 7-a). După ce s-a născut viu și perfect sănătos, „doctorul moarte” i-a smuls șira spinării și l-a aruncat într-o cutie unde acesta s-a zvârcolit câteva minute înainte de a-și da sufletul. Martorii din sala de judecată au leșinat după ce au văzut fotografiile, însă multe dintre femeile de acolo au făcut același lucru cu copiii lor.
Înainte sau după naștere, copilul este același. Faptul că medicii au dreptul ucigaș de a tăia în bucăți un bebeluș și primesc bani pentru asta, iar dacă copiii s-au născut este considerată crimă, arată non-sensul aberant al susținătorilor morții.
Cotidianele americane s-au grăbit să facă diferența între uciderea în uter (avort) și uciderea afară (crimă odioasă), ceea ce stârnește perplexitatea. Este ca și cum un om dacă ar fi omorât în casă, ar fi un act de umanitate, însă dacă ar fi hăcuit în aer liber, trebuie condamnat la moarte.
Tehnologia medicală a transformat lumea în iad, un miliard de bebeluși fiind omorâți la fiecare câțiva ani, mai mult decât au făcut ciuma, războiaele mondiale, maladiile groaznice, dictaturile, SIDA și cancerul la un loc. Tăcerea noastră este un act profetic de auto-condamnare. Și ne mai întrebăm de ce planeta asta se duce de râpă în infern, după ce toți sfinții nenăscuți au fost măcelăriți și au rămas doar criminalii – care direct sau indirect – încurajează cea mai odioasă crimă a istoriei.

cristiboss56 28.04.2013 23:26:43

Povestea Anei
 
Din când în când, Dumnezeu ne mai dă câte o lecție. Nu ca să ne arate cât de mare este El, nici ca să ne lase să suferim, ci ca să ne dăm seama cât de puternici suntem noi. Într-o lume a vitezei și a instabilității, omul modern rareori reușește să-și asume conștient libertatea care îi este dată.

Povestea Anei începe în urmă cu 10 ani și este un exemplu viu al iubirii părinților pentru Dumnezeu și a dragostei Lui față de oameni. În vara anului 2002, părintele Ștefan era în concediu împreună cu soția Lidia și cei trei copii ai lor. „Știam că soția, preoteasa Lidia, are probleme de sănătate prin expunerea la soare, de aceea a evitat aceasta pe cât posibil. Cu toate acestea, a început să se simtă rau și tot mai rău din zi în zi, încât a trebuit să întrerupem concediul și să ne întoarcem acasă mai devreme decât programasem“, ne-a povestit părintele. La revenirea în Iași, au urmat investigațiile medicale firești, la Spitalul Clinic de Urgențe, iar rezultatele au fost foarte clare: hepatita C, o boală infecțioasă care afectează ficatul. Au urmat alte serii de analize, radiografii și tratamente medicamentoase și nici vorbă de ameliorarea stării de sănătate.
Încurcate sunt căile Domnului…
După vizite la numeroși medici și la diferite spitale, au ajuns la Maternitatea Cuza Vodă, unde medicul de la secția de ginecologie i-a dat vestea mamei că este însărcinată. Trecuseră 14 ani de la ultima naștere. „Am arătat ginecologului analizele precum și tratamentul făcut anterior, la care doctorul ne spune că din cauza virusului hepatic C, a razelor X la care a fost expusă mama, precum și a medicamentelor luate, contraindicate sarcinii, nu este recomandat ca sarcina să fie dusă până la capăt, în caz contrar se va naște un copil cu handicap, cu probleme grave de sănătate și ne vom chinui toată viața noastră“, ne-a mărturisit părintele Ștefan.
Avortul terapeutic este indicat de medici atunci când fătul are malformații severe sau există risc de retard mintal. Din punct de vedere legal, avortul terapeutic este permis pe parcursul primelor 24 de săptămâni de sarcină. Medicii recomandă avortul, în general, în astfel de cazuri, pentru a-i feri pe copil și pe părinți de chinul prin care vor trece o viață întreagă.
Potrivit învățăturii creștine, omul este om din momentul concepției. Însă, în libertatea lor, „adulții“ aleg ce se întâmplă cu ființa nenăscută, dacă merită sau nu să trăiască. Știința și militanții pro avort promovează ideea falsă că embrionul este „ghem de celule“, probabil pentru a mai salva din conștiința celor care fac avort, deopotrivă medici și mame. La opt săptămâni fătul deja se mișcă, dar nu poate fi simțit de mamă pentru că este prea mic. La 12 săptămâni apar reflexele, membrele fiind deja formate. La 24 de săptămâni copilul poate sughite și își poate suge degetul. La opt săptămâni, cele mai multe mămici care nu-și doresc sarcina merg la controlul ginecologic. La 12 săptămâni, mama încă mai poate solicita un avort fără a avea vreun motiv întemeiat. La 24 de săptămâni, copilul care are anomalii sau malformații de orice fel poate fi omorât. Atât de simplu stau lucrurile.
„Am avut foarte mari emoții la naștere“
Desigur că prima reacție a părinților a fost refuzul avortului, cu atât mai mult cu cât erau slujitori ai Bisericii. A urmat o perioadă plină de tensiune, stres și îngrijorare. Din momentul în care medicii au recomandat avortul, nu au mai mers la medici, la nici un spital, punându-și toată nădejdea în Dumnezeu, prin post și rugăciune. „Am alergat pentru sfat la duhovnic, la Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași, la părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, precum și la colegi preoți. Peste tot am primit același hotărât răspuns: nu avortului! Am decis să ne luăm ca ocrotitori pe Sfinții Părinți Ioachim și Ana, precum și pe Sfântul Stelian, ocrotitorul copiilor, și am citit împreună, pe toată durata sarcinii, în zilele cu soț, acatistul Sfinților Părinți Ioachim și Ana, iar în zilele fără soț acatistul Sfântului Stelian, făgăduind că dacă pruncul va fi de parte bărbătească să se numească Stelian, iar de va fi de parte femeiască să se numească Ana“, ne-a explicat părintele.
Au urmat luni nesfârșite de rugăciune și speranță că Dumnezeu va avea grijă de copilul din pântece. A venit și momentul sorocului, pe 24 martie 2003, în ajunul marii sărbători de Buna Vestire, când s-a născut Ana. „Nu vă ascundem faptul că am avut foarte mari emoții la naștere. Prima grijă a mamei a fost să întrebe doctorii dacă e sănătoasă, dacă are toate membrele: mâini, picioare, nas, gură, urechi“, ne-a mărturisit preotul. Însă s-a născut un copil perfect sănătos, cu excepția unui hematom la buza inferioară, puțin sesizabil, „aceasta ca să ne aducem aminte de minunea ce s-a făcut în familia noastră“, după cum spune părintele, care adaugă: „Cuvintele sunt neputincioase pentru a exprima bucuriile ce au venit în casa noastră prin Ana“.
Dincolo de șansele extrem de reduse ca Ana să fie un copil normal, riscul pe care și l-a asumat mama ducând sarcina până la capăt fără a mai face nici un tratament pentru virusul hepatic C a fost enorm. Povestindu-ne despre minunea Anei, părintele Ștefan, probabil din dorința de a nu atrage atenția de la firul poveștii, a „omis“ aspectul acesta. Potrivit statisticilor medicale, virusul hepatic C provoacă infecție cronică în 50-80% dintre cazuri. Cel mai optimist prognostic dă un procent de 40% dintre pacienți vindecați după tratament, iar cazurile în care virusul dispare fără nici un tratament sunt extrem de rare. Peste 350 de mii de persoane mor în fiecare an din cauza unor afecțiuni induse de hepatita C. După nașterea Anei, mama a reluat investigațiile, dar nici urmă de vreun virus hepatic.
Povestea Anei nu se va sfârși niciodată
Acum, Ana are 10 ani, este în clasa a III-a și, după cum spune tatăl, „este prințesa casei, toți o iubesc, este un copil cuminte, chiar prea cuminte după cum spune doamna învățătoare, este isteață și inteligentă, întotdeauna pe podium. Ana merge în fiecare duminică la Sfânta Biserică, cântă la Sfânta Liturghie, postește toate zilele de post, poate prea mult pentru vârsta ei, îi plac rugăciunea și mai ales acatistele, îi place să citească din cărțile sfinte, pildele și istorioarele biblice, suntem mândri de ea, ca de toți copiii noștri“.
Mulțumită părinților iubitori și cu credință în Dumnezeu, povestea Anei nu se va sfârși niciodată. În urmă cu 10 ani, părintele Ștefan și preoteasa Lidia au fost puși la o încercare pentru care majoritatea părinților ar fi găsit imediat soluția: avortul. Cu sănătatea mamei pusă în pericol, cu șansele înclinând spre un copil cu dizabilități, îndrăznim să spunem că avem de-a face cu niște părinți eroi, care au avut curajul să-și pună viața în bunătatea fără limite a lui Dumnezeu.
Câți părinți, vrând să scape de o viață de chin, nu-și omoară copilul din pântece? Dar, fără să știe, dau cu piciorul la o mare binecuvântare. Așa cum ne-a povestit părintele Ștefan, nu știi niciodată ce-ți rezervă Cel de Sus: „A fost eroare medicală sau minune dumnezeiască? Concluziile lăsăm să le tragă fiecare, citind cele de mai sus, iar noi, privind la Ana, vedem minunea făcută de Dumnezeu în viața noastră prin Sfinții Părinți Ioachim și Ana și Sfântul Stelian“.
D.B.

Diana C 30.04.2013 01:44:28

Multumim, cristiboss56, superbe si impresionante povesti de viata.

cristiboss56 12.05.2013 21:13:13

Pricesne și lacrimi
“O Măicuță Sfântă, te rugăm fierbinte,/Să ne-asculți de-a pururi,/Marea rugăminte:/Nu lăsa Măicuță să pierim pe cale,/Căci noi suntem fii/Lacrimilor tale”. Aceste stihuri s-au făcut auzite în poiana însorită unde, în loc binecuvântat, la poalele munților Codru Moma, se înalță spre Cer micuța dar frumoasa biserică a Schitului Huta, pe 29 august, cu ocazia sărbătorii ortodoxe a Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul; sărbătoare care, este de două ori motiv de bucurie pentru credincioșii și preoții Schitului, întrucât reprezintă și hramul acestei așezări monahale. Preoții călugări de la Huta, părintele Eftimie și părintele Visarion, alături de alți slujitori ai Domnului și cca. 300 de credincioși au ridicat glasurile lor la Cer, invocând dragostea Măicuței Sfinte asupra întregii creștinătăți. Și, Măicuța Sfântă a auzit, ca în atâtea alte dăți când a fost chemată cu credință și smerenie să sară intr-ajutor cu grija-i părintească. De această dată însă, creștinii ce veniseră cu evlavie să ia parte la praznic, aveau să se învrednicească a vedea o minune. Una dintre icoanele scoase afară și așezate la intrarea în micul altar exterior improvizat în curtea Schitului, a început a lăcrima.
O tânără a văzut prima lacrimile Maicii Domnului și le-a atras atenția si preoților ce slujeau în altar. Inițial aceștia au fost neîncrezători crezând fie că cineva se ține de farse, fie că vreo picătură de apă sau ulei ar fi ajuns din întâmplare pe chipul icoanei. Părintele Eftimie povestește că a șters icoana cu mâna sa și au continuat cu toții a cânta pricesne. O lacrimă a apărut însă din nou în ochii Maicii Domnului. Atunci preoții au șters din nou icoana și s-au așezat în fața ei pentru a vedea dacă au într-adevăr de-a face cu o minune. O nouă lacrima s-a prelins din colțul ochiului drept al Maicii Domnului, alunecând încet pe obraji, spre buze. Alte lacrimi au urmat. Icoana Maicii Domnului a continuat să verse lacrimi, vrând parcă să confirme că nu a fost vorba de o întâmplare, spre bucuria, mirarea si evlavia credincioșilor care au căzut în genunchi. Măicuța Domnului plângea la Huta! Se petrecuse o minune!
De ce plânge Maica Domnului?
Bucuria duhovnicească a credincioșilor a fost fără margini când au văzut lacrimile pe care Măicuța Sfântă le-a vărsat în fața lor. Mai precauți însă, slujitorii Schitului se tem că aceste lacrimi să nu fie vreun semn care să anunțe vremuri de prigoană. “Ne așteaptă vremuri grele. De cele mai multe ori când vine o prigoană sau o perioadă grea se întâmplă astfel de minuni, cum a fost și în cazul icoanei de la Nicula și altele.” – spune părintele Eftimie Mitra. “Acum e bine să ne bucurăm de tot ce poate fi duhovnicesc că nu se știe cât vom mai putea face acest lucru. Aceasta poate fi o întărire si o încurajare din partea Maicii Domnului pentru vremurile ce vor urma. Dacă va fi așa sau altfel, vom vedea în viitor.” – a mai adăugat părintele, vizibil marcat de cele întâmplate.
“Conform învățăturilor Bisericii Ortodoxe, credincioșii se închină la ceea ce este reprezentat în icoană și nu la materia din care e confecționată icoana. Icoana originală era pictată, icoana de la Huta este o copie litografică după icoana Maicii Domnului Kazanskaia. Lacrimile Maicii Domnului sunt o traspunere în lumea noastră, prin intermediul icoanei, a suferinței Sale. Cu atât mai mult cu cât în timp ce lacrimile curgeau Maica Domnului și-a schimbat fizionomia, în icoană, întristându-se. Sperăm ca Maica Domnului să devină cât mai repede zâmbitoare cum a fost la început.” – ne spune și egumenul Schitului Visarion Tuderici.
Încercând să aflăm de ce a vărsat Maica Domnului lacrimi la Huta am stat de vorbă cu apreciatul și iubitul teolog ortodox Danion Vasile care, în urmă cu câțiva ani a efectuat o adevărată analiză duhovnicească asupra motivelor pentru care plânge Maica Domnului, concretizată printr-un articol extrem de accesibil creștinului de orice vârstă și plin de dragoste duhovnicească și intitulat sugestiv “De ce plânge Maica Domnului?”. Plin de bunăvoință Domnia Sa ne-a spus câteva cuvinte încărcate de înțelepciune din care dragostea de Dumnezeu izvorăște cu dărnicie:
“Faptul că unele icoane plâng este o realitate. Propaganda comunistă a crezut că va spulbera mitul icoanelor care plâng dând explicații conform cărora totul era o șarlatanie. Nu e de mirare că oamenii necredincioși nu cred că icoanele plâng, ci caută să găsească tot felul de argumente… În același timp însă, este greșit să considerăm faptul că icoanele – nu toate, ci doar unele, câteva – plâng este o dovadă de necontestat a existenței lui Dumnezeu. Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, nu vrea să îi convingă pe om că El există. Dumnezeu vrea să ne lase libertatea să credem în El. Minunile au rostul de a-i apropia pe oameni de Dumnezeu, nu a-i supune unei presiuni de ordin spiritual. Nu este deci de mirare faptul că unii contestă astfel de minuni. Au fost icoane care au plâns, icoane care au sângerat, icoane din care a izvorât mir. Credincioșii s-au folosit de aceste semne dumnezeiești, cârtitorii s-au ridicat împotriva lor.
În ortodoxie există icoane făcătoare de minuni, dar nu există icoane nefăcătoare de minuni. În fața celei mai simple icoane dacă s-ar ruga cineva cu credință, rugăciunea i-ar fi ascultată. Icoana devine făcătoare de minuni prin credința creștinilor care se roagă în fața icoanei. Totuși, nu înseamnă că nu există și icoane speciale – e vorba de icoanele cunoscute pentru minunile care s-au întâmplat în urma rugăciunii făcute acolo.
Cât privește icoanele Maicii Domnului care plâng – acolo unde plâng, pentru că uneori e vorba de o simplă exaltare lumească – trebuie să înțelegem că plânsul acesta este o predică tăcută. Maica Domnului ne mustră pentru viața noastră dezordonată, pentru mândria și răutățile noastre, pentru puținătatea credinței noastre. Maica Domnului ne cere să ne schimbăm viața, punând început bun mântuirii. Minuni vrem cu toți. Dar câți vrem să trăim minunea învierii lăuntrice?….”

O profeție dureroasă
Câțiva creștini ortodocși din zona Beiușului care l-au vizitat zilele acestea pe unul din marii duhovnici ai României, părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, i-au povestit părintelui despre Minunea petrecută la Schitul Huta și l-au rugat a le spune, oare de ce a plâns Maicuța Sfântă pe meleagurile lor. Cu atât mai mult cu cât, această icoană este considerată în Rusia ca fiind protectoare împotriva ereziilor și apărătoare a credincioșilor în vremuri de prigoană. De altfel, icoana a însoțit armata rusească pe front în 1612, iar rușii au câștigat războiul cu polonezii catolici.
Înțeleptul duhovnic și reputat apărător al dreptei credințe le-a răspuns: “Până acum a fost vremea mărturisirii, de acum nu mai e mult până ce va venii vremea muceniciei”. Părintele a mai spus că ceea ce s-a petrecut la Huta este “o mângâiere din partea Maicii Domnului pentru credincioșii din zonă”.
Dacă părintele Iustin a rostit niște simple vorbe sau o adevărată profeție se va vedea peste vreme. Totuși, dacă ne gândim la semnificația pe care icoana o are pe melagurile sale natale, de apărătoare împotriva ereziilor, și dacă ne gândim că pe meleagurile pe care tocmai a lăcrimat există tensiuni între ortodocși și catolici, tensiuni generate de campania de recuperare în masă a unor însemnate suprafețe de teren și chiar biserici din întreaga zonă a Ardealului și cu precădere în zona Beiușului – de către reprezentanții Bisericii Greco Catolice, ne-am putema lesne gândi că nu sunt doar simple vorbe.
Chiar Schitul Huta a făcut ani la rând obiectul unui proces intentat de Episcopia Greco-Catolică Schitului Ortodox Huta și instituțiilor în drept a-i rezolva doleanțele. Reprezentanții greco-catolicilor, după ce au recuperat nici mai mult nici mai puțin de 5700 ha de pădure în zonă, au considerat că nu le este suficient și au râvnit și la cele câteva mii de metri pătrați din jurul Schitului ortodox. Bineînțeles că nici intrarea în poesia Bisericii Schitului nu le-ar fi displăcut dacă clădirea Bisericii ar fi putut fi recuperată la pachet cu terenul.
Dar, din mila Lui Dumnezeu, Schitul Huta a rămas în continuare ortodox și nădăjduim că așa va rămâne.
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...EI-b1-p956.htm

cristiboss56 19.05.2013 22:39:42

Mamă a șapte copii, stâlp de familie creștină - Otilia Bălinișteanu
 
Într-o societate cu valorile tradiționale răsturnate, a vorbi despre familie pare azi un pic desuet și deloc la modă. Există, însă, chiar lângă noi, oameni ce țin în picioare această construcție din care ne hrănim cu dragoste și cu energie. Varvara Florariu, preoteasă, mamă a șapte copii, cu o poveste de viață cutremurătoate, reprezintă un model de urmat în orice comunitate creștină.
A crescut șapte copii și a ocrotit alte sute, ca educatoare. A trecut prin grelele încercări ale unui cancer recidivant, prin cinci intervenții chirurgicale chinuitoare și prin lungi și devastatoare perioade de chimioterapie. În urmă cu doi ani a traversat, alături de copii, un alt moment teribil: aflat la limita dintre viață și moarte, soțul, părintele Vasile Florariu (Belcești – Iași), a avut nevoie de un transplant de ficat pentru a supraviețui. Prin toate a trecut cu rugăciunea, dobândind calm, tărie și mărturisind răspicat nesfârșita bunătate a lui Dumnezeu. Căci, spune ea, doar Dumnezeu i-a dat putere să biruiască toate necazurile vieții. “Mereu ne-a povățuit, și pe mine, și pe copii: “Lasă, dragă, trece și asta”. Mereu spre tăcere, răbdare și iertare”, spune părintele Vasile Florariu. Firescul, blândețea, dragostea de biserică, milostenia, puterea de sacrificiu de care a dat dovadă, toate au rodit nu numai în familie, ci și în parohiile prin care a trecut. Femeile i-au urmat modelul și s-au apropiat de Dumnezeu, întărindu-se în credință. “De la ea am învățat ce înseamnă milostenia. Duminica, în general, hrănește câte un suflet, un bătrân, un copil și, deși acasă uneori ne adunăm la masă 16, mama zice: "Unde sunt atâtea guri, mai încape încă una". E ca o albină, nu stă locului nicio secundă; ar fi în stare să hrănească tot satul dacă ar ține-o puterile”, povestește Iustina, una dintre fetele familiei Florariu.
“Copiii, niște daruri de la Dumnezeu care nu pot fi refuzate”
S-au cunoscut în 1979, la biserica din Belcești, de lângă Iași. Vasile Florariu - proaspăt absolvent al Seminarului teologic, ea, Varvara - tânără educatoare. Deși cadrelor didactice le era interzis de către regimul comunist să frecventeze biserica, Varvara, crescută într-o familie de creștini curați, n-a încetat să participe la slujbele religioase, indiferent de riscuri. “Ea a avut în sânge înclinația aceasta spre a-L iubi pe Dumnezeu, spre răbdare, spre înțelepciune”, spune pr. Vasile Florariu.
S-au căsătorit, au trecut prin greutățile de început ale primei parohii la Lișna (jud. Botoșani), iar apoi, rând, pe rând au venit copiii. Deși trăiau extrem de modest, într-o casă în care au stat multă vreme la lumina lămpii, a considerat fiecare copil ca pe un dar de la Dumnezeu. Niciodată nu s-a gândit să renunțe la sarcină; simțea fiori numai auzind asemenea sugestii. Și ei, copiii, darurile lui Dumnezeu, au venit, unul câte unul: Alexandru, Ionuț, Andrei, gemenii Iustina și Emanuel.
În 1989 s-au mutat la Belcești, luând viața de la capăt. Fără casă, cu condiții de locuit dificile, cu greutățile unei parohii noi. Aici s-au născut și ceilalți doi copii: Teofil și Paula. “De-a lungul anilor am avut parte de multe răutăți. Ni se spunea că suntem sectanți sau țigani, că numai ei cresc atâția copii. Dar n-am avut timp să le auzim. Noi ne-am bucurat de fiecare dintre ei și am înțeles, amândoi, că sunt niște daruri de la Dumnezeu care nu pot fi refuzate“, spune zâmbind, părintele Florariu.
Plecat mereu cu treburile parohiei, pe șantiere, părintele știa că lasă acasă un stâlp, o mână de fier care ținea cu fermitate nu doar familia, ci și gospodăria. Mama a crescut cei șapte copii, dintre care doi gemeni, cu nesfârșită dragoste, cu principii de viață sănătoase și cu încredere că numai prin rugăciune vor izbândi. Tenacitatea, răbdarea, credința și puterea de a lupta sunt, pentru copiii familiei Florariu, repere dobândite de la mama, după care toți și-au ghidat viețile. “Mama e un model de urmat. Și când spun model mă gândesc la iubirea ei, la tăria de a înfrunta cancerul și de a lupta pentru viață, pentru a fi lângă noi, copiii, la îndemnurile de a stărui în rugăciune, de a pleca genunchii pentru a mulțumi lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate în familie sau în viața personală a fiecăruia dintre noi. N-a fost o mamă doar pentru noi, cei șapte frați, ci și pentru copiii ei, de la grădiniță. Țin minte cum ducea zilnic cozonac, colăcei ori dulciuri și împărțea în pauza de masă copiilor lipsiți. Ba unora dintre ei le cumpăra caiete, carioci, jucării. Am avut bucuria s-o am educatoare pe mama”, povestește Emanuel.

cristiboss56 19.05.2013 22:40:42

Mamă a șapte copii, stâlp de familie creștină - Otilia Bălinișteanu
 
<< CONTINUARE >>


Lupta cu boala

În urmă cu 12 ani, Varvara Florariu a suferit nu mai puțin de cinci intervenții chirurgicale, luptând împotriva unui cancer recidivant. Medicii ieșeni nu i-au mai dat nicio șansă. Dar ea, mama, a plecat din nou genunchii, în rugăciune. Și a luptat cu boala cu un curaj ce venea de dincolo de omenesc. “Noi aproape că încetasem să mai sperăm, după diagnosticele atât de necruțătoare primite de la medici. Dar ea avea un calm și o tărie inexplicabile aproape. Spunea mereu că Dumnezeu așa a rânduit. Și nu înceta să se gândească la noi, la ce mai era de făcut”, spune părintele Vasile Florariu. “Țin minte că eu urma să mă căsătoresc, iar mama, pe patul de spital, îmi făcea meniul pentru nuntă. Atât de mult lupta ca să fim noi realizați, să fim fericiți, deși era răpusă de boală”, povestește Alexandru, cel mai mare dintre copii.“Făcuse chimioterapie, era de nerecunoscut, însă mereu o găseam în salon cu cartea de rugăciuni; știa că doar acolo e nădejdea ei. Și, deși suferea și o durea, avea un chip luminos, știa că Dumnezeu nu o va lăsa. Urma să i se nască și a treia nepoată și ea trebuia să o vadă”, povestește Iustina.
În lupta cu boala s-a petrecut - au recunoscut-o și medicii - o minune. Căci, acolo unde medicina se declara neputincioasă (cum să fii altfel în fața unui cancer cu metastaze), s-a produs un miracol. Ultimele analize au arătat că nimic din ce era malign nu mai exista.“E o transformare la ambii părinți. Să-i vezi că se bucură împreună de orice fir de iarbă, adiere de vânt sau floare, e formidabil. Se bucură de noua viață ce le-a daruit-o Dumnezeu și nu uită să-I mulțumească zilnic pentru asta”, spune Iustina.
Testul suprem al vieții
În 2011, întreaga familie avea să treacă tesul suprem al existenței lor. Cu o hepatită cu virus C în antecedente, tatăl, Vasile Florariu, se îmbolnăvește subit. După câteva săptămâni de spitalizare, medicii îi dau un verdict necruțător: nu se mai poate face nimic. Fără a-și pierde speranța, familia face totul pentru a-l salva. Un transplant hepatic, într-o clinică din Germania, rămâne singura șansă. Începe o luptă grea, pentru a strânge fondurile necesare intervenției. Din mijlocul familiei, mama e sprijinul, umărul pe care se plânge, cea care îndeamnă la rugăciune și la încrederea că Dumnezeu nu-i va lăsa nici acum.“A fost o perioadă foarte grea. Dar rugăciunea m-a făcut să sper, să am nădejde și, când era mai greu, luam cheile de la biserică, fugeam repede la Maica Domnului și mă linișteam”, îmi povestea, imediat după această încercare, Varvara Florariu.
“Înainte de transplantul tatei, o găseam zi și noapte cu cartea de rugăciuni și plângând. E o luptătoare și Dumnezeu a făcut minuni cu ea, cu ambii părinți. I-am vazut neputincioși, fără salvare aici, toți ridicau din umeri și spuneau că nu o mai duc mult, dar Dumnezeu a avut alt plan”, consideră Iustina.
Și Dumnezeu nu i-a lăsat, iar părintele s-a întors acasă cu bine. “După transplant, dacă n-ar fi fost ea, cred că n-aș mai fi fost nici eu acum. Mă gândesc la ceea ce spunea părintele Stăniloae, când a fost întrebat dacă cunoaște un sfânt în viață. Părintele a răspuns: “Da, soția mea”. M-a obsedat răspunsul lui; așa spun și eu. Pentru că trăiește pe pământ, dar cu gândul, sufletul și mintea mereu la Dumnezeu. Fără a exagera, înmănunchează toate virtuțile ce se pot cere unei persoane care este soție, mamă, preoteasă, femeie în general”, consideră pr. Vasile Florariu.
Familia Florariu, o bucurie care merită împărtășită
Astăzi, familia Florariu e un exemplu de trăire creștină, de bucurie, de speranță, de armonie și de solidaritate. Și mai e ceva ce oamenii aceștia emană: credință neștirbită, dragoste față de aproapele și multă modestie. Sunt un exemplu că și astăzi se poate vorbi despre familii sănătoase, călăuzite de principii și de valori morale autentice. Iar la baza acestei familii a stat mama, stâlp și dragoste nesfârșită. Trei dintre copii sunt deja preoți: Alexandru la Hodora, Ionuț la Scobinți- Rediu și Andrei la Satu Nou – Belcești. Emanuel a terminat Teologia, iar acum studiază limbile clasice (greacă și latină), Teofil este și el student la Teologie. Fetele, Iustina și Paula, au moștenit, de la mama, latura artistică. Iustina e absolventă a Facultății de Arte, iar Paula elevă a Liceului de Arte “Octav Băncilă” din Iași. “De la toți primim atâta bucurie! Să îi vezi strânși pe toți 16 (copii și nepoți), la masa de Paști sau la o sărbătoare, iar mama, tot ea, să pregătească atâtea bucate și să-i bucure pe toți cu bunătăți, e un sentiment despre care cuvintele spun prea puțin”, apreciază părintele Vasile.

Mama , portret în contrast: lumină multă și umbră

Alexandru: “Primii pași în biserică, în rugăciune, cu ea i-am făcut. Și mi-au prins bine”.
Ionuț: “Adeseori o dau exemplu de credință, căci prin credință a fost vindecată, de dragoste, căci ne iubește egal pe toți, de muncă, suntem șapte copii și nu a fost ușor, de jertfelnicie, căci și-a jertfit viața pentru noi și pentru Hristos prin misiunea de preoteasă și mamă model ce și-a asumat-o.
Emanuel : “Cred că mama cel mai mult își dorește să rămânem cu toții ancorați în credința și în dragostea de Dumnezeu, să construim în continuare pe temelia educației pe care ne-a oferit-o”.
Iustina: “E greu să spun totul despre ea; mai simplu mi-ar fi să o pictez, deși nu cred că aș face-o în culoare, mai degrabă în contrast - în lumină multă și umbră. În perioada când era bolnavă, i-am făcut un portret în mișcare, așa am simțit. Poate pentru că cei foarte dragi ne sunt pemanent în gând, ca o imagine între trecut și prezent”.

cristiboss56 24.05.2013 18:28:43

Lacrimile nu pornesc singure la vale, ci împinse de inimă
 
Medicii o îndeamnă să facă o operație, dar îi era teamă deoarece cunoaștea pericolele, riscurile. De aceea, a venit să se roage să fie ajutată să ia o hotărâre, iar dacă Puterea Sfântă o va îndemna să se opereze, îl roagă pe Sfântul Ioan Rusul să facă o minune să se vindece, să trăiască, pentru că are copii de crescut.

Într-o zi a intrat în Capela "Sfântul Ioan Rusul" de la maternitatea Polizu o femeie cu privirea pierdută, tristă; se vedea că plânsese mult. S-a rugat la toate icoanele, și în special la Icoana Maicii Domnului și a Sfântului Ioan Rusul.
Medicii o îndeamnă să facă o operație, dar îi era teamă deoarece cunoaștea pericolele, riscurile. De aceea, a venit să se roage să fie ajutată să ia o hotărâre, iar dacă Puterea Sfântă o va îndemna să se opereze, îl roagă pe Sfântul Ioan Rusul să facă o minune să se vindece, să trăiască, pentru că are copii de crescut.
Avea frământări sufletești justificate ca înainte de un eveniment greu, o operație de cancer. Rugăciunile ei n-au rămas fără urmări. A prins curaj, a simțit că nu este singură, că Dumnezeu și Maica Domnului o vor ajuta. A spus "da". Operația s-a efectuat cu rezultate deosebite. Femeia s-a însănătoșit și a revenit la viața-i normală, la serviciu și în familie. Dar n-a uitat că a primit ajutor și forță în urma rugăciunilor sale adresate cu multă credință și speranță.
În ziua de Sfânta Cuvioasă Parascheva (14 octombrie), a venit la Capelă să mulțumească Sfântului Ioan Rusul pentru minunea înfăptuită de a o salva din „brațele" disperării, a obsesiei care o cuprinsese, a deznădejdii. Astfel, dintr-o femeie bolnavă, distrusă, a redevenit aceea care fusese înainte de diagnostic: o femeie sănătoasă, o mamă și o soție devotată, în plus cu dorința fierbinte de a merge mai des la biserică, unde să se roage.
MULȚUMIM SFINTE IOAN RUSUL!
Octombrie 2004

(Protoprezbiter Ioan Vernezov, Preot Gheorghe Nicolae, Noile minuni ale Sfântului Ioan Rusul, Editura Andreas, p. 83-84)

cristiboss56 25.05.2013 21:43:59

Icoana unchiului, din vol.Ogorul cu ingeri, de Pr.Constantin Necula
 
Acum sta intins, cu paru-i alb frumos pieptanat.Mereu il vazuse asa...Nu-si aducea aminte sa-l fi vazut altfel - o boala lunga tintuindu-l la pat -, vremea aceea nefiindu-i insa clara in minte. Ceea ce retinea mereu era o icoana pe care, atunci cand vorbea de Razboiul cel Mare, la care unchiul luase parte, o atingea mai intai cu varful degetelor si, cand incerca sa-si scrie compunerea pentru scoala, nu mai avea rost teancul de amanunte pe care le strivise pe coltul ca de birou al memoriei. Dintre toate, icoana - mica, plapanda si innegrita parca de ploile unor sarutari de ingeri - ramase ca developata pe retina gandului.
I-o daduse mama sa. Atunci cand, tuns racaneste - adica scurt si patrat -, veni acasa la ai lui, intr-o scurta permisie, inainte de a apuca, asemeni celorlalti tineri incorporati, drumul Rusiei. I-o intinsewse peste albiturile pe care, grijulie, i le asezase in lada de campanie, mai incapatoare decat un rucsac.Dar mai grea, pentru ca el, telegrafist fiind, putea s-o duca.Altfel i-ar fi fost imposibil, cum avea sa-i si devina dincolo de pustiile nesfarsite pe care le intalnise trecand Nistrul. Nu-i spusese nimic, dar ce stia sigur era ca aceeasi icoana-l pazise pe bunicul-sau la vremea cataniei, in Imperiul austro-ungar, si mai apoi pe tata-sau, tanara catana in Primul Razboi Mondial, acela de facuse Romania Mare.Niciunul dintre colegii lui de scoala, deveniti camarazi de razboi, nu se indoiau ca icoana aceea reprezenta cel mai bine darurile pe care maica-sa le facuse fiului sau.Ea, care pusese pentru fiecare cate ceva:lui Ion, mancau mare, o tabla de slanina din cea buna;lui Gheorghe, de unde stia ea, niste dulceata de cea aleasa;iar lui Vasile,"prietenul cel mai de treaba" - cum zicea mama-sa - ii dadu ceasul cel vechi a lui taica-sau, cel care, in primavara, parasise lumea aceasta, un soi de fuga sufleteasca dinaintea prapadului care avea sa se iveasca. Iar lui ii dase icoana cu un firesc peste poate, acelasi pe care il manifesta cand, cu grija, ii invata pe copii scrisul sau socotitul, istoria sau geografia...Si daca mai adaugai si privirea ei tematoare si totusi plina de incurajare, si tampla ei argintata de griji inainte de vreme, aproape credeai ca in icoana nu-i numai Maica Domnului cu Pruncul, ci si maica-sa, care mergea sa faca Razboiul cu el, fiul ei unic, cum ades sublinia.
Si, Doamne, cate avea de tras!...Nu-si mai amintea tot, dar secventele pe care le povestea ii pareau lui, copil, si mai apoi adolescent, desprinse din icoanele de groaza ale unui film cutremurator.Erau in amintirile lui si mortii de la trecerea Nistrului, si arsii de la Tighina, si urmarirea nenorocita pe care rusii o facusera unora din camarazii sai.Erau transee pline de un noroi cleios - de parca dadeau mana cu mortii -, urat mirositoare de miasma unor ploi interminabile.Era ploaia de gloante care-l ucisese pe Ion, lasandu-l pe bunul prieten, Vasile, numai cu o mana, cealalta pe care isi pusese ceasul, zburandu-i-o suflul unei explozii cumplite. Ai fi crezut ca lui i-a fost mai bine, daca nea Vasile si celalalt - de-i ziceau Gheorghe - nu le-ar fi povestit despre sutele, miile de ore in care unchiul, cu castile inghetate pe urechi, striga, pana-si pierdea glasul, catre pozitiile ale caror tunuri trebuia sa-si scuipe moartea peste ceilalti.Niciodata nu le spuneau dusmani - "mama, dusman este numai diavolul", ii spusese maica-sa -, ci "ceilalti" sau, simplu, "rusii", cu toate ca, de la o vreme, numai rusi nu erau de dinaintea lor, ci tot felul de chipuri, care mai de care mai fioroase, mai flamande sa ucida...Atunci au inteles ei ca in fata le era moartea...
Ajunsese renumita in companie cu icoana lui. Si-o agata dinainte pe vreun stalp, cum facuse atunci cand, cazand bomba peste adapostul unde era, numai stalpul cu icoana ramasese in picioare, protejandu-l, in vreme ce ceilalti doi, doi nemti, buni prieteni, ramasesera pe vecie ingropati sub malul de tina vascoasa, ca Nistrul la vreme de ploaie.In fractiuni de secunda se salvase dintre nisipurile miscatoare ale mortii, singurul lucru scapat odata cu el fiind icoana...Nu-l crezusem prima oara cand imi povestise.Dar intr-o vara mergand la o manastire, undeva in sud pe malul Jiului, vazui in curtea acesteia o icoana a Maicii Domnului. Aceasta, dupa ce strajuise fatada unei vechi clopotnite, fusese prinsa de un copac. La o ploaie mare, copacul fusese mai mult decat traznit...Doar atat ca firul arcului de foc ce se pornise din inaltimi se oprise in catul de sus al icoanei, ca intr-un baraj de gheata, precum altadata - mi-a zis el - focul bombei in icoana Maicii ce-l strajuia pe unchiul.
Si parea ca protectia pe care i-o aducea icoana se revarsa si peste ceilalti toti din detasamentul ardelean al unchiului.Caci, uneori noaptea, alteori la pranz, cand putea, unchiul spunea pe de rost toate rugaciunile ce le stia; au, cand ragazul era mai mare, dintr-o carte de rugaciuni veche - si ea facuse celalalt razboi -, rostea Paraclisul Maicii Domnului, cu vocea baritonala, placuta, care nu o data le ostoise dorul de casa prin doinele ce le doinea. Parca le trecea de toate, si unchiului ii revenea vocea, oricat de pierduta ar fi fost in strigate ce orientau tragerea artileriei pamantesti.Caci era o alta artilerie, cereasca, ce-si incepea parca de fiecare data comanda, spaland transeele si mortii, ca-ntr-o pregatire de priveghi si de-ngropare, acolo, departe de casa...
Cand pentru meritele din lupta unchiul fu decorat - pipaise si el cu evlavie crucea ce-i marca decoratia -, Generalul insusi il intreba despre icoana lui salvatoare si acela nu se sfii sa-si dea jos chipiul de campanie si sa sarute fata intristata a icoanei, mana ingalbenita dinaintea acelei nebunii fara sens ce era razboiul. Caci, mi-a zis unchiul, i se paruse aproape nefiresc ca, pe toata durata Razboiului, slava Domnului, nu vazuse nici un copil; Singurul pe Care-L vazuse fiind Cel care-l insotea mereu, amestecand lumina intre chipurile intunecate si mancate de moarte...
Cand explodase-n pieptul sau plumbul mitralierei sovietice, pentru o clipa toata viata-i trecu pe dinainte. Clipele fericite din bratele tatalui sau, joaca din curtea casei, care era si curte a scolii, praful albastru al drumului ce urca din sat catre luna in fiecare noapte, auriul argintat al merelor coapte in roua diminetii...si chipul mamei sale aplecat peste el, mangaindu-i tamplele transpirate de frica. Asa o frica nu-i fusese niciodata, era frica de animal tanar dus la taiere, frica amintind a pulbere de iod...Si din mirosul acela de iad il trezise mirosul de iod al camerei - ce zice el camerei, despartamantul de cort sanitar. Si sunetul rece al uneltelor de metal care atingeau fundul vasului ce-i strajuia, in dreapta, planul vederii.Dincolo de buza de fier al vazului, o lumina chioara, apoi din ce in ce mai intensa, ii argumenta faptul ca era in viata si ca-n maruntaiele lui se lucreaza. Mai simti o impunsatura in brat si-apoi lin se asternu intr-un somn linistitor.
Cand se trezi, primul lucru ce-l facu fu sa-si pipaie picioarele: unul, doua...Apoi fata, ochii...Mainile erau la locul lor:una, doua...Doar in partea stanga simtea o stransura ca de ghips - cum mai avusese o data, cand, la scoala, jucandu-se cu mingea, isi scrintise piciorul. Chipul cald al unui camarad sanitar care se pleca spre el, batandu-i umarul sanatos si zicandu-i Baftosule!, si-apoi graba in care venira langa el ceilalti, il facu sa inteleaga ca nu fusese gluma intalnirea cu focul sovieticilor.Cand doctorul se pleca deasupra lui, el, muscand parca aerul, ii spuse un Multumesc! soptit ca un suier de aripa de fluture. Doctorul - vazuse ca printr-o vata de lumina - ii zambi si el, da-i arata mai apoi icoana de la mama-sa.O noua impunsatura de brat, un alt somn...
Evacuat undeva spre Bacau, aflase ca glontul trimis spre pieptul sau cu inima tanara lovise icoana, de-acolo ricosand in incheietura umarului.Infectia era cea care-l speriase mai tare pe medic, nu rana. Caci fusese gasit - de cine altul decat de nea Vasile! - dupa trei zile, in urma unei contraofensive, prin hoiturile celelalte;caci aceeasi ploaie, care nu mai contenea, amestecase mortii si sangele si durerea intr-un creuzet de spaime.Ea, icoana, sezuse pe pieptul sau ca un act de identitate, luminand parca prin rafalele de ploaie, interminabila si rece...Poate ca aceea-l si tinuse in viata, sau, mai mult, il tinuse departe de moarte, pe marginea prapastiei adanci, intr-o realiatate ca moartea si moartea mocirloasa din jur...Nu poate, ci sigur.
Ceea ce ii uimise pe toti fusese insa ca rana de la umar nu-i facuse rau, dar, infectata o vreme - dandu-i, asadar, mari fierbinteli -.ii obliga pe medici sa-l trimita in spatele frontului.
Tarziu, intors acasa, aflase cum maica-sa se rugase fierbinte Maicii Domnului sa-l apere, caci il visase noaptea, aruncat la marginea unui hau fara de fund, ca o rana putreda, din care viata fugise.
Au trecut ani multi si unchiul spunea ca din zilele acelea de delir nu avea nici o amintire.Doar deschiderea ochilor pe chipul unei alte vieti i s-a parut mai presus de orice.
In sat l-au primit ca pe un inviat din morti. Si nimeni nu s-a mirat cand, la nunta cu tanara-i logodnica ce-l asteptase suspinand a teama si dor, darul pe care-l facu bisericii din sat era icoana ce-si pusese pieptul in bataia glontului ucigas, de dragul ramanerii lui in viata.
Spre aceea privind el, nepotu-sau, gandi ca, macar acum, la cateva zile de la moartea unchiului, trebuia sa scrie in randuri putine cele ce au insemnat atat de mult pentru familia sa.
Si zambetul Maicii Domnului din icoana incuviinta...


Link :


http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...a-b1-p2017.htm

cristiboss56 27.05.2013 19:42:16

Sfinte Ioane, mă urăști?
 
“Ce ți-am făcut Eu, Sfinte Ioane, de ce mă urăști? De ce Dumnezeu nu vrea să-mi dea această bucurie? Sfinte Ioane, mă urăști?"
Au trecut opt ani de la ziua nunții lor. În zadar au așteptat însă domnul Ghlorgos K. și soția sa să le vina pe lume un copil. Inima lor este arsă de o tristețe adâncă și de nevindecat. Ce jalnică este viața pentru o femeie care nu are copii, care nu este mamă! Soțul, întristat și el, încearcă să-i dea curaj: „Ai răbdare, îi spune, asta-i voia Domnului; cu lacrimi și supărare nu poți să schimbi nimic. Scopul nunții nu este numai dobândirea copiilor, ci și creșterea noastră duhovnicească, unirea aici și în veșnicie cu Dumnezeu.
Doamna Arhondula stăruia însă să se roage, să se roage din toată puterea sufletului ei. De mică, mama o învățase să se roage totdeauna pentru că, spunea ea, adevărații oameni se roagă din toată inima și rugăciunea îi înarmează cu răbdare și perseverență în luptele grele ale vieții. Mersese de multe ori cu familia și la biserica Sfântului Ioan. După căsătorie se ruga adesea: “Mare Sfinte Ioane, te rog, te implor, mijlocește către Domnul nostru și roagă-L să mă învrednicească să devin și eu mamă. Oamenii și știința lor mi-au spus că eu nu voi fi niciodată mamă. Brațele mele vor rămâne goale, casa întunecoasă, inima mea îndurerată. Eu, Sfinte Ioane, voi aștepta răspunsul din Ceruri, să-mi dăruiască Dumnezeu un copilaș, să-mi umple casa, inima și viața întreagă de bucurie. O să aștept, Mare Sfinte Ioane..."
*
Iarna lui 1979. Posomorâtă, doamna Arhondula încearcă să-și adune gândurile și să se roage. Nu poate însă, este istovită și simte ceva urât înăuntrul ei. Ar vrea să plângă, să strige, să amenințe. Se întoarce, vede pe perete icoana Sfântului loan și izbucnește în lacrimi: Ce ți-am făcut Eu, Sfinte Ioane, de ce mă urăști? De ce Dumnezeu nu vrea să-mi dea această bucurie? Sfinte Ioane, mă urăști?".
Noaptea următoare se aud pași urcând scările ce duc către casa lor și cineva bate la ușă. S-au trezit amândoi, ea, și soțul. A ieșit doamna să deschidă. În întunericul de afară vede o lumină având chipul Sfântului Ioan: “Arhondula, ce rugăciune a fost aceea pe care ai făcut-o aseară? Sfinții nu urăsc pe nimeni. Nu este însă voia lui Dumnezeu să dobândești acum copii. Vor mai trece doi ani și va veni și această bucurie".
A dispărut lumina, s-a stins și ecoul glasului Sfântului.
Au trecut cei doi ani, apoi a venit și bucuria de la Dumnezeu: primul, al doilea și al treilea copil. Glasurile lor duioase au umplut acum de fericire casa și inimile părinților.
3 decembrie 1979

(Sfântul Ioan Rusul, mărturii contemporane ale iubirii lui Dumnezeu, Editată de Mănăstirea Crasna, p. 49-50)

cristiboss56 11.06.2013 20:07:23

Chirurgul tainic
 
sursa: pravmir.ru



Era așa: în halat medical de stil vechi (acum nu prea mai există), cu o barbă albă... Dar tocmai a trecut prin fața noastră, a ieșit din operație. Cum se face că nu l-ați observat?...

Dacă mi-ar fi povestit altcineva întâmplarea aceasta, nu aș fi riscat să o repovestesc pentru că pare neverosimilă. Dar arhimandritul Nectarie (Antonopoulos), starețul Mănăstirii Schimbarea la Față din Sagmata, este un om de mare autoritate și de o onestitate absolută. A scris o carte despre Arhiepiscopul Luca, răspândind astfel cinstirea sa în Grecia, a adus în dar eparhiei noastre o raclă de argint pentru moaștele Sfântului, a organizat mai multe pelerinaje pentru copii în Grecia...
Astăzi arhimandritul Nectarie a venit din nou la Simferopol, și iată ce mi-a povestit:
În Atena era un băiat grav bolnav. Atât de grav încât medicii au refuzat să-l opereze și au propus să-l transfere într-unul dintre cele mai bune centre medicale din Germania, echipat cu tehnologie de ultimă oră.
Și așa au făcut.
Părintele Nectarie l-a însoțit și el pe băiat. Și după o operație de multe ore, dificilă, chirurgii au ieșit și au declarat:
- Nu înțeleg de ce ați adus copilul la centrul nostru dacă voi aveți un specialist atât de minunat!
- Ce specialist? a întrebat surprins Părintele Nectarie.
- Ei bine, cel care ne-a susținut, ne-a dat instrucțiuni prețioase, a condus operația. E profesionist la cel mai înalt nivel! Putem spune că datorită lui operația a avut succes.
- E ciudat, dar cu noi nu a venit niciun specialist, faceți o confuzie...
- Ei bine, era așa: în halat medical de stil vechi (acum nu prea mai există), cu o barbă albă... Dar tocmai a trecut prin fața noastră, a ieșit din operație, cum se face că nu l-ați observat?...
Uluit, Părintele Nectarie a cerut să i se arate registrul operației. Lângă numele băiatului erau numele chirurgilor care au făcut operația, iar ultimul în serie era scris de mână în limba rusă: "Arhiepiscopul Luca".
Minunate sunt lucrările Tale, Doamne!

cristiboss56 11.06.2013 20:25:36

Degetele mi-au crescut la loc!
 
sursa:http://www.johnsanidopoulos.com



Sfinte Luca, nu știu ce vei face, dar eu vreau să cânt din nou la pian. Tu ești doctor, tu știi cum să faci!

Nazar Stanintsenkov, un tânăr pianist talentat, a descris o minune care i s-a întâmplat, într-un interviu acordat postului de radio grecesc, Peraiki Ekklesia. Mai jos este mărturisirea sa personală:
„Acum șapte ani m-am dus la mare, să-mi petrec vara cu bunica mea și într-o zi am plecat de acasă, pentru a merge la joacă. Nu am fost atent și, atunci când s-a închis ușa, mi-a prins degetele înăuntru și mi le-a retezat. Am plâns și strigam: Nu mai am degete, cum voi mai cânta din nou la pian? Ne-am dus la spital, dar medicul nu a putut face nimic, decât să-mi coase rănile.
După câteva zile, o doamnă ne-a vorbit despre Sfântul Luca. Ne-am dus și noi la Simferopol și am sărutat moaștele Sfântului. Am luat ulei de la icoana Sfântului și în fiecare noapte m-am rugat: Sfinte Luca, nu știu ce vei face, dar eu vreau să cânt din nou la pian. Tu ești doctor, tu știi cum să faci. În fiecare noapte țineam în mână icoana și îmi ungeam mâna cu ulei.
După o lună, degetele mele au început să crească la loc, au ieșit chiar și unghiile și am început din nou să cânt la pian. În cinci luni, am terminat examenele de pian și am luat premiul întâi. Îi mulțumesc Sfântului Luca pentru marele dar pe care l-a făcut în viața mea!”

cristiboss56 11.06.2013 20:40:21

Mamă, azi-noapte a venit preotul acela bătrân!
 
În anul 2004 am venit cu fiicele mele în pelerinaj la Mănăstirea Sagmata, iar starețul ne-a dat ca binecuvântare o iconiță a Sfântului Luca cu o bucățică din sicriul sfântului.
Suntem din Tesalonic. Fina noastră de botez, Cris*tina, în vârstă de 3 ani, a avut o problemă. La falca de jos, în partea stângă, avea o mică umflătură de culoa*re neagră. Părinții ei au dus-o la pediatru, care le-a re*comandat să facă o ecografie ca să vadă ce e acea um*flătură. Ecografia a arătat că este un nodul și doctorul a spus că trebui îndepărtat. În familia lor s-a produs panică. Au început să o ducă la diferiți doctori.
Întorcându-mă din pelerinaj, le-am dat acea ico*niță. Mama fetiței a pus-o seara pe perna copilului. Dimineața, când s-a trezit, copilul i-a spus mamei sale:
- Mamă, azi-noapte a venit acel preot bătrân. Nu mi-a făcut nici un rău, nici nu mi-a fost frică. M-a pri*vit, a zâmbit și a plecat!
Până atunci merseseră la 14 doctori și toți le-au re*comandat operație, ca să fie scos nodulul. În final s-au gândit să meargă și la un chirurg de la Spitalul militar 424 din Tesalonic (astăzi, în noul spital a fost constru*ită o biserică a Sfântului Luca, sfințită în martie 2008 de către Înaltpreasfințitul Mitropolit Varnava de Nea*poleos și Stavroupoleos). Doctorul a cerut să se facă o nouă ecografie. Peste o săptămână au făcut-o și, o, mi*nune!, noua ecografie arăta că tumoarea fusese înde*părtată, și încă cu bisturiul. Înăuntru exista o cicatrice fără tumoare, în vreme ce la exterior nu avea nici o tă*ietură sau cicatrice. De atunci copilul nu mai are nici o problemă.


M. A., Thesalonic
(Sfântul Luca al Crimeii, minunile contemporane, Editura Sophia)

tabitha 14.06.2013 05:26:27

In avion cu Dan Puric
 
Acum cativa ani ma duceam in America si avionul s-a oprit pentru o escala in Timisoara. Iar de acolo s-a urcat in Boeing-ul modern un sat intreg de babe, imbracate in negru, ca dintr-un film de Cacoyanis, infofolite, legate, grase, cu papornite, de parca mergeau cu rata. In sinea mea, am gandit stanjenit ca asa se strica imaginea Romaniei in lume. Pe vremea aceea credeam ca imaginea e importanta, nu Romania.
Dupa ce am trecut Atlanticul si ne apropiam de destinatie, cu o ora inainte, ni s-a dat sa completam niste formulare, destul de agresive, care te anchetau in toate dimensiunile tale de calator. Am avut sentimentul ca tot avionul dadea teza la limba romana. In starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci babute langa mine, care mi-au spus cinstit: “Scrie-ne si noua, maica, aici, ca noi nu stim nimic!” Si astfel, eu le intrebam din chestionar si ele imi raspundeau din inima: – Cand te-ai nascut, mama? – 1877.– Cati copii ai? – 11.
Si-asa mi-am dat seama ca stateam de vorba cu Independenta Romaniei. A inceput sa se clatine avionul. Avionul se clatina si la toti ne-a fost frica, inclusiv mie, asta cu imaginea Romaniei in lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat si ele speriate. Babele, in schimb, stateau langa mine si se sprijineau de partea de sus, ca si cum ar fi mers cu rata. Zic: – Maica, stai jos, ca a inceput furtuna. E pericol sa ne prabusim. Nu ti-e frica?– Lasa, mama, raspunde babuta, mi-am facut o cruce, la Dumnezeu nu insisti. Ajunge.
In siguranta ei stateau doua mii de ani de crestinism. Iar eu, pe langa babuta, eram un puric. Eu eram imaginea de azi a Romaniei in lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna. Babuta m-a reincrestinat intr-o fractiune de secunda si, astfel, am vazut din nou Omul Frumos.

cezar_ioan 14.06.2013 07:49:27

Citat:

În prealabil postat de mirela.t (Post 522629)
Nu ti-e frica?– Lasa, mama, raspunde babuta, mi-am facut o cruce, la Dumnezeu nu insisti. Ajunge.
In siguranta ei stateau doua mii de ani de crestinism. Iar eu, pe langa babuta, eram un puric. Eu eram imaginea de azi a Romaniei in lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna. Babuta m-a reincrestinat intr-o fractiune de secunda si, astfel, am vazut din nou Omul Frumos.

Ce să credem despre aceste întâmplări? Ca figuri de stil merge, are efect. Dar în rest? E ziditor, oare?

cezar_ioan 14.06.2013 08:12:09

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 522184)
sursa:http://www.johnsanidopoulos.com



Sfinte Luca, nu știu ce vei face, dar eu vreau să cânt din nou la pian. Tu ești doctor, tu știi cum să faci!

Nazar Stanintsenkov, un tânăr pianist talentat, a descris o minune care i s-a întâmplat, într-un interviu acordat postului de radio grecesc, Peraiki Ekklesia. Mai jos este mărturisirea sa personală:
„Acum șapte ani m-am dus la mare, să-mi petrec vara cu bunica mea și într-o zi am plecat de acasă, pentru a merge la joacă. Nu am fost atent și, atunci când s-a închis ușa, mi-a prins degetele înăuntru și mi le-a retezat. Am plâns și strigam: Nu mai am degete, cum voi mai cânta din nou la pian? Ne-am dus la spital, dar medicul nu a putut face nimic, decât să-mi coase rănile.
După câteva zile, o doamnă ne-a vorbit despre Sfântul Luca. Ne-am dus și noi la Simferopol și am sărutat moaștele Sfântului. Am luat ulei de la icoana Sfântului și în fiecare noapte m-am rugat: Sfinte Luca, nu știu ce vei face, dar eu vreau să cânt din nou la pian. Tu ești doctor, tu știi cum să faci. În fiecare noapte țineam în mână icoana și îmi ungeam mâna cu ulei.
După o lună, degetele mele au început să crească la loc, au ieșit chiar și unghiile și am început din nou să cânt la pian. În cinci luni, am terminat examenele de pian și am luat premiul întâi. Îi mulțumesc Sfântului Luca pentru marele dar pe care l-a făcut în viața mea!”

Să mă ierte Bunul Dumnezeu, dar eu nu înțeleg ce rost au astfel de postări.
Aș avea totuși nevoie de o lămurire, dacă binevoiește careva. Mulțumesc frumos, Doamne ajută!

cristiboss56 14.06.2013 16:48:58

Slava lui Dumnezeu pentru toate !
 
Se poate pune lumina sub obroc , frate Ioane ?
Cel ce se slaveste intre Sfinti , Cel ce face minuni prin oameni si pentru oameni , trebuie slavit asa cum se cuvine , iar minunile Lui au fost si sunt propovaduite ca o obligatie sfanta pentru noi toti , prietene draga .
Nadejdea , credinta , speranta , dragostea si toate celelalte , cresc , se inmultesc la auzul acestor minuni , si nu avem voie sa le ignoram , cel putin asta ne invata mai toti Sfintii Parinti !
Ai auzit o minune noua , sa n-o ti doar pentru auzul tau , ci s=o faci cunoscuta tuturor , intru SLAVA LUI DUMNEZEU !
Uite , o noua "poveste" dintr un volum publicat la noi , pe care daca-l gasesti , te rog sa-l citesti !

Nu mai exista nimic

Am venit la Mănăstirea Sagmata și l-am rugat pe sfânt sa mă facă bine. După câteva zile m-am dus la doctorul meu și acesta a constatat ca nu mai exista nimic pe coarda vocală. Nu mai era nevoie deci de operație. Îi mulțumesc sfântului pentru minunea aceasta pe care a făcut-o pentru mine!
Pentru că Dumnezeu este minunat întru Sfinții Lui, permiteți-mi să mărturisesc o minune a marelui doctor și mărturisitor, a Sfântului Luca Rusul, de care am avut parte.
Iarna trecută mi-a aparut pe coarda vocală dreaptă un semn roșu. Doctorii, după analize, mi-au spus că va trebui să fie înlăturată și că probabil va crea probleme și asupra vocii, din pricina locului în care se afla. Știam de Sfântul Luca, de viața lui, de minunile lui și îl iubeam mult. Am venit la Mănăstirea Sagmata și l-am rugat pe sfânt să mă facă bine. După câteva zile m-am dus la doctorul meu și acesta a constatat ca nu mai exista nimic pe coarda vocală. Nu mai era nevoie deci de operație. Îi mulțumesc sfântului pentru minunea aceasta pe care a făcut-o pentru mine!
Mărturisesc această minune ca să se slăvească numele Dumnezeului Treimic prin intermediul acestui mare sfânt contemporan, Sfântul Luca, doctorul rus și mărturisitorul.
Pr. N. S., Karditsa
(Sfântul Luca al Crimeii, minunile contemporane, Editura Sophia, p.24-25)

cristiboss56 14.06.2013 16:50:18

Citat:

În prealabil postat de cezar_ioan (Post 522639)
Mulțumesc frumos, Doamne ajută!

Pentru că Dumnezeu este minunat întru Sfinții Lui

cezar_ioan 14.06.2013 19:27:15

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Și eu cred că atunci când un om are mare evlavie la un sfânt, are credință tare în Dumnezeu, Milostivul nostru Părinte săvârșește mari minuni în viața omului. Cea mai mare dintre ele cred că este, după inima mea, aceea de a ține pe om în miezul credinței celei adevărate.
Fără Harul Duhului Sfânt nu știu cum ar fi cu putință credința și o viața de credință. Precum și pacea sufletească și jerta minții trufașe/mincinoase: fără Harul Duhului Sfânt nu se pot petrece.

Ceea ce mă nedumerește un pic pe mine și îmi cam dă bătaie de cap este numărul mare și coloratura extremă a unor mărturisiri care vin din partea grecilor, îndeosebi, în ultima vreme.
Apoi spectacolul destul de viu al unor personaje de pe scena lumii care dau, după opinia mea, o tentă zdravănă de miraculos, de exaltare, de neverosimil, chiar.

Trăiesc un conflict, o neînțelegere între discreția unor credincioși și cumințenia vieții lor, pe de o parte, și spectaculosul exterior al unor declamatori, pe de altă parte.
Nu mai știu să separ sugestia tainică a unor trăitori în Hristos de zgomotul spectacular al unor actori care mă duc cu gândul mai degrabă la numere de magie, circ sau pur și simplu teatru ieftin.

Dar aceasta e doar problema mea, sper să nu se supere nimeni că am expus-o și mai ales sper să nu creadă cineva că pledez pentru îndoială față de prezența Domnului Dumnezeului nostru Viu în viața noastră pământească, în istoria lumii pe care o formăm și împărtășim cu toții.

P.S. În cărțile pe care le iubesc cel mai mult, anume cele scrise de (și despre) Părintele Sofronie, Gheron Iosif, Paisie Aghioritul, Sfântul Siluan, precum și Teofil Pârâianul
dar și în Filocalia (Sfântul Isaac Sirul și Sfântul Maxim Mărturisitorul): atmosfera conlucrării omului credincios cu Harul Duhului Sfânt inspiră o trăire/simțire cugetătoare mult mai delicată și mai apropiată de minunea credinței "simple", fără spectaculos și ostentație.
Mă aflu atras sufletește de această lume duhovnicească, iar nu de alte lumi, ceea ce însă nu mă îndreptățește să fac mai mult decât să îmi mărturisesc, onest, preferința.
Domnul să ne miluiască și să ne mântuiască!

catalin2 14.06.2013 20:41:38

Minunile sunt parte a credintei dintotdeauna. Ele sunt atat pentru aratarea adevarului celor ce nu sunt in ortodoxie, cat si pentru intarirea credintei celor credinciosi. Din cate stiu daca un sfant il ajuta pe un credincios cu o minune e bine sa o si spuna, sa nu o tina ascunsa, pentru ca nu e doar pentru el facuta acea minune.

cristiboss56 14.06.2013 21:16:04

Intre osânda tăcerii și binecuvântarea mărturisirii
 
Cei cărora li s-a arătat un sfânt sau cei care au fost vindecați în chip minunat rămân marcați de o astfel de întâmplare pentru mult timp, de obicei pentru toată viața. Dacă pe o stradă trece din întâmplare un președinte, toți care locuiesc acolo vorbesc multă vreme despre acest eveniment.
De cele mai multe ori, pentru creștinii care primesc o cercetare cerească din partea unui sfânt, acesta este un moment binecuvântat. Semnele dumnezeiești au rostul de a-i întări pe credincioși în viața duhovnicească. Numai atunci când oamenii se lasă biruiți de diavolul mândriei și răstălmăcesc rostul descoperirii pe care au avut-o, considerându-se superiori altora, numai atunci urmările acestor descoperiri sfinte sunt dăunătoare sufletului. Vina nu este însă nici a sfinților care s-au arătat, sau a îngerilor, sau a lui Dumnezeu, ci este numai și numai a oamenilor care nu au știut să se bucure de darul primit de la Dumnezeu.
Diavolul caută prin orice mijloace să îi determine pe creștini să uite că au avut parte de ajutorul lui Dumnezeu sau al sfinților, fie că acest ajutor a avut parte printr-o intervenție minunată, fie că a avut parte în mod firesc, așa cum se întâmplă deseori cu cei care duc lupta cea bună pentru mântuire. De altfel, nu puține sunt cazurile în care creștinii care au simțit în inima lor acest ajutor (la examene, pe patul de boală, în ispite, în necazuri care păreau fără ieșire...) au fost mai recunoscători decât unii dintre cei care au văzut în vis sau în vedenie un sfânt sau au fost vindecați în chip minunat. De fapt, cel mai important lucru nu este modul în care a avut loc o vindecare, ci efectele duhovnicești ale acestei tămăduiri.
http://www.sfaturiortodoxe.ro/sfantu...Romania-56.php

cristiboss56 14.06.2013 21:17:53

Citat:

În prealabil postat de cezar_ioan (Post 522686)
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Domnul să ne miluiască și să ne mântuiască!

Amin , amin , amin !

cristiboss56 14.06.2013 21:20:12

Citat:

În prealabil postat de catalin2 (Post 522689)
Minunile sunt parte a credintei dintotdeauna. Ele sunt atat pentru aratarea adevarului celor ce nu sunt in ortodoxie, cat si pentru intarirea credintei celor credinciosi. Din cate stiu daca un sfant il ajuta pe un credincios cu o minune e bine sa o si spuna, sa nu o tina ascunsa, pentru ca nu e doar pentru el facuta acea minune.

Asa ne invata si Sfanta Biserica , asa ne indeamna insasi Sfintii si chiar ii mustra pe cei ce n-o fac !
Multumesc Catalin pentru cuvantul tau !

ovidiu b. 14.06.2013 21:30:37

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 522695)
Asa ne invata si Sfanta Biserica , asa ne indeamna insasi Sfintii si chiar ii mustra pe cei ce n-o fac !

Să-mi fie cu iertare, dar o asemenea decizie nu trebuie luată în urma sfatului duhovnicului?

catalin2 14.06.2013 21:40:25

Citat:

În prealabil postat de ovidiu b. (Post 522697)
Să-mi fie cu iertare, dar o asemenea decizie nu trebuie luată în urma sfatului duhovnicului?

Desigur, cel care vrea sa marturiseasca minunea ce i s-a facut mai intai vorbeste cu duhovnicul.

cristiboss56 14.06.2013 21:44:50

Citat:

În prealabil postat de ovidiu b. (Post 522697)
Să-mi fie cu iertare, dar o asemenea decizie nu trebuie luată în urma consultării cu duhovnicul?

Orice marturisire publicata in cartile ortodoxe au binecuvantare si sunt verificate ! Aici nu vorbim de marturia mea personala . ci de marturii verificate si care au binecuvantare . Desigur ca oricine are aceasta datorie de a marturisi o minune ce i se intampla la un moment dat , dar publicarea ei intr o carte tiparita se face cu binecuvantare !
Problema a fost alta , draga Ovidiu , a nu tine Lumina sub obroc , a nu fi nepasatori la minunile ce ni se intampla , a nu ne rusina in a le marturisi , sau a nu ne lenevi in marturisirea lor , sau mult mai grav in a deznadajdui si a nu crede in minunile dumnezeiesti care se fac prin oameni , sfinti , prin tot ce ne inconjoara la un moment dat . Dumnezeu cel Viu lucreaza continuu , iar Lucrarea Sa imbraca o diversitate de nepatruns cu mintea noastra !
Sa ne fereasca Domnul sa nu-L mai simtim prezent , sa avem indoiala in Lucrarea Sa , sa-L privim doar ca ceva static si prafuit in timp , salasuit in cartile din anticariate si in siteurile prafuite in timp si spatiu !
Ai simtit azi o minune a lui Dumnezeu ?
Asta sa ne fie intrebarea noastra la sfarsit de zi !
In fine , tema acestui thread este complet alta , este tema povestilor adevarate , si va astept pe toti sa postati cu incredere si credinta in Dumnezeu Cel Viu si Adevarat !
Doamne ajuta !:6:

cezar_ioan 15.06.2013 00:01:57

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 522693)
De fapt, cel mai important lucru nu este modul în care a avut loc o vindecare, ci efectele duhovnicești ale acestei tămăduiri.

Da, importantă precizare. Frumos ai spus!

tabitha 15.06.2013 07:32:20

să citim un pic și printre rânduri
 
Citat:

În prealabil postat de cezar_ioan (Post 522635)
Citat:

În prealabil postat de mirela.t
Nu ti-e frica?– Lasa, mama, raspunde babuta, mi-am facut o cruce, la Dumnezeu nu insisti. Ajunge.
In siguranta ei stateau doua mii de ani de crestinism. Iar eu, pe langa babuta, eram un puric. Eu eram imaginea de azi a Romaniei in lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna. Babuta m-a reincrestinat intr-o fractiune de secunda si, astfel, am vazut din nou Omul Frumos.

Ce să credem despre aceste întâmplări? Ca figuri de stil merge, are efect. Dar în rest? E ziditor, oare?

Salve, Cezar !

Hmm, chiar mă gândeam dacă asta o să atraga atenția cuiva. :)
Recunosc că pe moment și pe mine m-a surprins un pic ce i-a zis băbuța, dar am prins mesajul de ansamblu. Adică, în situații stringente, de criză, dacă ai credință mare nu mai insiști, că a înțeles Dumnezeu și știe ce vrei și ce îți trebuie. Te păstrezi calm și aștepți ce-ți dă Dumnezeu. Cam așa văd eu "traducerea" pasajului incriminat.. :)

NB: Nu mă omor după Dan Puric, dar mi-a plăcut savoarea istorioarei cu pricina.
De aceea am postat-o aici, la poveștile de prin lume adunate. Și da, cred că e ziditoare.

cezar_ioan 15.06.2013 12:33:13

Ei, așa cum o tălmăcești tu, într-adevăr, e ziditor...:)

tabitha 20.06.2013 08:22:50

mai în glumă, mai în serios..
 
Dumnezeu a creat măgarul și îi zise:
- Tu ești un măgar. Va trebui să cari într-una greutăți pe spatele tău de dimineața până seara. Vei mânca iarbă și nu vei fi prea deștept. Și vei trăi 50 de ani.
La care răspunse măgarul:
- Să trăiesc așa 50 de ani e mult prea mult Doamne! Nu mă lăsa să trăiesc mai mult de 30 de ani!
Și a fost așa.
Apoi Domnul a făcut câinele și îi zise:
- Tu ești un câine! Tu vei veghea bunurile oamenilor și vei fi prietenul lor cel mai bun. Vei mânca resturile de la masa oamenilor și vei trăi 25 de ani.
La care câinele zise:
- Așa o viață 25 de ani e prea mult Doamne! Nu-mi da mai mult de 10 ani.
Și a fost așa.
După care Dumnezeu a creat maimuța și i-a zis:
- Tu ești o maimuță! Vei sări din pom în pom și te vei purta ca un idiot. Vei fi hazlie și vei trăi 20 de ani.
Maimuța zise:
- Doamne! 20 de ani ca un clown e prea mult. Te rog nu-mi da mai mult de 10 ani.
Și a fost așa.
La urmă Dumnezeu a creat omul și i-a zis:
- Tu ești un om, singura făptură cu rațiune de pe pământ. Îți vei folosi inteligența să îmblânzești animale și să cultivi plante. Tu vei stăpâni pământul și vei trăi 20 de ani.
La care omul zise:
- Doamne 20 de ani îmi sunt prea puțin! Dă-mi Doamne cei 20 de ani care i-a refuzat măgarul, cei 15 ai câinelui și cei 10 ai maimuței.
Și așa a făcut Dumnezeu că omul trăiește 20 de ani ca om, după care se căsătorește și 20 de ani trăiește ca măgar muncind lucruri grele de dimineața până seara. Apoi va avea copii și va trăi 15 ani ca un câine păzind casa și mâncând resturile de la familia sa. Apoi la vârste înaintate își trăiește ultimii 10 ani ca maimuța, se va purta ca un idiot și își va distra nepoții.

cristiboss56 20.06.2013 20:10:22

Tânărul, deznădejdea și Xenia cea minunată
 
sursa: pravoslavie.ru



Se uita cu uimire în jur până când i-a căzut privirea pe imaginea unei femei – era chiar acea "cerșetoare fără adăpost" care i-a spus unde să meargă în acele momente cumplite de disperare. Era Sfânta Xenia de Sankt-Petersburg, nebună pentru Hristos.
Un preot din California de Nord slujea într-o parohie compusă din foști creștini evanghelici convertiți la Ortodoxie. Pe când parohia aceasta încă nu era ortodoxă, veneau aici dintre cele mai diverse tipuri de oameni pentru a asculta citindu-se din Evanghelie. Într-o zi, lângă casa lor de rugăciune s-a oprit un tânăr cu o motocicletă. Înfățișarea îl prezenta a fi un pierde-vară, dar el își dorea sincer să-L cunoască pe Hristos. A închegat o relație bună cu pastorul care mai târziu a devenit preot ortodox și a povestit întâmplarea aceasta. Încet-încet, tânărul a început să-și schimbe modul de viață și să se lepede de păcate. Într-o zi, pastorul i-a spus că, dacă vrea cu adevărat să-I urmeze lui Iisus, trebuie să părăsească anturajul motocicliștilor. Însă lucrul acesta era peste puterile tânărului. A părăsit parohia și pe pastor cu intenția să nu se mai întoarcă niciodată.
A urcat pe motocicletă și a dispărut, dar nu după mult timp a avut un accident groaznic, în urma căruia și-a pierdut picioarele.
În cele din urmă, a reînnodat legăturile cu ”vechii prieteni”, ajungând astfel într-o casă dărăpănată cu o chirie mică, aflată într-un cartier defavorizat și unde era un grad mare de delincvență. Într-o seară, pe când el și prietenii săi se predaseră cu o deosebită energie alcoolului și drogurilor, tânărul a alunecat, a căzut și și-a pierdut conștiința. Prietenii lui, care nici pe departe nu erau treji, l-au considerat mort. Neînțelegând ce trebuie să facă și, ca de obicei, evitând orice contact cu poliția, au târât pur și simplu în stradă corpul fără picioare al tânărului și l-au aruncat în primul container.
În containerul acesta, în dimineața următoare, tânărul s-a trezit, și-a revenit. A fost cu adevărat o trezire îngrozitoare: se afla cu totul abandonat, tăvălindu-se în containerul de gunoi! Spre uimirea lui, ieșind târâș din containerul care aproape îi devenise sicriu, tânărul s-a așezat pe marginea drumului, plin de gânduri negre:Uite ce am ajuns. Un gunoi de om netrebuincios. Aruncat ca un deșeu.”
Cufundat în gândurile acestea disperate, a observat dintr-odată prezența unei femei în vârstă îmbrăcată în zdrențe, o cerșetoare fără adăpost. S-a apropiat de el. Avea o față aspră și acuzatoare. "Știi unde trebuie să mergi, a spus ea, arătând spre tânăr. Atunci, du-te acolo". În acel moment, bărbatul și-a adus aminte de fostul său pastor și de biserica în care aproape că se schimbase. Hotărât temeinic să o găsească din nou, s-a mutat înapoi în oraș.
Când a ajuns la biserica aceea care odinioară îi era familiară, a văzut că acum era transformată. Acoperișul era încununat cu cruci și cupole de aur, iar interiorul era cu totul schimbat. Nu mai erau scaune, iar în față era ceva ca un perete despărțitor cu niște imagini ciudate ale unor sfinți. Se uita cu uimire în jur până când i-a căzut privirea pe imaginea unei femei – era chiar acea "cerșetoare fără adăpost" care i-a spus unde să meargă în acele momente cumplite de disperare. Era Sfânta Xenia de Sankt-Petersburg, nebună pentru Hristos.
Tot acum, tânărul l-a întâlnit pe vechiul său prieten, care era deja preot ortodox, în sutană și purtând cruce. Tânărul s-a botezat și a început să ducă o viață de credincios practicant, schimbându-se cu adevărat de data aceasta.
Nu știu ce a devenit de atunci tânărul. Însă un lucru e sigur: minunea aceasta a Sfintei Xenia s-a petrecut cu un om care până atunci nu știa nimic despre ea și care locuia foarte departe de Rusia. Minunea s-a petrecut în momentul în care tânărul avea cea mai mare nevoie.


Ora este GMT +3. Ora este acum 09:59:23.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2019, Jelsoft Enterprises Ltd.