Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Biserica Ortodoxa Romana (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=507)
-   -   Cuvant pentru suflet ! (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=16604)

forever... 08.01.2015 20:05:41

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 576789)
"Numai prin dragostea lui Hristos ce Se rastigneste putem sa biruim toate "uraciunile" acestei lumi. Prin dragostea Lui rastignitoare putem deveni din robii mandriei si slavei desarte fii lucratori ai smereniei slujitoare, din purtatori ai dorintelor egoiste prin aceeasi dragoste putem deveni slujitori ai fratilor nostri si lucratori ai libertatii dragostei. Cea mai mare boala a omului este necunoasterea lui Dumnezeu, fara de care omul ramane singur, trist, mahnit, nedumerit. "Daruieste-mi lumina cunoasterii Tale" pentru ca sufar de necunoastere, insasi lipsa cunostintei adevarate a lui Dumnezeu este cea mai mare suferinta pe pamant." Ieromonah Teofan Mada

În Sfânta Liturghie avem și ruga: "Tinde mila Ta, celor ce Te cunosc pe Tine!" Și mă întreb: "Doamne, dar cei ce nu Te cunosc, ce vor face aceștia? Și ei au nevoie de Tine."
Posibil să fie cei ce nu-L cunosc pe Domnul ca smochinul neroditor?

cristiboss56 08.01.2015 22:45:08

Dragă forever...
 
Un răsuns l-am dat de curand pe un alt thred si este valabil si aici , un cuvant al Părintelui Profirie :
"Celor îndoiți în credință, celor neîntăriți și nestatornici, care gândesc numai rațional și nu sunt deschiși lui Dumnezeu, El nu li Se descoperă. În suflete încuiate, Dumnezeu nu intră; nu siluiește, nu forțează. Dimpotrivă, celor ce au o credință simplă, fără clătinări, Dumnezeu li Se arată și le dăruiește lumina Sa nezidită. O dă îmbelșugat și în această viață, și, cu mult mai mult, în cea viitoare.
Să nu socotiți, însă, că aici toți văd la fel de limpede lumina adevărului. Fiecare o vede după măsura sufletului său, a duhului său, a formării sale, a stării lui sufletești. Ați înțeles? De pildă, mulți văd o imagine, dar nu au toți aceleași simțăminte. La fel este și cu lumina dumnezeiască. Adevărata lumină nu strălucește în toate inimile omenești la fel. Adică, soarele natural are aceeași lumină pentru toți, dar în casa cu geamuri negre vor pătrunde puține raze. De-asta spun că același lucru se petrece și cu lumina nezidită: dacă sunt negre geamurile noastre, dacă nu ne este curată inima, aceasta nu-i îngăduie luminii să intre. Ați înțeles? De-asta spun că același lucru se petrece și cu lumina nezidită: sunt negre geamurile noastre, nu ne este curată inima, nu-i îngăduie negreala să intre."

cristiboss56 10.01.2015 00:15:01

O, Doamne, taina cea mai adânc hrănită a sufletului meu, cât de ușoară e această lume, când eu o pun în balanță cu Tine! Pe un taler al balanței este un lac de aur topit, iar pe celălalt un nor de fum. Toate grijile mele, dimpreună cu trupul meu și convulsiile sale prostești de dulceață și amărăciune – ce sunt acestea altceva decât fum, dinapoia cărora sufletul meu înoată într-un lac de aur? Cum le pot eu mărturisi oamenilor taina pe care o văd prin cercurile de foc ale arhanghelilor Tăi? Cum le pot eu vorbi particulelor despre totalitate? Este într-adevăr dureros pentru cel mut de uimire să le grăiască celor asurziți de zgomot.
Mai întâi vine nașterea, și apoi creația. Întocmai precum un gând minunat se naște tainic și cu pace în om, iar gândul astfel născut creează mai apoi, tot astfel a procedat și Omul Absolut, ca Cel Unul Născut să apară în Tine și mai apoi a creat tot ceea ce Dumnezeu poate crea. În curăția Ta absolută, prin lucrarea Atotsfântului Duh, Fiul S-a născut. Aceasta este nașterea lui Dumnezeu de Sus. Așa cum este sus, tot astfel e și jos – obișnuiau să spună cei din vechime. Ceea ce s-a întâmplat în cer, s-a întâmplat și pe pământ. Ceea ce s-a întâmplat în veșnicie, s-a întâmplat și în vremelnicie.
Îmi ești drag, Iubirea mea, fiindcă Tu ești o taină pentru mine. Orice iubire arde fără să se stingă atâta timp cât durează taina. Taina revelată este dragoste arsă. Eu mă făgăduiesc Ție cu o veșnică iubire, chiar dacă Tu mi Te făgăduiești prin taină veșnică. Tu Te-ai înveștmântat în șapte ceruri; Tu Te-ai ascuns prea adânc de orice fel de ochi. Dacă toți sorii ar fi să se unească într-un singur focar, toți aceștia n-ar putea pătrunde prin toate vălurile Tale. Tu nu Te-ai tăinuit de bună voie, o, Preamărite Doamne, ci din pricina nedesăvârșirii noastre. O creatură divizată și disecată nu Te vede. Tu ești netăinuit doar celui ce s-a făcut una cu Tine. Tu ești netăinuit doar celui pentru care zidul dintre „eu” și „Tu” a dispărut. O, Doamne, cea mai adânc hrănită taină a sufletului meu, cât de ușoară e această lume când o pun în aceeași balanță cu Tine! Pe un taler al balanței se află un lac de aur topit și pe celălalt un nor de fum.
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici

cristiboss56 12.01.2015 01:04:46

Atunci când contemplăm înțelepciunea dumnezeiască în frumusețea lumii create, suntem în același timp atrași încă și mai puternic de frumusețea nepieritoare a Ființei Dumnezeiești descoperite nouă de Hristos. Pentru noi Evanghelia este autorevelarea divină. În năzuința noastră de a face din cuvântul Evangheliei substanța întregii noastre existențe, suntem eliberați prin puterea lui Dumnezeu de sub stăpânirea patimilor. Iisus este singurul Mântuitor în adevăratul sens al cuvântului. Rugăciunea creștină se săvârșește prin invocarea constantă a Numelui Său: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, miluiește-ne pe noi și lumea Ta.
Deși în realizarea ei ultimă, rugăciunea în Numele lui Iisus unește pe deplin omul cu Hristos, ipostasul uman nu se șterge, nu se pierde în Ființa Dumnezeiască ca o picătură de apă în ocean. „Eu sunt Lumina lumii… Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 8, 12; 14, 6). Pentru creștini, Ființa, Adevărul, Viața nu sunt un „ce”, ci un „Cine”. Unde nu există o formă personală de existență, nu există nici o formă vie. Acolo unde în general nu există viață, nu există nici bine, nici rău, nici lumină, nici întuneric. „Și fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Viață era într-Însul” (Ioan 1, 3-4).
Arhimandritul Sofronie

cristiboss56 12.01.2015 21:53:18

Răbdarea este mare lucru, o virtute mare
 
A venit unul la mine și-mi spunea despre necazurile cu soția lui. Îi zic, deci:
- Ești un om atât de neghiob…
- Ce spun eu acum sunt neghiobii?
- Mari nerozii, zic. Soția ta te iubește mult.
- Da, dar îmi face…
- Ți le face ca să te sfințească, dar pe tine nu te duce mintea. Te mânii și, în loc să te sfințești, te pierzi.
Dacă avea, însă răbdare și smerenie, nu pierdea prilejurile de sfințire.
Răbdarea este mare lucru, o virtute mare. Hristos a zis: Dacă nu aveți răbdare, o să vă pierdeți sufletele; ca să le câștigați, trebuie să aveți răbdare (Cf. Luca 21, 19). Răbdarea este iubire, și fără iubire nu poți avea răbdare. Este însă și o problemă de credință. Într-adevăr, suntem necredincioși, căci nu știm cum le rânduiește Dumnezeu și ne scapă din necazuri și strâmtorări. Să o rugați pe Preacurata: „Stăpână, întoarce-mi întru bucurie plângerea mea, izbăvește-mă de robia celor ce mă războiesc neîncetat și mă învrednicește luminii neînserate.”
Părintele Porfirie

antoniap 13.01.2015 13:49:26

CELE 3 MODURI DE A SCAPA DIN VIITOAREA DICTATURA A ORDINII MONDIALE (MAI ALES PENTRU CEI CE REFUZA ACTELE BIOMETRICE SI CIPUL IMPLANTAT)
N Steinhardt – Jurnalul Fericirii
Soluția întîi: a lui Soljenițîn
în Primul cerc, Alexandru Isaievici o menționează pe scurt, revenind
asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag.
Ea constă, pentru oricine pășește peste pragul Securității sau altui organ
analog de anchetă, în a-și spune cu hotărîre: în clipa aceasta chiar mor. îi este permis a-și vorbi consolîndu-se: păcat de tinerețele ori vai de bătrînețele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărțile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur și ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort.
Dacă așa gîndește, neșovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi amenințat, șantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort nimic nu-1 mai sperie, îmbrobodi, atrage, atîța. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieșit din lume – după ce jindui, ce păstra sau redobîndi, pe ce își vinde sufletul, liniștea, onoarea. Nu mai există moneta în care să-i poată fi achitat prețul trădării. Se cere însă, firește, ca hotărîreă să fie fermă, definitivă. Te declari decedat, primești a te învoi morții, desființezi orice speranță. Te poți regreta, ca doamna d’Houdetot, poți regreta, însă această sinucidere morală și prin anticipație nu dă greș. Riscul unei cedări, al consimțirii la denunț, al unei recunoașteri fanteziste a pierit cu desăvirșire.
Soluția a doua: a lui Alexandru Zinoviev
Este cea găsită de unul din personajele cărții Înălțimile găunoase.
Personajul e un om tînăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluția stă în totala neadaplare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în regulă, nu e în cîmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale și o haimana. Trăiește de azi pe mîine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E îmbrăcat în zdrențe. Muncește pe apucate, uneori, cînd și dacă i se ivește prilejul. își petrece mai toată vremea în pușcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinărește. Pentru nimic în lume nu intră în sistem, nici măcar în cea mai
neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă. Nici măcar păzitor la porci nu se bagă, neurmînd pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de răspundere, sfîrșește porcar. NU, Zurbagiul s-a proiectat (în stil existențialist) odată pentru totdeauna dine de pripas, capră rîioasă, călugăr budist cerșetor, smintit, nebun pentru (întru) libertate. Un asemenea om, aflat în marginea societății, e și el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. îl pot oricînd închide, hărțui, disprețui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru totdeauna a consimțit a-și trăi viața conform exemplului și modelului unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate și-a tăcut un crez; se aseamănă unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tîlhar la drumul mare. E Ferrante Palia al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un iurodivîi laic, un drumeț neplictisit (iar Wotan coborînd pe-acest pămînt ce nume poată?
Der Wanderer), un jidov rătăcitor.
Și-i slobod la gură, vorbește de istov, dă glas celor mai primejdioase
anecdote, nu știe ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rostește adevăruri pe care ceilalți nu-și pot îngădui să le șoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula – și ea îndrăzneață a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă.
E liber, liber, liber.
Soluția a treia: a lui Winston Churchill și Vladirair Bukovski
Ea se rezumă: în prezența tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor,
urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoți
din ele pofta nebună de a trăi și de a lupta.
în martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf și
pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pîndește pe toți. Iar eu simt
că întineresc cu douăzeci de ani”.
Cu cît îți merge mai rău, cu cît sunt greutățile mai imense, cu cît ești mai
lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cît nu mai întrevezi vreo
nădejde probabilistică și rațională, cu cît cenușiul, întunerecul și vîscosul se
intensifică, se puhăvesc și se încolăcesc mai inextricabil, cu cît pericolul te
sfruntează mai direct, cu atît ești mai dornic de iuptă și cunoști un simțămînt
(crescînd) de inexplicabilă și covîrșitoare euforie.
Ești asaltat din toate părțile, cu forțe infinit mai tari ca ale tale: lupți. Te
înfrîng: le sfidezi. Ești pierdut: ataci. (Așa vorbea Churchill în 1940). Rîzi, îți ascuți dinții și cuțitul, întinerești. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi și tu, fie chiar infinit mai puțin. Nu numai că nu deznădăjduiești, că nu te declari învins și răpus, dar și guști din plin bucuria rezistenței, a împotrivirii și încerci o senzație de năvalnică, dementă voioșie.
Soluția aceasta, firește, presupune o tărie de caracter excepțională, o concepție militară a vieții, o formidabilă îndîrjire morală a trupului, o voință de oțel înnobilat și o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune și un duh sportiv: să-ți placă bătălia în sine – încăierarea – mai mult decît succesul.
E și ea salutară și absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe măsură ce ei te lovesc și-ți fac mai mult rău și-ți impun suferințe din ce în ce mai nedrepte și te încolțesc în locuri mai fără de ieșire, tu te veselești mai tare. tu te întărești, tu întinerești!
Cu soluția Churchill se identifică și soluția Vladimir Bukovski. Bukovski
povestește că atunci cînd a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, își va spune cititorul cărții sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranța, frica, emoția. Dar Bukovski
urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia așteptam să se facă ziuă, să fiu în fața lor, să le spun tot ce cred eu despre ei și să intru în ei ca un tanc.
Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.
Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoție. Ci de
nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz și de a intra in ei ca un tanc!
Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunțat ori scris vreodată în
lume. Și mă întreb – nu pretind că e așa cum spun eu, nu, cîtuși de puțin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzînd fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori și cel puțin cîteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spațiile, distanțele și sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci și catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aștri, comete, sateliți,
pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai știu eu ce, toate erele, toți eonii, toate timpurile și toate continuumurile spațio-temporale și toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat ființă și există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.
Concluzie
Tustrele soluții sunt certe și fără greș.
Altele pentru a ieși dintr-o situație-limită, dintr-un univers concentraționar,
din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă și panică, din orice cursă de șoareci, din orice coșmar fenomenal nu știu să existe. Numai acestea trei. însă oricare din ele e bună, suficientă și izbăvitoare.
Luați aminte: Soljenițîn, Zinoviev, Churchill, Bukovski. Moartea
consimțită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea și obrăznicia; vitejia
însoțită de o veselie turbată. Liberi sunteți să alegeți. Dar se cuvine să vă dați seama că – lumește, omenește vorbind – altă cale de a înfrunta cercul de fier – care-i în bună parte și de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasmă: frica) – e foarte îndoielnic să găsiți.
Veți protesta, poate, considerind că soluțiile subînțeleg o formă de viață
echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicînd riscul morții fizice în orice clipă. Asta așa este. Vă mirați? Pentru că nu l-ați citit pe Igor Safarevici, pentru că încă nu ați aflat că totalitarismul nu e atît închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cît mai ales manifestarea unei atracții pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viața, nu moartea.
Moartea, însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat.
Nicolue Niculescu’

cristiboss56 16.01.2015 22:29:10

Sfaturi duhovnicești ale Sfântului Serafim de Sarov
 
http://www.crestinortodox.ro/comunit...7047/80281.jpg

Amintește-ți mereu, ascultarea le întrece pe toate. Ea întrece postul și rugăciunea! Iar noi nu numai caănu trebuie să o refuzam, trebuie să alergăm în întâmpinarea ei! Noi trebuie să răbdam orice necaz care ar veni din partea fraților fără să ne tulburam și să cârtim.
Sufletul trebuie alimentat și hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cel mai mult noi ar trebui să practicăm lectura Noului Testment și a Psaltirii. Aceasta ar trebui făcută în picioare. Din această lectura vine iluminarea minții care este schimbată printr-o dumnezeiască schimbare.

Cel ce citește Sfânta Scriptură primește o căldură care în singurătate dă nastere la lacrimi, prin care omul este încălzit iar și iar, umplut de daruri duhovnicești, care dau o încântare minții și inimii dincolo de orice închipuire.

Mai presus de toate, aceasta trebuie facuta pentru a dobandi pacea sufletului: „Pace multa au cei ce iubesc legea Ta si nu se smintesc.” (Ps.118,165). Este foarte util sa citesti intrega Biblie intr-un mod inteligent. Caci numai prin acest exercitiu singur, pe langa alte bune lucrari, Domnul nu-l va lipsi pe om de mila Sa, ci va inmulti darul sau de intelegere.
Cei ce cu adevarat s-au hotarat sa slujeasca Domnului Dumnezeu trebuie sa se straduiasca a-si aminti mereu de Dumnezeu si sa rosteasca rugaciunea catre Iisus Hristos.
In biserica, atunci cand te rogi, e de folos sa stai cu ochii inchisi, cu o atentie concentrata si sa deschizi ochii doar cand te molesesti sau cand somnul iti da tarcoale si te face sa motai. Atunci ochii trebuie atintiti catre o icoana si catre lumina candelei ce arde dinaintea ei.
Nu trebuie sa ne asumam nevointe ascetice dincolo de puterile noastre, ci sa incercam sa ne facem trupul prieten credincios si vrednic de practicarea virtutilor. Trebuie sa mergem pe calea de mijloc. Trebuie sa fim intelegatori fata de neputintele si imperfectiunile noastre sufletesti si sa avem rabdare fata de defectele noastre, asa cum avem fata de defectele altora. Dar nu trebuie sa trandavim, ci trebuie sa ne silim spre imbunatatirea firii noastre.
In fiecare zi sa dormi negresit noaptea patru ore – de la zece seara pana la doua noaptea. Daca te simti slabit, poti sa dormi si in timpul zilei. Pastreaza aceasta regula permanent pana la sfarsitul vietii tale, fiindca este absolut necesara pentru odihna capului tau. Eu insumi din tinerete am pastrat-o cu rigurozitate. Noi cerem mereu bunului Dumnezeu odihna in timpul noptii si astfel nu vei deveni neputincios, ci sanatos si vesel.
http://www.crestinortodox.ro/comunit...7047/80264.jpg

Nu oricine isi poate impune siesi o regula severa de asceza in toate, sau sa se priveze pe sine de tot ceea ce n-ar face decat sa-i dezvaluie slabiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupeasca, sufletul slabeste si el. In special, vinerea si miercurea, si mai ales in timpul celor patru posturi, trebuie luata o masa o data pe zi, iar ingerul Domnului se va apropia de tine. La pranz mamanca suficient, la cina fii moderat.
Dar un trup care este epuizat de penitenta si de boala trebuie intarit printr-un somn moderat, hrana si bautura moderate indiferent de perioada de timp.
Cu orice pret, noi trebuie sa incercam a pastra pacea sufletului si sa nu ne tulburam la jignirile venite de la altii. Nimic nu este mai pretios decat pacea intru Hristos Domnul. Sfintii Parinti aveau mereu un duh de pace si, fiind binecuvantati cu harul lui Dumnezeu traiau mult.
Dobandeste pacea, si mii de oameni din jurul tau se vor mantui. Atunci cand un om se afla intr-o stare de pace a mintii, el poate de la sine sa le ofere celorlalti lumina necesara luminarii ratiunii. Aceasta pace, ca pe o comoara nepretuita, Domnul nostru Iisus Hristos a lasat-o drept mostenire ucenicilor Sai inainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea : „si pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa va pazeasca inimile si cugetele voastre intru Hristos Iisus” (Filip. 4,7) Introdu mintea inlauntrul inimii si dai de lucru acolo cu rugaciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreste si ea se afla intr-o stare de pace. Trebuie sa ne obisnuim sa tratam jignirile venite de la altii cu calm, ca si cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practica ne poate aduce pacea inimii si o poate face lacas al lui Dumnezeu insusi.
Daca nu se poate sa nu te tulburi, atunci, cel putin, e necesar sa incerci sa iti infranezi limba, dupa cuvantul psalmistului: „tulburatu-m-am si n-am grait” (Ps. 76, 4) Pentru a ne pastra pacea sufletului, este nevoie sa evitam cu orice pret a-i critica pe altii. In mod aparte, pentru a pastra pacea sufleteasca „trebuie evitata acedia” si sa te straduiesti a avea un duh vesel si nu trist. Trebuie sa incerci sa iesi din aceasta stare cat mai iute cu putinta. Atentie la duhul intristarii, caci aceasta da nastere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitatie, furie, invinuire, nemultumirea de propria soarta, ganduri de desfranare, schimbare permanenta a locului.
Uneori duhul cel rau al intristarii pune stapanire pe suflet si il lipseste de umilinta si bunatate fata de frati si da nastere la repulsie fata de orice conversatie. Atunci sufletul evita oamenii, crezand ca acestia se afla la originea tulburarii sale si nu intelege ca pricina tulburarii sale se afla intr-insul. Sufletul plin de intristare si parca scos din minti este incapabil sa accepte in pace sfaturile bune ce i se aduc sau sa raspunda cu umilinta la intrebarile ce i se pun.
Primul medicament cu ajutorul caruia omul isi afla in curand mangaiere sufleteasca este smerenia inimii, asa cum ne invata sfantul Isaac Sirul. Aceasta boala este tratata cu rugaciune, abtinere de la graire in desert, lucru de mana, dupa puterile fiecaruia, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si rabdare; caci el se naste din lasitate, trandavie si graire in desert.
Oricine a invins patimile a invins si deprimarea. Veselia nu e pacat. Ea alunga plictiseala; si din plictiseala vine intristarea (acedia) si nimic nu e mai rea ca aceasta. Ea aduce cu sine totul. A spune sau a face raul este pacat. Dar a spune un cuvant bun, prietenos sau plin de veselie, asa incat toata lumea sa se simta in buna dispozitie in prezenta lui Dumnezeu si nu intr-o stare de intristare, nu este deloc un pacat.
Daca nu suntem de acord cu gandurile rele sugerate de diavol, facem un lucru bun. In timpul acestor atacuri, trebuie sa te indrepti cu rugaciunea catre Domnul Dumnezeu, asa incat scanteia patimilor celor rele sa fie alungata de la bun inceput. Atunci flacara patimilor nu va mai creste.
Trupul este robul, sufletul este stapanul. Si de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi atunci cand trupul este slabit si extenuat de boli; caci in acest fel patimile slabesc si omul devine normal. Dar boala trupeasca in sine este ceva nascut din pricina patimilor. Inlatura pacatul si boala va pleca.

cristiboss56 17.01.2015 22:34:51

Prima oară, se simte apropierea lui Dumnezeu atunci când duhul începe să-și ceară drepturile prin mișcările fricii de Dumnezeu și ale conștiinței; iar atunci când și conștiința împreună cu libertatea înclină în această parte, Dumnezeu intră în comuniune cu omul și începe să locuiască în el. Din acel minut vor începe să se înduhovnicească și sufletul și trupul, și omul lăuntric și cel văzut, până ce Dumnezeu va deveni totul în toate în acel om, și el, înduhovnicindu-se, se va îndumnezei. Ce minunată îmbunătățire!, și cât de puțin și-o amintesc, o prețuiesc și o caută oamenii!...
Sfântul Teofan Zăvorâtul

cristiboss56 20.01.2015 00:41:50

Pe cel care n-a început rânduiala vieții duhovnicești nu-l zdruncină neumblarea după această rânduială, debandada lăuntrică – dar cine a început-o și se lasă apoi de ea are de suferit mari vătămări. Grăuntele cuprins de ger nu piere: puterea vieții se păstrează în el. Floarea degerată, însă, piere ori este vătămată, după cât de tare a înghețat. Așa și aici: pentru cel în care începătura vieții a început să se arate, este pierzător să o lepede.
După fiecare lepădare, puterile devin tot mai slabe, iar în cele din urmă se vlăguiesc de tot, rămân doar numele și rânduiala vieții dinafară, fără conținutul lăuntric corespunzător. Într-una din pildele sale, Mântuitorul spune că în casa necurată trăiește un singur drac, iar în cea curățită, dar părăsită din nepăsare, se întorc deja șapte draci.
Sfântul Teofan Zăvorâtul

cristiboss56 21.01.2015 21:02:43

O altă fată a venit la Părintele să ia binecuvântare să intre în mănăstire, iar Părintele i-a spus:
– Nu. Calea ta este să trăiești în lume și să crești copii. Nu toți se vor salva în mănăstire și nu toți vor muri din lume. Să trăiești cinstit și cu frica lui Dumnezeu, să te rogi la Maica Domnului și te va ajuta să te mântuiești.
Toate s-au îndeplinit întocmai. Ea s-a căsătorit și a avut un soț bun, dar a rămas văduvă de tânără. De atunci ea neîncetat se roagă la bunul Dumnezeu și Maica Domnului să o învrednicească să trăiască binecuvântat, în curățenie și pace.
(Sfântul Lavrentie de la Cernigov, Viața, învățăturile și minunile făcute de Dumnezeu prin acest mare Părinte, Editura Credința strămoșească, 2003, p. 36)

cristiboss56 29.01.2015 18:15:58

Și trebuie să ne amintim, iată, că unicul mijloc de a-l renaște pe om, unicul mijloc de a-i da omului posibilitatea de a înflori deplin este a-l iubi – a-l iubi nu pentru virtuțile lui, ci în pofida faptului că el este imperfect, a-l iubi pur și simplu pentru că este om și pentru că omul este ca atare atât de măreț și minunat. În asta putem crede întotdeauna. Noi nu putem vedea asta întotdeauna – doar ochii dragostei ne pot îngădui s-o zărim. Omul poate fi privit cu ochi nepăsători, și atunci nu vedem nimic, ci băgăm de seamă doar manifestările exterioare, trăsăturile feței, apreciem omul la fel cum apreciem toate celelalte: un câine, un cal sau un obiect pe care vrem să îl cumpărăm.
Trebuie să ne deprindem a privi omul așa cum este el în adâncul adâncului său, în însăși esența sa, și să ne raportăm la el în mod corespunzător. Așa Se raportează la noi Dumnezeu.
Dumnezeu nu ne iubește pentru că suntem buni, Dumnezeu este milostiv față de noi nu pentru că merităm milă sau dragoste: El pur și simplu ne iubește.
(Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2009, pp. 83-84)

cristiboss56 29.01.2015 19:52:49

Adevărata credință este un permanent dialog cu îndoiala
 
O formă de moarte pe care o înfruntăm cu toții, într-o bună zi, este experiența părăsirii. De exemplu, atunci când solicităm un loc de muncă și suntem respinși – atâția tineri absolvenți trec astăzi prin această „moarte”! Sau când suntem respinși în dragoste. Cu adevărat moare ceva în noi, când descoperim că iubirea noastră rămâne fără răspuns și că altcineva este alesul sau aleasa. Și totuși, chiar și acest fel de moarte poate fi izvorul unei noi vieți. Pentru mulți tineri, deziluzia în dragoste este începutul maturizării, inițierea în viața adultă. Apoi, doliul: pierderea unei ființe dragi e o moarte resimțită și de inima celui rămas. Avem impresia că o parte din noi înșine nu mai este, că ni s-a amputat un membru. Dar și doliul, când este înfruntat și acceptat lăuntric, ne face, pe fiecare dintre noi, mai vii ca înainte.
Pentru mulți credincioși, moartea credinței – pierderea (cel puțin aparentă) a certitudinilor celor mai profunde legate de Dumnezeu și sensul existenței – este aproape la fel de traumatizantă ca pierderea unui prieten sau a tovarășului de viață. Dar și aceasta este o experiență de moarte-viață prin care trebuie să trecem pentru maturizarea credinței. Adevărata credință este un permanent dialog cu îndoiala. Dumnezeu depășește în mod absolut tot ceea ce putem noi spune despre El. Conceptele noastre intelectuale sunt idoli pe care trebuie să-i zdrobim. Ca să fie pe deplin vie, credința noastră trebuie să moară mereu.


Episcop Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică, Editura Christiana

cristiboss56 29.01.2015 23:48:00

Adu-ți aminte de căderea celor puternici, ca să fii smerit în virtuțile tale. Adu-ți aminte căderile celor de demult, și de pocăința lor, precum și de cinstea și de înălțarea, de care s-a învrednicit după aceea, ca să ai îndrăzneală în pocăința ta. Prigonește-te pe tine însuți, și prigonit va fi vrăjmașul din apropierea ta. Fă pace înlăuntrul tău, și vei fi în pace cu cerul și cu pământul. Silește-te să intri în cămara cea dinlăuntrul tău, și vei vedea cămara cea din ceruri că aceasta și aceea, tot una este. Și intrând într-una, o vezi și pe cealaltă. Scara aceea către împărăție este înlăuntrul tău, ascunsă în suflet. Adâncește-te în tine, ieșind din păcat, și acolo vei afla treptele, pe care să te sui.
Scriptura nu ne-a spus lămurit, cum e viața viitoare. Dar cum putem simți desfătarea ei, fără de mutarea cea firească și de ieșirea din lumea aceasta? Cu ușurință ne arată aceasta în cuvinte dorite și slăvite, și ni le lămurește în cuvinte plăcute nouă și cinstite, ca să stârnească în noi setea după ele, spunând: „Ceea ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit...” și celelalte (1 Cor. 2,8). Scriptura ne vestește prin acestea, că bunătățile ce vor fi, sunt necuprinse și nu se aseamănă (nu au asemănare) cu nici un lucru de pe pământ (de aici).
Sfântul Isaac Sirul

cristiboss56 30.01.2015 22:26:33

Toate lucrurile ține-le la oarecare distanță, numai sufletul apropie-l cât mai mult de Dumnezeu.
Dacă torni apă peste foc, nu vei mai avea nici apă, nici foc.
Dacă dorești averea altuia, o vei urî pe a ta și pe amândouă le vei pierde.
Dacă te apropii tot așa de mult de servitoare cât de soție, nu vei avea nici servitoare, nici soție.
Dacă bei adesea pentru sănătatea altuia, vei o pierde și pe a ta.
Dacă numeri mereu banii altuia, tot mai puțini vei avea tu. Dacă numeri mereu păcatele altora, ale tale se vor înmulți.
Dacă gonești și ajungi vulpea, vei întoarce cocoșul; însă dacă gonești și ajungi ursul, nu ești sigur că te vei întoarce și tu.


Sfântul Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine și rău

cristiboss56 31.01.2015 23:46:14

Frica de Dumnezeu și frica „lumească” nu sunt două atitudini deosebite prin natura lor, ci sunt una și aceeași atitudine fundamentală a omului, însă îndreptată spre țeluri diferite. Acest lucru iese limpede din învățătura Sfinților Părinți, care arată cum una o exclude pe cealaltă: dacă ți-e teamă de ceva din lume înseamnă că nu ți-e frică de Dumnezeu; și, dimpotrivă, cel care se teme de Dumnezeu n-are frică de nimic: „Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta se teme și de umbra lui”, scrie, de pildă, Sfântul Ioan Scărarul. De aceea, Sfinții Părinți spun că teama ca patimă este înlesnită de „lipsa de rob a sufletului”, la care ajunge omul când nu are Duhul cel dumnezeiesc sălășluit în sufletul său: „…m-am temut, căci sunt gol”, spune Adam după ce a călcat porunca (Fac. 3, 10).


Jean Claude-Larchet

cristiboss56 01.02.2015 23:54:34

Când călătorul se întoarce în patria și casa sa, atunci cei ai casei, vecinii și prietenii lui se bucură și îi urează bun venit. Tot așa, atunci când creștinul, încheindu-și peregrinarea în această lume, ajunge în Patria cerească, se bucură de el toți îngerii și toți sfinții - locuitorii cerești. Călătorul, sosind în patria și casa sa, petrece aici în siguranță și se liniștește. Tot așa și creștinul, ajungând în Patria cerească, se liniștește, petrece în siguranță, nu se mai teme de nimic, se bucură și se veselește întru fericirea desăvârșită.
De aici, înțelege creștine, că:
1) Viața noastră în această lume nu este nimic altceva decât pribegie, după cum spune Domnul: „Iar voi sunteți străini și venetici înaintea Mea” (Lev. 25: 23).
2) Patria noastră cea cerească nu este aici, ci în ceruri și pentru ea am fost creați, înnoiți prin Botez și chemați prin cuvântul dumnezeiesc.
3) Nu ni se cuvine nouă, celor chemați către bunătățile cerești, să căutăm cele pământești și să ne alipim de ele, în afară de cele absolut necesare, precum: hrana, îmbrăcămintea, casa și celelalte.
4) Creștinul care trăiește în această lume nu își dorește nimic altceva decât viața veșnică, „căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6: 21).
5) Cine vrea să se mântuiască, acela trebuie să-și dezlipească inima de cele lumești.
6) Celui ce caută în această viață cum să se îmbogățească și să dobândească slavă, aceluia lumea, iar nu cerul îi este patrie și așa rătăcește, iar în ziua morții sale va înțelege aceasta.
Sfântul Tihon din Zadonsk

cristiboss56 03.02.2015 06:00:54

Îmi spui că nu mai ai râvna pe care ai avut-o la început. Râvnă ai avut, dar era una trufașă, iată de ce s-a răcit. Ceea ce făceai atunci de bună voie și cu ușurință faci acum silită și împovărată și, văzând în aceasta neputința ta, te smerești fără voie, ceea ce e cu mult mai plăcut lui Dumnezeu, chiar dacă tu nu observi asta. Așa se lucrează mântuirea noastră; nu putem înțelege că nu prin nevoințe și virtuți înalte – în care gândim să ne punem nădejdea –, ci prin inima înfrântă și smerită și prin cunoștința sărăciei noastre. Când vom avea această așezare, atunci și virtuțile vor fi statornice, întărite prin smerenie. Ai avut râvnă spre nevoințe, rugăciuni, post și altele, dar nu te-ai gândit oare că întunericul patimilor acoperă inima ta de la Soarele Dreptății? Trebuie să ducem luptă cu patimile: iubirea de sine, iubirea de mărire, pentru că de la acestea mulțime de patimi se ridică asupra noastră. (Sfântul Cuvios Macarie de la Optina)

cristiboss56 03.02.2015 20:05:05

Dragostea este o așezare a sufletului întru care nu se cinstește nimic mai mult, din cele ce sunt, decât cunoștința lui Dumnezeu. Dar e cu neputință să deprindă această dragoste desăvârșită cel ce e împătimit față de ceva din cele pământești.
Dragostea se naște din nepătimire; iar nepătimirea, din nădejdea în Dumnezeu și nădejdea din răbdare și îndelungă-răbdare; pe acestea le naște înfrânarea cea atot-cuprinzătoare; înfrânarea se naște din frica lui Dumnezeu, iar frica, din credința cea întru Domnul.
Cel ce crede în Domnul se teme de muncile iadului; iar cel ce se teme de munci, se înfrânează de la patimi; rabdă necazurile și cine rabdă necazurile va avea nădejdea în Dumnezeu, cea care desface mintea de toată împătimirea pământească și, despărțindu-se de aceasta, mintea va dobândi dragostea cea către Dumnezeu.


Sfântul Maxim Mărturisitorul,

cristiboss56 05.02.2015 17:57:49

Și ce este inima plină de milă? Și a zis: „Arderea inimii pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru diavoli și pentru toată făptura. În acest caz, gândul la acestea și vederea lor fac să curgă din ochi șiroaie de lacrimi. Din mila multă și apăsătoare ce stăpânește inima, și din stăruință, inima se micșorează și nu mai poate răbda sau auzi, sau vedea vreo vătămare, sau vreo întristare cât de mică, ivită în vreo zidire. Și pentru aceasta aduce rugăciune cu lacrimi în tot ceasul, și pentru cele necuvântătoare, și pentru dușmanii adevărului, și pentru cei ce-l vatămă pe el, ca să fie păziți și iertați; la fel și pentru firea celor ce se târăsc pe pământ. O face aceasta din multa milostivire ce se mișcă în inima lui fără măsură, după asemănarea lui Dumnezeu.
Sfântul Cuvios Isaac Sirul

cristiboss56 06.02.2015 20:13:27

Îmi scrii că rostești rugăciunea mult timp cu voce tare. Dar simți nevoia să te interiorizezi, să închizi gura și să rostești rugăciunea cu mintea. Acesta este semn că ai sporit puțin. Când rostim rugăciunea mult timp cu gura, silindu-ne să înțelegem cele rostite, încet-încet rugăciunea intră în inimă, vine această interiorizare, iar gura nu mai poate rosti rugă*ciunea. Atunci ne silim mintea să nu se împrăștie, ne ținem respirația atât cât putem și rostim rugăciunea cât se poate mai curat. Când vei ajunge la rugăciunea curată și vei dobândi acele lacrimi dulci care izvorăsc din ea, atunci îți voi spune și altele.
Dar ia aminte și la aceasta: o interiorizare falsă îți poate aduce și ispititorul. Uneori începem să spunem rugăciunea cu gura. Deodată vine satana și ne astupă gura ca și cu o piatră. Tu crezi că este interiorizare, încerci să te rogi lăuntric, dar nimic. Mintea se răspândește în toate părțile. Aceasta este o cursă ca să-ți astupe gura. Dacă vezi că nu poți să-ți aduni mintea, atunci silește-te pe tine să-ți destupi gura.
Eu am pătimit aceasta o dată pe când eram înce*pător, în timp ce rosteam necontenit „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, vrăjmașul mi-a astupat gura. Am încercat să-mi adun puțin mintea, dar pentru că atunci lucram și mă răspândeam, rugăciunea se făcea cu întreruperi. Când i-am mărturisit aceasta starețu*lui, el mi-a spus: „Silește-te pe tine însuți să rostești necontenit rugăciunea cu gura!” După puțină stăru*ință, gura, ca un motoraș, a început să rostească mereu rugăciunea. După o vreme am simțit în gură o dulceață foarte mare, de parcă aș fi mâncat ciocolată. Toată ziua rosteam rugăciunea cu gura și lucram, dar nu simțeam nici foame, nici sete, pentru că mă hrăneam cu această dulceață. Cu cât aude urechea mai des rugăciunea, atunci când lucrezi în timpul zilei, cu atât mai ușor noaptea rugăciunea curge, iar mintea se adună mai ușor.
Monahul Iosif Dionisiatul

cristiboss56 06.02.2015 23:50:13

Apa tulbure nu poate oglindi un chip. Nici Eva nu-L mai poate vedea pe Dumnezeu în oglinda întunecată a sufletului său. Se uită la pomul cunoștinței binelui și răului. Se uită și în sufletu-i tulbure: nu-L mai vede pe Dumnezeu. Dumnezeu a lăsat-o singură. Pe Dumnezeu și pe diavol nu-i poți cuprinde în una și aceeași privire! În cine să-și mai afle Eva un reazem acum? Nu-l mai are decât pe Satana. Nu mai are decât ochi trupești. Se uită cu ochii aceștia și vede: fructul oprit e bun la mâncare, e frumos la vedere, mai dă și știință! Vai, însă! Dă nu numai cunoștința binelui, ci și a răului. Iar amestecul de bine cu rău dă naștere numai la rău, nu și la bine.
În locul iubirii, viața Evei se umple acum de trei dorințe: dorința trupului, dorința de stăpânire și dorința de iscodire. L-a pierdut pe Dumnezeu și acum caută să se sprijine de lucruri. Lipsa lui Dumnezeu i-a lăsat însă în suflet un gol pe care nu-l poate umple nici cu lumea întreagă, de-ar fi a sa.
Sfântul Episcop Nicolae Velimirovici

cristiboss56 09.02.2015 22:41:54

În ceea ce privește sfintele slujbe ale Bisericii noastre, ele nu sunt disprețuite de cei care le înlocuiesc cu rugăciunea minții. Sfintele slujbe sunt scrise cu insuflare a Sfântului Duh. În ele poți afla înțelepciune, dogmele credinței noastre. Prin ele se slavoslovește Dumnezeu. Este o grădină a desfătării duhovnicești. Dar, din nefericire, această grădină, pentru cei mai mulți, este încuiată.
Este bine să fim iubitori de slujbe, dar să nu mergem la biserică numai din obișnuință. Adică să nu ne placă numai să citim, să cântăm și să petrecem în chip plăcut câteva ore, ci să căutăm să înțelegem și să ne desfătăm de noimele dumnezeiești. Altfel, vom auzi și noi: €žOare înțelegi cele ce citești?€ (Faptele Sfint›ilor Apostoli 8, 26-32).
Dumnezeu l-a trimis pe Filip la etiopian pentru a-i tâlcui scripturile, dar nouă ne trimite pe Însuși Preasfântul Duh, atunci când mintea este curățată cu rugăciunea neîncetată.
Odată a venit la Burazeri un monah foarte evlavios și mi-a spus:
- Gheronda, eu nu sunt împotriva rugăciunii, dar nu sunt de acord cu Sfinția Voastră, pentru că dați mai multă însemnătate rugăciunii minții și neglijați cele mai multe slujbe.
- Dar cine t›i-a spus că noi dispret›uim sfintele slujbe?
- Ei, dacă nu, cel puțin le scurtați. La mănăstirea noastră, noi facem de la șase până la opt ore de slujbă în comun, în afară de duminici, sărbători, privegheri și altele, în care îl slăvim pe Dumnezeu.
- Bine ai spus, slăvire a lui Dumnezeu. Însă, vreau să-mi răspunzi cu sinceritate. Atunci când stai în biserică, înțelegi ce se citește și se cântă, sau mintea ta cutreieră încoace și încolo?
- Ei, ca să fiu sincer, de multe ori mintea mea cutreieră în alte părți.
Atunci, i-am spus glumind:
- Așadar, și tu ești dintre cei despre care spune proorocul: €žAcest popor Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine€ (Matei 15, 8). Vrei să-ți spun cum facem noi slujbele? Mai întâi priveghem la chilii rostind rugăciunea, ca să ni se lumineze mintea. Apoi deschidem penticostarul, mineiul și citim din ele. Simți atâta dulceață duhovnicească, atâta bucurie și umilință, încât inima ți se încălzește de iubirea dumnezeiască și, lăsând cartea, te arunci cu fața la pământ și plângi necontenit. Acum, când m-am încurcat cu obște și multă răspândire, nu mai am acele trăiri pe care le aveam în fiecare zi, atunci când eram singur. Eu nu știu carte prea multă, deoarece am făcut numai patru clase. Dar, atunci când ți se deschide mintea, textele din cărțile scrise în greaca veche le înțelegi mai bine decât profesorii. Încearcă și tu să te încălzești mai întâi cu rugăciunea și după aceea vei vedea diferența. Aceasta am văzut-o la mulți călugări pe care îi mărturisesc.
Monahul Iosif Dionisiatul

cristiboss56 11.02.2015 00:07:02

Îndreptarea noastră trebuie să pornească de aici, de la inimă. Până nu îndreptăm acest izvor, totul este în zadar. Fântâna otrăvită o poți vindeca coborându-te la izvorul ei și vindecând izvorul ei.
Repararea țevilor n-ajută nimic. A căuta să te îndrepți și să te mântuiești fără îndreptarea inimii ar însemna ca și când ai aștepta tămăduirea unei fântâni otrăvite de la repararea țevilor.
Până când înlăuntrul nostru nu €žse zidește” o €žinimă nou〝 și curată, toată mântuirea noastră este o spoială, o casă zidită pe nisip. Iisus Mântuitorul mustra pe iudei tocmai pentru această spoială, pentru lipsa €žinimii curate€, lipsa duhului.
Preot Iosif Trifa

cristiboss56 16.02.2015 00:55:14

Despre spovedanie si povatuire duhovniceasca
 
1. Aceasta spovedanie a ta i-a oferit sufletului meu multa bucurie, deoarece Dumnezeu si ingerii, care o asteptau, s-au bucurat.Ai reusit sa-l rusinezi pe diavolul care se bucura mult atunci cand cineva isi ascunde gandurile de parintele sau duhovnicesc.Cand un sarpe isi paraseste vizuina, el fuge sa se ascunda undeva deoarece simte ca ar putea fi lovit - acelasi lucru se intampla cu un gand diabolic, care este ca un sarpe veninos.Cand un astfel de gand iese din gura unui om, el se imprastie si dispare, deoarece marturisirea inseamna smerenie si intrucat satana nu poate nici macar suporta mireasma smereniei, cum ar mai putea el ramane dupa o marturisire sincera si smerita ? Copilul meu, iti urez sa pui inceput bun si un progres atent.Nu te rusina de mine.Spune-mi orice, chiar daca ai vreun gand rau impotriva mea , deoarece am experienta relativ la influientele demonice si stiu cum diavolul il lupta pe om.Copiii duhovnicesti au inimi simple si daca le vin gandurile rele, aceasta se datoreaza rautatii demonului si eului fiecaruia in parte , caruia ii este ingaduit sa cada si sa aiba astfel de ganduri impotriva Batranului sau, asa incat fiul duhovnicesc sa poata fi smerit si mai mult.De aceea, nu-ti face griji.Eu ma voi bucura mereu cand tu imi vorbesti liber si sincer, caci fara o marturisire sincera, nu exista progres duhovnicesc.



2. Copilul meu, sa nu-ti faci griji.Eu ti-am luat povara.Te rog numai sa fii in pace.Cuvintele tale pot fi doar pe hartie, dar simt forta, sensul si esenta a ceea ce scrii;intru in duhul cuvintelor tale.Te rog sa fii pe pace de acum incolo.Ti se iarta totul prin marturisirea facuta.Satana ti-a dibacit caracterul si te tulbura, dar fara ca ceva serios sa fi aparut.Tot ceea ce scrii (adica gandurile care te framanta) reprezinta un siretlic al celui rau ca sa te aduca la deznadejde, sa fii tulburat s.a.m.d.Arunca tot ceea ce ti s-a intamplat in adancurile marii.Traseaza-ti noi cai in viata ta.Daca continui sa gandesti in acelasi mod, sa stii ca vei ajunge sa te faci de rasul demonilor.Te rog, asculta-ma doar.Dupa spovedania ta totul a fost iertat, deci cele rele sa spele(duca-se pe pustii).Nu mai zgaria o rana care te-a facut sa suferi atat de mult.Nu te lasa inselat de gandul ca este vina ta.Daca nu l-ai fi dus la medici etc. atunci pe buna dreptate ca te-ar fi luptat astfel de ganduri.In vreme ce, dupa cum se prezinta lucrurile acum, tu ti-ai facut datoria.Dumnezeu a vrut sa-l ia dupa cum numai voia si intelepciunea Sa cea nesfarsita le poate sti, in vreme ce tu crezi ca l-ai ucis!Fii atent cu acest gand, ori altfel se poate ascunde in inima ta.Este un viclesug al diavolului ca sa te raneasca, numai cum el stie.



Acest viclean raufacator a prabusit in adancurile iadului nenumarate multimi de oameni prin deznadejde.Cand se intampla ceva si diavolul vede ca omul e necajit de acest lucru, viclesugul lui este sa inmulteasca presupuse ganduri legitime pentru a-l conduce pe bietul om spre o mare furtuna si pentru a-l ineca (dupa proverbul, vulpea indrageste incaierarea).Si cand furtuna trece, el vede ca a fost in pericol de a se scufunda doar intr-o lingura de apa.



3. Smereste-te, iar de acum incolo spovedeste-te, deoarece spovedania contine cea mai sfanta smerenie, fara de care nimeni nu poate fi mantuit.Diavolul se bucura nespus cand reuseste sa-l faca pe om sa-si ascunda gandurile diabolice.In acest fel el isi implineste scopul sau premeditat, de distrugere a sufletului.



4. Ti-am scris despre constiinta faptul ca trebuie sa fim cu grija ca nu cumva sa facem ceva care s-o faca sa ne condamne sau sa ne reproseze ceva.Tine minte ca Dumnezeu vede totul si ca nimic nu ramane ascuns de ochii Sai.Deci, cum as putea spune minciuni dinaintea Domnului ?Nu stii ca minciunile sunt de la diavolul si ca prin nepurtarea de grija, acest lucru devine o practica si apoi un obicei, iar mai apoi o patima si nu stii ca mincinosii nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu ?(Apoc. 21, 8).Teme-te de Dumnezeu.El nu Se multumeste cu ofrande materiale atunci cand noi neglijam atentia necesara omului nostru launtric.Dar e nevoie sa le facem pe acestea si pe acelea sa nu le lasam (Matei 23, 23).Fii atent la propria-ti constiinta, caci noi nu stim ceasul mortii noastre.Iar daca noi nu ne platim toate datoriile creditorului nostru (adica propriei noastre constiinte), el ne va acuza cu vehementa, fara retinere.Atunci - vai! - gura noastra va ramane tacuta, fara sa aiba vreun raspuns de dat.



5. In fiecare noapte, sa-ti revizuiesti modul in care ti-ai petrecut ziua, iar dimineata sa-ti faci o trecere in revista a felului in care ti-ai petrecut noaptea, asa incat sa stii felul in care lucreaza sufletul tau.Daca observi o pierdere, incearca s-o recastigi prin grija si tarie sufleteasca.Daca vezi un castig, da-I slava lui Dumnezeu, Cel ce te ajuta in mod invizibil.Nu lasa constiinta sa te intepe prea mult timp, ci repede da-i ceea ce vrea, ca nu cumva sa te aduca dinaintea judecatorului si acesta sa te arunce in temnita.(Matei 5, 25).Vrea constiinta ta sa te atentioneze asupra pravilei de rugaciune pentru a redobandi rugaciunea ?Da-i aceste lucruri si ai sa observi ca vei fi eliberat de povara de a merge dinaintea judecatorului.Sa nu slabesti glasul mantuitor al propriei tale constiinte, trecandu-l cu vederea, deoarece mai tarziu il vei regreta si nu-ti va mai fi de folos.



6. Fii atent ca sa te porti cu sinceritate in faptele precum si in vorbele tale si, mai ales, la spovedanie.Caci Dumnezeu ne cerceteaza inimile si rarunchii (Ps.7, 9) si nimic nu ramane ascuns ochilor Sai neadormiti.



Teme-te de Dumnezeu; Dumnezeu nu Se lasa batjocorit (Gal.6, 7);El nu poate fi inselat.El pedepseste cu severitate atunci cand nu vede sinceritate;deci, fii atent.Atunci cand esti neascultator si comiti un pacat ascuns, neutralizeaza-l prin a-l spune sincer la marturisire.Nu-i permite eului tau sa te biruie si sa te faca sa ascunzi adevarul, ramanand neindreptat si patimas.Indrepteaza totul acum daca vrei sa vezi zilele cele bune ale nepatimirii si ale pacii.



Culese din scrisorile si omiliile Avvei Efrem

cristiboss56 16.02.2015 19:35:31

Despre amintirea mortii, iadului si a Judecatii de apoi - Avva Efrem Athonitul
 
1. Cu cat imbatranesc, cu atat inteleg mai mult nestatornicia si desartaciunea lucrurilor pamantesti.O, de ce na tulburam in desert ?Viata ne este scurta - praf, cenusa si vis - si intr-o clipita vom gusta stricaciunea si nestatornicia.Astazi ai sanatate, iar maine o pierzi;azi razi, iar maine esti innegurat.Acum ochii varsa lacrimi dintr-o revarsare de bucurie, dar curand ei vor varsa lacrimi de durere si necaz;astazi economia e stabila, iar maine apare dezechilibrul;azi primesti vesti bune;iar dupa putina vreme apar cele rele.In van ne tulburam;viata este umbra si vis.Unde ne sunt parintii, rudele, bunicii ?Mormantul i-a primit pe toti;toti au putrezit si au fost mancati de viermi.Mormantul si putreziciunea ne asteapta si pe noi !.



Ah,ah, moarte - amara amintirea ta !Hristosul nostru ne-a dat puterea sa devenim fii ai lui Dumnezeu(Ioan 1, 12) prin a ne inarma cu atatea arme dumnezeiesti pentru a lupta impotriva vrajmasului nostru neobosit.Dar noi - si mai presus de toti, eu insumi - devenim prizonieri ai vrajmasului nostru prin neglijarea armelor pe care Hristos ni le-a daruit, si pe cat ne apropiem de moarte tremuram in agonie si incercam prin toate mijloacele sa ne prelungim viata, caci sufletul se teme sa paraseasca trupul.De ce se teme ?De ce nu prinde curaj ca un copil al lui Dumnezeu ?Se duce probabil la un imparat strain ?Dar imparatul este Creatorul sau, Mantuitorul sau, Care Si-a varsat sangele pentru a ne rascumpara sufletul de la vrajmasul sau.De ce se teme el atunci si ii lipseste curajul ?Moartea este inerent rece."Intristat este sufletul Meu pana la moarte".(Mt.26, 38), a spus Iisus.Da, moartea este rece prin firea ei.Dar, din pacate, cea mai mare parte din teama vine de la constiinta:constiinta nu asigura sufletul ca a trait cum se cuvine;n-a facut ordine in sine; nu si-a curatit hainele de nunta, si, astfel, ii este rusine sa se prezinte dinaintea Imparatului, gandindu-se la verdictul ce se va lua: da sau nu ?Voi fi eu mantuit sau nu ?Daca, totusi, sufletul pleaca fara a se fi spovedit si fara sa se fi cait complet, atunci vai - aceasta este ziua cea mai rea la care face aluzie proorocul Ieremia(Ier.17, 17)



Sa ne rugam Sfantului nostru Dumnezeu sa ne scape de aceasta prin a ne darui completa pocainta, fapte vrednice de pocainta, fapte de mila si dragoste si un duh de pocainta cu adevarata umilinta, asa incat dreptul Judecator sa ne fie milostiv, asa incat atunci cand ceasul de temut al mortii va sosi, sufletul va afla curaj in mila lui Dumnezeu si va spune:"Ma incred in Dumnezeu, ca El se va milostivi de umilinta mea".Amin;asa sa fie.



2. Anii trec si se duc, si zi de zi fiecare dintre noi se apropie din ce in ce mai mult de sfarsitul vietii sale.Pretiosul nostru timp se scurge si dispare dinaintea ochilor nostri; fara sa intelegem, desigur, ce ne scapa neobservat.Caci daca copilasul ar sti valoarea aurului, el n-ar prefera sa aiba o bomboana ieftina in loc.Nu este acest lucru valabil si pentru oameni, si mai presus de orice pentru mine ?Cand Domnul nostru va veni la vremea sorocita pentru a judeca lumea, cand cerurile se vor desfasura ca o bucata de hartie, iar pamantul, care a fost complet intinat de cei ce-l locuiesc, va fi reinnoit;cand soarele, luna si stelele vor cadea ca frunzele de toamna;cand trambita va rasuna in intreaga omenire, iar oasele cele uscate si imprastiate vor fi adunate si refacute, iar carnea si viata vor veni asupra lor(Iez.37, 1-14);cand cetele ingeresti se vor aduna in imensitatea cerului spre slava infricosatului Judecator Ce va sa vina;cand norisorii se vor inalta din infinita masa de oameni inviati si vor lua cu ei pe cei sfinti si mantuiti pentru a-L intampina pe Domnul in vazduh - atunci cei ce au ramas jos si vor vedea toate aceste lucruri, vor plange cu amar si isi vor bate pieptul cu deznadejde, gandindu-se ca si-au risipit pretiosul lor timp de aici in placeri, betie, in strangerea avutiilor, in fapte rele, in zgarcenie si in toate pacatele, care acum ii osandesc la aceasta prea vrednica de mila si de plans stare a lor.Nu vor cauta ei cu dor sa mai capete putin timp pentru a alerga la saraci, bolnavi si la orice om necajit, asa incat sa poata auzi si ei dulcele glas al Domnului spunandu-le :"Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii.Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc...gol am fost si M-ati imbracat...etc. ?"(Mt. 25, 34, 36).Candva, in viata lor, au auzit aceste lucruri.Oricum, in iad, nu este pocainta.Din acest motiv, cea mai grozava deznadejde ii va cuprine.Ei vor cauta moartea;ei vor avea dorinta arzatoare fata de ea pentru a-i scapa din nemarginitele lor suferinte, dar, din pacate, nu o vor afla, caci totul se va fi preschimbat deja in nemurire!(Toate acestea sunt valabile si pentru mine...)



Inalta-ti mintea catre infricosatorul scaun de judecata al lui Hristos.Cum ne vom apara in ziua judecatii atunci cand faptele noastre vor fi cantarite ?Ce inspaimantatoare este clipa in care sufletul asteapta plin de teama sa auda hotararea cu privire la locul unde va fi trimis sa vietuiasca vesnic !Cuvantul "vesnicie"este inspaimantator!Pentru a intelege partial ce inseamna vesnicia, va voi da un exemplu.Inchipuiti-va ca intregul pamant este o bucata mare de granit si la fiecare o mie de ani vine o pasare sa-si ascuta ciocul de aceasta stanca.Cand e tocita intreaga stanca de catre pasarea care-si ascute ciocul, atunci vom avea o vaga notiune a ceea ce inseamna vesnicia - si nu ca am inteles cu adevarat vesnicia, nemurirea sau viata fara de sfarsit !Asadar, aceasta viata a noastra aici. pe pamant ne hotaraste vesnicia, ca si cum ai arunca moneda:raiul sau iadul !De aceea, cata atentie trebuie sa avem !



Ai fost rabdator atatia ani, iar ei au trecut ca un vis.Dar chiar de am trai o mie de ani, ei ar trece tot ca un vis.Oh, cata nimicnicie in tot ce apartine acestei lumi de aici !Fiecare viata e urmata de moarte.Moartea inseamna trecerea omului din aceasta lume in cealalta - cea care este nemuritoare si vesnica.Nu conteaza daca cineva isi pierde aceasta viata de aici.



Intr-un fel sau altul, noi toti vom muri intr-o buna zi oricum.Lucrul cel important este sa nu pierdem viata noastra vesnica, viata cea fara de sfarsit.Viata fara de sfarsit in iad - oh, ce lucru ingrozitor!Doamne, salveaza-ne de asa ceva si ne mantuieste pe noi, pe toti.



Cand Dumnezeu aduce ziua cea noua, sa ne gandim ca este ultima noastra zi si ca atunci cand soarele apune noi vom pleca la scaunul de judecata al lui Hristos.Cum ar trebui sa ne petrecem ultima zi ?In tacere, rugaciune, ascultare, lacrimi si pocainta, rugandu-L pe Dumnezeu sa ne fie milostiv !



La fel noaptea, ar trebui sa ne gandim ca e ultima noastra noapte si ca patul nostru va fi mormantul nostru !Fiecare dintre noi ar trebui sa gandeasca:"Ah, cum voi trece prin vamile vazduhului ?Ma intreb daca voi trece prin ele ?Cine stie care din ele ma vor opri ?Cum voi privi eu chipul inspaimantator al dreptului Judecator ?Cum voi asculta eu oare glasul sau grozav de repros ?Cata groaza ma va cuprinde pana cand voi auzi hotararea vesnica a locului meu de vecie !Si oare ce va fi cu mine daca voi fi trimis in iad - si chiar asa, pe buna dreptateVoi da ticalosul meu suflet !Cum voi rabda oare la osanda cea din intuneric cu demonii, in murdarie, fara de lumina si fara vreo mangaiere - doar privelistea demonilor si nimic altceva !" ar trebui sa ne gandim la acestea si la multe altele in fiecare zi si noapte, traindu-le ca si cum va sosi telegrama din cartierul general al lui Dumnezeu, din capitala Ierusalimului celui de sus.



Fii cu grija, copilul meu;sa nu lasi sa treaca timpul fara roade si fara vreun progres in sufletul tau, caci moartea vine ca un hot.



Vai de noi daca ne gaseste intr-o stare de lene si trandavie - atunci muntii si dealurile vor trebui sa planga peste noi;atunci vom fi aflati goi de fapte bune, si iadul ne va pastori pururea !



Copilul meu, de ce sa suferim un astfel de naufragiu teribil, cand noi putem, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa-l evitam si sa ne salvam in portul mantuirii Imparatiei lui Dumnezeu !



Stiu ca trebuie sa luptam cu vrajmasii teribili si ca truda noastra este mare.Dar cu Dumnezeu - adica, cu puterea lui Dumnezeu - totul se usureaza atunci cand vointa si taria omului coopereaza cu aceasta.

cristiboss56 18.02.2015 22:32:47

Sunteți îngrijorat cu ce se vor hrăni oamenii când se vor înmulți din cale-afară pe pământ. Ce grijă ciudată și nefolositoare! Oare această grijă ne-a învățat s-o avem Hristos? Dimpotrivă, El ne-a slobozit de această grijă. El ne-a poruncit să nu ne îngrijim nici de ziua de mâine, cu atât mai puțin de secolul viitor. „Nu vă îngrijiți”, spune, „pentru ziua de mâine, că ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei necazul ei”.
Fără îndoială, cine uită de Dumnezeu ia asupra sa grijile lui Dumnezeu. Iar grijile lui Dumnezeu nu-s pentru slabii umeri omenești. Ați citit legenda grecească despre Atlas, care s-a răzvrătit împotriva zeilor și a vrut să poarte pământul pe umerii săi și cum, după ce greutatea pământului a început să îl zdrobească, s-a pocăit și a înapoiat pământul zeilor? Doriți să fiți un nou Atlas și să repetați greșeala celui vechi?
Cine vă sperie că neamul omenesc se va înmulți cândva atât de mult încât pământul nu îl va mai putea hrăni? Asta se putea întâmpla și până acum. De la facerea lumii și până astăzi, se putea întâmpla de mai multe ori, dacă Făcătorul nu ar fi avut grijă de asta și nu ar fi privegheat asupra lumii. De vreme ce aveți atâta încredere în condeiul dvs. și în socoteala dvs., scrieți și socotiți, și vă veți încredința repede că de la Adam și până la primii faraoni ai Egiptului puteau fi pe pământ tot atâția oameni câți greieri sunt pe câmp. Încă de atunci ar fi putut oamenii să acopere toate continentele și toate insulele de pe planeta noastră. Dar asta nu s-a întâmplat. Și acest fapt dă mărturie că lumea merge după o logică ce nu se conduce după condeiul nostru și după socoteala noastră.
Sfântul Nicolae Velimirovici

cristiboss56 19.02.2015 20:43:02

Să nu lăsăm vreodată inima să se răcească !
 
Să nu lăsăm vreodată inima să se răcească sau să se atrofieze, să nu lăsăm ca teama să distrugă generozitatea. „Nu te teme, turmă mică”, spune Hristos, „Eu am biruit lumea...” (Luca 12, 32; Ioan 16, 33). Noi aparținem neamului celor biruitori sau mai curând celor pentru care Hristos a trăit, a murit, părând că suferă o înfrângere, în timp ce în realitate El a repurtat o victorie pentru totdeauna. Suntem deja cetățeni ai cerului.
Dacă măcar am lua aceste lucruri în serios, întru deplinătatea cunoștinței, dacă ne-am reprezenta, nu numai în capul nostru sau într-un ungher al sufletului, ci în toată ființa noastră, ceea ce știm deja despre veșnicie, din cuvântul lui Dumnezeu și din cuvântul Sfinților, din scrierile Sfinților Părinți, din vocea tainică a lui Dumnezeu care răsună în sufletul nostru, în conștiința noastră sau în murmurul blând al brizei de seară de care vorbește Isaia!... Poate că prin Sfintele Taine ne împărtășim, înainte de toate, cu veșnicia cu care luăm cunoștință. Milioane de oameni și-ar da viața pentru a afla cele pe care le cunoaștem, dar noi suntem obișnuiți până într-atât, încât lucrurile cele mai prețioase ne par a fi banale, trecând pe lângă ele.
Dacă măcar am putea să înțelegem valoarea bogățiilor pe care le avem, atât în vremelnicie, cât și în veșnicie, să înțelegem că rădăcinile noastre se găsesc acolo unde nu este moarte, nici înfrângere, acolo unde nu e întuneric, despărțire sau dezbinare, unde totul este împlinit, atingând desăvârșirea, strălucind de slava veșniciei, de slava lui Dumnezeu, atunci ne-ar fi dat să trăim cu vigoare, cu îndrăzneală, fără temeri și am putea ajunge să nu ne fie frică să iubim, chiar dacă această iubire ne sfâșie sufletul, chiar dacă pare să ne distrugă viața... această scurtă viață pământească la apusul căreia se ridică zorii vieții veșnice. De acest revărsat de zori ar trebui să ne aducem aminte.
Mitropolit Antonie de Suroj

cristiboss56 21.02.2015 23:12:01

Să vă rugați pentru rudeniile voastre fără să vă neliniștiți pentru mântuirea lor, căci altfel pierdeți comunicarea voastră cu Hrisos și dovediți puținătate de credință. Să le încredințați pe toate iubirii și proniei lui Dumnezeu, și să vă rupeți de lume, de rudenii, de părinți și de frați. Toate acestea pe care le trăiesc asceții sunt scrise în canonul tunderii în Schima Mare: „Cei ce voiți – zice Domnul – în urma Mea a veni, cu osârdie lepădați-vă de patimile cele lumești, de părinții care v-au născut și de soții și de frați și de prieteni și de rudenii, de averi și de case, și primiți vrednicia apostolilor Mei”.
Ascultați ce s-a întâmplat cu un ascet în Pateric: Singurul născut al unei familii foarte bogate a mers în pustia Nitriei. Aici a sporit mult. Au trecut anii. Părinții lui au murit. Nu exista moștenitor și au venit să-l caute câțiva oameni din acea cetate. Averea era foarte mare. I-au zis:
- Am venit să-ți spunem să vii, dacă vrei, să iei avuția părinților tăi care au murit. Atunci acela și-a plecat capul și a zis:
- Eu mai înainte de ei am murit lumii, și cum este cu putință ca mort pe mort să moștenească?
Dacă nu ucidem omul cel vechi, nimic nu se face. Să-L iubim pe Hristos și ne va iubi și El. Toate durerile vor trece, vor fi biruite, se vor preschimba. Printre alții, și Sfântul Simeon Noul Teolog a spus ceva foarte frumos: „…fii ai luminii… copii ai lui Dumnezeu, precum este scris, dumnezei prin har… câți tăgăduiesc lumea cea deșartă și care duce la rătăcire, câți urăsc fără ură părinți și frați…”.
Ce lucru frumos e acesta! Marea taină este „ieșirea”. Există un filtru matern, unul patern, iar dacă monahul nu este atent, „ieșirea” se face prin acestea. Dacă într-un fel, ai înlăuntrul tău cinci trepte ale iubirii și cheltuiești două pentru părinți, două pentru frați, ce rămâne pentru Dumnezeu? În vreme ce în Dumnezeu viază toate iubirile lumii. Dacă Îl iubești pe Dumnezeu, le iubești pe toate, căci înlăuntrul lui Dumnezeu există toate și Dumnezeu așa voiește să-L iubești. El Însuși spune: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta (Marcu 12, 30). Aceasta este „matematica superioară” a religiei creștine. Nici o altă religie n-a deslușit aceste noime, pentru că ele nu sunt născociri omenești. Dumnezeu ni le-a descoperit.
Părintele Porfirie

cristiboss56 22.02.2015 22:56:18

http://ziarullumina.ro/sites/default...peste-lume.jpg

"Cu lumina sufletului, cu lumina mintii curate se sfinteste toata fiinta celor buni, curati si sfinti.

Deci daca lumina care e in tine este intuneric, dar intunericul nu cat mai mult?

... trupurile si sufletele sfintilor stralucesc de lumina dumnezeiasca. Dar exista oameni nefericiti, lipsiti complet de aceasta lumina duhovniceasca. Asa cum lumina soarelui contine raze rosii, albastre, violete, la fel si oamenii sunt purtatori de lumina diferita.

De o lumina rosie ca sangele sunt patrunse trupurile ucigasilor, raufacatorilor, varsatorilor de sange.
Cu o lumina albastra si violeta stralucesc pur si simplu inimile si trupurile oamenilor buni.
Exista si o lumina de apus, cu care sunt patrunse trupurile si sufletele oamenilor, supusi intru totul grijilor si placerilor acestui veac. Acestia sunt oamenii care toata viata si-o traiesc in desertaciunea lumeasca, in apusul duhovnicesc. Nu exista lumina adevarului si a dragostei in trupurile lor.

Exista oameni lipsiti de orice lumina, ale caror suflete raman intotdeauna in intuneric. Daca tu insuti esti intunecat, atunci toate le vezi in intuneric, te inconjoara un greu intuneric duhovnicesc, pentru ca nu porti lumina duhovniceasca in inima si in mintea ta si crezi ca esti vazator, fiind in realitate intunecat si orb.

Sa tindem cu tot sufletul spre lumina lui Hristos, pentru ca sa nu ne cuprinda intunericul vesnic!“
Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”

cristiboss56 23.02.2015 22:21:51

https://lh6.googleusercontent.com/-n...u-lumanari.jpg

cristiboss56 24.02.2015 23:16:05

Dragostea mă face Dumnezeu, și Tu, o, Dumnezeule te faci om. Acolo unde există unul, nu există iubire. Acolo unde sunt doi uniți există doar un simulacru de iubire. Acolo unde trei sunt uniți, există dragoste. Numele Tău este iubire fiindcă numele Tău este treime în Unitate.
Dacă Tu ai fi fost singuratic, Tu n-ai mai fi dragoste, ci ură. Dacă Tu ai fi doime, ai fi o alternare de dragoste și ură. Dar Tu ești o treime și, de aceea, Tu ești iubire și întru Tine nu există nici întuneric și nici alternare. Dragostea nu cunoaște nici timp și nici spațiu. Ea este în afara timpului și a spațiului. Pentru iubire, o zi este ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi.
Când sunt unit cu Tine în iubire, nu există nici cer și nici pământ – doar Dumnezeu există. Nu există nici „eu”, nici „tu” – doar Dumnezeu există. Dragostea are trei ipostasuri: curăție, cunoștință și lumină. Fără curăție, dragostea nu este afecțiune, ci egoism și patimă. Fără cunoștință dragostea nu este înțelepciune, ci prostie. Fără lumină, dragostea nu e putere, ci slăbiciune. Când patima, prostia și slăbiciunea se împletesc, ele devin iad, ceea ce satanei îi place să numească „iubire”.
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici

cristiboss56 26.02.2015 23:22:18

Sufletul trebuie să se întoarcă la iubirea lui Dumnezeu. Vindecarea se va face prin a-L iubi pe Dumnezeu cu ardoare. Mulți sfinți de-ai noștri au prefăcut întristarea în bucurie prin iubirea către Hristos. Luau adică această putere sufletească, pe care diavolul voia s-o zdrobească, și o dădeau lui Dumnezeu, prefăcând-o în bucurie și veselie. Rugăciunea, adorarea lui Dumnezeu preface încet-încet întristarea și o întoarce în bucurie, fiindcă lucrează harul lui Dumnezeu. Aici este nevoie să ai putere, așa încât să smulgi harul lui Dumnezeu, care te va ajuta să te unești cu El. Este nevoie de meșteșug. Când te dăruiești lui Dumnezeu și devii una cu El, atunci vei uita de duhul cel rău, care te trăgea de la spate, iar acela, disprețuit, va pleca. Apoi, cu cât te vei dărui Duhului lui Dumnezeu, cu atât nu vei mai privi în urma ta, ca să-l vezi pe cel ce trage. Când te atrage harul, te unești cu Dumnezeu. Și când te unești cu Dumnezeu și te dăruiești Lui, toate celelalte se duc, le uiți și te mântuiești. Marele meșteșug, deci, marele secret spre a scăpa de întristare și de toate cele rele este să te dăruiești iubirii lui Dumnezeu.
Părintele Porfirie

cristiboss56 26.02.2015 23:40:57

A încercat omul toate: bogăția, puterea, știința, păcatul, dar fericit nu l-a făcut nici una! Iisus ne îmbie încercarea Sa, cea din urmă: încercarea iubirii. Aceea pe care nimeni n-a făcut-o, sau pe care puțini au încercat-o, doar puține clipe ale vieții lor. Cea mai cutezătoare, cea mai potrivnică pornirilor din noi; dar singura care se poate ține de ceea ce făgăduiește!
Poți iubi pe Dumnezeu cât te ține gura, dar dacă nu iubești și smerenia în care a venit Dumnezeu, ascultător până la moarte de Cruce, n-ai făcut nimic. Iubirea a coborât pe Dumnezeu din Ceruri să se facă om, - și nu este smerenie mai mare ca aceea a locui Dumnezeu în oameni, din iubire.
Ieromonah Arsenie Boca

cristiboss56 26.02.2015 23:50:01

Prietenia, aur ce straluceste pentru vesnicie
 
Metalelor nu le poti cere altceva decat sa se inmoaie in fata focului care le topeste.Fata de altceva nu se inmoaie.Metalul inimii noastre se topeste la focul dragostei.Chiar daca individualismul pare sa fi castigat teren, intreaga familie a omenirii pulseaza inca in vibratiile dragostei, de la cel mai inalt grad de dragoste pasionata pana la cel mai coborat grad de bunavointa, ea face dulceata acestei vieti.Provoaca o adevarata revolutie in suflet si trup, asemenea unui extaz divin. Nu mai exista iarna si noapte, pier tragediile si plictiselile, totul se metamorfozeaza cand este acoperit cu valul bunatatii.

Suntem legati de oameni prin fel de fel de legaturi, prin sange, mandrie, teama, speranta, dorinte, admiratie, iubire, imprejurari sau nimicuri care pot deveni insigne deosebite ale inimii.Prietenia e un vesmant prea fin si scump, tors din firul nobletei, fidelitatii si dragostei.Ea e menita sa mangaie si sa ajute in cadrul tuturor relatiilor si situatiilor, create uneori pe viata si moarte.Caci, "mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai "(Ioan 15, 13).E pregatita atat pentru zile senine, dar si pentru drumuri si calatorii anevoioase, ori naufragii, saracie sau prigoana.Infrumuseteaza totul prin curaj, intelepciune si unitate.Niciodata nu cade in rutina, e mereu vioaie si inventiva, motivand si motivandu-ne.

In legile sacre ale acestei stari a inimii, nu are ce cauta invidia si profanarea sufletului prin curiozitati ce pot violenta un spirit; nu e importanta familia fiecaruia, daca i-ai vazut casa, ori alte interese, acestea sunt obiectele tovarasilor de mai putin pret.Prietenia e ridicata la inaltimi prin ceea ce emana, prin mesaj, gand, marturie, mangaiere, incurajare, tacere, rugaciune, binecuvantare.Prietenia nu supara pe fratele cu virtutea, ci o lasa sa lucreze in taina.Cand cele doua lumi vor ramane pure, universale si mari, toate durerile prieteniei nu se vor imputina in veac.

Prietenia dintre Sfintii Vasile cel Mare si Grigorie din Nazianz a ramas unul din modelele de prietenie din istoria Bisericii.Cea dintre Cuviosii Ioan Casian si Gherman sau Sfantul Ioan Gura de Aur si diaconita Olimpiada, sau intre Sfantul Ierarh Varlaam Mitropolitul Moldovei si Sfantul Ierarh Petru Movila, Mitropolitul Kievului, si multe alte exemple, sunt doar o farama de marturie a faptului ca pot fi prietenii vrednice de pagini alese, scrise atat in sufletele celor ce le-au trait si in cele ale vremii.Si urme ale frumoaselor prietenii ale sfintilor se gasesc in corespondenta lor, in cuvintele de binecuvantare, incurajare ori in rugaciunile pentru celalalt.

Nu cred sa existe oameni in lume care sa nu fie incercati de sentimentul de prietenie.Aceasta stare in care se insufletesc noi simtaminte vine din vesnicie si pleaca spre vesnicie.Sufletul simte nevoia sa fie ascultat, inteles, sa se impartaseasca din frumosul si intelepciunea altora, sa fie in comuniune.Uneori si nimicurile care se intampla devin prilej de intalnire a armoniei.Prietenii, acest dar de mare pret, intotdeauna vin nepoftiti, trimisi fiind de Dumnezeu.Insa, inainte de a-ti dori un prieten, se cuvine sa fii tu insuti un prieten.Bunatatea prietenilor ni se pare superioara bunatatii noastre, viata launtrica mai subtila, ispitele mai putine, inima mai mare si incapatoare.In fata unui astfel de suflet poti gandi cu voce tare.Prietenul este un om egal, real si sincer.Filosofii m-ar contrazice spunandu-mi poate ca doar singur, fiecare om e sincer, cand apare o a doua persoana, incep complimentele si interesele.N-as crede ca taifasul este doar o draperie a relatiilor sociale, ci este patrundere si forta aidoma inimii.Poate parea ca a fi sincer cu oamenii intr-o epoca a falsitatii este o mica nebunie.Dar tocmai sinceritatea activeaza prietenia si misca, ea este cea care toarna untdelemn in candela inimii si nu ingeniozitatea de a manui cuvintele.

In prietenia sanatoasa fiecare este o capodopera a naturii.Pana ce tinuta maiestuoasa a inimii, in speranta ei sublima ce ravneste "vise si legende", va strange mana cu maini eroice, va cunoaste si maini nevrednice.Dar pierzand pe cei mici, ii castigam pe cei mari.Asezata pe afinitati nobile, prietenia ramane un eveniment in viata fiecaruia ce mereu va fi zugravita in culorile vii ale unui curcubeu, ce strabate cerul ca dupa o ploaie rece de vara.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune, pe buna dreptate, ca nu este cu putinta sa infatisam cu cuvantul cata dulceata este in prezenta prietenilor.Numai cei care au experienta acestor lucruri cunosc aceasta.Nu se poate invata de la nimeni, ci se traieste ca o pregustare a raiului inca de pe pamant.

(Din cartea Putine cuvinte, multa iubire de Ieromonah Hrisostom Filipescu)



Link permanent catre articolul complet

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...e-b1-p2379.htm

cristiboss56 27.02.2015 22:43:18

Cine L-a aflat cu adevărat pe Domnul, cine trăiește o viață cu El, cine știe să se atingă de El și să se topească în dragoste și râvnă pentru cele sufletești, acela are și aici, pe pământ clipe în care gustă bucuria și dulceața vieții și fericirii veșnice.
Pentru un astfel de om, Raiul a început aici pe pământ... El dorește viața cea veșnică. Omul cel credincios, omul cel duhovnicesc dorește viața veșnică nu numai pentru că i se spune în Scriptură că este nespus de frumoasă și fericită, ci pentru că, în parte, a gustat el însuși din ea și a aflat cât este de dulce și plăcută.
Omul cel credincios, încă pe pământ fiind, trăiește un început de viață și de fericire cerească.
Preot Iosif Trifa

cristiboss56 02.03.2015 19:29:07

Odată, după ce m-am luptat cu acedia în felul acesta, cinci-șase ore am stat în picioare, drept ca o lumânare. Dar se vede că aceasta l-a sălbăticit foarte tare pe satana. Deodată, în timp ce mă rugam, am auzit niște tânguiri, care semănau cu cele ale unei femei care plânge atunci când îi moare copilul. Când m-am întors, ce să văd? Un arap negru și înfricoșător stătea afară de chilia mea. Pentru o clipă m-am înfricoșat, dar îndată Dumnezeu m-a ajutat să-mi revin și l-am întrebat: €žCine ești și ce treabă ai aici la această oră?€. Iar acela mi-a răspuns cu mânie: €žEu sunt demonul acediei. Plec, călugăre! Plec! M-ai ars! Nu o scot la capăt cu tine!€. Și zicând acestea, îndată s-a făcut nevăzut.
Fiul meu, acestea t›i le spun ca să înțelegi cu cine avem de-a face în călugărie și să iei măsurile necesare.
– Gheronda, mărturisesc că mă minunez de acestea pe care le aud. Dar de unde să am eu o astfel de râvnă ca să stau cinci-șase ore la rugăciune ca o lumânare?
– Ei, nu am spus să stai și tu cinci-șase ore. Însă nu te minuna, căci acesta nu este meritul nostru. Crede-mă că atunci când mă ajută harul, uit că stau în picioare. Iar harul nu-l păstrează Dumnezeu numai pentru El, ci îl dă tuturor celor care au bunăvoință. Măcar de aș fi și eu nerăspândit ca și tine! Ah, de ai ști cât te invidiez! Din păcate, îndatoririle administrative îmi răpesc cea mai mare parte a timpului. Ce bine ar fi dacă aș putea să stau și eu câteva ore retras, ca să se sature sufletul meu de rugăciune! Eu îi sfătuiesc pe călugării mei ca la începutul privegherii să stea în picioare cât pot de mult. Am pe câțiva care își fac privegherea la chilie stând aproape tot timpul numai în picioare. Alții, după ce obosesc, în loc să se așeze, îngenunchează put›in și apoi iarăși se ridică. Odată un călugăr mi-a spus: „Gheronda, când stau în picioare obosesc. Dacă mă așez, moțăi. Atunci îngenunchez, dar peste put›in timp iarăși moțăi. Ce să fac?€. Acestuia i-am răspuns: €žExistă și un alt mod de a alunga moțăiala. Rostește rugăciunea cu voce tare, mergând. (...) Satana are alianță strânsă cu trupul. Când te vede că îl îndurerezi pe prietenul lui, nu poate îndura și de aceea pleacă.€
Folosește și tu, fiul meu, toate aceste mijloace, iar Dumnezeu te va ajuta. Hai, mergi cu binecuvântarea lui Hristos și să treci din nou pe la mine ca să aflu ce pricopseală ai făcut.
Monahul Iosif Dionisiatul, Staret›ul Haralambie€“- Dascălul rugăciunii mint›ii

cristiboss56 03.03.2015 20:29:32

Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11,28-29), iar nu jugul mândriei și al înălțării - și veți dobândi pace sufletelor voastre. Niciunde nu veți găsi liniște decât în smerenie; niciunde nu vei găsi mai multă tulburare decât în mândrie. Dacă vrei să ai parte de liniște și pace, fii smerit; însă de nu ești așa, atunci toată viața ta o vei petrece întru tulburare și îngrijorare, în necaz și amărăciune și niciodată nu vei fi slobod de la cădere. Smerește-te înaintea tuturor - și vei fi înălțat de Domnul. Jalnică va fi înălțarea ta de sine, de nu vei fi înălțat de Domnul, căci înălțarea ta de sine este lepădare de la Dumnezeu, iar înălțarea de la Dumnezeu este întru harul Lui. Dacă tu te vei înălța pe tine, Dumnezeu te va aduce în micșorime; de te vei micșora, atunci Dumnezeu te va înălța pe tine. Dar, chiar dacă Dumnezeu te va înălța, tu însă fii smerit, pentru ca mereu să fii înălțat de Domnul. „Smeriți-vă înaintea Domnului și El vă va înălța” - grăiește Apostolul (Iacov 4,10).
Sfântul Dimitrie al Rostovului

cristiboss56 04.03.2015 22:03:07

Dragostea este o fericire, ea umple viața noastră de sens și de bucurie
 
Să înțelegem în mod corect ce este dragostea autentică, să nu o confundăm cu pasiunea, cu emoțiile sau cu egoismul. Să ne amintim totdeauna de responsabilitatea pe care o avem față de cei dragi.
Să nu așteptăm dragoste, ci să dăruim noi înșine dragoste, s-o investim în celălalt (țineți minte ce spunea Ava Dorotei? „Nu aștepta de la aproapele dragoste...”), și atunci vom primi dragoste în inima noastră.
Încă un moment: amintirile despre ceea ce a fost la început ne ajută să păstrăm dragostea, să o înnoim.
Un profesor al Academiei Teologice din Moscova dădea exemplul următor. Să zicem că soții sunt căsătoriți de doisprezece ani și sunt sătui până în gât unul de celălalt dar uite că soția face la un moment dat curat în apartament, șterge praful, rearanjează cărțile. Pe neașteptate, găsește pe un raft o carte din care cade un bilet la spectacolul unde cu doisprezece ani în urmă s-a cunoscut cu cel ce avea să-i devină soț. Ea își amintește cum se iubeau, cât de bine le era împreună, și amintirile acestea o ajută să depășească înstrăinarea de acum față de soț.
Adeseori auzim de la soți „cu stagiu îndelungat”: „Nu ne mai iubim.” Dar înainte se iubeau! Dacă ai îndrăgit o dată, poți să-l iubești pe om toată viața. Așadar, pur și simplu cei ce vorbesc așa nu s-au străduit să iubească. Dragostea este o fericire, ea umple viața noastră de sens și de bucurie, însă această fericire o facem doar cu propriile noastre mâini.
Pr. Pavel Gumerov

cristiboss56 05.03.2015 22:31:32

Ferice de omul care-și recunoaște neputința. Fiindcă această recunoaștere i se face lui temelie și rădăcină, și început a toată bunătatea. Căci de ar cunoaște cineva cu adevărat și ar simți propria lui neputință, atunci și-ar aduce imediat sufletul din lenea, care întunecă cunoașterea, și ca o comoară ar strânge pentru el paza. Dar nimeni nu-și poate simți neputința, decât numai atunci când încetează o clipă să fie ispitit prin chinuri, fie trupești, fie sufletești. Că atunci asemănându-și neputința lui cu ajutorul de la Dumnezeu, va să-și dea îndată seama, cât e de mare ajutorul. Și iarăși, când își va vedea mulțimea meșteșugurilor, păzirea, înfrânarea, acoperirea și îndrăgirea sufletului său, prin care omul a nădăjduit să-i afle sufletului o bună nădejde, dar n-a putut. Sau dacă inima lui nu se alină din pricină că-i e teamă și se cutremură să înțeleagă și să afle, că frica aceasta a inimii lui arată și însemnează că peste tot are nevoie de un altul, care să-l ajute. Că dinlăuntru dă inima mărturie prin frica aceea, care o lovește și o tulbură, înlăuntrul ei, arătând că-i lipsește ceva. Și de aceea se învinovățește pe sine, neputându-se așeza cu nădejde. Că zice, ajutorul lui Dumnezeu ne mântuiește (Ps. 120, 2). Iar dacă cineva recunoaște că are nevoie de ajutorul Dumnezeiesc, multe rugăciuni face. Și cu cât înmulțește rugăciunile, cu atât se smerește cu inima. Că tot cel ce se roagă și cere, trebuie să se smerească, că: „Inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 19). Deci, inima nu contenește să fie risipită, până ce nu se va smeri. Că numai smerenia face inima să se adune (concentreze).
Iară când se smerește omul, îndată îl înconjoară mila și simte atunci inima ajutorul de la Dumnezeu. Că a aflat inima o putere a nădejdii, că se mișca într-însa. Iar când simte omul că, Dumnezeu este de față și-i ajută, atunci inima i se umple de credință și înțelege de aici, că rugăciunile lasă ajutorul să vină, că este izvor de mântuire și comoară de nădejde și liman de izbăvire în fața viforului, și lumina celor ce sunt în întuneric, și sprijin al celor neputincioși, și acoperământ în vremea ispitelor, și ajutor în răutatea bolilor, și pavăză de izbăvire în vreme de război, și săgeată ascuțită împotriva vrăjmașilor, și ca să spunem pe scurt, toate aceste multe bunătăți prin rugăciune intră în suflet.
Sfântul Isaac Sirul

cristiboss56 07.03.2015 23:53:30

Cugetă smerit, vorbește smerit, smerit gândește, smerit lucrează toate, ca să fii în căile tale fără de poticneală. De unde s-a luat ținerea de minte, trupul și sufletul? Cine le-a făcut? Și încotro vor merge iar? Cunoaște-te înlăuntrul tău, că pe de-a-ntregul ești putreziciune, pătrunde întru cele dinlăuntru ale tale și pricepe că toate sunt deșarte; fără harul lui Dumnezeu nu ești nimic mai mult decât o ramură uscată, pom fără de rod, iarbă uscată pentru foc, cârpă aruncată la gunoi, vas al păcatului, sălaș al tuturor urâciunilor și al patimilor necuvântătoare, cupă plină de toată fărădelegea. Întru tine nu ai nimic bun al tău, nimic bineplăcut, afară de păcat și călcare de porunci - „și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?” (Matei 6,27), căci „nu poți să faci un fir de păr alb sau negru” (Matei 5,37).
Sfântul Dimitrie al Rostovului


Ora este GMT +3. Ora este acum 11:38:11.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2020, Jelsoft Enterprises Ltd.