Un băiat de 24 de ani privind pe fereastra unui tren striga...
" Tată, privește copacii care se duc în spatele nostru"!Tatăl a zâmbit,dar un cuplu de tineri stând în apropiere s-au uitat la tânărul de 24 de ani cu comportament copilăresc, cu milă.Dintr-o dată tânărul strigă din nou....."tată, privește cum norii aleargă cu noi "!
Cuplul nu a putut rezista și -l întreabă pe bătrân: "de ce nu-ți duci fiul la un medic bun"?
"Bătrânul a zâmbit și a spus:am făcut asta ,și acum tocmai ce venim de la spital...
Fiul meu a fost orb de la naștere ,el tocmai și-a recăpătat vederea astăzi...."
-Fiecare om de pe planetă are povestea lui.Nu judeca oamenii înainte de a-i știi cu adevărat.
Adevărul vă poate surprinde...

^
povestea imi aminteste de o patanie de-a mea...vara asta venea la biserica o femeie batrana care purta ochelari de soare, mi se parea foarte caraghioasa.
luna aceasta am vazut la biserica o alta femeie,tot batrana si care purta si ea ochelari de soare..."ia uite imi ziceam,noua moda,iarna cu ochelari de soare",adevarul e ca avea un aspect f. caraghios...ca sa aflu apoi ca femeia respectiva tocmai fusese operata la un ochi.

Meseria de mama
 

Intr-o zi, o femeie numită Anne, îşi lua carnetul de şofer. Când au întrebat-o care era profesia ei, ea avu un dubiu. Nu ştia cum să se considere.
Funcţionarul insistă:
”Ceea ce v-am întrebat este dacă aveţi un serviciu.”
”Sigur că da, am un serviciu”, exclamă Anne, “sunt mamă”.
"Noi nu considerăm ăsta un serviciu. O să consemnez casnică”, spuse funcţionarul cu răceală.
O prietenă a ei, Marta auzi cele întâmplate şi căzu pe gânduri câtva timp.
Intr-o zi, se află în aceiaşi situaţie. Persoana care o interoga era o funcţionară de profesie, sigură şi eficientă.
Formularul părea enorm şi interminabil. Prima întrebare era: “Care este ocupaţia dvs?”
Marta se gândi puţin şi fără să ştie cum, răspunse:
“Sunt doctoră în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”.
Funcţionara făcu o pauză şi Marta trebui să repete cu pauze, emfatic, apăsând cuvintele mai semnificative. După ce a notat totul, tânara vru să verifice.
“Pot să vă intreb, ce înseamnă că faceţi, mai exact?”
Fără pic de nelinişte în glas, cu mult calm, Marta explică:
"Desfăşor un program pe termen lung, înăuntru şi în afara casei”.
Gândindu-se la familia ei, ea continuă: "sunt răspunzătoare de o echipă şi am primit deja patru proiecte. Muncesc în regim de dedicare exclusivă. Marea exigenţă este de 14 ore pe zi, uneori chiar până la 24 ore”.
Pe măsură ce îşi descria responsabilităţile, Marta observă creşterea tonului de respect în vocea funcţionarei.
Când se întoarse acasă, Marta fu primită de echipa sa: o fetiţă de 13 ani, alta de 7 şi alta de 3. Suind spre dormitoarele casei, ea auzi pe cel mai nou proiect al ei: un bebe de 6 luni, probând o nouă tonalitate a vocii. Fericită, Marta luă pe bebe în braţe şi gândi la gloria maternităţii, cu multitudinea de responsabilităţi şi orele interminabile de dedicaţie.
”Mama unde-mi sunt pantofii? Mama, mă ajuţi să-mi fac o fundă? Mama, bebe nu încetează din plâns. Mama, mă aştepţi la sfârşitul orelor? Mama, vii mâine să mă vezi dansând? Mama, mergi la cumpărături? Mama...”
Stând în pat, Marta se gândi: ”Sunt Doctor în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane, dar bunicile ce or fi?”
Si apoi a descoperit un titlu pentru ele: Doctore superioare în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”. Străbunicile sunt doctore executive superioare. Mătuşile sunt doctore-asistente. Si toate femeile, mamele, soţiile, prietenele şi colegele, doctore în arta de a face viaţa mai bună.
Intr-o lume unde se dă atâta importanţă titlurilor, în care se cere mereu cea mai mare specializare în domeniul profesional, transformă-te într-o specialistă în arta de a iubi.
Morala: Am ajuns sa traim cu totii intr-o lume atat de ocupata si egoista, incat uitam esenta vietii in sine. Si de cele mai multe ori, uitam de cea care ne-a ajutat sa primim in dar viata. Dar de ce?

Se povestește că, odată, o femeie care era mereu furioasă a mers la un călugăr zen și i-a cerut să-i spună cum să facă pentru a nu mai fi mereu în această stare în care le producea atat de multă nefericire în jurul ei, prietenilor, rudelor și își crea ei insăşi, probleme.
- Nu vreau să fiu furioasă! Dar nu mă pot abține!
Privind-o, călugărul a observat că era o doamnă extrem de bine îmbrăcată, elegantă si îngrijită şi era evident că era o persoană orgolioasă, care punea mare preț pe modul în care arăta. Asa că, i-a spus:
- Doamnă, tot ce trebuie să faceți este să purtați mereu la dumneavoastră o oglindă.Și, data viitoare cand vă înfuriați, scoateți oglinda și puneți-o în fața dumneavoastră.
Având încredere în spusele călugărului, doamna și-a pus oglinda în poşetă. Iar când inevitabilul s-a produs, când s-a înfuriat și a început să țipe la cineva, și-a reamintit și a scos oglinda:
- Aaaaa!, a țipat speriată. A fost șocată de imaginea pe care a văzut-o! Niciodată nu-și dăduse seama că putea să arate astfel!
Morala:Tot machiajul din lume nu pot face o femeie furioasă să arate frumos! Ca să nu mai spunem de un bărbat furios: el arată ca un monstru! A fost atat de tulburată de felul în care arăta, încât din acel moment nu s-a mai înfuriat niciodată!

Un ucenic si-a intrebat batranul dascal: Cate feluri de oameni sunt?
Batranul i-a spus: Sunt patru soiuri de oameni:
Cei care stiu si stiu ca stiu. Acestia sunt invatatii.
Cei care stiu, dar nu stiu ca stiu. Acestia sunt visatorii si trebuiesc treziti.
Cei care nu stiu si stiu ca nu stiu. Ei trebuie ajutati sa invete.
Cei care nu stiu si nu stiu ca nu stiu. Acestia sunt neghiobii, pentru care nu mai e mare lucru de facut.

Un batran a fost intrebat de un frate:
- Pentru ce judec necontenit pe fratele ?
Batranul i-a raspuns:
- Pentru ca nu te cunosti inca pe tine insuti.
Cel care se cunoaste pe sine nu se mai uita la viata si faptele fratilor.

Trei adolescente erau preocupate zilnic de cum sa aiba niste maini tot mai frumoase. Isi impartaseau una alteia importanta unei creme sau a unei lotiuni.
Intr-o zi, celor trei fete care iesisera la plimbare si se odihneau in parc, li s-a alaturat o alta fata. Pentru ca ele conversau despre maini, fata nou venita si-a privit mainile. Avea bataturi din cauza muncii, iar unghiile erau nevopsite si nelacuite. A fost luata in deradere.
In acel moment a aparut in fata lor o batrana, care le-a rugat pe fete sa o ajute sa urce dealul, mai ales ca avea cu ea si o sacosa destul de grea in mana. Cele trei fete i-au intors spatele, motivand ca exista riscul sa-si piarda frumusetea mainilor. Cealalta fata s-a repezit de indata, i-a luat sacosa si a ajutat-o sa urce dealul.
Cand au ajuns sus, batranica prefacuta in inger, i-a luat mainile si i-a spus:
- Fata mea, cele mai frumoase maini sunt cele care ajuta pe altii.

Intr-o zi, tatal unei familii primeste vestea ca trebuie sa ajunga urgent intr-un oras dintr-o tara vecina. Fara prea mari pregatiri, si-a luat sotia si copiii si a pornit la drum. Sotia, pentru ca nu reusise sa faca bagajul asa cum obisnuia, era nelinista si punea o multime de intrebari: "Cunosti drumul?", "Daca trebuie sa manacam, unde vom opri?", "Daca vom avea probleme cu masina, unde le vom rezolva?" etc.
Obosita de intrebarile adresate sotului, privi in oglinda si observa ca cei doi copii, aflati pe bancheta din spate, erau linistiti si admirau bucurosi peisajele. Observand cat de calmi erau, mama i-a intrebat: "Nu sunteti ingrijorati pentru aceasta calatorie?" Unul dintre ei a raspuns: "Conduce tata, de ce mi-as face griji?"
Acelasi lucru se intampla si in viata, suntem chemati sa ajungem la o destinatie. Daca avem credinta ca Dumnezeu ne conduce pe drumul unde suntem chemati, nu avem de ce sa ne facem griji.

Răsfoind o carte având drept subiect darurile Sfântului Duh, am dat întâmplător peste o istorioară petrecută acum vreo 300 de ani în Mănăstirea Sarov, acolo unde la acea vreme trăia stareţul Serafim. Sfântul este celebru pentru minunile săvârşite, pentru înainte-vederea lui, dar mai ales pentru conversaţia cu Nikolai Motovilov, căruia i-a arătat ce înseamnă dobândirea harului Duhului Sfânt. Istorioara din carte se referă la un alt episod. Se spune că un călugăr de aici era lovit de melancolie, încât nu putea să se ridice de jos. Întâlnindu-se o dată cu Sfântul Serafim prin mănăstire, a fost „citit“ de marele stareţ, care i-a înţeles suferinţa de îndată. Pedagog subtil, avva a început să cânte un tropar, arătând fratelui tânăr cum să-şi depăşească neputinţa. Era vorba despre un imn din cântarea a 9-a a Paraclisului Maicii Domnului:€žUmple de bucurie inima mea, Fecioară, ceea ce ai primit plinirea bucuriei şi ai pierdut grija păcatului€œ.
În toate ceasloavele, titlul Paraclisului e însoţit de indicaţia: €žSe zice la întristarea sufletului şi la vreme de nevoie€œ. Acest lucru e de la sine înţeles, mai ales că grecescul €žparaclisis€œ înseamn㠀žmângâiere€œ. Precum citim în numeroase alte rugăciuni, Sfânta Fecioară e mângâietoarea noastră în necazuri. Teostirict Monahul, presupusul autor al paraclisului, accentuează de mai multe ori calitatea Maicii de mijlocitoare către Hristos, lucru ce se datorează curăţeniei sale duhovniceşti şi trupeşti, pentru care a şi fost aleasă de Dumnezeu, pentru ca din ea să Se nască nouă Mântuitor.
După ce a cântat acest tropar, Sfântul Serafim a adăugat: €žNu ne este îngăduit să fim întristaţi! Hristos a biruit toate! L-a înviat pe Adam! A eliberat-o pe Eva! A biruit moartea!“ Părintele a făcut astfel o scurtă incursiune biblică a motivelor pentru care Maica Domnului poate umple de bucurie inimile. Numai dacă ne gândim că întreg universul a căpătat o altă lumină după Întruparea lui Hristos înţelegem că Maica Sa este pur şi simplu bucuria întruchipată. Privind la Fecioara Maria ţinând pe Prunc în braţe, nu vedem numai o icoană a maternităţii, ci totodată pe cea a curăţiei, a iubirii şi a smereniei. La venirea Arhanghelului Gavriil cu vestea cea minunată, ea a răspuns: €žIată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!€œ (Lc. 1, 38), şi astfel a primit „plinirea bucuriei€œ, care este Hristos, Care a biruit toate, inclusiv moartea şi a înviat pe Adam, aşa cum spunea stareţul din Sarov.
Încă un lucru se mai spune în imnul adresat Sfintei Fecioare, anume că a pierdut grija păcatului, o expresie care trezeşte nedumerire, mai ales că de cele mai multe ori ne îngrijim să evităm ceva - or, în acest caz este vorba despre exact opusul. Nu fără motiv se spune că poruncile cele vechi erau îndeobşte negative: ele înfierau ceva, purtau grijă de oameni ca să nu păcătuiască. Până şi în Rai, Adam primise porunca de a nu mânca fructul unui anumit pom. Mai târziu, Decalogul dat pe Muntele Sinai trasa liniile unei vieţi morale în acelaşi mod, îngrijind ca omul să nu păcătuiască, spunându-i ce să nu facă. În schimb, Hristos le d㠀žporuncă nouă“ ucenicilor: să se iubească unii pe alţii (In. 13, 34). Despre iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui mai vorbise şi altă dată (Mt. 22, 39), însă cel mai cunoscut exemplu rămâne pilda Sa despre samarineanul milostiv, care nu s-a mai îngrijit de treburile sale şi nici de cutumele sociale, ci a sărit în ajutorul celui rănit (Lc. 10, 25-37). Pe scurt, porunca nouă a lui Hristos este cea prin care se pierde grija păcatului. Având în faţă pe aproapele, omul nu mai are în prim plan gândul la ce nu trebuie să facă, la evitarea căderii în greşeală. Grija păcatului s-a pierdut şi a început grija dragostei - care propriu-zis nici nu e o grijă, ci atitudinea firească a omului care se aseamănă din ce în ce mai mult Creatorului.
Comentând apologia iubirii din prima epistolă sobornicească a Sfântului Ioan (1 In. 4, 4-12), Fericitul Augustin a scris o omilie devenită celebră în literatura creştină. El arată cum orice faptă a noastră trebuie să fie făcută oglindind iubirea: €žÎntr-un cuvânt, primeşte această scurtă poruncă: iubeşte şi fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă îndrepţi, îndreaptă din iubire; dacă ierţi, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcină nu poate ieşi decât bine€œ (Augustin, Zece omilii la Epistola lui Ioan către Parţi, VII, 8).

Casa celor 1000 de oglinzi
 

Cu mult timp în urmă, într-un sătuc, se găsea un loc cunoscut drept “Casa celor 1000 de oglinzi”.
Un caţeluş mititel, vesel din fire, aflând de acest loc, s-a hotărât să-l viziteze. Când a ajuns, sărea fericit pe scări şi a intrat în casă. S-a uitat pe hol cu urechiuşele late şi dând din coadă. Spre marea sa surpriză, s-a trezit privind la alţi 1000 de căţeluşi fericiţi, care dădeau din coadă ca şi el. A zâmbit, şi a primit înapoi 1000 de zâmbete, la fel de calde şi prietenoase. Când a plecat, s-a gândit: “Este un loc minunat. Mă voi întoarce să-l vizitez!”.
În acelaş sat, alt câine, care nu era la fel de fericit ca primul, s-a hotărât şi el să viziteze casa. A urcat cu greu scările, cu coada între picioare şi capul lăsat. Când a văzut 1000 de câini neprietenoşi uitându-se la el, s-a speriat şi s-a zbârlit pe spate, mârâind. Când ceilaţi 1000 de câini au început şi ei să mârâie, a fugit speriat. O dată ieşit afară, s-a gândit: “E un loc îngrozitor, nu mă mai întorc acolo niciodată”.
Toate chipurile sunt oglinzi.