Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Biserica Ortodoxa Romana (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=507)
-   -   Cuvant pentru suflet ! (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=16604)

cristiboss56 16.04.2015 23:43:46

Odată, un copil care era în brațele tatălui său, fiind în biserică, a strigat tare spre uimirea tuturor când a ieșit preotul îmbrăcat în veșminte din Altar: „Tată, uite un Doamne-Doamne viu!” (adică nu ca cei de pe fresca pereților bisericii). Inima curată, nevinovată, a acelui copil a arătat simplu, dar tare, că Dumnezeu care ne iubește ca pe lumina ochilor, ne cercetează peste tot, ne caută peste tot.
Dragii mei, câți îngeri ne roagă, și chiar îngerul nostru păzitor ne roagă: „Închină-te, măi frate, și tu!
Arhimandrit Arsenie Papacioc

cristiboss56 17.04.2015 23:53:54

Asupra noastră vin tot felul de energii – pozitive, negative, de tristețe, energii tragice, energii ale plăcerii, energii nobile –, dar nu rămânem la acest nivel al sentimentelor, ci exploatăm energia pe care ele o aduc. Luăm energia și îndreptăm gândul spre Dumnezeu, potrivit nevoilor noastre și ne rugăm.
Vă voi da un exemplu. Eram în Cipru și prietenii meu urmau să vină să mă ia de la mama de-acasă ca să mergem în alt sat, pentru Liturghie. Aranjasem să vină să mă ia de la ora șase; Liturghia trebuia să înceapă la șapte și din Nicosia până în sat era o oră de drum. Eram foarte ocupat în Cipru, pentru că mulți preoți mă chemau să vorbesc în parohiile lor, la televiziune, la radio, așa că eram cu totul obosit și secătuit.
Mă culcasem târziu și mă sculasem pe la patru, ca să mă pregătesc pentru Liturghie, dar nu mă puteam ruga. Inima mi-era sfâșiată în bucăți; chiar nu voia să-mi facă ascultare. Mi-am spus: „Nu am energie, nu am putere să mă rog; mă voi duce să-mi spăl rufele”. Aveam câteva tricouri de spălat, pentru că transpir mult noaptea. „Poate asta mă va înviora puțin, iar apoi voi încerca din nou să mă rog”.
M-am dus în baie timp de o jumătate de oră și am terminat de spălat. La patru și jumătate am ieșit și am auzit un șușotit. Ușa era întredeschisă și am zărit-o pe mama, care nu putea umbla, în pat. Făcea mici închinăciuni în pat și se ruga, și la fiecare rugăciune spunea: „Toată lumea și copiii mei”.
Făcea aceasta cu atâta râvnă și m-am simțit atât de rușinat, încât inima mi s-a vindecat și timp de o oră și jumătate m-am rugat și eu. M-am pregătit pentru Liturghie și a fost una dintre cele mai bune Liturghii pe care le-am avut. În dimineața aceea, bătrâna mea mamă m-a rușinat.
Arhimandritul Zaharia

cristiboss56 19.04.2015 00:53:01

Zilele de sfârșit ale Mântuitorului așa ni se înfățișează, ca o linie sinusoidală care începe în punctul superior al Duminicii Floriilor când e aclamat cu osanale și numit împărat și Fiu al lui David; punctul următor e al înfrângerii din vinerea îngrozitoarei răstigniri; îi succede un nou punct superior, maxim: al Învierii! Și el urmat de momentul chenozei probatorii în Duminica Tomei (Iisus trebuie să-și dovedească dumnezeirea chiar ucenicilor Săi), după care vine momentul atotintegrator al Înălțării care pune capăt liniei sinusoidale și mișcării pendulate.
Ateii și criticii creștinismului se folosesc de episodul Tomei și al celorlalți pentru a pune în fața creștinilor ceea ce ei numesc „criza de credință”. Nu vedeți, argumentează ei, până și ucenicii s-au îndoit și n-au crezut. Cu atât mai vârtos vă putem bănui pe voi toți că nu sunteți de bună credință, că vă prefaceți. Și amintesc și paradoxala frază a tatălui copilului demonizat: „Cred Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24), expresie și ea – zic aceiași – a unei credințe ambigue.
Li se poate răspunde: evangheliștii – cinstiți și realiști, nefățarnici – n-au falsificat adevărul, nu au ținut să-l camufleze: au înregistrat momentul de îndoială omenească (și explicabilă) și l-au menționat fără șovăială ori grabă. Dar au consemnat și declarația aceluiași Toma: Domnul meu și Dumnezeul meu! care pune lămurit capăt crizei. Criza e acum depășită, vremelnica necredință risipită. Scurta și absoluta exclamare a fostului „necredincios” anihilează tot ce a precedat-o.
Așa și noi toți – care credem și-L mărturisim pe Hristos a fi Domn și Dumnezeu (Dominus et Deus vor spune romanii despre împărații lor de la Aurelian încoace, folosindu-se de sintagma apostolului) – Să-L rugăm să se întoarcă cu îndurare spre noi în această zi, numită Duminica Tomei, când ieșim de sub vraja zilelor pascale și de sub scutul Săptămânii Luminate și reintrăm în fruntariile minții omenești și ale vieții pământești. Întru aceasta să ne dovedim creștini, păstrând viu în noi, în tot cursul anului, duhul credinței în Învierea Domnului pentru ca neîncetat, pas cu pas, să ne însoțească, să ne ocrotească, să ne călăuzească și să ne întărească. Dacă, spre a nu fi socotiți lipsiți de modestie și discreție, nu putem rosti zilnic, ca Sfântul Serafim de Sarov, „Hristos a Înviat!”, să repetăm tot atât de stăruitor exclamația aceasta în sinea noastră, ca pe o variantă a rugăciunii inimii.
Nicolae Steinhardt

cristiboss56 19.04.2015 23:01:44

"Astăzi femeile nu mai au răbdare să-i învețe iubirea pe bărbați !"
 
Astăzi femeile nu mai au răbdare să-i învețe iubirea pe bărbați. Rânduiala de la Dumnezeu este că bărbatul trebuie să iubească femeia și femeia să-i răspundă bărbatului la iubire. În deznădejdea trăită astăzi de fete că sunt tot mai puțini băieți disponibili (fie că aleg să facă familii între ei, fie că au studii de făcut), fiind cumva în criză, pentru că în istoria omenirii au fost întotdeauna mai multe fete decât băieți, fetele au o frică necreștină de a rămâne nemăritate. Este necreștină, pentru că femeia creștină nu se teme; ea știe că este aici ca să se sfințească, să intre în viața veșnică și să se bucure de bucuria veșnică. Știe că viața însăși e bucurie, nu ceea ce facem. Putem să fim bucuroși curățând cartofi și nefericiți zburând cu avionul, pentru că fericirea nu e în avion.
Femeile deci nu mai au răbdare să-i aștepte pe bărbați să iubească. La primul semn de iubire, femeia răspunde cu toată iubirea și nu-și dă seama că nu e iubire ceea ce oferă. Bărbatul când pornește spre iubire, mai ales în zilele noastre, pentru că asta oferă societatea, el înțelege sex. Și el o dorește, acesta e un lucru pe care l-a învățat de când era la grădiniță, iar dacă s-a mai uitat și la filme și la nu știu ce poze, el se zvârcolește. Sunt copii de 12-13 ani care îmi scriu și mă întreabă ce să facă să scape de păcatul desfrânării; eu am crezut că visez: „Da’ cu cine desfrânezi, mamă?“ „Cu femeile pe care le văd pe stradă.“ Vă dați seama că desfrâna în capul lui… Este o lume în care copiii sunt asaltați cu aceste lucruri. Și atunci tu, când îl vezi că îți zâmbește, crezi că îți zâmbește ție și el de fapt are un scenariu, nu de tele-novele cum ai tu, ci de tele-porcării. Și tu zici „Vai ce frumos se uită la mine!“, dar nu se uită la tine, maică! El are o idee fixă și ai să vezi că pe urmă nici nu te mai vede.
Confundarea poftei cu dragostea este prima capcană pentru viitoare familie. Și fata neinstruită de părinți, de școală, de Biserică (pentru că ne e frică să vorbim despre lucrurile acestea), crede că e iubită și dorită. Și atunci el îi oferă o îmbrățișare și ea îi oferă tot: „M-am dăruit, pentru că îl iubesc!“ „Pe cine iubești, cui te-ai dăruit?“ „A zis că-l cheamă Cătălin“ „I-ai cerut buletinul? Dacă nu-l cheamă Cătălin?“ Și vine după o vreme: „Maică, am aflat că nu-l cheamă Cătălin!“. Nici n-a știut pe cine să dea în judecată pentru paternitate… De unde vin acestea? De la neîncreștinarea copiilor. Părinții nu și-au crescut copiii în duh creștin, în duhul de a fi cu Hristos și de a crede că Hristos ne dă toate, pentru că ne-a zis: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă.” Dacă bărbatul totuși iubește, și i se oferă acest plus, acest total, dintr-o dată, iubirea lui se stinge. Pentru că el nu are timp să descopere persoana, va fi absorbit de dorința trupească, de plăcerea trupească, și nu va avea timp să vadă frumusețea femeii, delicatețea ei, nu va avea timp s-o cunoască. Or această atracție a trupurilor, dacă nu e hrănită de rugăciune și nu e hrănită de Duhul Sfânt prin harul Cununiei, trece! E prima care trece. Mai întâi trece atracția trupească, apoi trec sentimentele, și apoi mai rămân câteva valori în comun, dacă sunt. Dar dacă descoperim că aveam valori diferite… Îmi spunea cineva: „Maică, mă plictisesc când ascultă manele!” „Măi, da’ unde erai când te-ai măritat cu el?”. Zice: „N-asculta atunci!” „Da ce făcea?” „Mă pupa!” „Ei acum, că i-a trecut pupatul, s-a întors la manele, ce să facă, dacă cu asta își hrănea suflețelul?”. Avem deci nevoie de o probă a timpului înainte de căsătorie, o probă în curăție, în cumințenie, în care să vedem ce ne place, ce vom face când această furtună a dorințelor se va așeza în cumințenia căsniciei. Deci fata trebuie să îl țină pe băiat la distanță și în felul acesta băiatul o vede. De aproape nu se vede, se simte. Se simt numai fiorii. Cu cât te dai mai departe cu atât de vezi mai bine. Și atunci îl descoperim pe celălalt.
Maica Siluana

cristiboss56 20.04.2015 22:48:33

De unde știm dacă cele mai multe din neputințele ce le arătau Sfinții nu erau prefăcute, pentru ca să-și ascundă sfințenia lor? Căci dacă Sfinții și-ar fi vândut sfințenia, nu ar mai fi avut sfințenie și în mod firesc nu ar mai fi fost sfinți.
De aceea, să-i avem la mare evlavie. Chiar și față de sfinții necunoscuți să arătăm multă recunoștință, deoarece ei ne ajută în tăcere cu mijlocirile lor și cu pilda tăcută a marii lor smerenii. Aceștia s-au rugat lui Dumnezeu cu insistență – așa îmi spune gândul – să rămână necunoscuți, ca să nu fie cinstiți de oameni, ci să continue a-i ajuta în același chip, „în ascuns”.
Sfinții s-au nevoit fiecare în felul său, iar acum ne ajută fiecare în felul său, vorbind fiecărui suflet în limba pe care o vorbește și o poate înțelege, ca să se folosească.
Toți Sfinții s-au nevoit pentru dragostea lui Hristos. Sfinții Mucenici și-au vărsat sângele lor, Cuvioșii Părinți și-au vărsat sudoarea și lacrimile, au făcut experiențe duhovnicești cu ei înșiși ca niște buni botaniști, s-au jerfit pe ei înșiși din dragoste pentru chipul lui Dumnezeu și ne-au lăsat rețetele lor duhovnicești, ca prin ele să prevenim răul sau să ne tămăduim de bolile duhovnicești, să dobândim sănătate și, dacă vom fi cuprinși de mărime de suflet și vom vrea să-i imităm în nevoințe, chiar să ne și sfințim.
Cuviosul Paisie Aghioritul

cristiboss56 20.04.2015 23:38:53

Iubirea adevărată este o iubire care ține seamă de Dumnezeu. Iubirea adevărată este o iubire care se revarsă dezinteresat. Adică, dacă tu ești angajat în iubire interesat, atunci nu-i o iubire adevărată. Dacă îl iubești pe el pentru că te iubești pe tine, nu-i corect. Iubirea adevărată este aceea care nu face deosebire între bun și rău, între vrednic și nevrednic, între prieten și dușman; este o realitate care nu poate fi desființată.
Iubirea și respectul sunt două coordonate ale prieteniei, iar prietenia este ceva din realitatea raiului aici, pe pământ. Cine are iubire și respect, acela nu încetează niciodată nici din iubire, nici din respect. Și la mine au venit unii care mi-au spus: „Părinte, am avut o prietenă și n-o mai am… am pierdut o prietenie”. De ce ai pierdut-o? Pentru că n-ai avut-o. O prietenie adevărată nu se pierde, o prietenie adevărată e o realitate care nu se desființează. O prietenie adevărată este o chestiune fără sfârșit și cu revărsare, fără să calculeze când dă, pentru că iubirea oferă, calitatea iubirii este să ofere. Nu te poți opri niciodată, dacă iubești, din a oferi. Iar iubirea primește și se gândește la ceea ce primește, ca și mai mult să ofere. Asta-i iubirea cea adevărată.
Arhim. Teofil Părăian

cristiboss56 21.04.2015 21:33:45

Unii dintre Sfinții Părinți, în scrierile lor ascetice, osebesc între două chipuri ale vieții duhovnicești, cea lucrătoare și cea contemplativă, numind pe prima dintre ele calea păzirii poruncilor. Starețul Siluan gândea puțin altfel: și el împărțea viața în lucrătoare și contemplativă, dar și pe una și pe alta deopotrivă le socotea ca pază a proruncilor. Temeiul de început al nevoinței liniștirii minții îl vedea în cuvintele celei dintâi porunci: Să iubești pe Dumnezeu din toată inima, din toată gândirea, din tot sufletul. El scrie:
<<Cel ce a cunoscut dragostea lui Dumnezeu va zice: Nu am păzit poruncile. Măcar că mă rog zi și noapte, și toată bună-săvârșirea încerc a făptui, ci porunca pentru dragostea lui Dumnezeu nu am plinit. Doar în rare clipe ajung la porunca lui Dumnezeu, dară sufletul ar dori în toată vremea să petreacă în ea. Când în minte se adaugă gânduri stăine, atunci mintea cugetă și pe Dumnezeu, și acel lucru; cu alte cuvinte, porunca: Să iubești din toată mintea și din toată inima – nu este deplin împlinită; dar când mintea deplin este în Dumnezeu, și nu sunt și alte gânduri, atunci se împlinește cea dintâi poruncă>>.
În experiența nevoinței rugăciunii curate mintea, despuindu-se de tot chipul și conceptul, se învrednicește, după adâncă pocăință și mult plâns, de adevărata vedere a lui Dumnezeu.
Liniștirea minții [Isihasmul] totdeauna a întâlnit mulți potrivnici, mai cu seamă în Apus; aceștia, neavând experiența cuvenită, în înțelegerea lor abstractă a acestui chip al rugăciunii credeau că este vorba de căutarea unui procedeu mecanic care să ducă la contemplarea Dumnezeiască. Dar, firește, nu este așa.
Dumnezeu, absolut liber fiind, nu poate fi supus nici unei lucrări mecanice, și în nici un caz vreunei constrângeri. Liniștirea minții este însoțită de o mare lepădare de sine și este o mare nevoință dintre cele mai grele. Libera dorință a omului de a-și asuma această mare suferință pentru o mai bună pază a poruncilor lui Dumnezeu atrage dumnezeiescul har, dacă nevoința se săvârșește în duhul smereniei.
Omul mândru, orice mijlocire ar folosi, nu ajunge la adevărata părtășie cu Dumnezeu. Mintea, prin singură dorința omului, nu se împreunează cu inima adâncă, dar și dacă pătrunde cumva în inimă, se va vedea acolo numai pe sine, propria-i zidită frumusețe – măreață, căci zidită după chipul lui Dumnezeu; dar pe Dumnezeul adevărat nu-l va vedea.
Iată de ce Fericitul Siluan, luptându-se pentru a se smeri, aleargă la acea armă de foc pe care i-o dăduse Domnul:
<<Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui>>.
Acest om, neșlefuit din punct de vedere intelectual, <<simpluț>> și <<incult>>, adevărat s-a învrednicit de curata contemplare Dumnezeiască a minții, drept care cu adevărat și pe bună dreptate spunea: <<Dacă te rogi curat, ești de-Dumnezeu-cuvântător>>. Și iarăși: <<Credincioșii sunt mulți pe pământ, dar din aceia care să cunoască pe Dumnezeu, foarte puțini>>.
Prin cunoaștere el înțelegea nu speculații gnostice theologice, ci experiența viei părtășii, experiența împărtășirii Dumnezeieștii Lumini.
Cunoașterea este – împreună-ființare.


“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie

cristiboss56 22.04.2015 23:02:18

Ochii mei mi-au spus: „Noi nu-L vedem pe El”. Dar eu i-am liniștit cu cuvintele: „Adevărul este că voi n-ați fost creați să-L vedeți pe El, ci să vedeți ceea ce este al Său”. Urechile mele mi-au spus: „Noi nu-L auzim pe El”. Dar eu le-am adus la ordine prin cuvintele: „Adevărul este că voi n-ați fost create să-L auziți pe El, ci să auziți ceea ce este al Lui”.
Nimic din ceea ce este creat nu-L poate vedea sau auzi pe El, ci doar ceea ce este al Lui. Ceea ce este creat vede și aude ceea ce este creat. Doar ceea ce este născut dintr-Însul Îl poate vedea. Și doar ceea ce este născut dintr-Însul Îl poate auzi. O pictură nu-l poate vedea pe pictor, dar fiul pictorului îl poate vedea pe pictor. Un clopot nu-l poate auzi pe clopotar, dar fiica clopotarului îl poate auzi pe tatăl ei.
Ochiul nu-L poate vedea fiindcă el n-a fost creat cu scopul de a-L vedea. Urechea nu-L poate auzi, fiindcă ea n-a fost creată cu scopul de a-L putea auzi.
Credința mea Te vede, Doamne, întocmai precum ceea ce este născut îl aude pe cel ce l-a născut. Dumnezeul din mine Îl vede și-L aude pe Dumnezeul din Tine. Iar Dumnezeu nu este creat, ci născut.
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici

cristiboss56 24.04.2015 21:32:39

Cineva m-a întrebat: „Ce unește mai mult pe bărbat cu femeia?” „Recunoștința”, îi răs*pund. Unul îl iubește pe celălalt pentru ceea ce îi dăruiește. Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul și ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranța că o poate proteja. Femeia este doamna casei, dar și o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar și hamalul ei.
Soții trebuie să aibă dragoste curată între ei pentru ca, existând un climat pașnic în familie, să-și poată îndeplini îndatoririle lor duhovnicești. Pentru a trăi în chip armonios, soții trebuie dintru început să pună ca temelie a vieții lor dragostea, dragostea cea scumpă, care se află în noblețea duhovnicească, în jertfirea de sine, iar nu în dragostea cea mincinoasă, lumească și trupească. Atunci când există dragoste și jertfire de sine, întotdeauna unul se pune în situația celuilalt, îl înțelege și-l doare. Iar atunci când cineva îl primește pe aproapele său în inima sa îndurerată, Îl primește pe Însuși Hristos, Care îl umple cu și mai multă veselie duhovnicească.
Atunci când există dragoste, chiar și departe de s-ar afla unul de celălalt, siliți fiind de împrejurări, se află aproape, pentru că dragostea lui Hristos nu poate fi limitată prin distanțe. Însă atunci când, Doamne ferește, soții nu au dragoste între ei, chiar de s-ar afla aproape, în realitate, însă, se află departe unul de celălalt. De aceea trebuie să se străduiască să păstreze dragostea în toată viața lor și să se jertfească unul pen*tru celălalt.
Dragostea trupească îi unește la exterior pe oame*nii lumești, dar numai atâta vreme cât există factori lumești (bani, frumusețe, poziție socială…), și îi desparte atunci când ei dispar, ducându-i astfel la pierzare. În timp ce atunci când există dragostea duhovnicească, cea scumpă, chiar dacă unul dintre soți își pierde acești factori, aceasta nu numai că nu-i desparte, ci îi unește și mai mult. Când există numai dragoste trupească, și de pildă, femeia află că soțul ei a privit la alta, atunci îi aruncă vitriol în ochi și îl orbește. În timp ce, atunci când există dragoste curată, o doare mai mult și caută cu orice chip să-l aducă iarăși pe drumul cel bun. Astfel vine harul lui Dumnezeu.
Odată a venit la Colibă un oarecare medic grec din America. Am văzut că avea un chip luminos și de aceea l-am întrebat cu discreție despre viața lui. „Părinte”, mi-a spus el, „sunt ortodox, dar până în ultima vreme nici posturi nu am ținut, nici la biserică nu am mers. Într-o noapte am îngenuncheat în camera mea ca să-L rog pe Dumnezeu pentru o problemă ce mă preocupa, când deodată camera s-a umplut de o lumină plăcută. Pentru destulă vreme nu vedeam nimic decât numai lumină și simțeam o pace negrăită înlăuntrul meu”. M-am minunat, deoarece mi-am dat seama că omul acesta se învrednicise să vadă Lumina nezidită, și de aceea i-am cerut să-mi spună ce se întâmplase.
„Părinte”, mi-a spus, „sunt căsătorit și am trei copii. La început o duceam bine în familie. După o vreme, însă, femeia mea nu a mai avut răbdare să se ocupe de casă și de copii, și de aceea cerea mereu să ieșim la plimbări cu prietenele ei. I-am făcut hatârul. După puțin timp mi-a spus că vrea să meargă singură cu prietenele ei. Am primit și aceasta, iar eu mă îngrijeam de copii. După aceea nu a vrut să mergem în concediu împreună, ci a cerut bani să meargă singură. Apoi mi-a cerut un apartament ca să trăiască singură. Am făcut-o și pe aceasta. Dar ea își aduna acolo pri*etenii. În acest răstimp încercam s-o ajut în felurite chipuri, cu sfaturi, ca să o conving să-i fie milă de copiii noștri, dar ea nici nu voia să audă. În cele din urmă mi-a luat o mare sumă de bani și a dispărut. Căutam și întrebam de ea peste tot, însă nici un rezul*tat, îi pierdusem urma cu desăvârșire. Într-o zi am aflat că venise aici, în Grecia, și locuia într-o casă de curvie. Mâhnirea mea pentru halul în care ajunsese nu se putea descrie. Cuprins de mâhnire, am îngenun*cheat să mă rog. «Dumnezeul meu», am spus, «ajută-mă s-o găsesc și să fac tot ce îmi va sta în putință ca să nu-și piardă sufletul! Nu pot suferi s-o las în halul în care a ajuns». Atunci m-a învăluit acea Lumină, iar inima mea a fost inundată de pace”. Când am auzit, i-am spus: „Frate, Dumnezeu a văzut răbdarea, nerăutatea și dragostea ta și te-a mângâiat în acest chip”. De aceea spun că ne vor judeca mirenii! Vedeți, acesta, care era medic în America, care avea o astfel de soție și care trăia în condițiile și mediul de acolo, de ce lucruri minunate s-a învrednicit!
Părintele Paisie Aghioritul

cristiboss56 25.04.2015 23:18:59

Din calitatea gândurilor unui om se vede starea lui duhovnicească. Oamenii judecă lucrurile potrivit cu conținutul pe care îl au înlăuntrul lor. Dacă nu au conținut duhovnicesc, trag concluzii greșite și-l nedreptățesc pe aproapele lor. De pildă, dacă unul care face milostenii noaptea, ca să nu fie văzut de oameni, va vedea pe cineva seara târziu pe drum, niciodată nu-și va pune gând rău în minte. Însă de l-ar vedea pe acela unul care umblă nopțile spre a păcătui, va spune: „Ce monstru, cine știe pe unde umblă noaptea”, pentru că el însuși are astfel de experiențe.
Sau dacă se aude noaptea de la etajul de sus duc-duc, unul care are gânduri bune va spune: „Face metanii”, în timp ce unul care nu are gânduri bune va spune: „Joacă toată noaptea”. Dacă se aude vreo melodie, unul va spune: „Ce psalmodii frumoase”, în timp ce celălalt va spune: „Ce cântece mai sunt și acestea?”.
Cuviosul Paisie Aghioritul

cristiboss56 25.04.2015 23:31:33

Bucuria Învierii
– Gheronda, mă impresionează profund curajul Mironosițelor.
– Mironosițele aveau multă încredere în Hristos, aveau o stare duhovnicească înaltă și de aceea nu s-au temut de nimic. Dacă nu ar fi avut o stare duhovnicească bună, ar fi făcut oare ceea ce au făcut? Din dragoste pentru Hristos au pornit dis-de-dimineață, când era interzis mersul prin cetate, cu aromate în mâini, spre Preasfântul Mormânt al Domnului. De aceea s-au și învrednicit să audă de la Înger vestea cea plină de bucurie a Învierii.
– Gheronda, cum voi putea trăi bucuria Învierii?
– Să cultivăm întristarea cea dătătoare de bucurie, ca să vină adevărata bucurie. Dacă vom trăi cu evlavie și cu umilință Săptămâna Mare, vom trăi și Sfânta Înviere cu veselie duhovnicească și cu desfătare dumnezeiască.
– Gheronda, este firesc să nu simt multă bucurie în noaptea Învierii?
– Da, este firesc, pentru că toată Săptămâna Mare și mai ales în Vinerea Mare, care este chiar ziua dinaintea Învierii, am trăit evenimentele dătătoare de întristare ale Patimilor. Deoarece simțământul întristării este mai profund decât simțământul bucuriei, nu putem ca într-o singură zi să depășim această stare sufletească. Nu pentru că sufletul nu se bucură de Înviere, dar nu se bucură atât de mult, pe cât o cere această sfântă și luminată zi. Dar încet-încet, în decursul Săptămânii Luminate, care este ca o zi de Paști, durerea din Săptămâna Mare se îndepărtează, iar sufletul se umple de bucuria Învierii. Începând cu a doua zi de Paști, ne dăm seama de Înviere.
– Gheronda, de ce la unele mănăstiri se fac procesiuni a doua și a treia zi de Paști?
– Pentru a răspândi bucuria Învierii.
– Bat și clopotele?
– În Săptămâna Luminată bat toate laolaltă: clopote, toace de lemn, toace de fier și inimile bat cu putere, trăind „Ziua Învierii”.
Doresc ca pururea să vă bucurați cu duhovnicească bucurie, cu neîncetată veselie pascală și cu dulce răscolire lăuntrică!


Fragement din cartea Despre rugăciune – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos – 2013.

cristiboss56 27.04.2015 23:11:53

https://cuvintecezidesc.files.wordpr...pg?w=500&h=530

cristiboss56 29.04.2015 00:42:29

Dacă vrei să cunoști măsura dragostei tale către Dumnezeu, află că e pe cât ești tras de Biserica Lui. Dar noi trebuie să fim trași ca un cerb care însetează după izvoarele apelor. Asta-i starea bună a inimii, asta-i chemarea Duhului, asta-i starea omului, a fiului care iubește pe Tatăl și-L poate chema și e gata și așteaptă Împărăția Lui. Restul încă suntem orbi.
Ieromonah Savatie Baștovoi

cristiboss56 29.04.2015 00:43:35

Să nu vă mâniați că nu m-am hotărât să trec acum pe la voi. Sunt foarte îngrijorat că vă aflați înconjurat de lupi, însă mă feresc să mă apropii de ei pentru a-i alunga și a vă slobozi, pentru că acești lupi ai voștri sunt ca și turbați. Precum bine știți, aceștia de multe ori m-au chinuit, înfigându-și colții până în adâncul inimii. Nici nu știu cum a mai rămas viață în mine. Duhul nădejdii în Dumnezeu a fost omorât în repetate rânduri și nici acum nu știu dacă am viață în mine. Nu știu, pentru că n-o simt înlăuntrul meu, ci nădăjduiesc cu o nădejde comună, nu cu cea vie, ci cu una moartă. Lupii voștri sunt mai răi decât răpitorii din părțile noastre, foarte colțoși și nemiloși. Aceștia de aici, chiar dacă sunt sălbatici, nu au atâta îndrăzneală, se tem de cuvântul omului și de prezența lui. Ai voștri însă, cu cât mai tare îi alungi, cu atât mai rău te atacă, și sunt atât de înrăiți pe cel ce îi alungă, încât nici să se arate nu mai poate. Poate doar din ascunziș să-i săgeteze sau să-i împuște, lucru de la care nu mă dau în lături și poate că uneori voi apuca să nimeresc în vreunul din ei cu ajutorul lui Hristos. Dar, dacă aveți nădejde, să-mi dați de știre când și în ce parte a sufletului a apărut vreun lup și să-mi descrieți ce fel este, bătrân sau tânăr, unul sau doi sau o haită întreagă, să-mi scrieți! Eu cu adevărat doresc mântuirea voastră în Domnul și mă rog Lui din toată inima să vă izbăvească din gura leilor și de la coarnele taurilor.
De lupii gândurilor nu este posibil să ne izbăvim decât prin ajutor de la Hristos - și, ca să-i alungăm, avem nevoie de harul Lui atotputernic, iar nu de ajutorul cel slab al oamenilor. Pentru aceasta trebuie să cădem la picioarele lui Iisus cu adâncă smerenie, să ne rugăm Lui pentru toate și să punem tot necazul înaintea Lui și să ne mai rugăm și Maicii Domnului și altor plăcuți ai Lui, cu mărturisirea sinceră a păcatelor noastre și a neputinței de a ne îndrepta. În acest chip, neîndoielnic, Domnul vă va ajuta și va împăca duhul vostru. „Învățați-vă, a zis, de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Iată unde ne-a arătat Mântuitorul că vom găsi pacea sufletească. Căutați dar, pentru cuvântul Lui, și cu siguranță veți afla, pentru că Dumnezeu este credincios în toate cuvintele Sale. Cel ce umblă întru El nu poate umbla în întuneric. Nu vă împovărați zadarnic, căutând mângâiere și pace și mântuire, ci mai degrabă smerenie. Toate vă vor aduce numai întristare, neliniște și pagubă, dacă nu vă veți apuca să lucrați smerenia lui Hristos.
Fără aceasta, vă vor sfâșia lupii. Nici eu nu voi putea scăpa de ei, dacă nu mă voi socoti cel mai păcătos și cel mai de pe urmă. (Sfântul Cuvios Moisi de la Optina)

cristiboss56 01.05.2015 12:05:41

Toată mântuirea noastră se sprijină pe chemarea lui Iisus și unirea cu El. Să-L chemăm și El ne va vindeca prin venirea Lui. (...) Să strigăm ca acela care a căzut între tâlhari și Bunul Samarinean va veni să ne curețe rănile și să ne călăuzească spre han, adică spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie întreaga ființă.
Când Dumnezeu coboară în inima noastră, El biruie diavolul și curăță răutățile pe care acesta ni le-a făcut. Biruința asupra diavolului este, de aceea, biruința lui Hristosîn noi.
Să facem ceea ce este omenește, adică să-L chemăm pe Hristos, și El va face ceea ce ține de partea dumnezeiască, va birui asupra diavolului și îl va izgoni. Așadar, să nu urmărim să facem noi înșine cele dumnezeiești și să ne așteptăm ca Dumnezeu să le facă pe cele omenești. Trebuie să înțelegem bine acest lucru: noi le facem pe cele omenești, rugăciunea lui Iisus, și Dumnezeu pe cele dumnezeiești, adică mântuirea noastră. Întreaga lucrare a Bisericii este dumnezeiesc-omenească.


(Mitropolitul Ierothei Vlahos, O noapte în pustia Sfântului Munte – Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus, traducere de Călin Cosma, Maxim Monahul și Radu Hagiu, Editura Predania, București, 2011, pp. 56-57)

cristiboss56 01.05.2015 23:47:32

http://2.bp.blogspot.com/-kQDHMCtRAX...51871357_n.jpg

oaie_cugetatoare 01.05.2015 23:52:21

http://livenews.romaniatv.net/miraco...aza_33582.html

cristiboss56 03.05.2015 15:30:06

Văduva a aruncat în vistieria Templului doi bănuți, iar Domnul a zis că ea a pus mai mult decât toți, chiar dacă ceilalți aruncau bani cu nemiluita. Deci, ce a dat preț bănuților ei? Starea sufletească cu care și-a adus ea prinosul. Vezi ce deosebire e între fapta bună lipsită de suflet, făcută pentru că „așa e obiceiul” și fapta bună în care omul pune suflet și inimă?
Nu felul în care se arată pe dinafară îi dă unei fapte preț, ci starea sufletească a făptuitorului. Așa se întâmplă că o faptă minunată în toate privințele poate să nu aibă nici un preț înaintea lui Dumnezeu, iar alta, neînsemnată la arătare, să afle la El înaltă prețuire. Ce reiese de aici, poate vedea oricine. Totuși, să nu cugete nimeni că poate lepăda cele din afară, mărginindu-se doar la cele lăuntrice. Acea văduvă n-ar fi fost lăudată dacă și-ar fi zis: „Aș vrea și eu să dau, dar ce să fac? N-am decât doi bănuți. Dacă îi dau, rămân fără o lețcaie”. Însă ea, precum a dorit, așa a și făcut, încredințându-și viața în mâinile lui Dumnezeu. Și dacă n-ar fi dat nimic, nimeni nu ar fi osândit-o: nici oamenii, nici Dumnezeu; însă atunci nu ar fi dat dovadă de acea întocmire sufletească ce a deosebit-o de ceilalți și a făcut-o slăvită în întreaga lume creștină.
Sfântul Teofan Zăvorâtul

cristiboss56 03.05.2015 15:36:35

Unii dintre fiii duhovnicești ai Părintelui Sofian își aduc aminte cu drag de părintele lor duhovnicesc și de sfaturile pe care le dădea.

Ne spunea mereu să facem milostenie. Zicea:„Dă cât poți, dar dă! Că milostenia e mare înaintea lui Dumnezeu, șterge multe păcate!”. Iar alteori ne spunea: „Măi omule, milostenia te ridică la cer și Dumnezeu îți ascultă rugăciunea.”
Părintele ne cerea mereu să dăm. Asta-i plăcea: să fii milos. Ne zicea: „Dacă primești, să dai. Oricât de puțin. Dar să dai. Dacă cineva îți dă un covrig, iar lângă tine șade unul ca tine, un om sărman, un frate de-al tău, rupe din covrig o bucățică și dă-i și lui. Că Dumnezeu e mare și poate din bucățica aia să vă sature pe amândoi.”

Ne mai zicea: „Când dai, să nu-ți pară rău. Să dai cu bucurie că lângă tine e îngerul care te scrie în cartea cu fapte bune. Iar dacă îți pare rău, nu te poate scrie că te îndoiești în inima ta. Și lui Dumnezeu nu-I plac îndoielile. Dumnezeu e drept și bun și vrea să fim și noi la fel.”
Părintele se întrista mult când auzea că femeile leapădă copiii. Avea lacrimi în glas și zicea: „Să ții post negru miercurea și vinerea, fără strop de apă, pentru că ai omorât un suflet de om.” Era bun cum nu pot povesti.
Părintele Sofian Boghiu spunea: „În post contează foarte mult să vă iertați unul pe altul. Poți să mori de foame, nu are niciun rost postul tău, până nu te împaci cu celălalt. Unii nu-și vorbesc cu anii. Dar postesc fiecare post. Vai de postul lor!...”
Părintele ne zicea multe lucruri frumoase despre Sfânta Împărtășanie. Mereu ne învăța ceva. Ne spunea că după Sfânta Împărtășanie, să nu vorbim, să nu ne supărăm, să nu ne certăm unii cu alții, pentru că Duhul Sfânt e curat și bun și nu șade în tine dacă nu poți să-L ții.
Altădată noi l-am întrebat: „Părinte la cât timp trebuie să ne împărtășim ca să vină Duhul în noi?”, iar dânsul ne-a zis: „La Împărtășanie nu trebuie să te grăbești. Unii vin la 40 de zile, alții la o lună, alții mai des. Dar eu vă spun că Duhul stă în voi atâta timp cât voi nu-L alungați. Nu trebuie să calculați zilele, ci să aveți inimă bună și curată. Și atunci Duhul Sfânt e în voi.”
Părintele era și glumeț. Odată l-am întrebat: „Părinte, vreți o cafea?”, dar dânsul mi-a zis: „Ce-mi trebuie cafea, când mă doare o măsea?”. Știa să te înveselească și să te facă să uiți de necazuri.
Nimeni, nimeni, nimeni nu pleca de la dânsul trist. Nu te rănea, nu te supăra. Uneori stăteam pe capul dânsului să-l ascultăm până noaptea la 11. Și ne zicea: „Hai că nu mai aveți tramvaie!”, dar noi ziceam:„Părinte, nu mai vrem să plecăm!”, „Păi, unde vreți să dormiți?”, „Aicea pe jos în Biserică”. Și dânsul nu ne întrista: „Bine, hai! Dar numai de data asta!”. Și așa stăteam de multe ori toți.
Se supăra pe unii care făceau milostenie în văzul lumii. Nouă ne cerea să nu fim văzuți când dăm, să nu așteptăm laude sau vorbe frumoase de la cei pe care-i ajutăm. Dânsul a avut grijă de mine toată viața. Am avut multe necazuri, mama era bolnavă, alimente nu prea se găseau. Și mă striga: „Ecaterino!”, „Da, Părinte!”, „Ia mai stai un pic!”. Era lume în jurul lui, îi puneau întrebări... Nu putea să-mi dea. Dar ținea mâinile la spate, cu sacoși pline. Îmi dădea când nu mai era nimeni lângă dânsul. Și ce nu-mi punea? Ulei, zahăr, câte și câte... Așa plecam.
Odată eram la bucătărie, era 11 noaptea și i-am zis: „Părinte, veniți că se răcește ciorba”, dar dânsul, blajin, mi-a zis: „Ce-mi trebuie mie ciorbă? Ce, eu trăiesc cu ciorbă?”.
Îi plăcea să postească. Se ruga, citea și picta. Dar mânca târziu seara o bucățică de ceva. Părintele și picta și se ruga. Le făcea pe ambele.Nu-i plăcea moda. Zicea femeilor: „Să nu vii la Biserică cu moda ca să întoarcă alții capul după tine. Să nu-ți pui haine strălucitoare! Să nu te machiezi, să nu-ți dai cu roșu pe buze, să nu te vopsești. Că asta înseamnă că tu nu crezi că Dumnezeu tea făcut frumoasă, că a greșit și vrei tu să te faci.”
Mereu zicea: „Lăsați moda! La Biserică vino să te rogi!”. Odată a venit un băiat tânăr și i-a zis: „Părinte, am venit la Biserică să-mi găsesc nevastă.”, iar dânsul i-a răspuns: „Eu credeam că la Biserică vii să te rogi, nu să te căsătorești. Hai, lasă! Roagă-te și mai apoi, vedem ce vrea Dumnezeu cu tine.”.Tot când ne certa cu moda, ne zicea: „Lasă hainele care nasc invidie! Tu vino la Biserică cu straie curate, simple!”.
Părintelui îi plăcea mult să ne învețe. Stăteam în Biserică, dânsul scotea din altar un scăunel și noi pe jos, în jurul dânsului.
Părintele iubea canoanele. După ele te învăța și după ele te certa.
„Părintele avea darul facerii de minuni. Dar eu nu pot spune despre asta. Dânsul vedea. Și-ți vorbea așa cum Dumnezeu îi descoperea lucrurile despre tine. Pe mine m-a întrebat: „Ești domnișoară?”, și i-am spus adevărul. O lună trăisem în păcat. Dânsul mi-a zis: „Acum gata cu ce-a fost! De acum stai aici și să iubești Biserica!”. Nu mi-a mai trebuit niciodată bărbat și uite de 60 de ani sunt numai cu Biserica. Și n-am fost singură. Maica Domnului mi-a dat tot, iar Părintele avea grijă și de mine. Ăsta era darul dânsului cu care făcea minuni. Îți schimba toată viața.”

cristiboss56 04.05.2015 23:11:46

Mulți se supără pe ei înșiși din cauza suferințelor pe care le trăiesc. Poate se gândesc că le merită. Și greșesc. Poate fiindcă au fost educați de părinții lor să aibă sentimentul vinovăției, să se pedepsească, își fac rău singuri. Și totuși, oamenii sunt singurele ființe care pot da sens durerii lor, fiindcă sunt singurii care știu că trebuie să moară. Va trebui să învățăm să dăm semnificație pozitivă sentimentului de vinovăție pe care îl folosim pentru a deveni mai buni, dar să dăm una negativă, atunci când sentimentul de vinovăție ne paralizează, ne pedepsește, luându-ne încrederea în noi înșine și, ca urmare, posibilitatea de a crește și, mai ales, de a acționa.
În fond, ce este depresia după o supărare, un refuz, un doliu pe care noi le considerăm nedrepte
Învață, însă, să râzi de tine, cu inima!
A ști că trebuie să mor, face ca pentru mine viața să fie mai bogată în înțelesuri, tocmai pentru că timpul devine limitat și orice lucru pe care trebuie să-l faci devine o alegere reală.
Nu trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să nu ne trimită boli sau să ne ferească de suferințe, ci trebuie să-L rugăm să ne dea tăria de a suporta ceea ce trăim, să ne stea alături ca să nu ne pierdem integritatea spirituală, să alegem să ne continuăm viața, oricum ar fi.
Pentru a ne da speranță, forță și curaj.
Să râzi cu inima te ajută să încetezi să cauți dreptatea în lumea aceasta și să transformi în viață tot ceea ce ți se întâmplă ca venit din moarte.


(Valerio Albisetti, Să râdem cu inima – o metodă simplă pentru a trăi mai senin, Traducere de Luminița Cosma, Editura Pauline, București, 2004, p. 52)

cristiboss56 04.05.2015 23:29:43

• Lumea vrea să păcătuiască, dar Îl vrea și pe Dumnezeu să fie bun. El să ne ierte, iar noi să păcătuim. Noi adică să facem orice vrem, iar Acela să ne ierte. Să ne ierte mereu, iar noi să ne vedem de treaba noastră.
• Dacă oamenii nu se vor pocăi, dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu, vor pierde viața cea veșnică. Omul trebuie ajutat să priceapă sensul cel mai profund al vieții, să-și revină, ca să simtă mângâierea dumnezeiască. Scopul omului este și să urce duhovnicește, nu numai să nu păcătuiască.
• Bunul Dumnezeu ne dă binecuvântările Sale cele bogate. Să nu fim nemulțumitori și să-L întărâtăm, pentru că vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Dacă nu slăvim pe Dumnezeu, atunci El îngăduie să vină o încercare, ca să prețuim lucrurile. Iar dacă le prețuim, atunci Dumnezeu nu îngăduie să se întâmple.
• Bunul Dumnezeu pe toate le va iconomisi în modul cel mai bun, dar este trebuință de multă răbdare și atenție, pentru că de multe ori oamenii, grăbindu-se să descâlcească ițele, mai mult le încâlcesc. Dumnezeu le descâlcește cu răbdare. Aceasta situație nu va dura mult. Dumnezeu va lua mătura…
• Dumnezeu este bun, El vrea ca toți să ne mântuim. Dacă ar fi fost să se mântuiasca numai puțini, atunci de ce S-ar mai fi răstignit Hristos? Poarta Raiului nu este strâmtă. Îi încape pe toți oamenii care se pleacă cu smerenie și nu sunt umflați de mândrie. Numai să se pocăiască, adică să-I dea lui Hristos povara păcatelor lor, după care vor putea trece ușor prin poartă. După aceea avem și îndreptățirea că suntem făcuți din pământ, nu suntem numai duh, ca Îngerii. Dar suntem fără de răspuns atunci când nu ne pocăim și nu ne apropiem cu smerenie de Mântuitorul nostru. Tâlharul de pe Cruce numai un iarta-mă a spus și s-a mântuit.
• Mântuirea omului depinde de secundă, nu de minut. Omul se mântuiește chiar și cu un singur gând smerit, în timp ce, dacă aduce un gând de mândrie, le pierde pe toate.
• Trebuie să ne mântuim numai din mărinimie. Nu există durere mai mare pentru Dumnezeu decât aceea de a-l vedea pe om în iad. Cred că de vom avea recunoștință față de multele binecuvântări ale lui Dumnezeu și o purtare smerită și cu dragoste față de chipurile Lui, care sunt semenii noștri, împreună cu puțina nevoință făcută cu mărime de suflet, este îndeajuns ca să avem sufletul odihnit atât în viața aceasta, cât și în cealaltă.
• Chiar dacă suntem răniți, nu trebuie să ne pierdem sângele rece, ci să cerem ajutorul lui Dumnezeu și să continuăm nevoința cu bărbăție. Păstorul Cel Bun va auzi și se va grăbi îndată spre ajutor, precum ciobanul atunci când va auzi vreun miel că zbiară disperat din pricina vreunei răniri sau a vreunei mușcături de lup sau de câine.
• I-am iubit și m-a durut mai mult pentru cei care au avut cândva o viață vrednică de plâns, dar acum se nevoiesc, decât pe cei care nu sunt chinuiți de patimi. Pe unii ca aceștia îi am mereu în minte. Pe cioban îl doare mai mult de mielul rănit sau bolnav și-l îngrijește în mod deosebit, până ce se va însănătoși și el.
• Iar dacă ne nevoim cum trebuie, dar nu vedem nici o sporire, de multe ori se întâmplă aceasta: demonul, fiindcă i-am declarat război, a cerut întăriri de la Satana. Astfel, dacă anul trecut ne-am luptat cu un demon, anul acesta ne luptăm cu 50, la anul ne vom lupta cu mai mulți etc. Lucrul acesta nu ne îngăduie ca să vedem sporirea, ca să nu ne mândrim.
• Vom vedea evenimente înfricoșătoare. Se vor da lupte duhovnicești. Sfinții se vor sfinți mai mult și spurcații se vor spurca și mai rău. Cu toate acestea, înlăuntrul meu simt o mângâiere. Aceasta este o furtună și numai nevoința are valoare, pentru că acum nu avem vrăjmaș pe Ali-Pașa sau pe Hitler sau pe Musolini, ci pe diavolul. De aceea vom avea și răsplată cerească. Fie ca Bunul Dumnezeu să pună în valoare răul, prefăcându-l în bine! Amin.
• O, de am înțelege îndelunga răbdare a lui Dumnezeu! O sută de ani a trebuit să treacă până să se facă corabia lui Noe. Oare nu putea Dumnezeu să facă repede o corabie? Putea, dar l-a lăsat pe Noe să se ostenească o sută de ani ca să înțeleagă și ceilalți și să se pocăiască.
• Să ne rugăm lui Dumnezeu să dea pocăință lumii, ca să scăpăm de urgia cea dreaptă a Lui. Urgia viitoare a lui Dumnezeu nu se poate înfrunta altfel decât numai prin pocăință și prin păzirea poruncilor Lui.
• Trec anii, și ce ani grei sunt! Nu s-au terminat problemele. Cazanul fierbe. Dacă cineva nu este puțin întărit, cum va putea, oare, înfrunta o situație grea? Dumnezeu nu i-a făcut pe oameni nepricopsiți. Trebuie să cultivăm mărinimia.
• Cel ce este cu luare-aminte și ia în serios problema mântuirii sufletului său, se nevoiește, sporește, rodește, se hrănește duhovnicește și se bucură îngerește.
• Cu cât se depărtează cineva de Dumnezeu, cu atât lucrurile se complică mai mult. Se poate ca cineva să nu aibă nimic, dar dacă Îl are pe Dumnezeu, nu mai dorește nimic. Acesta este adevărul! Iar dacă le are pe toate și nu Îl are pe Dumnezeu, este chinuit înlăuntrul său. De aceea, fiecare pe cât poate să se apropie de Dumnezeu. Numai lângă Dumnezeu află omul bucuria cea adevărată și veșnică. Otravă gustăm atunci când trăim departe de dulcele Iisus.
• Cel care este depărtat de Dumnezeu primește înrâurirea diavolească, în timp ce acela care este aproape de Dumnezeu primește Harul dumnezeiesc. Cine are Harul lui Dumnezeu, i se va mai adăuga. Iar cel ce are puțin și-l disprețuiește, i se va lua și acesta. Harul lui Dumnezeu lipsește de la oamenii contemporani, pentru că prin păcat alungă și puținul pe care îl au. Iar când pleacă Harul dumnezeiesc, atunci toți diavolii se năpustesc în lăuntrul omului.
• Potrivit cu îndepărtarea lor de Dumnezeu oamenii simt mâhnire și în această viață, iar în cealaltă vor trăi mâhnirea cea veșnică. Pentru că încă din viața aceasta gustă cineva, într-o oarecare măsură, potrivit cu cât trăiește el după voia lui Dumnezeu, o parte din bucuria Raiului. Fie că vom trăi o parte a bucuriei Raiului încă de aici și vom merge și noi în Rai, fie vom trăi o parte a iadului și – Doamne ferește! – vom merge în iad. Raiul este același lucru cu bunătatea, iar iadul este totuna cu răutatea.
Cuviosul Paisie Aghioritu

cristiboss56 06.05.2015 20:50:22

Sunt un miracol al bunatatii lui Dumnezeu
(Sfântul Ioan de Kronstadt)


Fă-ți timp să te întrebi mai des: cărei înțelepciuni datorezi alcătuirea perfectă a corpului tău; ce îl ține constant în viață și îl direcționează? Cine a statornicit legile intelectului, cele ce se manifestă până astăzi la toți oamenii? Cine a înscris în inimile oamenilor legea conștiinței, cea care lucrează în noi întru răsplătirea binelui și osândirea răului?
Dumnezeule Atotputernic, Preaînțelept și Atotbun! Tu ții mereu mâna Ta ocrotitoare asupra mea, păcătosul, și nu există clipă în care bunătatea Ta să mă fi părăsit! Fă-mă să-Ți pot săruta mereu, cu credință vie, dreapta Ta. De ce-ar trebui oare să caut undeva departe semnele bunătății, înțelepciunii și atotputerniciei Tale?!
Mă bucur nespus că le pot găsi, mai evident ca oriunde, în mine însumi. Eu sunt un miracol al bunătății lui Dumnezeu, al înțelepciunii și atotputerniciei Sale. Eu cuprind în mine în mic un întreg univers. Sufletul meu este o expresie a lumii nevăzute, trupul, o expresie a lumii văzute.

cristiboss56 07.05.2015 23:13:03

Domnul ne-a spus: „Iubiți pe vrăjmașii voștri!”, iar cel ce-și iubește vrăjmașii este asemenea Domnului Iisus Hristos. Cel ce are puterea să-și iubească vrăjmașii Îl cunoaște pe Domnul nostru Iisus Hristos în duh și în adevăr. Cel ce însă n-o are dăinuie încă în ghearele morții, iar harul și dragostea lui Dumnezeu nu sunt, cu adevărat, în chip deplin, împreună cu el. Dacă ai puterea să ierți greșelile fratelui tău și să-i iubești pe vrăjmașii tăi, atunci îți vei dobândi iertarea păcatelor proprii, iar Domnul îți va îngădui cunoașterea Sfântului Său Duh.
Doamne, învață-ne pe noi, prin Sfântul Tău Duh, să ne iubim vrăjmașii și să ne putem ruga, cu lacrimi, pentru dânșii!
Punctul cel mai înalt al Sfintei Evanghelii, împlinirea desăvârșită a asemănării cu Iisus Hristos, este tocmai această iubire a vrăjmașilor. Ați auzit că s-a spus: Să-l iubești pe aproapele tău și să-l urăști pe vrăjmașul tău; dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru celui din Ceruri, că El face să răsară Soarele Său peste cei răi și peste cei buni și face să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți (Mat. 5, 43-45). Domnul nostru Iisus Hristos nu doar a predicat acestea, ci le-a trăit în adâncurile inimii Sale. Spânzurat pe Cruce, a primit să moară pentru mântuirea vrăjmașilor Săi, iar cu ultima suflare Și-a iertat călăii.
Pentru că „Domnul are milostenie față de toți oamenii, cel ce vrea să-L iubească și să fie împreună cu El trebuie să-și iubească vrăjmașii”, ne avertizează Sfântul Siluan. A-L cunoaște pe Dumnezeu, Care este iubire, înseamnă, așadar, a-L iubi nu numai pe El, ci și pe cei pe care El i-a iubit: toate ființele omenești, indiferent de rasă, de sex, de religie sau de status social, în mod special pe cei săraci, pe cei neputincioși, pe cei alungați și pe vrăjmași. Iar iubirea aceasta trebuie să fie întocmai așa după cum i-a iubit El: iertându-i, slujindu-i, primind să-ți dăruiești viața pentru ei. În sensul acesta, dragostea față de vrăjmași este cu mult mai mult decât o lege morală; este un principiu ontologic și spiritual, de nedespărțit de unirea noastră cu Iisus Hristos întru Duhul Sfânt.
Și aici starețul Siluan este foarte clar: cel ce nu-și iubește vrăjmașii n-a învățat încă de la Sfântul Duh să iubească cu adevărat pe Dumnezeu și pe aproapele. Iar harul dumnezeiesc nu sălășluiește deplin în lăuntrul său și nu-L poate „cunoaște pe Domnul, nici blândețea Duhului Sfânt”. Iar aceasta, s-o reținem, indiferent de milostenia sa, de nevoințele sale liturgice și ascetice. Alături de smerenie, de care nu poate fi despărțită, iubirea vrăjmașilor este, deci, aceea care, mai presus de toate ritualurile, de lucrările teologice și de trăirile mistice – fie ele și cele mai alese – mărturisește adevărul Bisericii și al vieții întru Hristos.
Dar cine sunt oare vrăjmașii noștri? Fără îndoială, Sfântul Siluan, contemporan al marii teorii staliniste, se gândea, înainte de toate, la asupritorii Bisericii rusești, ca și la toți cei cărora, rătăciți în păcate, nu le păsa de Dumnezeu sau Îl tăgăduiau. Cu toate acestea, noțiunea de iertare a vrăjmașilor trebuie înțeleasă în sens mai larg. Vrăjmașul nostru nu este numai cel ce ne face sau ne dorește răul – nouă sau celor apropiați nouă –, cel care ne rănește sau ne ocărăște, cu bună știință sau nu; ci este, deopotrivă, și cel ce ne supără sau nu ne ascultă, se opune voii și planurilor noastre, ne irită prin caracterul și felul său de a fi. Mai mult încă, vrăjmașul nostru este și „celălalt”, cel ce nu este și nu trăiește asemenea nouă, nu gândește ori nu se închină asemenea nouă, nu aparține aceleiași etnii, clase sociale ori confesiuni cu noi, și care, chiar prin aceasta, ne stânjenește, ne determină să ne interogăm și ne pune sub semnul întrebării.
Iubirea aceasta față de vrăjmași trebuie însă să-i includă și pe satan și îngerii săi, diavolii? Se cuvine ca, în punctul acesta, să interpretăm cu luare-aminte scrierile Sfântului Siluan. Și aceasta, fiindcă diavolul, vrăjmașul nostru, care ne vrea moartea și ne vrea despărțiți de Dumnezeu, n-ar putea în nici un caz să devină aproapele nostru. De aceea trebuie să ne luptăm cu el – având drept arme dragostea și smerenia –, iar nu să-l iubim. În schimb, războindu-ne împotriva lor din toate puterile noastre, putem, asemenea starețului Siluan, încerca mila față de diavoli, „putem să-i deplângem, fiindcă sunt despărțiți de tot binele, care este Dumnezeu.”
Cum oare să ne iubim vrăjmașii? Se cuvine, ne avertizează Sfântul Siluan, să ne amintim că „Domnul îi iubește, în ciuda a orice, că a murit pe Cruce, în chinuri, și pentru mântuirea lor”. De aici recurg patru principii, care ar trebui să ne călăuzească în relațiile cu ceilalți. Cel dintâi: se cuvine să rezistăm înaintea oricărei intenții de a-l judeca pe aceasta, înaintea oricărui resentiment sau sentiment de ură față de el; fiindcă a bombăni împotriva cuiva, a-l critica, înseamnă, din punct de vedere duhovnicesc, a deveni asemenea lui. În al doilea rând, se cuvine „să ne fie milă de vrăjmași, cum ne este de proprii noștri copii”, conștientizând suferințele pe care le îndură din cauza patimilor lor și a duhurilor rele – un om rău, coleric sau însetat de putere este, din punct de vedere duhovnicesc, bolnav. În al treilea rând, trebuie să le arătăm milostenie, în ciuda tuturor neplăcerilor și durerilor pe care ni le-au cauzat; să ne amintim că Domnul a poruncit ucenicilor Săi să ierte până la șaptezeci de ori câte șapte (Mat. 18, 22), subliniind astfel că nu ne va primi jertfa decât după ce, mai înainte, ne vom fi împăcat cu frații și surorile noastre. Mai mult, Sfântul Siluan precizează că, în măsura în care noi le vom ierta celorlalți greșelile comise față de noi, Domnul nu Și le va aminti pe ale noastre la Judecata de Apoi. În al patrulea rând, iubirea vrăjmașilor înseamnă a ne obișnui să ne rugăm pentru ei, din toată inima noastră, așa cum ne rugăm pentru noi înșine, pentru ca Dumnezeu să Se milostivească de dânșii, să-i slobozească de cel rău și să-i aducă pe cale pocăinței.
O asemenea cale este, desigur, anevoioasă. „Este foarte ușor să iubești pe un sfânt, căci este vrednic de aceasta”, dar pe un mare păcătos, care, pe deasupra, ne-a mai și supărat, ne disprețuiește, ne face rău, cum oare să-l poți iubi? În absența harului, fără sălășluirea lui Iisus Hristos cel atot milostiv în inimile noastre, lucrul acesta este cu neputință. Numai „Duhul lui Dumnezeu ne poate dărui puterea de a-l iubi”. La început, totuși, trebuie „să ne silim un pic inima”, ne sfătuiește Sfântul Siluan. Văzându-ne străduințele, bunele noastre intenții, Domnul ne va ajuta. Dacă totuși nu putem dintr-o dată face aceasta, un lucru de nimic ne stă în putință: „dacă nu-ți iubești vrăjmașii, cel puțin nu-i bruftului și nu-i blestema; acesta este deja un pas înainte. Iar dacă nu poți rosti rugăciuni pentru ei, atunci măcar suspină pentru ei înaintea lui Dumnezeu.” La urma urmelor, dacă nu putem face nici aceasta, ne rămâne posibilitatea de a ne recunoaște slăbiciunea, de a ne mărturisi neputința și de a ne întoarce către Domnul, către Preasfânta Sa Maică și către toți sfinții, ca să ne ajute.
Cu adevărat, „mare este lucrarea celui ce se roagă pentru sufletul vătămat al celui ce ne mânie, al celui ce ne ocărăște, al celui ce ne face să suferim; dar și noi vom dobândi în schimb iertarea Domnului, darul harului, îndelunga răbdare, puterea de a răbda suferințele, darul rugăciunii”. Darurile duhovnicești ale iubirii față de vrăjmași sunt nenumărate, dar cel mai însemnat este, fără îndoială, liniștea. „Dacă nu ajungem să ne iubim vrăjmașii, sufletul nostru nu-și va afla decât puține clipe de liniște; dacă însă ajungem să-i iubim, pacea se va așterne zi și noapte în sufletele noastre.” În liniștea aceasta, care este totuna cu rugăciunea, ne mai înștiințează Sfântul Siluan, vine o clipă când sufletul nu-i mai vede pe vrăjmași, căci el doar Îl contemplă pe Dumnezeu. Și atunci, rugăciunea, care ar fi trebuit să se înalțe fără odihnă spre Ceruri, țâșnește singură din sufletele noastre, astfel: „O, Dumnezeule, cel Atotputernic, dăruiește-ne nouă darurile Sfântului Tău Duh, pentru ca să cunoaștem astfel slava Ta și ca să viețuim pe pământ în pace și în dragoste, pentru ca să nu mai existe nici ură, nici război, nici vrăjmași, ci să dăinuie singură dragostea pe întreg pământul. În felul acesta, nu vom mai avea nevoie nici de armate, nici de închisori și va fi o bucurie să trăiască pe acest pământ, pentru toți fiii Tăi!”


„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010

cristiboss56 08.05.2015 23:47:59

Textul este o scrisoare trimisă de Sfântul Serafim de Virița către un fiu duhovnicesc, episcop rus, aflat într-o închisoare sovietică.


„Te-ai gândit vreodată că tot ceea ce te privește pe tine Mă privește și pe Mine? Pentru că ceea ce te privește pe tine privește și pupila ochilor Mei. Tu ești scump în ochii Mei, mult prețuit, și Eu te-am iubit pe tine și de aceea pentru Mine este o deosebită bucurie să te educ. Când ispitele stau împotriva ta și dușmanul vine ca râul, Eu vreau ca tu să știi că de la Mine a fost aceasta. Că neputința ta are nevoie de puterea Mea și că siguranța ta stă în aceea de a-mi da Mie posibilitatea să Mă lupt pentru tine. Când te găsești în situații grele printre oameni care nu te înțeleg, care nu iau seama la ceea ce-ți este necesar și plăcut, care te îndepărtează de la ei, de la Mine a fost aceasta.
Eu sunt Dumnezeul tău, care dispun de împrejurări. Nu întâmplător ai apărut la locul tău, acela este locul pe care Eu ți l-am destinat. Nu tu ai cerut ca Eu să te învăț smerenia? Așa că iată: Eu te-am pus în acel mediu, în acea școală unde se studiază această lecție. Mediul tău și cei ce trăiesc cu tine îndeplinesc numai voia Mea. Te afli oare tu în criză de bani, îți este greu și dai din colț în colț? Să știi că de la Mine a fost aceasta.
Pentru că Eu dispun de mijloacele tale materiale. Eu vreau ca tu să fugi la Mine și să depinzi de Mine. Rezervele Mele sunt fără sfârșit. Eu vreau ca tu să te convingi de dreptatea Mea și de făgăduințele Mele. Să nu-ți spună cineva de trebuința ta: „Voi n-ați crezut Domnului Dumnezeului vostru”. Te gândești oare la necazuri și suferi tu noaptea, fiind despărțit de cei apropiați și dragi inimii tale? Să știi că de la Mine a fost aceasta.
Eu sunt bărbatul durerilor. Când ești cuprins de boală, să știi că Eu am îngăduit aceasta ca tu să te îndrepți spre Mine și în Mine să poți găsi mângâiere veșnică. Te-a dezamăgit oare prietenul tău când ți-ai deschis inima față de el? De la Mine a fost aceasta. Eu am îngăduit ca aceste neînțelegeri să te afecteze, ca tu să știi că cel mai bun prieten al tău este Domnul. Eu vreau ca tu să aduci toate problemele tale înaintea Mea și să-Mi vorbești.
Te-a clevetit cineva? Spune-Mi Mie și vino mai aproape de Mine, scăparea ta este când sufletul tău se va ascunde de „amestecarea limbilor”. Eu am încercat ca lumina adevărului tău și soarta ta să fie în mijlocul zilei (Ps. 36, 6). S-au distrus planurile tale, te-ai implicat sufletește și ai obosit? De la Mine a fost aceasta.
Tu ți-ai făcut planuri și mi le-ai adus Mie ca să le binecuvântez. Dar Eu vreau să Mi le arăți Mie, ca să dispun și de împrejurările vieții tale și atunci răspunderea pentru toate va fi a Mea, fiindcă este prea greu pentru tine și tu singur nu poți să te măsori cu ele, fiindcă tu ești numai arma, nu persoana care acționează. Ai trecut oare prin insuccese neașteptate și tristețea a cuprins inima ta? Să știi că de la Mine a fost aceasta.
Pentru că Eu vreau ca inima și sufletul tău să fie întotdeauna arzând în fața ochilor Mei și să învingă prin numele Meu orice neîncredere. Când nu primești multă recunoștință de la oamenii apropiați și dragi ție și, având sufletul sărac, cazi în deznădejde și cârteală, să știi că de la Mine a fost aceasta. Pentru că, prin această tânjeală a sufletului tău, Eu încerc puterea credinței tale, fermitatea făgăduințelor și puterea rugăciunii tale insistente pentru cei apropiați ție. Pentru că tu ești cel care i-ai încredințat Acoperământului Maicii Mele Preacurate, trecând grija lor pe seama iubirii Mele providențiale.
Te-a încercat o boală grea, vremelnică sau nu, și tu ai fost țintuit în patul tău? De la Mine a fost aceasta. Pentru că Eu vreau ca tu să mă cunoști pe Mine mai bine în neputințele tale trupești și să nu cârtești pentru această încercare trimisă ție. Nu te-ai străduit să pătrunzi în planurile Mele, în planurile mântuirii sufletelor omenești prin diferite căi, ci fără cârtire și supus ai închinat voia ta harului Meu. Dacă ai vrut să faci o faptă deosebită pentru Mine și, în locul aceleia, te-ai așezat pe patul neputinței, de la Mine a fost aceasta.
Pentru că atunci ai fost adâncit în faptele tale și Eu nu pot să atrag gândurile tale spre Mine, ci Eu vreau să te învăț ca gândurile tale cele mai adânci să fie în slujba Mea. Eu vreau să te învăț să recunoști că tu ești nimic. Unii din cei mai buni colaboratori ai Mei sunt cei care, rupți de activitățile cotidiene, învață să dispună de arma rugăciunii neîncetate. Tu ești chemat ca pe neașteptate să ocupi poziția grea și de răspundere și să mergi nădăjduind în Mine.
Eu îți încredințez aceste greutăți, pentru că la aceasta te binecuvântează pe tine Domnul Dumnezeul tău în toate faptele tale, în toate drumurile tale, în tot ceea ce va fi făcut prin mâinile tale. În această zi îți înmânez acest vas cu ulei sfânt. Folosește-l cum vrei, copilul Meu. Fiecare greutate care apare, fiecare cuvânt care te supără, fiecare obstacol în munca ta care ar fi putut să-ți aducă necazuri și deznădejde, fiecare descoperire a neputinței și incapacității tale să fie unse cu acest ulei. De la Mine este aceasta.
Amintește-ți că fiecare obstacol este mângâierea lui Dumnezeu și pune în inima ta cuvintele pe care Eu ți le-am spus ție astăzi: de la Mine au fost acestea. Păzește aceste cuvinte, să știi și să-ți amintești întotdeauna că fiecare greutate va slăbi când tu vei învăța să Mă vezi pe Mine în toate. Toate sunt trimise de Mine pentru desăvârșirea sufletului tău – toate de la Mine au fost…”

cristiboss56 10.05.2015 00:07:11

Mi-e dor de rai! Mi-e dor de ceruri! Mi-e dor de veșnicie! Privesc spre cer. Văd nori negri, plumburii, alergând spre răsărit; pe deasupra munților pustii plutește o ceață deasă. Aș vrea să zbor sus, sus de tot, acolo undeva, unde nu mai sunt oameni, nici griji, nici tulburări. Caut cu ochii în sus și vreau să răzbat cu privirea printre nori spre cerul cel senin și albastru al păcii lui Iisus. Mi-e dor de Iisus. Mi-e dor de Fiul Fecioarei. Mi-e dor de Cel ce a pătimit atâta pentru mine. Mi-e dor de Cel ce a murit pe cruce pentru păcatele mele. Mi-e dor de Cel ce s-a înălțat pe nori la ceruri pentru a noastră mântuire. Mi-e dor de Iisus cel răstignit.
Mi-e dor de Iisus cel flămând și însetat pentru mântuirea mea. Simt în inima mea un gol puternic. Simt o lipsă mare ce mă apasă pe inimă. Mă doare inima. Și nu știu pentru ce. Sunt sătul și totuși mi-e foame de ceva. Sunt adăpat și totuși o sete cumplită mă chinuie. Sunt odihnit și totuși o osteneală lăuntrică mă doboară. Sunt bine îmbrăcat și totuși un vânt nevăzut bate fară milă peste sufletul meu. O lipsă mare, un gol puternic, o foame și o sete ce le simt, sunt toate pentru că nu-L am în mine încă pe Iisus.
Osteneala, vântul, frigul, durerea inimii sunt pentru că trăiesc în păcate de atâția ani. De-atâția ani păcătuiesc, de-atâția ani bolesc și sufăr fără a mă lecui. Deși am și doctori iscusiți și leacuri potrivite, totuși zac bolnav și strig mereu că nu are cine mă vindeca. Iisus îmi este doctor, pocăința îmi este leac, dar eu nu voiesc să mă vindec. Stau legat în lanțurile cele nedezlegate ale obiceiurilor rele și patimilor și iată că mor nelecuit. De aceea sunt pustiu la suflet, de aceea sunt mereu mâhnit și nemângâiat. De aceea simt în inima mea un gol cumplit care cu nimic nu se mai poate umple; o lipsă mare care cu nimic nu o mai pot completa.
Păcatul. Blestematul păcat mă biruiește. El mă stăpânește. El mă conduce. Iar Iisus, blândul Iisus, stă departe, departe de mine. Iar obiceiurile rele groapă adâncă mi s-au făcut, care mă despart de tot de Iisus, De aceea eu Il caut și nu-L mai pot ajunge, Il strig și nu mă mai aude. Il chem și nu-mi răspunde. Il rog plângând și nu mă mângâie. Mă apasă o mâna nevăzută. Simt o lipsă tainică în inimă și nu știu cu ce să o îndepărtez. Am greșit înaintea lui Iisus, am păcătuit neîncetat și acuma iată am îmbătrânit și am ostenit de truda vieții. Dar mă tem de moarte, mă tem de judecata lui Dumnezeu, mă tem de munci pentru că sunt păcătos.
De aceea, zic, mi-e dor de liniște, ca să mă reculeg puțin. Să mă rog lui Dumnezeu și să-mi plâng păcatele mele. Bate vânt puternic, codrul sună a pustiu. Aș vrea să mă retrag măcar o clipă din valurile și grijile vieții, să stau singur la rădăcina unui brad, unde măcar puțin, câtuși de puțin să plâng, rugându-mă Domnului Iisus. Simt că sunt păcătos, recunosc că am greșit, mărturisesc că sunt vrednic de pedeapsă, știu că numai prin pocăință am iertare. Totuși văd că sunt atât de pătimaș, încât nu am nici o putere să mă lupt cu patimile din mine. Și trupul și simțurile mele și lumea și diavolul, toate m-au biruit. Iar eu zac lovit de moarte pe calea vieții mele și n-are cine se milostivi spre mine.
Nu are cine să-mi pună untdelemn pe rănile mele și cine să mă ducă la o casă de oaspeți. Sunt doborât de patimi și nu are cine mă ridica din legăturile lor amare! De aceea, văzând că sunt atât de păcătos și nesimțit la inimă, zic și cred că numai singur plânsul, plânsul inimii mele, numai el mă va putea apropia de Domnul Iisus Hristos pe Care atâta L-am supărat. Aș vrea să plâng singur, undeva departe de lume, departe de oameni, departe de părinți și frați, departe de grijile vieții, undeva departe, departe de patimi, departe de păcate.
Acolo, numai acolo, în țara pocăinței, în pământul faptelor bune, acolo nu vor mai bate vânturi reci și pustii, nu va mai fi durere, nici boală, nici frică, nici moarte, ci veșnică bucurie, plâns de veselie, murmur de rugăciune, cântec de preamărire, dor de veșnicie… Acolo, în țara aceea frumoasă, dar atât de îndepărtată, acolo aș vrea eu să ajung, acolo să trăiesc, acolo aș vrea să mor, departe, la umbra crucii lui Iisus. Amin
Pr. Ioanichie Bălan

cristiboss56 17.05.2015 00:20:17

A iubi inseamna a ierta
 
A nu mai fi iubit, pentru mine înseamnă a nu mai exista. A iubi înseamnă a renunța la tine însuți, la dreptul tău, la dreptatea ta pentru a îndreptăți pe cel ce ți-a greșit, înseamnă să mori tu pentru a lăsa pe altul să trăiască. „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău, din tot sufletul tău și din toată puterea ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Toată Evanghelia este o poveste de iubire.
Fiecare și-a închipuit niște gesturi, niște cuvinte, niște fețe care privesc într-un anume fel și toate acestea îi aduceau o ușoară bucurie, dar totodată o mare durere, că toate aceste gesturi, toate aceste cuvinte pe care ni le închipuim în mintea noastră, sunt foarte greu de regăsit în ceilalți. Suferim pentru că cei din jurul nostru nu știu să ne iubească.
Suferim pentru că iubirea, așa cum ne-am închipuit-o noi, nu există. Dar iubirea există. Există pentru că Dumnezeu a adus-o în lume, pentru că ea nu poate să nu existe, nu poate să aibă sfârșit, pentru că ea nu are nici început. Ea nu poate să se împuțineze, pentru că ea pornește de la Dumnezeu și se revarsă asupra întregii făpturi, așa încât, dacă iubirea nu există, doar noi suntem de vină pentru că nu o vedem. Dacă nu vedem iubirea în jur, este pentru că noi înșine nu o avem. Nu poți vedea ceea ce nu ai în ochi.
Să simți pe inimă dragostea lui Dumnezeu. Vrei să știi ce părere are Dumnezeu despre tine ? Uită-te ce părere ai tu despre aproapele tău. Puterea de a ierta este însușire dumnezeiască. Iertând celor ce ne greșesc, ne facem părtași la dragostea cu care iubește Dumnezeu lumea. Tot ce se schimbă și trece, nu este din iubire. Omul firesc nu iartă, el din instinct se apără și se îndreptățește, și chiar atacă pentru a se apăra pe sine. Iertarea este o însușire e celor puternici. Cel slab/oamenii mici nu va/vor avea niciodată puterea de a cere iertare.
Iubesc pe cineva nu pentru că el este mai bun decât alții, ci pentru că văd în el virtuțile care îmi descoperă mai deslușit chipul lui Dumnezeu pe Care eu Îl iubesc. O prietenie nu se alimentează atât din virtuțile și bunătatea celui pe care ni-l dorim prieten, cât din lucrarea noastră lăuntrică. O prietenie poate avea trăinicie numai dacă se leagă între persoane cu aceleași aspirați și de aceeași măsură duhovnicească. În puterea noastră stă să oferim prietenia, dar niciodată să o cerem de la alții. Prietenia este deschiderea sufletească pe care o avem către toată lumea, izvorâtă din dragostea poruncită de Hristos. În acest sens, creștinul este prieten cu toți și cu nimeni. Cu toți, pentru că nu poate să nesocotească pe cineva, și cu nimeni, pentru că nu poate să prefere pe cineva.
Savatie Bastovoi

cristiboss56 19.05.2015 23:16:19

Rugăciunea uneltește iubirea de oameni, o ține vie, o sporește și o arată.
Rugăciunea îți deschide ochii, ca să-l vezi pe cel de lângă tine și să-i cunoști nevoia.
Din milă, vine ruga, iar din rugă, mila.
Îndoit folos ai pururea din rugăciunea pentru frate; pe tine te blagoslovește cu sporul de iubire, pe celălalt, cu mângâierea celor cerute pentru el. Și nu-i mai mare dar ca darul rugăciunii. Dă-l mai întâi celui ce-i știi nevoia și necazul. Dar ține minte că nu e om să n-aibă trebuință de rugăciunea și de iubirea ta.
Iar nevoia pe care o are fiecare, ți-o arată rugăciunea. Ea îți șoptește și de-i bine să-i vorbești și cum, ori de-i mai bine să păstrezi tăcerea și să stai deoparte.
Rugăciunea leagă sufletul de suflet; îl face simțitor la suferință și durere. De nu e rugăciune ori de-i puțină, n-ajungi la inima celui de lângă tine și nu i-o știi. Că numai rugăciunea te face în chip minunat văzător al tainei lui. Departe de ai săi, Sfântul Serafim de Sarov în toată viața sa cu rugăciune primea înștiințare de la ei.
Iubește-i încă și te roagă și pentru cei plecați de aici, la Domnul. E un chip înalt al iubirii, ce n-așteaptă răsplată.
Cât privește pe cei vii, după cum am mai spus, numai prin rugăciune putem ajunge la iubirea lor, lipsită de orice egoism, sădită în Dumnezeu, lucrând prin El și pentru El, iar nu prin noi și pentru noi.
(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura Părintelui Serghie, Editura Sophia, pp. 99-100)

cristiboss56 20.05.2015 23:55:29

Cuvântul dumnezeiesc are o anumită putere dumnezeiască ce mișcă sufletul omenesc. (...) Creștinul aude despre viața veșnică și fericirea ei și saltă cu inima, și se îngrijește să nu se lipsească de ea. Aude ce frumoasă și plăcută este virtutea și se străduiește să o dobândească. Aude cuvânt despre pocăință și imediat simte înlăuntrul său dorire și o anumită trezire spre pocăință, cugetând cum să facă să împlinească aceasta în faptă. Aude cuvânt de mustrare pentru păcat și, cercetându-și conștiința, se întristează pentru păcatul săvârșit, se întristează după DUMNEZEU și, ca străpuns de o săgeată, se supără, se mânie pe sine însuși, încă și lacrimi varsă deseori din zdrobirea inimii.
Aude cât de minunată este bunătatea dumnezeiască față de neamul omenesc, descoperită nouă prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, și este foarte uimit de această purtare de grijă dumnezeiască, mântuitoare și iubitoare de oameni. Aude că și el este unul dintre cei pentru care Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu Cel necuprins S-a arătat în trup și a „venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut” (Matei 18, 11); pentru aceasta mulțumește din inimă și se închină cu smerenie lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni. Aude cuvântul mângâietor al Evangheliei și simte înlăuntrul său mângâiere duhovnicească, pentru că Evanghelia, adică vestea cea bună a lui Dumnezeu, este trimisă oamenilor, sufletelor care o aud, ca să nu rămână fără mângâiere. Această lucrare a cuvântului dumnezeiesc pătrunde până în adâncul sufletului!
Sfântul Tihon din Zadonsk

cristiboss56 22.05.2015 23:24:36

Să spui mereu adevărul. Să faci totul cu calm. Să te rogi pentru a deveni mai bun!

"Să nu te indignezi, nici măcar în tine, pentru orice acuzație nedreaptă ce ți s-ar aduce. Este un lucru rău. Și răul începe prin gânduri rele. Când te amărăști și te indignezi, fie doar cu gândul, îți strici atmosfera duhovnicească. Împiedici Sfântul Duh să lucreze și îngădui diavolului să mărească răul. Tu trebuie să te rogi totdeauna, să iubești și să ierți, alungând de la tine orice gând rău."

"Nu trebuie să-ți duci lupta creștinească cu predici și contestații, ci cu o adevărată iubire ascunsă. Când contestăm, ceilalți reacționează. Când îi iubim sunt mișcați și-i câștigăm. Când iubim, credem că noi le oferim ceva celorlalți pe când, în realitate, întâi ne oferim nouă înșine. Iubirea cere sacrificii. Să sacrificăm cu umilință ceva de-al nostru, care în realitate este al lui Dumnezeu."

"Când te trezești noaptea, să nu te întorci pe partea cealaltă pentru a adormi la loc. Să te ridici, să îngenunchezi în fața Celui Răstignit și a Sfinților și să te rogi smerit și cu iubire. O jumătate de oră, un sfert, zece minute, cinci, cât poți."

"Să te rogi fără neliniște, în pace, cu încredere în grijă și iubirea lui Dumnezeu. Nu te osteni când te rogi. [...] Să-l rogi pe Dumnezeu să te facă vrednic de iubirea Să. [...] Să faceți câte metanii puteți în rugăciune, chiar dacă asta vă obosește. Când rugăciunea este însoțită de sacrificiul nesilit, se face mai plăcută și mai roditoare în fața lui Dumnezeu."

"Omul lui Hristos trebuie să-L iubească pe Hristos, și când Îl iubește pe Hristos, scapă de diavol, iad și moarte."

"Să fim smeriți, însă să nu vorbim de smerenie. Vorbirea despre smerenie este o capcană a diavolului, care aduce cu sine deznădejdea și delăsarea, în vreme ce adevărata smerenie aduce cu sine nădejdea și lucrarea poruncilor lui Hristos. [...] Roagă-L pe Dumnezeu să-ți trimită sfânta smerenie. Nu pe aceea care spune: sunt cel din urmă, sunt nimic. Aceasta e smerenie diavolească. Smerenia cea sfântă e dar de la Dumnezeu. Dar. Harismă. Nu provine din strădaniile noastre. Pregătește-te și cere-I lui Dumnezeu acest dar sfânt."

"Deschide-ți inima cu simplitate, nesilit, spontan, înaintea Domnului nostru. [...] Să fii plăcut. Să iubești tăcerea, pentru că doar astfel inima ta va vorbi lui Hristos. Spune vorbe puține, dar cu miez. Să iubești osteneala trupului și oboseala, fiindcă acestea întăresc trupul și sufletul deopotrivă. [...] Tăcerea să-ți fie tainică, adânc în inimă. Nu-ți vădi tăcerea să o priceapă toți. Spune două-trei cuvinte, dar lăuntric nu conteni a te ruga Domnului pentru toți."

"Să spui mereu adevărul. Să faci totul cu calm. Să te rogi pentru a deveni mai bun."

"Să faceți mereu binele, fiindcă altminteri e vai de voi!"

"Și deși de mic copil făceam multe păcate, când m-am reîntors în lume am continuat a face păcate, care până astăzi s-au înmulțit foarte mult. Lumea însă m-a luat de bun și toți strigă că sunt sfânt. Eu însă simt că sunt cel mai păcătos om din lume."

"Astăzi oamenii caută să fie iubiți și de aceea eșuează. Corect e să te intereseze nu dacă ei te iubesc, ci dacă tu Îl iubești pe Hristos și pe oameni. Doar astfel sufletul îți este împlinit."

"Să-L rogi pe Dumnezeu să te facă vrednic de iubirea Să. [...] În rugăciunea ta să-I ceri lui Dumnezeu să se facă voia Să pentru tine. Acest lucru îți este cel mai de folos."

"Când te înhață satana și te apasă, să nu rămâi nemișcat, așa cum rămân unii ce devin melancolici și cad pe gânduri ore întregi, ca și când i-ar preocupa probleme importante, deși nu e vorba despre așa ceva, ci pur și simplu sunt robiți de satana. Să fii pregătit să reacționezi, să te opui, să respingi asediul satanei, așa cum pe un om pe care îl prind răufăcătorii și-l blochează, face o mișcare bruscă și, dând din mâini îl împinge, scapă din strângerea lor și se îndreaptă spre altă direcție, spre Hristos, care îl eliberează."

"Zădărnicie e tot ce iei din egoism. Veșnicie este tot ce dai din iubire. Iar cea mai generoasă veșnicie este să primești cu iubire, pentru a dărui bucuria reciprocității aceluia ce ți se oferă cu iubire."

"Când te rogi pentru un om pe care îl muncesc patimi păcătoase, să nu i-o spui, fiindcă diavolul va afla și va ridica îndârjire în sufletul tău și astfel rugăciunea ta nu va da rod. Să te rogi pentru acel om în taină, și astfel rugăciunea ta îl va ajuta."

"Să nu te necăjești, măi, niciodată. Hristos a înviat ca să ne dea multă iubire și bucurie, încă de pe acum. Așadar, de acum să începem să participăm tot mai intens la ziua luminată a Împărăției iubirii lui Hristos, unde nu se înserează niciodată."

"În taina îmbrățișează-ți în inima-ți întreaga obște și întreaga Biserică. Nu te lupta cu ceilalți, nici nu încerca să faci să dispară sau să corectezi cusururile celuilalt. Iubește-l așa cum e, cu defectele sale. Domnul se va îngriji de acestea. Să-ți sfințești tăcerea, să nu fie neroditoare."

"Nu mi-e frică de iad și nu mă gândesc la rai. Îi cer numai Domnului să fie milostiv cu toată lumea și cu mine."

- Cuvioase, spuneți ceva despre viața duhovnicească.
- Oricine nu se pocăiește, va fi pierdut.
- Acesta e un cuvânt greu, cuvioase.
- Ți-l voi spune încă o dată: oricine nu se pocăiește va fi pierdut."

"Mai întâi iartă-i pe aceia care te întristează."

"Fii atent, căci trebuie să ne luptăm până când ne vom da ultima suflare. Fii cu băgare de seamă."

"Să nu stai în spații închise, ci să ieși în mijlocul naturii."

"Iubiți-l pe Hristos. Hristos este totul, este izvorul vieții. Toate cele frumoase sălășluiesc în Hristos. Iar departe de Hristos, tristețea, melancolia, mânia, supărarea, amintirea rănilor ce le-am primit în viață, a greutăților și a ceasurilor de agonie. Iubiți-L pe Hristos și să nu vreți nimic în locul iubirii Lui".

( Parintele Profirie )

cristiboss56 22.05.2015 23:25:17

"De nu vă veți reveni și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în împărăția cerurilor".

"Mănăstire poate fi și casa ta, numai să vrei. Nu e cu nimic diferită de o mănăstire. Este de-ajuns să faci ce-ți spun. Nu locul face mănăstirea, ci felul în care viețuiești. Du-te acum, roagă-te și fii răbdător în toate".

"Să nu încerci să arunci relele din tine în exterior ci, mai bine, deschide-ți poarta sufletului spre a primi Lumina care este Hristos, și-atunci se vor risipi și negurile ce s-au înstăpânit în tine".

"Fii atent cum te nevoiești. Nevoiește-te cu smerenie și nu așa cum faci tu, cu încrâncenare. Încet-încet fiule, și cu smerenie. Altminteri păcătuiești", îmi spunea Bunicuțul.
"Fiule, de Hristos trebuie să ne apropiem nu de teamă că nu știm ce va fi după ce vom muri. Lui Hristos trebuie să-I deschidem inimile noastre și, așa cum tragem perdeaua, lăsând soarele să intre în casă, trebuie să-L lăsăm și pe Hristos să vină la noi și să-L iubim cu iubire adevărată. În felul acesta ne putem apropia cel mai bine de El".

"Ascultarea aduce smerenia; smerenia discernământul; discernământul aduce vederea cu duhul, iar aceasta din urmă aduce inainte-vederea".

"Trebuie să-ți spui mereu acestea: "Doamne, cei ce se îndepărtează de Tine se pierd." Notează-ți aceste cuvinte, ca să le ții minte, căci sunt pline de înțeles."

"Să fii bun și ascultător. Să ai răbdare cu ceilalți, să nu te necăjești, să nu fii prea sensibil, să fii destoinic în munca ta. Să nu vorbești la serviciu prea mult despre lucruri religioase, dacă nu ești întrebat. Să fii un exemplu demn de urmat, în drumul spre Hristos."

"Să mergi la biserică în mod regulat, să te spovedești și să te împărtășești des și-atunci vei scăpa de toată frică și ți se vor tămădui toate rănile sufletești."

"Te povățuiesc să ai mereu dragoste pentru toți. În primul rând dragoste apoi toate celelalte."

"Trebuie să iubim cu inima curată și tot astfel trebuie să ne rugăm."

"Nu vreau să te apropii de Dumnezeu din pricină că te temi de moarte. Vreau să te apropii de El cu multă dragoste. Acesta este lucrul cel mai de seamă, fiule."

"Când uneori începe să-ți fie frică, așa cum spui, aceasta se întâmplă din pricină că nu Îl iubești îndeajuns pe Hristos. Asta e totul."

"Să te rogi și să iubești. Să-L iubești pe Dumnezeu și să-i iubești și pe semenii tăi. Nu vezi câte poate face dragostea lui Hristos? Să nu te întrebi în sinea ta dacă te iubesc ceilalți. Dacă-i iubești tu primul, să știi că atunci și ei te vor iubi deopotrivă."

"Ca să fii iubit de ceilalți, mai întâi trebuie să-i iubești tu."

"Când se revărsa asupra noastră Harul cel dumnezeiesc, rugăciunea noastră devine cu totul curată. Să te rogi neîncetat, zi și noapte, chiar și când dormi în pat."

"Nu trebuie să-i silim pe alții să meargă la Biserică. Hristos a spus: Cine voiește, să-Mi urmeze Mie."
"Oricât ai fi de obosit să nu uiți niciodată, seară înainte de culcare, să faci rugăciunile de seară."

"Să nu te rogi lui Hristos să-ți ia bolile, ci să dobândești pacea, lucrând rugăciunea minții și fiind răbdător. Astfel vei avea mare folos".

"Roagă-te și nu te supăra. Roagă-te și fii răbdător."

"Când citești Sfânta Scriptură, căci trebuie să o citești necontenit spre a te lumina, Viețile Sfinților sau alte cărți bisericești, de găsești o propoziție sau un cuvânt ce te-a impresionat, zăbovește mai mult în acel loc și vei vedea că mult te vei folosi."

Când i-am spus că nu țin minte tot ce citesc, Păr. Porfirie mi-a spus acestea: "Să știi, fiule, ca toate ni se depozitează în memorie, iar când Hristos socotește că a venit ceasul potrivit, le dezvăluie."

"Când citești să încerci să citești limpede, astfel încât să se audă și ultima litera a fiecărui cuvânt. La fel să procedezi și când cânți la biserică sau când te rogi, fiindcă astfel te obișnuiești să fii corect și smerit în toate, în cuget, în cuvinte și în fapte."

"Când cânți, să cânți smerit, fără să faci grimase, fără să faci mișcări dezordonate și fără să tot salți psaltirea. Să privești mereu spre analog și să nu discuți cu cel de lângă tine. Să trăiești ceea ce cânți, fiindcă doar astfel cele cantate se transmit celor adunați în biserica la slujbă."

"Cu cât se afla omul mai departe de Dumnezeu, cu atât mai mult este necăjit și chinuit de felurite lucruri. Trebuie să mergem la duhovnic de fiecare dată când ne chinuie ceva."

"Să te spovedești periodic și temeinic, fiindcă, chiar de-ai fi Patriarh, dacă nu te spovedești, nu te mântuiești."

"Să nu vă preocupați de cele de pe urmă, nici de antihrist, nici de semnele sale, fiindcă să știți că, atâta timp cât Îl avem pe Hristos cu noi, antihristul nu ne poate vătăma cu nimic."

"Fii atent la mine. Și iadul și satana și Raiul, toate sunt adevărate. Eu însă nu vreau să te temi de ele, sau să te gândești la ele așa cum faci tu. Vreau să-L iubești pe Hristos, Care este Totul. Atunci, oriunde te vei afla, nu te vei mai teme de nimic din toate acestea. Vei avea toate lucrurile bune, fie că te afli aici, fie că te afli altundeva. Da, Hristos ne așteaptă și, îndată ce ne vom deschide inima cât de puțin, El va pătrunde în ea de îndată și vom avea parte de toate cele bune. Este întocmai ca soarele. Când tragi fie și puțin perdeaua, lumina pătrunde imediat în odaie, iar razele sale ne încălzesc."

(Părintele Porfirie)

cristiboss56 24.05.2015 01:29:54

Noi, ortodocsii, ne iubim inainte sa ne cunoastem
 
Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulți ani, am fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiți de călugări. Ce primitori erau! Ce înțelegători! Și i-am spus unui călugăr: “Oriunde aș intra aici, în mănăstire și schituri, pe oricine aș vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie.” Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: “Noi, ortodocșii, ne iubim înainte să ne cunoaștem.” Și am înțeles că este adevărat cuvântul lui. Esențial ne cunoaștem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea. Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur și simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esența Ortodoxiei este firea omului. Și a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos și foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreți, ceea ce au căutat Părinții cei adevărați, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămână în dreapta slăvire, descoperită de Însuși Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omenești.
Căutăm ce nesaț viața adevărată, în toate direcțiile vieții noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovnicești, ba chiar și în păcat. Și în păcat omul, până la urmă, își caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul ne este adevăr și de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu înțelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce știe El mai bine că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut și El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sunt năzuințele noastre și unde găsim hrana ce o căutăm cu atâta poftă, adică viața veșnică.
Omul, prin fire, este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roșie orice ar fi el, prin firea lui este ortodox. Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului. Această fire, puțin câte puțin, s-a conștientizat; omul și-a pierdut-o prin căderea în păcat și psalmistul îl plânge pe om ca tot omul fiind mincinos, dar cred că trebuie înțeles oarecum ca traducerea în slavonă: “tot omul este minciună.”
Omul, dacă nu și-a găsit identitatea lui, rămâne în minciună. Omul este minciună până când, în Hristos, devine adevăr ca și Hristos Care S-a numit Adevăr. Or, ca omul să-și regăsească, să zicem, identitatea, să-și revină în fire, cum se spune în limba română, a trebuit ca Dumnezeu însuși să Se întrupeze, să devină om, să trăiască mizeriile noastre, să trăiască toate defectele astea ale căderii, până și moartea, până și iadul. A făcut și un lucru pe care primul Adam nu l-a știut. Că revenind prin Înviere la viață, a putut și să Se înalțe la ceruri și să șadă de-a Dreapta Tatălui, completând calea ființei omului, dacă vreți calea “devenirii întru ființă” a omului, până la șederea de-a dreapta Tatălui.
Numai în Hristos omul își poate reveni în firea lui cea adevărată ca identitate, numai astfel își regăsește firea lui cea adevărată, așa cum a fost concepută de Dumnezeu mai înainte de veci, când S-a gândit să facă pe om în chipul și asemănarea cea dumnezeiască.
Biserica ortodoxă nu atât convinge, cât seduce, adică atrage inima și sufletul omului întreg. Cand se descopera „in duh si in adevar”, adevarul seduce, adica convinge toata firea, pana in maduva oaselor. Si aceasta este puterea Ortodoxiei, pe care am vazut-o de multe ori. Ortodoxia nu are un adevar relativ sau un adevar micsorat, deviat, cum am gasit astfel de adevaruri in toate confesiunile si religiile de care am auzit cite ceva, cu intuitii de multe ori extraordinare, ci adevarul deplin care, negresit, duce la mantuire.
Zice Domnul că nu este o poruncă mai mare decât aceasta de a iubi pe Dumnezeu, și pe aproapele. Păstrarea dragostei, însă, trece prin multe greutăți, care ne oțelesc duhovnicește. Ne oțelesc într-un fel foarte curios, paradoxal. Ajungem nu să ne simțim puternici, ci, atunci când suntem slabi, cum spune Sfântul Apostol Pavel, atunci suntem puternici. Suntem puternici pentru că atunci ne smerim și atunci înțelegem pe aproapele și se poate naște în sufletul nostru duioșie față de aproapele. Căci iubirea în Domnul este duioasă. Și atunci, în smerenia și duioșia de care vorbeam, poate lucra nu înverșunarea omului, ci asceza noastră; atunci lucrează în om harul lui Dumnezeu.
Duhul Ortodoxiei nu este afișare, nu este nici prozelitism; duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie și revin la ideea aceasta: atenție la cuvântul liturgic, la cuvântul de rugăciune. Deci, duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie. Amintiți-vă cuvântul: “Gustați și vedeți că bun este Domnul!” Și noi, păcătoșii, încercăm, smeriți, să gustăm și să vedem că bun este Domnul în locul în acre ne-a pus, lângă “râurile” acelea ale Babilonului apusean, și gustăm și vedem și bem.
Neamul nostru se cheamă Hristos. Sau, dacă vreți, neamul nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu. Noi suntem Israelul cel nou, Israel în duh. Căci iar revenim la tema Duhului și a adevărului. Patria noastră nu este România sau Rusia sau Anglia, este Ierusalimul cel de sus; paria noastră este cea care vine, nu cea unde ne-am născut. Ne-am născut într-un “cuib” ca și păsările, și trăim în el până ce ne vor crește aripile, până ce vom zbura și noi, ca să ne luăm zborul veșnic. Iarăși zic, nu disprețuim neamul. Pentru mine, mai ales, a mă naște român a însemnat mai cu seamă a primi Botezul Ortodox și pentru asta am fost, mai mult decât pentru toate, recunoscător lui Dumnezeu.
ieromonah Rafail Noica

cristiboss56 25.05.2015 21:29:46

Unii dintre Sfinții Părinți, în scrierile lor ascetice, osebesc între două chipuri ale vieții duhovnicești, cea lucrătoare și cea contemplativă, numind pe prima dintre ele calea păzirii poruncilor. Starețul Siluan gândea puțin altfel: și el împărțea viața în lucrătoare și contemplativă, dar și pe una și pe alta deopotrivă le socotea ca pază a proruncilor. Temeiul de început al nevoinței liniștirii minții îl vedea în cuvintele celei dintâi porunci: Să iubești pe Dumnezeu din toată inima, din toată gândirea, din tot sufletul. El scrie:
<<Cel ce a cunoscut dragostea lui Dumnezeu va zice: Nu am păzit poruncile. Măcar că mă rog zi și noapte, și toată bună-săvârșirea încerc a făptui, ci porunca pentru dragostea lui Dumnezeu nu am plinit. Doar în rare clipe ajung la porunca lui Dumnezeu, dară sufletul ar dori în toată vremea să petreacă în ea. Când în minte se adaugă gânduri stăine, atunci mintea cugetă și pe Dumnezeu, și acel lucru; cu alte cuvinte, porunca: Să iubești din toată mintea și din toată inima – nu este deplin împlinită; dar când mintea deplin este în Dumnezeu, și nu sunt și alte gânduri, atunci se împlinește cea dintâi poruncă>>.
În experiența nevoinței rugăciunii curate mintea, despuindu-se de tot chipul și conceptul, se învrednicește, după adâncă pocăință și mult plâns, de adevărata vedere a lui Dumnezeu.
Liniștirea minții [Isihasmul] totdeauna a întâlnit mulți potrivnici, mai cu seamă în Apus; aceștia, neavând experiența cuvenită, în înțelegerea lor abstractă a acestui chip al rugăciunii credeau că este vorba de căutarea unui procedeu mecanic care să ducă la contemplarea Dumnezeiască. Dar, firește, nu este așa.
Dumnezeu, absolut liber fiind, nu poate fi supus nici unei lucrări mecanice, și în nici un caz vreunei constrângeri. Liniștirea minții este însoțită de o mare lepădare de sine și este o mare nevoință dintre cele mai grele. Libera dorință a omului de a-și asuma această mare suferință pentru o mai bună pază a poruncilor lui Dumnezeu atrage dumnezeiescul har, dacă nevoința se săvârșește în duhul smereniei.
Omul mândru, orice mijlocire ar folosi, nu ajunge la adevărata părtășie cu Dumnezeu. Mintea, prin singură dorința omului, nu se împreunează cu inima adâncă, dar și dacă pătrunde cumva în inimă, se va vedea acolo numai pe sine, propria-i zidită frumusețe – măreață, căci zidită după chipul lui Dumnezeu; dar pe Dumnezeul adevărat nu-l va vedea.
Iată de ce Fericitul Siluan, luptându-se pentru a se smeri, aleargă la acea armă de foc pe care i-o dăduse Domnul:
<<Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui>>.
Acest om, neșlefuit din punct de vedere intelectual, <<simpluț>> și <<incult>>, adevărat s-a învrednicit de curata contemplare Dumnezeiască a minții, drept care cu adevărat și pe bună dreptate spunea: <<Dacă te rogi curat, ești de-Dumnezeu-cuvântător>>. Și iarăși: <<Credincioșii sunt mulți pe pământ, dar din aceia care să cunoască pe Dumnezeu, foarte puțini>>.
Prin cunoaștere el înțelegea nu speculații gnostice theologice, ci experiența viei părtășii, experiența împărtășirii Dumnezeieștii Lumini.
Cunoașterea este – împreună-ființare.


“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

cristiboss56 27.05.2015 23:00:23

Fericitul Augustin scrie undeva că meditațiile îl preocupau, și se încurca în discuții. Vedeți, aici discuta „omul cel vechi” cu „cel nou”, cu omul cel în Hristos. Discuta. Mie nu-mi place să discut cu omul cel vechi. Adică, mă trage pe la spate de rasă, dar îndată întind mâinile către Hristos și astfel îl disprețuiesc prin dumnezeiescul har, nu mă gândesc la el. Precum pruncul deschide mâinile și se aruncă în brațele mamei sale, așa fac și eu. Este o taină, nu știu dacă ați înțeles subțirimea ei.
Când vă străduiți să fugiți, în lipsa harului, de omul cel vechi, îl trăiți. Prin har, însă, nu vă mai preocupă. Există în adânc. Toate rămân înlăuntrul nostru, și cele urâte; nu se pierd. Prin har, însă, se prefac, se preschimbă. Nu spune rugăciunea Ceasului al nouălea „ca lepădând pe omul cel vechi, întru cel nou să ne îmbrăcăm și Ție să viețuim, Stăpânului nostru”?
Hristos voiește să ne unim cu El și așteaptă afară de ușa sufletului nostru. De noi atârnă să primim harul dumnezeiesc. Numai dumnezeiescul har poate să ne schimbe. Noi, singuri, nu putem nimic. Harul ne va da totul. Noi să ne străduim să împuținăm egoismul și iubirea de sine. Să fim smeriți. Să ne dăruim lui Hristos și toate cele împotrivitoare, trupești și sufletești, vor pleca.
Părintele Porfirie

cristiboss56 27.05.2015 23:01:52

În Sfântul Munte, la chilia mea, ușa are o clanță veche. Trebuie apăsată bine ca să se deschidă ușa, și atunci face un zgomot foarte puternic. De fiecare dată când venea cineva, făcea „craaaac!”. Se auzea zgomotul la o sută de metri. Nu puteau deschide fără să facă gălăgie. Deși era ușor, și le arătam, și încercau și ei, iarăși făceau zgomot.
Aceste lucruri par simple, dar au legătură cu întreaga noastră viață. Cu cât vă apropiați de Dumnezeu, cu atât sunteți mai atenți, fără să urmăriți asta, în toate lucrurile, dar și în cele duhovnicești. Fiind atenți la sufletul vostru, deveniți prin harul dumnezeiesc mai înțelepți.
Creștinul nu trebuie să fie molâu, nu trebuie să doarmă. Oriunde ar merge, trebuie să zboare, și cu rugăciunea și cu imaginația. Și, într-adevăr, creștinul care Îl iubește pe Dumnezeu poate să zboare cu imaginația sa. Să zboare în stele, în taină, în veșnicie, la Dumnezeu. Să fie „astronaut”. Să se roage și să simtă că devine și el Dumnezeu după har. Să devină puf și să zboare cu cugetul său. Acest cuget nu este o fantezie pură. Când spunem „zboară”, nu este vorba de fantezie, este realitate, nu născocire.
Creștinul nu trăiește „în nori”, cum se spune de obicei. El surprinde realitatea și o trăiește. Cele pe care le citește în Evanghelie și la Părinți le îmbrățișează, le trăiește, intră în amănunte, le adâncește, face din ele viață. Devine un fin primitor al vestirilor de la Dumnezeu.
Părintele Porfirie

cristiboss56 27.05.2015 23:10:57

Dacă încerc să cunosc un om în întregime, simt că înnebunesc. Parcă totuși trebuie păstrată o oarecare distanță între oameni și trebuie acceptat fiecare așa cum este. Cum să porți neputința împreună cu el, să suferi împreună cu el?
€“ Păi, sigur că înnebunești dacă vrei să-l cunoști în întregime. De exemplu, dacă am fi pe malul mării și am dori să băgăm marea în poșetă, n-am înnebuni? Am înnebuni! Nu putem cunoaște pe nimeni în întregime, nici pe noi, nici pe cel din fața noastră, pentru că omul este o mare taină. Și tocmai asta îl face întreg. Omul din fața mea nu mai e întreg, e ciopârțit, devine pentru mine o caricatură când cred că-l cunosc: „A... știu eu ce-i poate capul, știu eu...”. Nu știm nimic! Știm ce a făcut ieri sau ce a făcut alaltăieri sau ce poate să facă într-o situație anume. Dar nu-l cunosc.
Și a-l accepta în întregime înseamnă să-l acceptăm cu ceea ce nu cunoaștem. Și nu numai cu ce nu cunoaștem pentru că nu e manifestat, ci cu ce va fi. Gândiți-vă că Mântuitorul îi spune Sfântului Petru: „Piei înapoia mea, satano!”. După ce-i spusese că îi dă cheile Împărăției. Și te întrebi: €žCe, Dumnezeu nu știa ce-o să zică Sfântul la cinci minute după ce a zis că va întemeia Biserica pe mărturisirea lui? Și că de la Tatăl este ceea ce a zis?€. Ba știa. Și, cu adevărat, Mântuitorul a întemeiat Biserica pe mărturia Sfântului Petru, acel Sfânt Petru care a fost apostolul Lui, care L-a propovăduit în toată lumea. Și nu acel Petru care s-a speriat că va suferi Învățătorul lui și i-a zis: €žSă nu-ți fie tšie una ca asta€.
Așa să facem și noi cu neputințele aproapelui. Să nu ne fie frică să-i spunem un cuvânt sever sau să-l certăm. Gândiți-vă ce cuvânt aspru i-a spus Mântuitorul Apostolului Lui: €žPiei înapoia Mea, satano!€. Asta nu înseamnă să ne drăcuim acum toată ziua. Dar să nu ne fie teamă de ceea ce facem în vâltoarea iubirii noastre sau a neputint›elor noastre în relat›iile dintre noi. Suntem în mare păcat în fat›a lui Dumnezeu dacă credem că asta e tot, dacă nu-l vedem pe om întreg, adică cum îl vom vedea la Înviere. Deodată să te opres™ti să vezi: cum o să fie el, cum o să fie ea în ziua Învierii. s˜i totul se schimbă atunci, chiar dacă acum nu vrea să audă de Înviere.
Monahia Siluana Vlad

cristiboss56 29.05.2015 23:03:41

Memoria este o putere, o înzestrare a sufletului de la naștere, deci, pentru ce sufletul ar fi lipsit de ea dincolo de mormânt? Aducerea aminte de viața pământească poate aduce sufletului odihnă sau îl poate arunca pradă judecății conștiinței sale. Dacă admitem absența memoriei dincolo de mormânt, cum ar putea sufletul să învețe a se cunoaște și a se judeca? Iată două lucrări fără de care nu ne-am putea reprezenta viața viitoare cu răsplată sau cu pedeapsă pentru viața pământească.
De aceea, însoțitorii vieții noastre de pe pământ nu se vor putea șterge din memorie. Parabola bogatului și a lui Lazăr, precum și rațiunea noastră ne arată că repausații își amintesc de cei vii, căci bogatul în iad își amintește, cu toate suferințele sale, de cei cinci frați ai săi rămași pe pământ. Prin urmare, repausații își aduc aminte de noi, care rămânem încă pentru un timp oarecare în această lume.
Părintele Mitrofan

cristiboss56 29.05.2015 23:05:56

Moșii de vară și dorul de cei dragi - arhim. Mihail Daniliuc
 
Dintotdeauna moartea a provocat mâhnire și multă durere. Oricât ne-am strădui s-o evităm, rămâne o realitate cu care ne întâlnim adesea, până când noi înșine ne vom afla în ghearele ei. Când cineva drag trece „dincolo”, conducându-l către locașul de vremelnică așteptare a Dreptului Judecător, adeseori ne întrebăm: de ce moarte? Cum ar fi arătat existența fără ea? Ce facem cu dorul de cei lăsați acolo, departe de casă? Cum să ne împăcăm cu acest simțământ, atât de greu de purtat în taina sufletului? De ce Dumnezeu, Iubirea Însăși, ne împovărează cu o așa sarcină? În dor, îndeosebi noi, românii, trăim sentimentul unei legături intense cu cei apropiați plecați departe de noi ori în lumea cealaltă. Din inimă nu reușim să ni-i scoatem. Dorul, după cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, reprezintă simțirea acută a absenței celor dragi din orizontul nostru, un gol pe care alții nu vor izbuti să-l umple nicicând. Tot marele teolog spunea că dorul aduce și păstrează în cel stăpânit de el chipul celui dorit, dar și o durere, deoarece chipul nu ține cu adevărat locul celui absent. Dorul e „trimis” de acela. Prin dor vine ceva de la el sau se îndreaptă ceva din ființa celui ce dorește către cel dorit.
Am convingerea că ați trăit cu toții acest inefabil sentiment. Deși moartea ne-a despărțit de cei dragi, la soroacele rânduite de Biserică spre pomenirea de obște a celor adormiți simțim că ne aflăm în comuniune cu ei, că dorul se ostoiește, despărțirea devine suportabilă, durerea se alină, lacrimile capătă sens, tristețea se înăbușă de o dulce „revedere”.
Astfel de stări încercăm și în sâmbăta de dinaintea Rusaliilor, numită în popor Moșii de vară. Dar de ce tocmai acum popasul de rugăciune și aducere-aminte? Îi pomenim pe repausați cu nădejdea că Duhul Sfânt le va mângâia starea, așteptarea Dreptului Judecător, cu necurmata speranță că și ei se vor împărtăși de iubirea și lucrarea Duhului Sfânt, căci El strânge neamurile în unitatea credinței, adunând diversitatea la unitate, inaugurând veșnicia. Cincizecimea deschide vistieria vieții noi, eterne, dovedind că Duhul Sfânt are rolul de a conferi darurile mântuirii și de a ne ajuta la însușirea lor în mod real și activ. Prin Duhul Sfânt Hristos ne rămâne mereu alături. Așadar, pomenindu-i, credem cu tărie că Domnul Se va afla și lângă dânșii până la sfârșitul veacului. În lipsa comuniunii cu ei, bucuria Rusaliilor nu ar fi deplină, căci Duhul Sfânt este Cel Care-L unește pe Hristos cu oamenii și pe oameni cu Hristos. Tot Duhul Sfânt ne aduce negrăita bucurie a reîntâlnirii, pe calea rugăciunii, cu cei plecați în veșnicie.
Doar astfel înțelegem acribia străbunilor în a păstra nezdruncinată pomenirea răposaților, cu precădere la îndătinatele soroace statornicite de Biserică. Se cunosc bine frumoasele tradiții ce însoțesc dumnezeieștile liturghii și dezlegările parastaselor la Moșii de vară. Evlavioșii noștri strămoși au împământenit ca în această zi să se ofere de pomană bucate ori fructe de sezon așezate în străchini de lut, împodobite cu flori, mentă ori busuioc.
Am gândit îndelung la emoționanta rânduială. Îmi amintesc, din copilărie, cum mama ori bunica umpleau ulcioare cu lapte ori castronele cu sarmale, apoi le împărțeau megieșilor, după întoarcerea de la biserică, unde, la sfârșitul dumnezeieștii liturghii, se ieșea în cimitir, pentru ca preotul să tămâieze și să stropească cu vin mormintele primenite, pline de flori. Bunica se dovedea mai tipicară. Nu gusta nici ea, dar nici nouă nu ne dădea, din bucatele pregătite, până ce nu împărțea de pomană. Bucuria noastră creștea când sfioasele bătrâne de prin jur veneau să ne aducă din ofrandele lor, puse în castroane din care aburii neastâmpărați ne pofteau la festinul mult așteptat. Lumânările arzând, alături de florile legate împrejurul vaselor cu mâncare, sporeau taina. Acum abia înțeleg că bucuria venea din împlinirea dorului celor ce ofereau darurile, căci rugăciunea săvârșită pentru cei adormiți reîmprospăta în suflete chipul prezenței persoanelor pomenite, arătând că iubirea adevărată n-o curmă nici moartea, că dragostea față de cei plecați nu se sfârșește vreodată. De aceea, după o ancestrală rânduială, se atașa vaselor de lut câte un colăcel rotund, frumos rumenit de dogoarea cărămizilor încinse.
De ce oare înțelepții noștri bătrâni au ales să includă în ritualul Moșilor de vară străchinile confecționate din pământ? Nu cumva are legătură cu vechea zicală a vârstnicilor care aveau conștiința că, după ce vor păși „dincolo”, se vor face „oale și ulcele”? Credeau, așadar, că moartea nu înseamnă o dispariție în van, nici o trecere în neființă, cum greșit se exprimă unii astăzi. Păstrau neclintita convingere că sufletul se întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat, iar trupul, în pământul din care a fost luat, după cum glăsuiesc rugăciunile din slujba pogribaniei. Ce profund adevăr!
Se observă lesne o similitudine între etapele vieții umane și cele ale plămădirii unui vas de către olar. Nașterea poate fi asociată cu pregătirea și dospirea argilei. Creșterea, educarea și pregătirea pentru viață a puiului de om corespund cu modelarea obiectelor din lut. Etapele uscării și arderii acestora se aseamănă cu educarea și maturizarea insului. Virtuțile, frumusețea și așezarea duhovnicească a ființei ne trimit cu gândul la procesul de ornare a vaselor trecute prin fierbințeala cuptoarelor. Sfârșitul, desigur, se petrece cam în același chip cu spargerea ori deteriorarea vasului.
Revenind la dorul de cei dragi plecați în veșnicie, ostoit prin rugăciunea de pomenire a lor, se pare că unii se mistuie cu acest sentiment. Am auzit o bătrână ce-și pierduse fiul în război zicând: „Mă voi duce în mormânt cu dorul de el”. Emoționant! Din veșnicie va face parte și dorul!

cristiboss56 30.05.2015 21:39:03

Cuvântătorii de Dumnezeu profet›i au prevestit, chiar cu primejdia viet›ii lor, întoarcerea neamurilor la adevăratul Dumnezeu, neamuri care vor constitui €žun popor nou€ în Ierusalimul cel înnoit, Cetatea lui Dumnezeu.€žFi-va în zilele cele de pe urmă că muntele Domnului va fi la vedere s™i casa lui Dumnezeu pe înălt›imile munt›ilor s™i se va înălt›a mai presus de coline s™i vor veni la el toate neamurile€. Atunci se vor aduna toate popoarele în jurul împăratului Dumnezeu. Sionul va fi numit €žmam〝 s™i vor cânta într-un glas cântare nouă Mântuitorului Dumnezeu.
Strigătele profetice s™i as™teptarea venirii lui Mesia vor reînnoi epoca mesianică în Ierusalimul cel nou.
As™teptarea aceasta este legată de viziunea restaurării neamului, în special, după robia babiloniană. Aveau nădejdea că epoca mesianică va fi mai degrabă o restaurare social-politică a nenorocitului Israel, sau o oarecare schimbare a lumii la un alt nivel de existent›ă, mai duhovnicesc. Evreii s™i cres™tinii continuă s™i acum să aibă o înt›elegere intramundană despre Mesia, as™teptându-L pe El ca pe izbăvitorul tuturor problemelor acestei lumi. Această confuzie a as™teptărilor s™i nădejdilor ebraice a avut drept rezultat s™i moartea pe cruce a Domnului.
Mesia însă, El Însus™i Împărat, Noul David, Acelas™i, împărăt›ia cea as™teptată, a venit s™i a întemeiat împărăt›ia Lui, Biserica, înnoită prin venirea Duhului Sfânt, în ziua Cincizecimii. Limbile de foc „peste fiecare dintre apostoli” au restabilit unitatea neamului omenesc, care a fost amestecată la zidirea Turnului Babel, s™i astfel a fost înnoită în Duhul Sfânt - o unime de cuget, o armonie, o nouă realitate eshatologică. Atunci €žs-a născut Biserica, noul Israel al lui Dumnezeu, neam ales, preot›ie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu”, adică popor afierosit lui Dumnezeu.
Însă evenimentul Cincizecimii nu este delimitat temporal, ci este o experient›ă eshatologică a credinciosului care trăies™te zilnic în Biserică viat›a lui Hristos. Vorbind astfel despre Biserică ne referim ca la un fapt eshatologic, ca la o Cincizecime permanentă.
(Arhimandrit Emilianos Simonopteritul, Despre viat›ă. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena, 2005)

cristiboss56 07.06.2015 21:52:40

Mai bine să fii bănuit de prostie, fiindcă nu știi să te împotrivești cu vorba, decât să fii socotit înțelept pentru neobrăzarea ta. Fii sărac, cu smerenie, și nu bogat din obrăznicie. Mustră pe cei ce te învață învățături împotriva dogmelor, prin tăria virtuților tale, nu prin puterea de convingere a vorbelor tale. Și cu buzele blânde și bine astupă gura și fă să tacă nerușinarea celor neascultători. Mustră cu bunătatea petrecerii tale pe cei fără astâmpăr, și ține-ți (astupă-ți) urechile ca să nu mustri pe cei nerușinați cu simțurile.
Socotește-te străin în toate zilele vieții tale, oriunde ai intra, ca să poți scăpa de păgubirea care se face prin îndrăzneală; întotdeauna crede că nu știi nimic, ca să nu fii defăimat, bănuind oamenii că vrei să dai socoteală de alții. Petreci pururea binecuvântând din gură, și nicidecum nu vei fi ocărât fiindcă din ocară, ocară se și naște, și binecuvântarea din binecuvântare, în tot lucrul socotește-te lipsit de învățătură și toată viața înțelept te vei afla. Să nu dai nimănui vreun lucru, pe care nu-l ai, ca să nu te rușinezi, în sufletul tău, și din asemănarea cu viața ta să nu iasă minciuna la iveală. Iar dacă trebuie să spui cuiva ceva, vorbește-i ca și cum ai avea să înveți ceva de la el, fără obrăznicie, fără stăpânire. Și ia-o înainte, și arătându-i că ești mai prejos decât el, ca să arăți celor ce te ascultă rânduiala smereniei și să-i biruiești pe ei, și ei să asculte cuvintele tale și să pornească înspre înfăptuirea lor, și ca cinste să ai în ochii lor.
Sfântul Isaac Sirul

cristiboss56 08.06.2015 23:27:59

Ah, ce fericire va urma pentru omul cel duhovnicesc! Mântuitorul îl primește blând, cu brațele deschise și cu cuvintele: „Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră în bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21). „Știu faptele tale, dragostea ta, credința ta, slujba ta, răbdarea ta, că ai suferit pentru Numele Meu și n-ai obosit” (Apocalipsa 2, 2-3). Iată ce spune Domnul, „Intră acum în bucuria Mea!”
Domnul grăiește îngerilor: „Îngeri, îmbrăcați pe cel biruitor în haină albă!... El va umbla împreună cu Mine îmbrăcat în alb; nu voi șterge numele lui din cartea vieții și voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Lui” (Apocalipsa 3, 4-5).
Ferice de tine, omule dragă! Tu vezi acum ceea ce ochii noștri n-au văzut și urechile noastre n-au auzit. Tu ai acum o bucurie și o fericire deplină și veșnică! Fie ca pilda vieții tale să-i poată atrage și pe alții în cărările Domnului, spre viața și fericirea cea veșnică.
Părintele Iosif Trifa


Ora este GMT +3. Ora este acum 10:47:22.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2020, Jelsoft Enterprises Ltd.