Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Biserica Ortodoxa Romana (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=507)
-   -   Cuvant pentru suflet ! (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=16604)

cristiboss56 08.06.2015 23:37:10

Această învățătură a fost dată de Cuv. Serafim de Sarorv lui N. A. Motovilov, unul din mariihttps://sfantulserafimdesarov.files....pg?w=221&h=300 săi admiratori, pe care l-a vindecat de o suferință foarte grea. Motovilov a scris pe urmă cele auzite de la părintele Serafim, dar însemnările lui au stat în mănăstirea Deveeevsk mai mult de 70 de ani.
În anul 1902, S.A. Nilus le-a primit de la bătrâna Elena Necolaevna, văduva lui Motovilov, și cu încuviințarea egumenei Maria, le-a publicat în anul 1903 în „Buletinul Moscovei”, sub titlul: „Duhul Sfânt care a umbrit în chip văzut pe Părintele Serafim de la Sarov în convorbirea lui despre scopul vieții creștine”.
Iată textul însemnării lui S. A. Nilus:

„Odată, scria Motovilov în însemnările sale, eram în Mănăstirea Sarovului, nu mult după vindecarea mea, într-o marți, pe la sfârșitul lui noiembrie, anul 1831, și stăteam de ascultam slujba Vecerniei în biserica de iarnă a „Izvorului Tămăduirii”, la locul meu obișnuit, drep în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
Aici a venit la mine o soră din Mănăstirea Deveevsk, din obștea cea de la moară. Aceeastă soră mi-a spus: „Nu cumva sunteți domnul acela olog pe care l-a vindecat nu demult Părintele Serafim?”. Eu i-am răspuns: Da, eu sunt. „Bine, a reluat ea, veniți la Părintele; el mi-a spus să vă chem la dânsul. Acum este în chilia lui din mănăstire și a zis că vă așteaptă”.
În chilie a vorbit multe cu mine despre diferite lucruri privitoare la mântuirea sufletului și la viața lumească și apoi mi-a poruncit ca a doua zi să merg la părintele Gurie, arhondarul Mănăstirii Sarovului, la chilia lui din apropierea Izvorului Blagoslovului.
A doua zi, am așteptat până seara târziu, nemâncând nimic, când Părintele Serafim a deschis ușa chiliei sale și, uitându-se la mine, a zis: „Bucuria mea, eu nu te-am chemat, dar te rog să nu mă osândești că nu ți-am deschis toată ziua. Astăzi e miercuri, zi în care eu nu am vobie să vorbesc, dar iată, mâine fii binevenit; voi sta cu tine din tot sufletul. Acum mergi și gustă ceva că ai slăbit”. Zicând aceste cuvinte, Părintele s-a închis din nou în chilie.
Nici un cuvânt nu poate să exprime acea bucurie pe care am simțit-o atunci în inima mea; pluteam de fericire. Da, eram în culmea unei fericiri, care nu-și poate găsi asemănare în lumea pământească, și fără să țin seama că n-am mâncat și n-am băut nimic toată ziua, am devenit deodată așa de sătul ca și cum aș fi mâncat și aș fi băut ceva pe îndestulare.
Mărturisesc adevărul, cu toate că pentru unii care nu sunt obișnuiți cu astfel de îndulcire, de sfințenie și bucurie de care se umple sufletul omului în momentul pogorârii Duhului lui Dumnezeu, cuvintele mele vor părea exagerate, iar istorisirea din cale afară de însuflețită. Încredințez, însă, pe conștiința mea de creștin ortodox, că nu fac nici o exagerare, că toate cele spuse de mine, nu numai că sunt adevărul curat, dar sunt încă o expunere cu totul slabă despre ceea ce am simțit eu atunci cu adevărat în inima mea. Dar cine-mi va da cuvțnt vrednic să găsesc măcar câtuși de puțin, măcar în parte, despre cele ce am simțit în sufletul meu în ziua următoare?
Când am început conversația cu Părintele Serafim, era într-o joi. Cerul era cenușiu, pământul acoperit cu zăpadă și încă mai fulguia. Stăteam într-o poiană aproape de mica lui „sihăstrie”, pe malul râului Sorovca, ce curcea la poalele colinei.
M-a făcut să stau pe un trunchi de copac doborât și el însuși stătu pe vine în fața mea.
– Domnul mi-a descoperit, a zis marele bătrân, că din copilărie dorești să știi care este scopul vieții creștine și pentru aceasta ai întrebat pe mulți duhovnici și oameni învățați.
Trebuie să vă spun că acest gând mi-a frământat necontenit sufletul de la vârsta de 12 ani și că am pus problema mai multor fețe bisericești fără a primi un răspuns mulțumitor.
– Dar nimeni, continuă Părintele Serafim, nu ți-a dat un răspuns potrivit și hotărât. Ai fost sfătuit să mergi la Biserică, să te rogi, să trăiești după poruncile lui Dumnezeu, să faci bine. Acesta este scopul vieții creștine, spuneau ei.
Mulți ți-au dezaprobat curiozitatea, găsind-o deplasată și lipsită de evlavie, dar o făceau pe nedrept. În ce mă privește, eu, smeritul Serafim, îți voi arăta în ce constă în modul real acest scop.
Rugăciunea, postul, privegherea și alte nevoințe creștinești, oricât ar fi de bune prin ele însele, totuși, scopul vieții creștine nu poate să stea numai în îndeplinirea acestora, cu toate că ele pot servi ca mijloace absolut trebuitoare la atingerea acestui scop. Adevăratul scop al vieții creștine constă în dobândirea Duhului Sfânt. Rugăciunea, postul, privegherile, milosteniile și toate celelalte fapte bune, făcute în numele lui Hristos, nu sunt decât mijloace pentru a primi Duh Sfânt.

cristiboss56 09.06.2015 23:35:40

Finețea intervenției și a lucrării Harului este neînțeleasă de om. El simte numai lucrarea lui, așa cum i-o va arăta el când se va descoperi. Însă prezența și lucrarea celui viclean nu este aceeași, deși acesta nu încetează să se ascundă, să simuleze, să se prefacă și să înșele cu vicleșug pe cei ce nu au destulă experiență. Prezența duhului viclean pricinuiește sufletului frica și tulburare; vederea lui este înfricoșătoare și de nesuportat, de aceea este foarte rară. Lucrarea duhului viclean se face de multe ori crezută, pentru că se ascunde în spatele simțurilor și a minții și se prezintă ca o lucrare a Harului, așa cum spune și Sfântul Pavel, că „se preface în înger al luminii”. În această poziție atât de fină și de dificilă totodată, între Har și înșelare, nevoitorul stă cu voința neînduplecată și tare, „uitând cele ce sunt în urmă și tinzând la cele dinainte” și folosind ca singure și preaputernice arme lacrimile și umilința, singurele care îi înfricoșează pe vrăjmași.
Pururea-pomenitul Stareț ne spunea că, pe când locuia la Sfântul Vasile, se nevoia cu stăruință în liniște și în rugăciune. Odată, în timp ce se îndulcea de rugăciune, i-a apărut iarăși o lumină. Atunci a întrerupt contemplarea minții din adâncul inimii și s-a întors spre lumina cea suprafirească ce se răspândise peste tot. Deodată, vede că apare înaintea lui o ceată mare de monahi așezați în poziție de luptă, iar în fața lor, la o mică distanță, erau adunați mulțime de negri mânioși îmbrăcați în haine ostășești și având o înfățișare înfricoșătoare.
„Atunci am văzut că se apropie de mine un ofițer înalt și slăvit, care îmi spune:
– Vrei să intri în prima linie și să te lupți?
Eu, care doream asta, m-am bucurat mult și l-am rugat, dacă se poate, să mă bage acolo, căci simțeam în sufletul meu multă ură împotriva acelor potrivnici, care mi-am dat seama că erau diavoli. Atunci acel ofițer m-a luat din linia de luptă în care mă aflam și, după ce am trecut trei sau patru linii, care semănau a cete de ostași, m-a adus în prima linie, unde mai erau încă unul sau doi. M-a privit, mi-a zâmbit și mi-a zis:
– Pe cel care vrea să se lupte bărbătește cu acești întunecați nu-l voi împiedica, ci-l voi ajuta.
Când mi-am revenit din această vedenie, n-am întârziat să înțeleg sensul ei și mi-am zis: «Smerite Iosife, pregătește-te să împlinești făgăduințele tale!». Și într-adevăr, ispitele n-au întârziat să se mărească”.
(Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul: nevoințe, experiențe, învățături, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2009, pp. 50-51)

cristiboss56 10.06.2015 22:51:16

Cel care se liniștește cu adevărat pentru Hristos are întotdea*una lacrimi, își plânge păcatele sale și se îngrijește de toată virtutea. Apoi, cu credință fierbinte se dăruiește nevoințelor până la moarte. Și coborând mintea în inimă, se silește ca, prin inspirație, să spună rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” și să-și adune mintea după îndrumările Sfinților Părinți niptici.
Și, așa cum respirația dă viață trupului, tot astfel și mintea, unindu-se cu rugăciunea, înviază sufletul său cel mort. Și aceasta făcând ca un lucrător adevărat și mila lui Dumnezeu cu multă durere căutând, începe să simtă câte puțin luminarea mângâierii dumnezeiești.
Iar aceasta este prima treaptă a celui care se însingurează, a celui care află urmele, a celui care caută să-L vadă pe Dumnezeu. Acesta, ca un începător, străbate calea cea fericită, dar are și înștiin*țarea lăuntrică că merge pe drumul cel drept. La început a fost, așa cum am spus, acea rază prin care Dumnezeu cheamă, singura care ne-a ajutat la curățire. Dar acea energie dumnezeiască, fiind cu totul nevăzută, încă nu se distinge în simțirea minții, ci doar se face simțită uneori în nevoințele trupești, pricinuind liniștire, noime duhovnicești, întristare și lacrimi, precum și pomenirea și simțirea păcatelor săvârșite. Încă și dorință de nevoință și de izvodire de contemplații naturale bine-plăcute lui Dumnezeu, precum și cele care desfătează în chipul cel mai bun sufletul nostru, nu însă și vederea simțită a luminii celei prealimpezi, așa cum ni se arată aceasta, de trei ori fericită, și care vine ca o adiere lină.
Și ca o baie, puțin câte puțin, îl curățește pe nevoitor. Îi înmoaie inima spre umilință, spre întristarea cea după Dumnezeu, spre ascultare și spre râvnă mai fierbinte, întărind în el darurile firești cele bune.
Arhimandritul Efrem Filotheitul

cristiboss56 14.06.2015 00:03:10

În concepția creștină, iubirea izvorăște din însăși ființa spirituală a omului. Persoana însăși, în esențialitatea ei, este iubire, adică tendință spre comuniune. Dumnezeu este iubire (cf. I Ioan IV, 8); omul, chip al lui Dumnezeu în lume, este iubire. De aceea, prin însăși ființa sa, el este predestinat spre comuniune, nu poate trăi singur, nu se poate desăvârși singur.

Iubirea e extaz, adică ieșire din sine, pentru ca pirzându-te în altul, să te regăsești mai desăvârșit. Dacă unitatea e năzuința iubirii, dualitatea e condiția ei necesară. Ea realizează o unitate suprapersonală, în care persoanele prin comuniune, nu dispar, ci se desăvârșesc. Aceasta e puterea paradoxală a iubirii: de a uni și totodată de a menține individualitatea și a o desăvârși. Ea este o „unitate în dualitate". Iubirea are în ea nostalgia veșniciei. Ea nu poate concepe despărțirea. Ea dă impresia că persoanele s-au căutat și și-au aparținut din veșnicie, că ele sunt predestinate să-și aparțină veșnic.Iubirea este forță creatoare. Ea cheamă la viață potențialitățile ascunse în om și le actualizează.Ea dinamizează toate energiile și îmbogățește ființa și viața omului, potențând-o, împlinind-o, desăvârșind-o. Caracterul acesta dinamic, creator al iubirii își găsește expresie în iubirea dintre soți, afară de reciproca dăruire și perfecționare.

Iubirea este creatoare: ea cheamă la viață, ea creează viața, ea îmbogățește viața. Iubirea, care realizează comuniunea dintre soț și soție, impune cu necesitate veșnicia sau indisolubilitatea acestei comuniuni și caracterul creator al ei. Există un raport pozitiv între iubirea familială și Dumnezeu, întrucât iubirea și familia creștină reprezintă trepte spre Dumnezeu, ca reflexe ale unor realități transcendente. Și Dumnezeu este izvor și putere transfiguratoare a vieții din familia creștină.

Sufletul familiei creștine este iubirea. Și în ea se reflectă măreția lui Dumnezeu. Iubirea însăși are ceva de „mare taină", ea este o cuminecare din esențele vieții, unde se simte suflul creator al Divinității.În această comuniune ființială, în această dăruire de la suflet la suflet, se simte prezența pașilor lui Dumnezeu în sufletul creștinului. Pentru că a fi creștin înseamnă a gândi cu iubire, a vorbi cu iubire, a lucra cu iubire. Familia este o comunitate a iubirii atunci când membrii ei râvnesc să dezrădăcineze toate viciile din viața lor și să-și împodobească sufletul cu toate virtuțile ce strălucesc în persoana lui Hristos. Ea este numai atunci o comunitate a iubirii, când împlinește cuvintele Apostolului, ce zice: „dragostea îndelung rabdă, este bună, dragostea nu pizmuiește, nu se îngâmfă, nu se semețește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu le întărâtă, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le îndură, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată" (I Corinteni XIII, 4-8).

Familia creștină îi formează pe membrii ei prin căldura dragostei pe al cărei altar se aduce ca jertfă, prin excelență, dăruirea de sine. Nicăieri nu găsim resursele de răbdare, de iubire și de jertfelnicie ca la părinți.

Familia creștină rămâne ceea ce a fost întotdeauna. Sanctuarul în care arde necontenit flacăra de azur a Ortodoxiei. A Ortodoxiei care este adevăr, a Ortodoxiei care este iubire."

(Mitropolitul Nicolae Mladin)

cristiboss56 15.06.2015 22:54:21

Poate cineva va zice: Toate bune și frumoase, dar astăzi cu uimitoarea dezvoltare tehnologică, mărirea cunoștințelor, realizările medicinii, transformarea lumii într-un cartier prin televizor și comunicațiile aeriene, cum poate cineva să scape de ispita de a considera Evanghelia drept ceva depășit?
Am putea răspunde multe despre relativitatea acestui progres tehnologic. Este îndoielnic dacă mai constituie un progres cultura tehnologică cu uriașele probleme pe care le-a creat în mediul natural și în sufletul omului (angoasa, stresul și toate celelalte). Îndumnezeirea științei și a posibilităților omenești a condus la o mare dezamăgire, prin neputința lor de a ajuta esențial la dezlegarea tuturor problemelor omenești, care în loc să se micșoreze mai mult s-au mărit. Dar le vom lăsa pe toate acestea deoparte ca să ne ținem de un singur aspect.
O problemă care dintotdeauna, în toate epocile, a preocupat pe oameni este moartea și cum ar putea fi depășită și a gusta veșnicia. Este de ajuns să ne referim la un cuvânt al marelui Socrate referitor la această problemă. „Firea umană muritoare caută, cât este cu putință, să existe pentru totdeauna și să rămână nemuritoare” (Banchetul 207d). Fiind chip al lui Dumnezeu, omul este plăsmuit pentru veșnicie și numai în aceasta se poate odihni. Moartea care este consecința neascultării de dumnezeiasca voie, din clipa în care a intrat în viața omului a atras după sine experiența ei tragică, taină nedezlegată și nedepășită și prezentă în mod chinuitor în viața lui. În timp ce omul dorește veșnicia și o arată prin toate faptele lui și încercările lui de a face ceva măreț, vine stricăciunea și moartea să surpe și să distrugă nădejdile și așteptările lui.
În această problemă elementar omenească, ce răspuns are să ofere civilizația contemporană, ultimul cuvânt al științei? Ea poate să ne distragă gândul de la problemă, cu confortul, cu televizorul și prin neîncetata preocupare, dar nu poate să ne ajute deloc să găsim o soluție. Ne lasă cu cruzime complet neajutorați în puterea atotputernică a morții.
Singurul care poate să vindece din rădăcină boala aceasta a firii noastre omenești este Dumnezeu-Omul Hristos, Viața Însăși, izvorul și dătătorul vieții. Moartea n-a putut să-L țină pe Acela care a plăsmuit întreaga făptură și Care-i dă viața în fiecare zi. Dătătorul de viață a călcat moartea, a biruit-o și a nimicit-o cu Învierea Lui. A dat mai cu seamă și tuturor oamenilor posibilitatea să participe la acest trup înviat al Lui, Biserica, și să trăiască încă de pe acum și preguste, ca o arvună, bucuria învierii și, după a doua Lui venire, cu deplinătate.
Această participare la Trupul înviat al Dumnezeu-Omului și faptul că simțim bucuria învierii ca pe o realitate zilnică, bucurie care a țâșnit din mormântul gol al Domnului, constituie adevăratul și unicul progres și autentica dezvoltare. Toate isprăvile omenești și toate cele pe care le vom izbuti în viitor, chiar dacă vom reuși să ajungem pe alte planete, nu vor înceta să constituie diferite faze ale nenorocirii și chinului omenesc de-a lungul veacurilor. Izbăvirea și mântuirea vor fi date tuturor celor care au alergat la Acela Care a înviat din morți și este Începutul Vieții, Tărâmul celor vii. În Acesta cineva va găsi dintotdeauna și va cunoaște adevărata măreție a omului, a chipului lui Dumnezeu, va simți frumusețea creației și va gusta slava lui Dumnezeu. Atunci abia cineva devine nu numai un progresist și contemporan, ci depășește orice progres al tuturor epocilor care vor urma.
Acest lucru s-a întâmplat cu Sfinții Bisericii noastre. De aceea prezența lor este întotdeauna vie la credincioși și moaștele lor rămân nestricăcioase și neschimbate de timp pentru că au asupra lor harul Domnului înviat.
Au urmat Sfinții, cu toată dispoziția inimii lor, înțelepciunea lui Dumnezeu singura realitate întotdeauna nouă și importantă în istoria și viața omenească și au devenit ei înșiși înțelepți cu adevărat și luminați și de aceea au trecut în veșnicie și rămân mereu exemplu pentru cei care iubesc cu toată puterea lor înțelepciunea.
Apostolul Pavel zice în mod caracteristic, ca să ne arate ce mare prostie și nebunie este să ne lăsăm atrași de diferite idei omenești „Pentru că fapta lui Dumnezeu socotită de către oameni nebunie este mai înțeleaptă decât înțelepciunea lor și ceea ce pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor” (I Cor. 1, 25). Și ceea ce poate să se considere ca nebunie și slăbiciune la Sfinții lui Dumnezeu aceasta este neîndoielnic cel mai înțelept și mai puternic decât înțelepciunea și puterea omenească anulată.
Arhimandritul Tihon

cristiboss56 16.06.2015 21:47:40

Moartea nu este nici sfârșit, nici început, ci mai degrabă un văl, zidul cel despărțitor al vieții de aici, de viața de dincolo. Cei care au fost morți sufletește, care nu s-au îngrijit de sufletele lor, vor trece, prin moartea aceasta pământească, la moartea cea veșnică, adică chinul cel veșnic al iadului, de care să ne ferească bunul Dumnezeu. Iar cei ce au fost vii cu sufletul, întreținându-și flacăra credinței, aceștia pășesc, prin moartea cea trupească, la viața cea veșnică, la fericirea raiului.
Un om a găsit o pungă mare cu pietricele colorate pe țărmul unei ape. A luat-o și mergând spre casă începu să arunce pietricelele în apă, ținti păsările care treceau pe deasupra, se amuza aruncându-le aiurea. În momentul în care mai avea în pungă doar două, trei pietricele, pe care se pregătea să le arunce și pe astea, fără rost, s-a întâlnit cu un vecin, Acesta s-a uitat la pietricele, după care zise:
- De unde ai pietricelele acestea, fiindcă sunt foarte prețioase!
Aflând asta omul nostru plecă disperat să caute pietricelele aruncate aiurea, dar era greu să mai recupereze ceva.
Așa facem și noi cu zilele vieții noastre. Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună, fiecare an sunt comori pe care le aruncăm fără nici o precauție. Când le-am pierdut e imposibil să le mai recuperăm.
Părintele Iustin Pârvu

cristiboss56 19.06.2015 22:06:35

Ca să fie Dumnezeu totul întru toate (I Corinteni 15, 28). Domnul, ca Făcător și Duh Atoateplinitor, Nesfârșit, vrea să fie totul întru toate: și lumină, și putere, și har, și înțelepciune, și frumusețe, și margine a doririlor, și năzuință atotputernică - iar diavolul, care a căzut din trufie și nesupunere, vrea și el să fie totul în toate duhurile căzute, de un cuget cu dânsul: întuneric al iadului și putere a răutății, împreunare a tuturor patimilor și năzuință spre tot răul. De aici ia naștere în oameni necurmata luptă cu răul, și omul creștin, căruia i s-au dat toate puterile spre viață și bună credință, este dator să iasă, cu harul lui Dumnezeu, biruitor din această înverșunată si dârză luptă, care uneori este dusă până la moarte, cum s-a întâmplat cu mucenicii. Au nu știți că cei ce aleargă în stadion, toți aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergați (și voi, creștinii) așa ca să-l luați (I Corinteni 9, 24).
În vederea luptei noastre cu păcatul, luptă prin care dobândim viața veșnică, Dumnezeu a îngăduit vrăjmașilor netrupești să caute a ne înșela, încât prin lupta cu ei să ne putem redobândi starea de credincioșie, supunere și dăruire de care ne-am lipsit în rai, și prin lupta cu păcatul, cu suferințele și cu feluritele necazuri (așa cum și-a întărit sufletul în virtute Iov) să fim vrednici de Domnul nostru, față de Care ne-am arătat nevrednici și trădători în rai. I-a încercat pe ei și i-a aflat Lui vrednici... și ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit (Înțelepciunea lui Solomon 3, 5-6).
Sfântul Ioan de Kronstadt

cristiboss56 20.06.2015 23:39:16

După Domnul, călăuză și învățătoare în această lucrare duhovnicească a rugăciunii, precum și în orice virtute, este Preasfânta Maica Lui și mama noastră a tuturor.
De la vârsta copilăriei, Preacurata este adusă și afierosită de părinții ei la Templul lui Dumnezeu. Acolo cu o luptă duhovnicească zilnică își păzea mintea și imaginația ei de toate lucrurile sensibile, materialnice, deșarte și trecătoare și de cugetele acestei lumi, chiar și de cele care sunt bune și nepăcătoase și se concentra cu mult dor asupra sigurului Bine și Izvor a toată bunătatea, Plăsmuitorul și Ziditorul ei. Își păzea cu atenție neîncetată și cu osteneală mintea de orice atac al vrăjmașului. Nu o lăsa să fie amăgită și atrasă nici măcar puțin de ceva deșert, să se bucure de ceva vremelnic sau să folosească puterile ei pentru altă lucrare decât slavoslovia lui Dumnezeu. Prin toată existența ei, dorea și râvnea prezența personală a lui Dumnezeu în inima ei și de aceea se lupta să-și păstreze curat sufletul și trupul ei ca să devină templu sfânt, biserică însuflețită vrednică să-L sălășluiască pe Dumnezeu înlăuntrul ei. Această gustare a prezenței lui Dumnezeu în inima ei, experiența harului lui Dumnezeu în inimă, care depășește orice putință de a fi descrisă și înțeleasă, îi umplea de o seninătate supralumească și o pace odihnitoare întreaga existență și-i satisfăcea desăvârșit toate căutările firii ei omenești. Această odihnă este cea care i-a dat puterea să rabde în continuare biruitor și mângâietor orice dificultate și orice ispită și însăși răstignirea Fiului ei.
Această lucrare duhovnicească a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu care a continuat întreaga ei viață cu o desăvârșire unică pentru oameni, a făcut-o vrednică să devină Maica Domnului nostru, să devină Născătoare de Dumnezeu.
Așa și fiecare credincios care se ocupă duhovnicește cu rugăciunea și încearcă să-și curețe sufletul de orice este păcătos și de prisos și să-și întoarcă mintea lui cu dor la dragostea lui Dumnezeu devine și el locaș potrivit ca să vină Domnul și să se nască în el și să îl învrednicească să devină și el maică a lui și frate al lui. Să-i dea posibilitatea să-L zămislească și să-L nască în inima lui și să-L aibă pururea locuitor al lui și odihnă unică și adevărată. „Cel ce face voia Tatălui Meu Care este în ceruri acela este fratele Meu și sora Mea și mama Mea”[1]. (Sfântul Simeon Noul Teolog, Opere complete, Cuvântul 57, p. 300, ed. Rigopoulos, Tesalonic 1969).
Această odihnă cu care prezența lui Dumnezeu umple sufletul și trupul omenesc când îl găsește pe om pregătit și curat prin lucrarea rugăciunii și a virtuților este ceea ce dă conținut în viața credinciosului. Ca să nu piardă această odihnă, această comoară care este mai presus de orice gând omenesc Mucenicii preferă să-și verse sângele lor, să rabde orice chin și cuvioșii preferau să-și chinuiască trupurile lor prin nevoințe și lipsuri mai presus de puterile omenești în pustie și în singurătate. Dorul de bunătățile cele cerești, când îl gustă omul este mai puternic și mai tare și decât orice chin și orice lipsuri.
(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)

cristiboss56 21.06.2015 23:56:25

Primăvara se cunoaște după flori, ca vara după spice; vara este frumoasă datorită secerișului; toamna este bogată datorită roadelor; iarna este împodobită cu zăpezi, ca o domnișoară cu flori; iar primăvara se cunoaște după flori! Și Domnul nostru ne poruncește să privim la aceste flori: „Luați seama la crinii câmpului cum cresc” (Mt. 6, 28). Crinul este împăratul florilor; iar când se spune în Evanghelie: „Luați seama la crinii câmpului” este același lucru cu a spune: luați seama la florile de câmp. Domnul ne poruncește să privim la florile de câmp pentru a dobândi de la ele un anumit folos duhovnicesc, căci așa cum albina, zburând din floare în floare, adună din ele mierea, așa și noi, privind la flori nu numai cu ochii cei trupești, ci și cu ochii duhovnicești, să adunăm dulceața duhovnicească și să dobândim anumite cunoștințe.
În primul rând, Domnul nostru, învățându-ne sărăcia sau, mai bine zis, faptul de a nu ne îngriji peste măsură de dobândirea averilor, de mâncare, de îmbrăcăminte, de podoabe, de bogății, ne poruncește să privim la florile câmpului cum cresc: „nu se ostenesc, nici nu torc”. Iar Dumnezeu „astfel le îmbracă”. Să nu crezi că Dumnezeu, prin aceste cuvinte, ne interzice să muncim și să avem griji pentru viața de zi cu zi, nu. El și lui Adam i-a poruncit să aibă hrană din osteneala mâinilor sale și să-și dobândească pâinea în sudoarea frunții. El interzice numai grija cea peste măsură care este unită cu păcatul și cu primejdia; Domnul vorbește despre aceia, care nu nădăjduiesc în voia lui Dumnezeu, caută cu nesaț bogățiile, îl uită pe Dumnezeu și îl asupresc pe aproapele lor prin jaf, hoție, tâlhărie și toate nedreptățile: iată, acestora le poruncește Dumnezeu să privească la păsările hrănite de El și la florile îmbrăcate de El și să se lase mai mult în voia Lui cea Sfântă, decât în grijile lor. Așa cugetă și Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dumnezeu nu ne oprește să muncim, căci și Sfântul Apostol spune: „Cel ce nu muncește, să nu mănânce”; Dumnezeu ne poruncește numai să nu ne lăsăm în toate în grijile noastre și să nu Îl uităm pe El. Noi trebuie să muncim după măsura puterilor noastre, iar pentru mântuirea sufletelor noastre să ne străduim cu toată sârguința și cu toată curăția”. Așa vorbește Sfântul Ioan Gură de Aur.
Sfântul Dimitrie al Rostovului

cristiboss56 23.06.2015 22:26:37

Suflete al meu, am făcut tot ce am putut și am crezut că-ți este de mai mult folos. Ți-am povestit trecutul tău zbuciumat, ți-am reamintit crâmpeie din anii copilăriei și tinereții tale, ți-am spus cum te-ai depărtat de Dumnezeu, cum inima ta a devenit nesimțită și mintea ta întunecată. Ți-am spus apoi cum ne-am întâlnit împreună, cum ne-am recules, cum ne-am apropiat de Hristos, cum ne-am sfătuit să venim la mănăstire, cum am luat jugul lui Iisus. Apoi ți-am spus cum iar te-ai depărtat de Iisus, cum inima ta iar a căzut în desăvârșită nesimțire, cum mintea ta cu totul s-a răspândit, apoi am încercat din nou să te apropii de Hristos. Pentru aceasta din nou te-am mustrat, te-am dojenit, te-am bocit, te-am tânguit, te-am sfătuit, te-am îndemnat și tot ce-am crezut că-ți poate fi de vreun folos am făcut pentru ca să te trezesc puțin, cât de puțin, din nesimțirea ta și așa apoi împreună să facem un examen al vieții noastre și să punem un început bun. Acum, suflete al meu, fie voia Domnului.
De te vei trezi puțin după atâtea cuvinte spuse din adâncul conștiinței sau vei rămâne tot rece și nesimțit, eu nu știu nimic, ci te las în voia Domnului. Tocmai de aceea ți-am povestit atâtea din trecutul tău, ca să-ți arăt că ai trăit în păcate toată viața ta, iar acum ai căzut în cea mai neagră și amară nesimțire. Deci dacă tu fugi de osteneală, de post, de înfrânarea simțurilor și a trupului, atunci cu ce altceva să îmblânzești pe Dumnezeu decât cu puțina osteneală ce o vei mai putea face și încolo tot golul conștiinței și cugetare și prihănire de sine. De aceea, dacă de osteneală fugi, atunci caută să petreci pe cât vei putea măcar în ascultare, dragoste, blândețe, rugăciune curată, tăcere, străinătate, sărăcie, trezvie, etc., adică nevoințe mai duhovnicești, care nu cer atâta osteneală trupească, iar pentru ce trebuie să faci și nu poți face din lenevirea ta și din lucrarea diavolului, pentru aceea smerește-te, suflete al meu, trăiește în smerita cugetare și prihănire.
(Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 167)

cristiboss56 24.06.2015 22:42:23

Și inelele care li se pun pe deget soților la cununie amintesc de darul harului dumnezeiesc pe care l-au primit prin Taina Cununiei și de faptul că trebuie să aprindă acest dar și să nu uite să se roage lui Dumnezeu pentru bunăstarea familiei și, bineînțeles, unul pentru celălalt. Inelele ne amintesc, de asemenea, despre legămintele de credincioșie, de fidelitate, pe care și le fac unul celuilalt mirele și mireasa. (...)
Așa cum am spus, inelele trebuie să le aducă aminte soților că nu își mai aparțin lor înșiși.
Când învățam la seminar, monahii și burlacii îi numeau în glumă „inelați” pe tinerii seminariști căsătoriți. Ei, monahii sunt, în general, oameni veseli... După cum se știe, păsările se inelează la picioruș, și inelul lor arată că pasărea respectivă este sub observație, că nu e liberă, că aparține cuiva. Și omul cu inel arată că nu mai este liber, că inima lui este ocupată și că este legat pe veci de jumătatea sa. Nu degeaba inelele sunt fără început și fără sfârșitsimbol al veșniciei, al nesfârșirii.
Asta le aduce aminte inelul de logodnă soțului și soției, precum și tuturor celor de față.
La rânduiala logodnei, preotul se roagă ca Domnul să întărească logodna mirelui și miresei „în credință, în înțelegere, în adevar și în dragoste”. Aici se are în vedere, bineînțeles, credința în Dumnezeu ca Dătător al tuturor bunătăților, pentru că El spune: „Fără Mine, nimic nu veți putea face”. Aici există însă și un alt sens: soții trebuie să aibă credință unul în celălalt. Credința înseamnă încredere în cel pe care îl iubești, precum și credincioșie, fidelitate față de cel iubit.
Pr. Pavel Gumerov

cristiboss56 25.06.2015 23:13:52

Străduiește-te să scoți din inimă orice dorință nedreaptă care desfată trupul ci, dimpotrivă, necăjește-l cu traiul sever, socotind umilitor tot ce îl răsfață. Nu uita că ești legat de o fiară îngrozitoare care se înfurie pe tine și latră neîncetat. Străduiește-te să îi potolești întotdeauna poftele dăunătoare sufletului prin post și sărăcie cruntă. Băuturile plăcute, mâncărurile gustoase, paturile moi și somnul lung - toate acestea înfierbântă fiara și, din această cauză, tu dai înapoi.
Dacă, într-adevăr, vrei să potolești nebunia ei, atunci printr-o viață fară câștig, întotdeauna cu stomacul ușor să plutești pe marea vieții, rugându-te lui Hristos. Să consideri un exil viața aceasta în care ești condamnat pentru fărădelegea ta. Sentința va fi aceea că, dacă în cea de-a doua luptă, nu te vei feri de înfrângerea pe care în trecut ai suferit-o de la șarpele urzitor de rele, nu vei fi părtaș grădinii Eden cu teama de primejdiile morții, în cazul gustării rodului oprit. Însă, așa cum spune făgăduința nemincinoasă a lui Hristos, unde este Însuși Domnul Dumnezeu, acolo vei fi și tu, îndestulându-te de slava Lui cea dumnezeiască. Urmărește ca timpul dat ție de Dumnezeu pentru vindecarea rănilor tale celor sufletești să nu îl petreci fară minte în hrănirea cu dulcegării și beții urmând ca, în loc să te veselești în lumina cea neapusă, să nu stai în întunericul cel îngrozitor.
Sfântul Maxim Grecul

cristiboss56 25.06.2015 23:35:52

Omul vrea să-și facă o viață după propriul plac, și-o inventează și pretinde de la celălalt ca el să corespundă ideilor lui - dar pe o asemenea temelie nu poți clădi viața de familie.
Viața de familie e un poligon de testare a calității iubirii noastre. Numai dragostea autentică poate depăși greutățile, poate sprijini în clipa cea grea, poate să nu trădeze ci să prețuiască ceea ce are, să nu inventeze, ci să privească situația cu ochi lucizi - iar toate premisele născocite, false, idealizarea, visarea se sfârșesc prin dezamăgire, mânie, ciudă, agresiune și tot felul de alte nenorociri.
(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, p. 56)

cristiboss56 28.06.2015 21:15:06

Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură pentru un minut fața apelor, apoi se scufundă în adâncuri.
Așa se cufundă și întristările în inima celui smerit căci puterea Domnului e cu el.
Unde locuiești tu, suflet smerit? Cine viază întru tine? Și cu ce te-aș putea asemăna?
Tu arzi limpede ca soarele dar nu te mistuiești și încălzești pe toți cu căldura ta.
Al tău este pământul celor blânzi, după cuvântul Domnului.
Tu ești asemenea unei grădini în floare în mijlocul căreia se găsește o preafrumoasă casă în care îi place Domnului să locuiască.
Pe tine te iubesc cerul și pământul.
Pe tine te iubesc Sfinții Apostoli, Proorocii, Sfinții Ierarhi și Cuvioșii.
Pe tine te iubesc Îngerii, Serafimii și Heruvimii.
Pe tine te iubește, în smerenia ei, Prea Curata Maică a Domnului.
Pe tine te iubește și de tine se bucură Domnul.
Domnul nu se arată sufletului mândru. Chiar dacă ar învăța toate cărțile, sufletul mândru nu va cunoaște niciodată pe Domnul fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh iar Dumnezeu nu e cunoscut decât prin Duhul Sfânt.
Cuviosul Siluan Athonitul,

cristiboss56 30.06.2015 23:47:51

Nicolae Steinhardt: 29 de moduri de a-L mărturisi pe Dumnezeu în viața de zi cu zi
 
1. Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârșind cele menționate de El Însuși: dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaților, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe bolnavi și mergând să-i vedem pe cei ferecați în temniță. 2. Tot astfel crezând neîndoielnic că El este Calea, Adevărul și Viața.
3. Postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrânându-ne;
4. Dar și iertând pe greșiții noștri, alungând de la noi ținerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (și nu numai iubindu-l, ci îngăduindu-i a fi așa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrășmașii;
5. Dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat;
6. Făptuind binele în taină, mâniindu-ne doar pe foarte scurtă vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne în exces de cele ale lumii și ale trupului. Făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și dojeni când simțim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă, dar meritorie virtute);
7. Netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte, ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăție, de ostășie;
8. Adăpostind pe călători, ajutând pe cei slabi, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fățarnică nepărtinire și vicleană înțelepciune) semne și minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;
9. Nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii. Ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde privirea rece și neprevenită a unui terț;
10. Neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm și de batjocoră demonilor), dar nici textelor;
11. Nelăsând bogăția (ori arghirofilia, care poate locui și în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice, făcându-ne din legea relativității, principiul incertitudinii și doctrina instabilității celor lumești întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;
12. Nepizmuind, neațintindu-ne ochii asupra semenilor noștri, asupra greșelilor și inevitabilelor cusururi omenești, ci mai vârtos asupra alor noastre;
13. Neluând numele lui DUMNEZEU în deșert, rodindu-ne talentul ori talanții, ori fracțiunea de talant;
14. Neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să înăbușe rodirea Cuvântului în noi;
15. Lăsând nevinovăția copilăriei să ne roureze sufletul și să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;
16. Veghind, păstrându-ne treji, dar nepunând mare preț pe tăria noastră, știind că duhul e osârduitor, dar trupul neputincios, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cadere (n-a grăit Fericitul Filip Nerri: ține-mă Doamne de urechi că altminteri Te vând ca Iuda?)
17. Fiind modești, recunoscători, iubindu-L pe Domnul din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul și toată virtutea noastră;
18. Ferindu-ne de șovăială și impunându-ne a fi statornici în hotărâri;
19. Fiind înțelepți ca șerpii, nu numai blânzi ca porumbeii;
20. Crezând neclintit în Cuvântul lui Iisus, păzindu-l, mâncând și bând la vremea potrivită preacuratul trup și scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiți suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Hristos, că ne putem numi prieteni ai Săi;
21. Grăind vorbe bune ori săvârșind gesturi de compasiune față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze;
22. Descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiți când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu și triviale! Dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate și, în consecință, plăcute lui Hristos;
23. Și-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsiderați, nu numai cei sărmani, ci în general cei care nu se bucură de atenția și cinstirea semenilor; cei uitați sau părăsiți – acestora să le dovedim gentilețe, cuviință, solicitudine;
24. Oprindu-ne de la păcate, devenind adevărați creștini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte păcate ne-am fi murdărit;
25. Scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere. Toate au fost și sunt create numai în starea harului sfinților (Sf. Iustin: „Toate câte filosofii și legislatorii le-au gândit și le-au spus frumos, le-au elaborat grație părții de Logos aflătoare în ei.”)
26. Sărutând pe cei leproși: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiții, rostuiții, chivernisiții, slugarnicii se feresc și se tem, e un lepros vrednic de a fi sărutat;
27. Refuzând a ne zgâi la cel în suferință și descumpănire, rugându-ne așa cum știm, chiar dacă nu cunoaștem la perfecție tipicul rugăciunilor (și poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaștri de pe insulă care nu-l știau, dar umblau pe mare);
28. Neprecupețindu-ne vremea, zăbovind ca samarineanul cel milostiv pentru a veni în ajutorul păgubiților, accidentaților, nenorociților;
29. Aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălășluiește suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin și purtându-ne cu el ca atare.
Să nu se îngrijoreze nimeni. Enumerarea de mai sus e strict exemplificatorie. Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.
Toți Îl slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii și priceperii noastre, potrivit stilului nostru, ar zice Blaga.

Adaptare după Nicolae Steihardt, cap. Felurimi din cartea „Dăruind vei dobândi” (Maria Burlă)

cristiboss56 01.07.2015 23:13:49

Ah, dacă am ști cum iubește Preasfânta pe toți cei ce păzesc poruncile lui Hristos și cât îi este de mila si se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simțit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feței lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaște: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea și iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aș fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze și să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!”. Cuvintele ei erau plăcute, liniștite și blânde, și ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci și nu știu ce i-aș putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei față de mine, necuratul, și cum voi mulțumi bunei și milostivei Maici a Domnului.
Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu și chiar și numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul și tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat și neînțeles. Ea viază în ceruri și vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, și acoperă cu milostivirea ei tot pământul și toate noroadele. Și pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria și nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh și, ca om, e aproape de noi după fire și tot sufletul creștinesc e atras spre ea cu iubire.
Sfântul Siluan Athonitul

cristiboss56 02.07.2015 22:41:21

În inimă domnește pacea lui Dumnezeu: „Și pacea lui Hristos... să stăpânească în inimile voastre" (Coloseni 3, 15).
Inima este chitara, coardele ei sunt simțirile, iar pana este mintea, „care mișcă cu pricepere desăvârșită simțirea prin pomenirea lui Dumnezeu; din această mișcare se ivește în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumnezeiești" (Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, cap. 3, Filocalia, vol 8, pp. 227-228).
Inima este izvorul din care, prin rugăciune și căldură a simțirii harice, țâșnește apa „din Duhul de viață dătător" (Sfântul Grigorie Sinaitul, Scrieri, p.82).
Inima este omul cel tainic (Sfântul Grigorie Palama, Către Xenia. Filocalia (orig. gr.), vol. 4, p. 109).
Iată numeroasele analogii folosite de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți pentru a ne înfățișa și descrie lucrarea inimii. În concluzie, inima este „omul cel tainic", locul unde Se revelează și Se sălășluiește Dumnezeu printr-o viață ascetică după har. Ea e biserica duhovnicească unde se săvârșește o neîncetată liturghie dumnezeiască și o neîncetată doxologie a lui Dumnezeu. Acest loc, care pentru mulți dintre noi este un loc întru totul necunoscut, e cunoscut de către sfinți. El este cel care dă omului viață.
Mitropolit Hierotheos Vlachos

cristiboss56 03.07.2015 23:16:17

Părinte Nicodim


Odată, i-au zis ucenicii:
– Părinte, dă-ne un cuvânt de folos.
Iar bătrânul le-a răspuns:
– Fraților, să aveți credință în Dumnezeu, că ce nu pot face oamenii, face El într-o clipă. De nimic să nu vă temeți, decât de Dumnezeu. De aceea păziți poruncile Lui ca lumina ochilor, că a Lui este slava în vecii vecilor. Amin! (...)
Acest neobosit duhovnic purta mare grijă pentru mântuirea tuturor. Pe călugări îi sfătuia să facă ascultare fără cârtire și să se roage neîncetat. Pe mireni îi sfătuia să muncească cu demnitate pentru pâinea cea de toate zilele și să vină neîntrerupt la biserică. Pe cei căsătoriți îi sfătuia să nască copii și să-i crească în frică de Dumnezeu, combătând cu multă putere divorțul și avortul. Iar pe tineri îi îndemna să asculte de părinți, să învețe carte, să se ferească de beție și desfrânare, ca să fie folositori societății în care trăiesc.
Pe toți îi îmbărbăta ca un părinte, îi învăța ca un duhovnic și îi mângâia cu dragoste de mamă. Încă și pe cei bolnavi îi vindeca cu rugăciunea, căci era întărit cu darul Duhului Sfânt.
Un călugăr iubitor de liniște l-a întrebat:
– Părinte Nicodim, ce este mai de folos astăzi pentru călugări? Să stea la liniște și să se roage sau să ajute la mântuirea altora?
– Să le facă pe amândouă: întâi rugăciunea și viața cât mai sfântă, și apoi misiunea, care este dragoste și milostenie duhovnicească. Când vezi casa vecinului în flăcări, poți să stai la liniște și să te rogi, până nu arunci pe foc o găleată de apă? Lumea de astăzi este aprinsă de focul urii, al desfrâului și al păcatului. Să ajutăm și noi, călugării, după putere, la mântuirea oamenilor.

cristiboss56 04.07.2015 23:03:57

Spuneau maicile din Mănăstirile Văratec și Agapia că părintele Nicodim era un om de rugăciune. Se ruga în chilie cu mâinile înălțate spre cer, se ruga în biserică, se ruga pe cale, se ruga în pădure, permanent slăvea pe Dumnezeu. După ce-și termina rugăciunea, deschidea ușa chiliei și vorbea cu oamenii, spovedind și mângâind pe toți. Uneori, fața lui era luminată de darul rugăciunii și de bucuria Duhului Sfânt.
Acest renumit duhovnic era foarte râvnitor pentru mântuirea celor ce veneau la el. Pe toți îi primea cu dragoste, îi mărturisea cu atenție și îi sfătuia cu înțelepciune, căci era statornic și hotărât în cuvânt și niciodată nu se schimba. Făcea totul să salveze sufletul omului.
Odată, a venit la părintele un om tulburat și i-a spus:
– Părinte, au venit peste mine multe necazuri și nu le mai pot răbda. Dă-mi un cuvânt de folos.
– Nu te tulbura, frate, a zis bătrânul. Vezi scârbele acestea? Iată, pe aici a pășit Hristos. Pe aici au trecut Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinții Apostoli, sfinții mucenici și toți părinții. Pe aici se cade să trecem și noi, cei care urmăm lui Hristos. Că nu este altă cale de mântuire. Nu putem dobândi bucuria mântuirii, până nu gustăm mai întâi din paharul suferinței și al necazurilor vieții. (...)
Iar pentru sfânta rugăciune învăța:
– Fraților, să ne rugăm neîncetat, cu luare-aminte și cu atenție. Să nu lăsăm mintea să hoinărească în timpul rugăciunii. Că la ce te gândești, la aceea te și închini, și rugăciunea se preface în păcat, că te închini idolilor din minte, iar nu lui Hristos. Deci, să cerem ajutorul lui Dumnezeu, ca să ne putem ruga cum trebuie. Iar dacă gândurile noastre fug, să le întoarcem înapoi, precum își întoarce ciobanul oile ce fug din turmă.

cristiboss56 05.07.2015 23:32:07

Datoria familială este dragostea dezinteresată. Fiecare trebuie să uite de propriul „eu”, dedicându-se celuilalt. Fiecare trebuie să se învinuiască pe sine însuși, nu pe celălalt, atunci când ceva nu merge așa cum trebuie. Este neapărată nevoie de răbdare și stăpânire de sine, pe când nerăbdarea poate să strice totul.
Un cuvânt tăios poate să încetinească pentru luni de zile contopirea sufletelor. De amândouă părțile trebuie să existe dorința de a face căsnicia fericită și de a depăși tot ce împiedică acest lucru. Până și cea mai puternică dragoste are nevoie în primul rând să fie întărită zi de zi. (Sfânta Muceniță Alexandra, Împărăteasa Rusiei)

cristiboss56 06.07.2015 22:36:59

Fiecare din noi când suntem în grădină, țarină, pădure, în străinătate, departe de casă, dorim a veni acasă pentru ca să vedem părinții, frații, surorile, soția, copiii, rudeniile. Așa și adevărații binecredincioși creștini doresc a merge, a intra, a sta și a rămâne în Biserică Locașul lui Dumnezeu –, pentru a se învrednici să vadă pe Cerescul lor Tată și pe rudele lor apropiate: îngerii și Sfinții sau prietenii lui Dumnezeu.
Biserica materială este Casa sau Locașul lui Dumnezeu, în care locuiește El și se adună creștinii – Păstori și păstoriți – pentru a-L ruga, a-L lăuda, a participa la Sfintele slujbe, Dumnezeieștile Liturghii, a asculta Cuvântul lui Dumnezeu și a se împărtăși cu Dumnezeieștile Taine. „Să-Mi faceți, zice Domnul, un Locaș Sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor.”
Protosinghel Nicodim Măndiță

cristiboss56 07.07.2015 23:06:47

Scrisoare către o femeie pe care lumea o batjocorește fiindcă merge la biserica
 
La batjocură să răspunzi prin zâmbet. Batjocura lor vine din răutatea inimii; zâmbetul tău să fie lipsit de răutate. Neștiinței i se potrivește batjocura, iar cunoașterii, zâmbetul. Prin zeflemeaua lor, ei fac să crească prețul rugăciunii tale înaintea Veșnicului Judecător: fiindcă lui Dumnezeu cea mai dragă îi este rugăciunea sufletului curajos care-i înconjurat de săgețile răutății, urii, ticăloșiei și batjocurii. Toate săgețile acestea sunt boante la vârf și ascuțite la coadă, așa încât sărind înapoi din tine pricinuiesc răni înșiși săgetătorilor. Soția împăratului David, Mihala, și-a bătut joc de o rugăciune însuflețită a bărbatului ei. De această batjocură Dumnezeu S-a aflat mai jignit decât împăratul David.
Iar tu să spui batjocoritorilor tăi - asta dacă socoți că vreun cuvânt este pentru ei leac mai tare decât tăcerea - să le spui: Mă mint cumva ochii mei, sau văd eu bine că voi în fiecare zi vă rugați de negustori și de judecători și de polițiști ba pentru una, ba pentru alta? Și atunci, de ce vă bateți joc de mine când mă rog Veșnicului nostru Ziditor? Oare nu e mai caraghios să te rogi unui neputincios decât Celui Atotputernic? Oare nu e mai nebunesc lucru să te închini prafului decât Făcătorului de viață și Domnului?
Este la un prooroc o spusă: blestemat omul care nădăjduiește în om. Și acest blestem asupra lui și asupra casei lui poate fi confirmat de experiența vieții de zi cu zi. Este limpede că la fel de blestemat este și omul care se roagă numai omului, și nu se roagă Celui ce ține toate și poate toate. Însă - ia seama! - uneori tăcerea e mai folositoare și decât vorbele acestea.
Prima batjocură tulbură sufletul rugător. Tu, însă, i-ai supraviețuit deja, și de la rugăciune nu ai încetat - iar batjocura repetată e un imbold. Și tu, îmi spui, ai făcut experiența acestui lucru. Acum, într-un anume fel Dumnezeu ți-e mai apropiat, și biserica mai dragă, și rugăciunea mai dulce. Să știi că va veni vremea când batjocura aceasta va înceta, iar în locul ei vor veni încuviințarea și admirația și lauda - și atunci, sufletul tău va fi într-o primejdie mai mare decât acum. Acum te înveți cu smerenia, iar atunci vei fi luptată de trufie. Aceasta însă este altă problemă, altă ispită.
Să știi că cei ce ne chinuie prin batjocură, tocmai aceștia sunt vrăjmașii noștri. Și la ei s-a gândit Domnul când a poruncit: iubiți pe vrăjmașii voștri. Ei ne fac binele neștiind ce fac. Amărându-ne și strâmtorându-ne, ei aprind în noi torța înflăcărării dumnezeiești. Bârfindu-ne pe la spate atunci când mergem la biserică, ei ne mână mai aproape de Dumnezeu. Făcându-ne pământul supărător, ei ne fac cerul drag. Gerul și vântul nu vor binele copăcelului, însă și fără să vrea îi aduc binele. Așa și vrăjmașii tăi, ție.
Drept aceea, iartă-le lor, și binecuvântează-i, și roagă-te lui Dumnezeu pentru ei, și - ceea ce e culmea a toate - iubește-i ca pe cei mai mari binefăcători ai tăi după Dumnezeu. Dar dacă sufletul tău nu va răbda acest nimic șuierat de șarpe al prafului pământesc și se va rușina de Hristos, atunci vor râde de tine nu numai oamenii, ci și dracii.
Mergi cât mai des în casele plângerii. Mergi cât mai des și în cimitir. Gândește-te la crucea lui Hristos și sărut-o cât mai des. Și la sfârșitul vieții să te gândești. Toate acestea te vor ajuta să te întărești în așezarea rugătoare a ființei tale și să ajungi la biruință desăvârșită.
Pace și milă de la Dumnezeu!
Episcop Nicolae Velimirovici

cristiboss56 08.07.2015 19:51:36

Să nu stai fără lucrare nicio clipă. În fiecare mo*ment să te cercetezi, să te supraveghezi pe tine însuți, să vezi dacă ești în regulă. Dacă ești un monah silitor și nevoitor, te vei cerce*ta pe tine însuți să vezi cum ți-ai petrecut ziua.
Un bolnav nu este supravegheat numai de medic, ci și el însuși se cercetează pe sine, să vadă dacă merge spre mai bine sau nu cu acele medicamente pe care i le-a dat medicul. Nu starețul te va urmări pas cu pas, ci tu însuți trebuie să te urmărești pe tine însuți.
De multe ori l-am întrebat pe bătrânul Iosif cum a ajuns la această stare duhovnicească. Și mi-a răspuns:
„M-am adâncit foarte mult în cunoașterea de sine. Ce ești tu? Nici măcar un vierme nu ești. Nimic. A venit harul, te-a ridicat și ai devenit înger. A plecat harul, iarăși te-ai întors la starea ta de mai-înainte.”
Dar spune-mi, cum putem să atragem harul?
De tine depinde ca mintea ta să fie liniștită. Numai de tine depinde și nu de ispititorul care vă atacă, nici de comportamentul împreună-nevoitorului vostru, al fratelui din obștea voastră. Tu însuți vei fi pricina mân*tuirii sau osândirii tale. De tine depinde. Când tu îți dorești mântuirea și te silești pe tine însuți, le vei dobândi pe toate prin rugăciune.
(Ieromonah Iosif Aghioritul, Starețul Efrem Katunakiotul, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 203-204)

cristiboss56 09.07.2015 23:20:21

Sfântul Nicodim Aghioritul - Despre Sfânta Împărtășanie
 
„Fraților, de mare nevoie este să ne împărtășim des, ca să avem în noi Viața, Care este Iisus Hristos și ca să nu murim moarte sufletească. Căci acei care nu se hrănesc adesea cu această hrană duhovnicească, cu adevărat mor. Și deși se arată că trupește trăiesc, sufletește însă sunt morți, pentru că s-au îndepărtat de viața cea duhovnicească și adevărată, pe care o face Sfânta Împărtășanie.
Și așa cum pruncul, când s-a născut, plânge și cere cu multă stăruință hrana și laptele lui, iar dacă nu suge și n-are poftă e semn că e bolnav și în primejdie să moară, tot așa și noi trebuie să stăruim ca să ne alăptăm din hrana cea duhovnicească, Sfânta Împărtășanie, ca să viețuim, iar dacă nu o facem, ne primejduim de moartea sufletească.
De vom lua aminte cu atenție la Sfânta Liturghie, vom vedea că de la început și până la sfârșit un singur scop are: să aducă la împărtășire pe credincioșii creștini adunați. Pentru că și rugăciunile pe care preotul le citește în taină, și ecfonisele și, în scurt, toate sfintele rugăciuni și rânduieli care se săvârșesc aici, acest lucru arată.
Din toată sfânta rânduială a Sfintei Liturghii, nu se vede oare că sunt îndatorați creștinii care merg la Sfânta Liturghie să se împărtășească adesea? Nu sunt oare îndatorați să facă acest lucru, ca să arate că împărtășirea este adunare și cină, și să nu fie călcători ale acelora pe care le cred și le mărturisesc? Iar dacă nu se împărtășesc precum o mărturisesc, mă tem, mă tem ca nu cumva să fie călcători. Ci și preotul care îi cheamă, și celelalte cuvinte și sfințite lucrări și rânduieli care se fac la Sfânta Liturghie, nu știu dacă își mai au adevărata lor rânduială și cuvenitul lor rost. Fiindcă toți, până la unul, se leapădă, și nu găsește nici un creștin care să le împlinească și să asculte chemarea preotului, sau mai bine-zis a lui Dumnezeu, ci se întorc acasă neîmpărtășiți cu cele Sfinte, fără să fi binevoit cineva să se apropie și să se împărtășească.
De aceea și dumnezeiescul Ioan Gură-de-Aur, urmând Sfintelor canoane ale Sfinților Apostoli, socotește nevrednici chiar și de intrarea în biserică pe cei ce merg la Sfânta Liturghie și nu se împărtășeasc.”

cristiboss56 10.07.2015 23:10:12

Parintele Porfirie despre copii și părinți
 
Parintele Porfirie indragea familia, socotind-o una dintre cele mai insemnate forme ale existentei umane. Era incredintat ca nucleul personalitatii umane se cladeste – bine sau rau – in sanul familiei. De aceea, toata viata a pastorit si a sfatuit nenumarate familii, cu multa dragoste.
Era interesat indeosebi de relatiile personale profunde stabilite in sanul familiei, intre cei doi soti. Credea in rolul deosebit pe care il avea “dialogul iubitor” intre cei doi parinti, in tandretea relatiilor si in exprimarea sensibilitatii dintre soti.
De asemenea, acorda mare atentie cazurilor unor copii “rataciti”, cum ii numea in chip graitor. Era vorba despre copii cu diverse probleme psihologice, care erau rezultatul unei atmosfere familiale tensionate din pricina relatiilor agresive dintre parinti. Vorbea despre“copii rataciti”, dar si despre “parinti rataciti“. Spunea ca problemele copiilor apar chiar din faza de sarcina, perioada in care mama copilului nu a avut grija sa traiasca linistit, cu sufletul impacat si in rugaciune. Parintele obisnuia sa spuna: “Mama incepe sa isi educe copilul chiar din clipa in care acesta se afla in pantecele ei, prin trairile sale sufletesti (pedagogie prenatala de imbunatatire)”.
In asemenea cazuri in care copiii aveau probleme de natura organica sau psihologica, Parintele Porfirie se straduia, cu nesfarsita dragoste ce il caracteriza, sa fie alaturi de familia respectiva. De obicei incepea cu diagnoza problemelor.
Cazul pe care il descriu in continuare cred ca ne ajuta sa intelegem interesul parintelui si eforturile sale pentru rezolvarea diferitelor probleme. In anul 1988 aveam un student la Facultatea de Teologie, un baiat dragut, demn de afectiune, pe nume Iorgos R., din Mesolonghi. La un moment dat tanarul a inceput sa-si piarda echilibrul cand mergea. Astfel a inceput sa se manifeste boala de care suferea, o boala grava, distrofia musculara. Este o boala evolutiva a sistemului muscular, de obicei de natura ereditara, ducand la distrugerea treptata a tesutului muscular. Boala a evoluat lent si incet-incet, Iorgos nu s-a mai putut deplasa decat intr-un scaun cu rotile. Mama tanarului, Irini, si tatal sau erau cei cel duceau la facultate. Deodata tatal lui Iorgos s-a imbolnavit de cancer la creier si, in scurt timp, a murit. Astfel, toate problemele familiei care, asa cum am aflat mai apoi, erau destul de numeroase, au cazut pe umerii doamnei Irini. Acasa mai avea un copil, pe nume Nectarie, care si el se afla intr-un scaun cu rotile, suferind de aceeasi boala. Cu toate acestea, cand ne-am dus sa ii vizitam, atmosfera ce domnea in casa era una de liniste si de impacare. Locul era tihnit, pe pereti erau agatate icoane, iar cei ai casei, cu surasul lor bland, faceau sa fie si mai simtita prezenta Sfantului Duh. Intr-adevar, acei oameni erau iubiti de Dumnezeu!
Parintele Porfirie cunostea toata familia si tinea foarte mult atat la doamna Irini, cat si la copii. Suferea impreuna cu ei si incerca in toate chipurile sa le aline durerea. Noaptea, de obicei pe la orele doua sau trei, adica in ceasurile de adanca singuratate, cand durerea apasa sufletele oamenilor si cand Irini simtea cum isi pierde rabdarea, Parintele Porfirie ii dadea telefon, pentru a o intari. Doamna Irini ne-a spus ca in clipele de deznadejde, simtea caldura Sfantului Duh revarsandu-se din cuvantul incurajator al parintelui. Bunicutul cunostea foarte bine situatia familiei. Si, chiar cand doamna Irini s-a dus prima oara la sfintia sa, parintele i-a vorbit despre boala copiilor, descriindu-i cauzele bolii. Dupa procedura de diagnosticare, pe care am descris-o mai sus, adica luandu-i pulsul doamnei Irini, i-a spus: “In perioada in care ai fost insarcinata, in casa domnea o atmosfera tensionata. Din pricina ca organismul tau era sensibil la cele tensiuni, embrionul era afectat”.
Trebuie spus ca doamna Irini s-a dus si in Elvetia la doctori care erau de parere ca era vorba despre modificari ale fatului.
Corecta educare si crestere a copiilor in cadrul familiei detinea un loc insemnat in activitatea Parintelui Porfirie, mai ales cand isi povatuia fiii duhovnicesti. Cand unii parinti il intrebau parintele le spunea:
- Voi purtati intreaga raspundere pentru starea lui. Din pricina relatiilor proaste dintre voi doi, chiar din vremea cand se afla in pantecele maicii sale i-ati provocat toate aceste traume psihice si toate problemele psihologice pe care acum trebuie sa le indure.

cristiboss56 10.07.2015 23:11:03

Parintele Porfirie despre copii și părinți ( continuare )
 
De asemenea, Parintele Porfire spunea adesea:
“Sfintenia parintilor contribuie la mantuirea copiilor. Intr-un singur fel putem face sa nu avem probleme cu copiii nostri, si anume prin sfintenie! Deveniti toti sfinti si nu veti mai avea nici o problema cu copiii vostri... Acest lucru il veti izbandi lesne in momentul in care va veni Harul cel dumnezeiesc. Dar cum vine Harul cel dumnezeiesc? Vine cand ne smerim si ne rugam. Iar rugaciunea trebuie sa fie simpla si curata, caci daca ne rugam cu credinta si rabdare, nu se poate sa nu primim raspuns”.
Referindu-se la metodele si mijloacele pe care parintii ar trebui sa le foloseasca in educarea propriilor copii, Parintele Porfirie, ca un pedagog intelept ce era, spunea:
“Nu va purtati cu copiii in chip silnic. De obicei slabiciunile copiilor isi au izvorul in comportamentul parintilor, care isi silesc copiii, din dragoste desigur, care insa este doar o simpla dragoste omeneasca. Cand vreti sa le spuneti ceva copiilor vostri, spuneti-le prin rugaciunea pe care o faceti. Copiii nu asculta de cele pe care le aud, decat atunci cand ii lumineaza Harul dumnezeiesc. Abia atunci asculta ce vrem sa le spunem. Cand vreti sa-i spuneti ceva copilului vostru, mai bine spuneti-i intai Maicii Domnului, si ea va lucra. Iar rugaciunea voastra se va face suflare datatoare de viata, mangaiere duhovniceasca, ce il va cuprinde cu imbratisarea sa, atragandu-l“.
Cuviosul Porfirie credea in valoarea pe care o are rugaciunea in viata duhovniceasca a oamenilor si ii povatuia pe fiii sai duhovnicesti in ce fel sa se roage:
- Sa te rogi simplu de tot, cu smerenie, cu suflet curat fara sa astepti raspunsul lui Dumnezeu, Sa nu-ti trebuiasca sa vezi mana Sa sau chipul Sau sau lumina Sa. Nimic din toate acestea. Doar sa crezi ca in timp ce I te adresezi lui Dumnezeu, chiar vorbesti cu Dumnezeu.
Toate aceste povete si indemnuri ale Parintelui Porfirie sunt in deplina concordanta cu teoriile moderne ale psihopedagogiei in ce priveste functia familiei ca sistem psihosocial. In cadrul acestui sistem, relatiile dintre parinti, dinamica si autoreglarea sistemului familial, rolul pozitiv sau negativ al parintilor, toate acestea afecteaza psihismul fiecarui membru al familiei. Indeosebi influenteaza universul afectiv al copiilor mici si al adolescentilor, a caror personalitate o marcheaza definitiv emotional, fie cu pecetea vietii daruite si a nadejdii, fie – lucru mai intalnit astazi – cu pecetea deznadejdii, a distrugerii sufletesti si a mortii. Astfel familia se transforma din celula a vietii intr-o vatra a mortii.
Astazi sustinatorii “terapiei familiale” considera ca pentru a vindeca o anumita persoana, trebuie sa modificam relatiile si atitudinile existente intre membrii familiei acelei persoane, intocmai cum sfatuia si Parintele Porfirie. Si inca, “pentru a schimba lumea, trebuie sa schimbam familia” (V. Satir).
Cuviosul Parinte Porfirie nu era doar un invatator al Evangheliei, pedagog al tinerilor si sfatuitor al familiilor luminat de Harul dumnezeiesc. Era, pe langa toate acestea, o fire sensibila, delicata si poetica. Il misca frumusetea naturii, iubind deopotriva pasarile si florile. Ii placea sa se trezeasca diminetile ca sa priveasca soarele rasarind din mare. Petrecea mult timp, fie iarna, fie vara, in regiunea Ahladeri, langa Paraclisul Sfantului Antonie, in Evvia. Statea acolo privind marea, in rugaciune si meditatie. Adesea spunea:
“Ieseam in zori de zi, sa privesc Marea Egee si sa-i simt mireasma…”
La fel se plimba in zori un alt sfant, Cuviosul Filotei Zervakos, in Thapsana, in insula Paros.
Referindu-se la fire sa poetica, Parintele Porfirie obisnuia sa spuna: “Hristos nu vrea langa El oameni grosolani, ci delicati… Sfintii sunt poeti… Intr-adevar, cata poezie este in infatisarea, in invatatura si in lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe marea Tiberiadei”.
Si sfatuia: “Cititi Psaltirea, caci indulceste sufletul”. Alteori isi povatuia fiii duhovnicesti, spunandu-le: “Iubiti natura si treziti-va de dimineata ca sa-l vedeti pe soarele-rege ivindu-se purpuriu din valuri”. De asemenea ii indemna sa stea pe malul marii, cugetand, rugandu-se, ascultand glasurile tainice ale naturii, linistindu-se. Sa faca excursii, sa suie pe munte, sa priveasca cerul instelat, sa se bucure primavara de frumusetea tarinilor, a florilor, a copacilor, si iarna, de zapada. Parintele Porfirie era convins ca acest fel de sensibilitate contribuie la maturizarea duhovniceasca si sufleteasca a omului, fiind inceputul unei comuniuni mai profunde cu Dumnezeu si totodata inceputul unei doxologii inchinate nesfarsitei Sale maretii.
Acest rodnic proces educativ pe care l-am descris mai sus, constituie o minune de neinteles pentru ratiunea umana, fiind o lucrare ce a salvat si a insuflat viata mai ales oamenilor tineri de pretutindeni. Parintele Porfirie vietuia, asa cum am mai spus, in spatiul minunii. Toata lucrarea sa era o smerita afierosire lui Dumnezeu si semenilor sai. Toata viata, ca om s-a dat cu totul lui Dumnezeu, cu desavarsita smerenie, ascultare si nesfarsita dragoste. A fost un parinte al dragostei, care “a chemat” Harul dumnezeiesc prin sfanta sa vietuire, tocmai fiindca traia in chip euharistic durerea, dand slava lui Dumnezeu pentru neputintele pe care le indura. De aceea Domnul l-a si invrednicit sa traiasca in acest spatiu infinit al minunii si sa fie partas la “innoirea” sufletelor, prin suflarea datatoare de viata a Duhului Sfant, prin “puterea Sfantului Duh, prin care se arata celor vrednici Imparatia lui Dumnezeu” (Sfantul Grigore Palama, Patrologia Greaca, vol.151).
Incheind aici aceste scurte insemnari, am putea la randu-ne, urmand pilda antropologiei pedagogice a Sfantului Ioan Gura de Aur, sa ajungem la urmatoarea concluzie:
“Acesta este sufletul Cuviosului Parinte Porfirie: iubitor, ocrotitor, aratand mare dragoste si parinteasca bunavointa, biruind iubirea firii si invingand necazurile toate, cu ajutorul Sfantului Duh si al dumnezeiescului Har” (cf. Ioan Gura de Aur, Omilia la II Timotei 3,1: “Si aceasta sa stii ca in zilele din urma, vor veni zile grele”, 3, P.G.B. 27, 620).

cristiboss56 11.07.2015 00:02:30

PĂRINTELE PORFIRIE :

Dragostea dumnezeiască
Dragostea dumnezeiască e o nebunie care, odată ce-l stăpânește pe om, îi schimbă sufletul și trupul. Am văzut asta la mine însumi. Fața și sufletul mi s-au transformat prin iubirea lui Hristos. Într-o zi, pe când alergam cu ravnă dumnezeiască, la treburile la care eram trimis, mi-am zărit chipul într-un geam și m-am minunat de felul cum viața întru Hristos pe care o trăiam la Sfântul Munte mă influențase și în exterior, înfrumusetându-mi chipul. Aceasta o spune și Scriptura: „Inima, bucurându-se, luminează și fața”. Așa și tu, iubește-L pe Hristos, și vei simți toate acestea înlăuntrul tău. Dăruiește-ți inima lui Hristos, iar de restul Se va îngriji chiar El.”.

cristiboss56 11.07.2015 23:52:19

Dragostea: durerea ta in inima mea !


Clipe dulci, dar si amare,trec zilnic pe langa noi.Unele cioplesc in lemnul ori in piatra fiintei noastre, altele sunt sunete ale unei simfonii divine.Cu gandurile ori cu faptele incercam sa scoatem, fiecare in parte, cuiele din scandurile vietii noastre.In fiecare dintre noi este clipa si vesnicia.Cu gurile acestea spunem rugaciuni.Cu gurile acestea scuipam venin in jurul nostru.Cu gurile acestea primim pe Hristos Euharistic.Cu gurile acestea ranim.Cu gurile acestea zambim.Cu gurile acestea ne sarutam copiii la culcare.Oare ii place lui Dumnezeu ce gust are Cuvantul meu ?!Cum traiesc eu acum ?!Dumnezeu Isi poate face autoportretul in chipul meu?!


Se cuvine sa vedem pe cei din jurul nostru asa cum ii vede Dumnezeu si nu asa cum ii vede omul.Dumnezeu si nu isi bate niciodata joc de om.Sa avem rabdare cu aproapele nostru pana cand va descoperi si el darurile si dragostea Domnului.Caci Dumnezeu este al tuturor, nu numai al nostru.Dragostea universala nu mai intreaba:"Cine este aproapele meu ?", ci in fiecare om vede in celalalt pe aproapele sau.Asa cum Dumnezeu ii iubeste pe toti oamenii si ii asteapta pe Cale, se cuvine si noi sa invatam Porunca Iubirii.Sa iubim pe cei din jurul nostru atunci cand merita cel mai putin, atunci au cea mai mare nevoie de Iubire !Mamele iubesc cu inima Domnului.Indiferent daca puiul e cuminte sau obraznic, are patru clase sau doua masterate, este cioban sau avocat, este talhar sau desfranat, este mic sau mare;este copilul ei, carne din carnea ei si iubeste oricum, neconditionat si mult.


In aceasta viata toti suferim pe drept, numai Hristos a suferit pe nedrept.Sufar pentru mine, pentru tata, pentru mama, pentru neamul meu.Suferim pentru ca nu stim sa iubim frumos, bine si curat.Ne legam de lucruri vremelnice.Ne risipim in trairi mici.Avem o placere bolnava sa osandim, sa judecam.Suferim pentru ca nu ne-am imprietenit cu timpul.Si mai presus de toate ne place sa impartim "dreptatea";dar nu dreptatea Domnului, ci dreptatea omului.Uitam ca la Dumnezeu dreptate inseamna iertare si iubire nemarginita.Sa invatam sa deschidem cerul cu lucruri marunte.Daca ierti, iarta totul ! Altfel n-ar mai fi iertare.Cand suntem unii in inimile altora intotdeauna o lacrima curge.Aceasta este Biserica, prezenta unora in inimile altora.Dragostea nu este nimic altceva decat durerea ta in inima mea, plangerea cu cei ce plang si bucuria cu cei ce se bucura.


Viata este darul lui Dumnezeu pentru noi, modul cum o traim este darul omului pentru Dumnezeu.Dumnezeu vrea sa faca din fiecare dintre noi o lumina in intuneric si din spin un trandafir.Daca olarul stie cat sa tina oala in foc ca sa arda fara sa se sparga, tot asa si Dumnezeu stie masura suferintelor noastre fara ca sa sparga lutul fiintei noastre.Desaga cu necazuri, greutati, incercari, ispite se va deserta odata.Nu poate fi un sac fara fund.


Doamne, Te regasesc si astazi in copilul ce rade curat si in mosul care plange incet...


Ieromonah Hrisostom Filipescu

cristiboss56 13.07.2015 21:32:24

by Admin

Yasmina 14.07.2015 01:23:44

Cuviosul Paisie Aghioritul,Cuvinte Duhovnicesti
 
- Gheronda, Îngerul păzitor ne ajută totdeauna?
- De noi depinde cât de mare va fi ajutorul lui. Dacă vom păși puțin pe pământ tare, poate va păși și Îngerul și ne va scăpa de vreo primejdie. Dacă noi facem ceea ce trebuie să facem, atunci și Îngerul va face ceea ce trebuie să facă. S-au săvârșit multe minuni cu ajutorul Îngerilor. S-a întâmplat la unii tineri să fie scăpați într-o clipă din cine știe ce păcat. Câtă putere are un Înger! Ajută chiar și cu tăcerea lui.
Odată mă aflam într-o situație fară ieșire. Din pricina mâhnirii simțeam că parcă îmi dă cineva cu o daltă în cap ca să-mi spargă fruntea. Aproape că-mi ieșeau ochii din orbite. Mă durea mai ales ochiul drept. Durere, durere insuportabilă! Mă învârteam ca un titirez, mă zvârcoleam de durere. Nu știam ce să fac.
M-am rugat și am cerut de la Dumnezeu să găsească un chip de a ieși din acea situație. Și deodată îl văd la umărul drept pe Îngerul meu păzitor. Era ca un copil de doisprezece ani. Avea o față frumoasă rotundă cu niște ochișori rotunzi. Ce chip! Strălucea! Simpla lui prezență mi-a alungat și durerea și toate; durerea mi-a pierit nu din cauza bucuriei, ci datorită dumnezeiescului Har. Bucuria nu alungă durerea; te bucuri, dar ai și durerea în același timp. Însă dumnezeiescul Har! Mare lucru! Nu se poate descrie. „Dacă este așa, am spus, atunci nu cu dalta, ci cu barosul să mă lovească în cap!”. Chiar și numai pentru acest lucru merită să-mi spargă capul. După aceasta s-a găsit și rezolvarea care, omenește, nu exista.
- V-a vorbit, Gheronda?
- Nu, ci numai m-a privit.
- Gheronda, când îl vezi pe Înger, vezi chipul său, dar în realitate cum este? Îl vezi ca și cum ar avea materie?
- Este ceva foarte subțire ...
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, Vol. VI, Despre rugăciune, Editura Evanghelismos, București, 2013, pp. 91-92)

cristiboss56 16.07.2015 22:59:13

„Nu uitați niciodată prima săptămână a căsătoriei voastre”
 
pildă de adevărată mângâiere și sprijin pe care ne-au dat-o bătrânii noștri sfătuitori, pentru ambele părți, în momentele dificile este: „Nu uitați niciodată prima săptămână a căsătoriei voastre”. Sunteți amândoi aceiași ca și atunci. Nimic nu vă desparte. Le reamintim bărbaților spusa: „Trăiți înțelepțește cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe” (I Petru 3, 7). Aceasta înseamnă că abaterea soției de la cale se vindecă cu dragoste și tandrețe, mai curând decât prin ceartă și mânie. Să nu-i faci observație soției tale în cazul în care a greșit, mai cu seamă în momentele ispitei și ale presiunii maxime. Să pui în lucrare cuvintele lui David: „Iar eu ca un surd nu auzeam și ca un mut ce nu-și deschide gura sa” (Psalmul 37, 13). Într-un alt moment, când sunteți numai voi, departe de copii, dacă ei există, ia-o cu tandrețe pe soția ta în brațe și spune-i: „Iubita mea, nu știi cât de mult te iubesc? Eu voiesc ca tu să fii o doamnă cu demnitate. Ceea ce ai făcut nu-ți face cinste”. Numai atunci va accepta că a greșit și-și va cere în mod conștient iertare. Acestea sunt roadele experienței. Dacă o vei mustra în momentul greșelii sau al pagubei, se va încăpățâna, va răspunde împotrivă, se va posomori, va invoca pretexte și va spune minciuni! Înțelepciunea prinde doar dacă este folosit medicamentul iubirii. Din puțina noastră cercetare, din cele pe care le-am auzit și le-am văzut, tragem concluzia că cea mai mare responsabilitate pentru orice fel de rău care se întâmplă în căsătorii o au bărbații, pentru că nu le arată dragoste soțiilor lor. Ei iubesc femeile, dar din păcate nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răului. Atunci începe să încolțească gelozia și suspiciunea – împreună cu consecințele binecunoscute –, mai cu seamă când și cei din jur pretind că ceva pare să se întâmple!
Spusele scripturistice „Iertați și vi se va ierta vouă” și „Unii altora dați-vă întâietate întru milostivirea lui Iisus Hristos” trebuie să stăpânească în chip necesar, ca să existe normalitate în familie. Multe greșeli și cruzime au bărbații. În mod obișnuit au foarte multă neatenție și cedează în problemele morale, care în vremurile noastre au întrecut măsura. Dacă ceva asemănător i se întâmplă femeii, atunci securea certării și a răzbunării va cădea cu greutate asupra ei.
Iubirea față de soție este în ceea ce-l privește pe bărbat și dreptate, deoarece singura persoană care practic și nedespărțit va rămâne alături de el este soția sa, de vreme ce toate persoanele din mediul său vor dispărea, în timp ce căsătoria soților evlavioși continuă și în veșnicie.
Gheronda Iosif Vatopedinul

cristiboss56 18.07.2015 22:43:25

Harul lui Dumnezeu, într-adevăr, lucrează. Pe toți, chiar și pe cei mai bolnavi, Dumnezeu poate să-i lecuiască de orice boală, într-o singură clipită. Pe cei șchiopi poate să-i îndrepte. Celor orbi poate să le redea vederea. Pe cei nebuni, să-i facă normali, fără doar și poate. Însă de ce Dumnezeu nu vrea să facă una ca aceasta? Iată, ești șchiop și vei șchiopăta toată viața. Pentru ce? Pentru că Domnul te smerește astfel; această cruce ți-a fost așezată de către El. Dar poate că și singur ți-ai ales această cruce cândva. Este pe deplin posibil. Trebuie să ne smerim. Iată pentru ce ție nu ți-a fost dat să vezi cu amândoi ochii, ci doar cu unul singur.
Tu poate ești surd..., dar toți suntem într-un fel: surzi, sașii, orbi, schilozi, și fiecare dintre noi trebuie să-și poarte crucea sa. În același mod, și bolnavul psihic trebuie să-și poarte crucea lui.
Eu am tensiunea arterială ridicată; trebuie să iau pastile. Domnul poate să mă tămăduiască, să am o tensiune normală. Însă El socotește că trebuie să iau pastile, și nu să primesc vindecare în chip minunat. Nu sunt vrednic pentru o asemenea minune.Este de neapărată trebuință să ne smerim și să ne recunoaștem în fiecare zi neputința și limitele, să purtăm acest jug și să fim răbdători în suferința noastră.
Așa se întâmplă cu orice altă boală, așa e și cu boala psihică. Domnul poate să te tămăduiască, numai că, pentru o vreme ori poate chiar pentru întreaga ta viață, El dorește ca tu să iei pastile. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să te împărtășești și că medicamentele vor înlocui împărtășania. Eu însumi mă împărtășesc, trăiesc cu harul lui Dumnezeu, însă una ca aceasta nu înseamnă că nu trebuie să iau medicamente pentru tensiunea arterială ridicată. Sunt necesare. Domnul poate să mă vindece, însă nu mă vindecă.
Protoiereu Vladimir Vorobie

cristiboss56 19.07.2015 00:54:16

Să nu uităm de îndatorirea pe care o avem să ne amintim de mama noastră și după ce moare, adică să nu uităm să-i împlinim ultimele dorințe bineplăcute lui Dumnezeu. Să ne amintim de virtuțile și de luptele ei, dar și de durerile pe care le-a suferit pentru noi. Dumnezeu ne poruncește: „Nu uita niciodată durerile mamei tale!” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 7, 28). Să ne rugăm pentru odihna sufletului mamei, să dăm o liturghie, să facem un parastas, o ectenie și o rugăciune la mormântul ei, căci așteaptă să-i ardem la mormânt tămâie și să-i aprindem lumânări, ca să primim binecuvântarea ei. Prin acestea ne vom aminti ca niște fii recunoscători de ea și buzele noastre vor șopti din adâncul sufletelor noastre: „Mamă neuitată, mamă pururi pomenită!”.
Atanasie I. Skarmoghiani

cristiboss56 19.07.2015 23:29:23

Răspunzând dorinței unor fii duhovnicești, și anul acesta am urcat la munte ca să particip la sfințirea unei stâne. Nu știu dacă ați trăit vreodată o astfel de experiență. Vă asigur că este una cu totul aparte. Dincolo de măreția peisajului, descoperi taina muntelui, cu ape învolburate, sărind din stâncă în stâncă, grăbite să ajungă în locuri line, cu soarele blând înmuindu-și razele în luciul lor feeric. În urcușul către ținta noastră, undele pârâiașelor zglobii ne însoțeau, devenindu-ne fideli camarazi. Cu cât urcam, aerul părea mai „subțire”, pătrunzător, tăindu-ți adeseori respirația. Odată ajunși sus, pe creste zvelte, am întâlnit păstori cu mândre turme, amintind de cei din tulburătoarea creație populară românească Miorița ori de eroii celebrului roman sadovenian Baltagul. M-a impresionat de-a dreptul să cunosc oameni ce locuiesc în asemenea sihăstrii. Ei poartă pe chipuri asprimile cerului și pământului. Unii, deși în vârstă, prin mișcările iuți, precise, îți lasă impresia că au învățat multe din sprinteneala sălbăticiunilor ce împânzesc codrii întunecoși de la poalele țiclăurilor. Înainte de a ajunge la stână, am străbătut cu piciorul o poiană luminoasă, așezată pe un versant al obcinii, care în mijlocul ei avea o troiță. Da, acolo în vârf de munte, vrednicii baci au construit un semn al Sfintei Cruci, cu necurmata nădejde că altarul de jertfă al Fiului Omului îi va ocroti de cumpenele ce-i pândesc la tot pasul. Îmi amintesc de ce spunea Nicolae Iorga referitor la troițe: uneori omul își face troiță departe de casă și pentru a-i ostoi dorul de Biserică, de Liturghie. Din aceeași pricină, se pare, s-a durat acolo troița. La poalele Crucii veghea o frumoasă icoană a Împărătesei mai înalte decât Cerurile. Ne-am închinat la „altarul” ridicat acolo, aproape de Cer, cântând și imn de proslăvire Preacuratei Fecioare Maria, apoi am purces către stână. Intrasem, parcă, într-o altă lume unde nici timpul nu mai ținea pasul cu lumea de jos. Sunete înăbușite de tălănci picurau în sufletele o pace adâncă, iar animalele, binecuvântate de Domnul cu nutreț din belșug, se hrăneau cu mișcări domoale, integrându-se într-un peisaj plin de farmec moldovenesc. Piscurile semețe și falnicii brazi ne apăreau aidoma umor lumânări, ridicându-se către înălțimile celeste, ducând rugăciunea de mulțumire a creaturii către preabunul Meșter, Care pe toate le-a făcut „bune foarte”. Acolo, sus, poiana liniștită se transformase într-un veritabil pridvor al veșniciei.
Deși drumul l-am simțit cam anevoios, nu mică mi-a fost mirarea să găsesc în vârf de munte numeroși credincioși veniți să participe la sfeștanie. După slujba rânduită, ne-am ospătat din bunătățile specifice locului, luând cunoștință de unele tradiții și obiceiuri osebite oieritului, dar și cu o parte din „instrumentarul” stânei: sarică, chimir, trâmbiță, jujeu, linguroaie, budăcuță și altele.
Printre cei prezenți, mi-a atras atenția o bătrână, Maria cu numele, având chipul senin și duios. Urcase de dimineață, ca să nu piardă slujba, căci trei feciori de-ai dumisale țineau stâna. Deși nu-i arăta, bătrâna împlinise 81 de ani de viață. Înfățișarea, căutătura ageră, trupul sprinten nu dădeau de bănuit că ar fi octogenară. Când și-a rostit patriarhala-i vârstă, am privit-o cu o nespusă admirație, intrând în vorbă cu dânsa. Vă mărturisesc că am aflat lucruri deosebite, din care voiesc a vă împărtăși: bunica a avut 15 nașteri, cinci prunci au murit de mici, iar zece îi trăiesc. De la ei, bătrâna se mândrește cu 23 de nepoți și 13 strănepoți. M-a impresionat faptul că, în pofida anilor adunați pe răboj, părul nu i se prea brumase pe la tâmple, nici nu am surprins-o văitându-se că ar fi durut-o ceva. Ce mai, un personaj de poveste! Zâmbetul ei delicat, așezarea-i sufletească m-au provocat s-o întreb: „Bunică, dar cum v-ați petrecut viața?”. Răspunsul simplu m-a făcut s-o îndrăgesc și mai mult: „Părinte, fără ajutorul Celui de Sus și ocrotirea Maicii Domnului, nu aș fi fost astăzi aici. Viața nu mi-o fost ușoară, da’ am răbdat și m-am rugat”. A început apoi să depene amintiri de pe timpul războiului, al foametei din anii 1947 și nenumărate alte încercări din tumultoasa-i existență. Ascultându-i vorba domoală, mi-am amintit de spusele lui Petre Țuțea: bătrânele evlavioase, rugându-se, țintesc absolutul, iar filozofii trăncănesc silogisme. Probabil o astfel de bătrână, purtând pe chipu-i bucuria unei maternități jertfelnice, știind să-și facă din rugăciune și răbdare două puncte de reper în viață, l-a determinat pe Blaga să exclame: „veșnicia s-a născut la sat”.
Câte lucruri uimitoare ne pot spune bătrânii noștri și ce puțin timp avem ca să-i ascultăm! Veacurile crâncene, lipsurile, arșița soarelui ori viscolele nemilostive nu i-au doborât; chiar dacă și-au plecat frunțile până la pământ, au știut că, prin necurmată credință, vor cunoaște și Învierea.
Ce bine ar fi dacă tinerele căsătorite ar dori să întâlnească astfel de mame, precum bunica Maria. Să învețe de la ele că maternitatea este cel mai mare dar primit de femeie de la Dumnezeu, prin care lesne își pot câștiga veșnicia fericită în lumina și iubirea Preasfintei Treimi.
Arh. M. Daniliuc

cristiboss56 20.07.2015 23:17:45

Din viața Apostolului Pavel se știe câte greutăți a avut acesta de înfruntat. „În fiecare zi mor”, spunea el despre sine (I Corinteni 15, 31). Bătăi, naufragii, atacuri ale tâlharilor, clevetiri, invidie, frig, foame, sete – iată o listă departe de a fi completă a necazurilor Apostolului (II Corinteni 11, 23-32). Și totuși, Dumnezeu îl mângâia tot mai mult pe alesul său, pe măsură ce creșteau și suferințele lui (II Corinteni 1, 4-5). Asupra Apostolului Pavel s-au împlinit cuvintele Psalmistului: „După mulțimea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Psalmi 93, 19). „Pace să aveți între voi... fiți îndelung răbdători către toți... să nu răsplătească cineva rău pentru rău, ci pururea cele bune să urmați unul față de altul și față de toți. Pururea bucurați-vă. Neîncetat rugați-vă. Pentru toate mulțumiți... de tot felul de lucru rău să vă feriți” (I Tesaloniceni 5, 13-22). Această povață mântuitoare de suflet este un medicament minunat împotriva stresului.
Iar dacă vom reacționa la amărăciunile vieții pe dos de cum povățuiește Apostolul, fără smerenie și rugăciune, singuri vom crea terenul propice pentru stresuri. Bineînțeles, smerenia nu înseamnă pasivitate, capitulare. Dimpotrivă, ea presupune activitate lăuntrică: pocăință, înțelegere a situației, apreciere a valorilor și întoarcere către Dumnezeu, cerând ajutor. Fără aceasta va fi mult mai greu să rezistăm stresului și mult mai ușor să ne pierdem echilibrul sufletesc.
K. V. Zorin

cristiboss56 20.07.2015 23:20:33

Eu cred că fiecare dintre noi a văzut măcar o dată în viață o familie în care soții se înțeleg unul pe celălalt din priviri, din „jumătate de vorbă”. Aceștia au trăit împreună mulți ani, se cunosc bine unul pe celălalt, au ajuns la unirea de cuget. Uneori, exprimându-și părerea cu privire la o anumită temă, folosesc aceleași cuvinte (adeseori, soții care au trăit mult timp în dragoste și înțelegere încep să semene și fizic). Ei n-au de ce să se certe, n-au nimic de împărțit, nu simt nevoia să-si dovedească unul altuia ceva, fiindcă știu și așa ce crede jumătatea lor cu privire la o problemă sau alta - și asta nu din cauză că s-au „topit” cu totul unul în celălalt și au încetat să mai existe ca personalități distincte, ci deoarece, pur și simplu, au ajuns în căsnicie la armonia dorită și știu că în problemele principale au aceeași perspectivă, pe când în cele secundare, sub călăuzirea dragostei, se pot face concesii.
Pr. Pavel Gumerov

cristiboss56 21.07.2015 22:27:37

Pe cat de frumos este continutul pe atat de mincinos este titlul melodiei, pentru ca prin excelenta dragostea are plural si inca cum, tocmai in acest plural consta esenta iubirii, inceputul si fara sfarsitul sau. Pentru cine vrea sa afle despre acest plural (Taina Sfintei Treimi) ii invit sa se apropie (experiand cu inima folosindu-se de - ratiune, minte, intelect - ca instrument primit in dar, aceasta fiind de altfel si menirea ei - sa fim insa cu mare bagare de seama, pentru ca daca ramanem la acest stadiu al cunoasterii fara practica –rugaciune si tainele bisericii-, exista riscul, unul mare chiar, sa ajungem fie intemeietori de noi religii, fie genii pustii, intr-un cuvant eretici, ori mai corect: unelte inconstiente al celui nevazut si viclean) de Sfanta Ortodoxie (chemarea lui Dumnezeu Tatal pentru om dupa Fiul sau Iisus Hristos intrupat, prin Duhul Sfant in vederea indumnezeirii omului) .
Oare copiii, fratii, parintii, rudele, prietenii, nu sunt cauza si efectul pluralului iubirii?
Nu intamplator atunci cand iubim, despatimit, altruist, luminos, adevarat- intr-un cuvant, totul imprejur este invaluit de aceasta stare sufleteasca izvor si consecinta dumnezeiasca, oamenii, natura, animalele, cerul si .....
„La baza existentei este o existenta care nu are cauza.”
„Iubirea este relatie reciproca constienta.”
"numai ce iese din inima merge in inima" (in acest sens va invit sa urmariti postarile mele ce fac referire la : CUVÂNT CĂTRE CREȘTINII ORTODOCȘI DESPRE INIMA OMULUI - Preot Dr. Ioan Mircea)
„Ca să iubești, trebuie să crezi, să rabzi, să te înfrânezi, să te smerești” (fiti atenti la ordine ca nu-I intamplatoare si nici aleatorie)
Parintele Staniloae

cristiboss56 24.07.2015 23:55:59

Rugăciunea uneltește iubirea de oameni, o ține vie, o sporește și o arată. Rugăciunea îți deschide ochii, ca să-l vezi pe cel de lângă tine și să-i cunoști nevoia.
Din milă, vine ruga, iar din rugă, mila.
Îndoit folos ai pururea din rugăciunea pentru frate; pe tine te blagoslovește cu sporul de iubire, pe celălalt, cu mângâierea celor cerute pentru el. Și nu-i mai mare dar ca darul rugăciunii. Dă-l mai întâi celui ce-i știi nevoia și necazul. Dar ține minte că nu e om să n-aibă trebuință de rugăciunea și de iubirea ta.
Iar nevoia pe care o are fiecare, ți-o arată rugăciunea. Ea îți șoptește și de-i bine să-i vorbești și cum, ori de-i mai bine să păstrezi tăcerea și să stai deoparte.
Rugăciunea leagă sufletul de suflet; îl face simțitor la suferință și durere. De nu e rugăciune ori de-i puțină, n-ajungi la inima celui de lângă tine și nu i-o știi. Că numai rugăciunea te face în chip minunat văzător al tainei lui. Departe de ai săi, Sfântul Serafim de Sarov în toată viața sa cu rugăciune primea înștiințare de la ei.
Iubește-i încă și te roagă și pentru cei plecați de aici, la Domnul. E un chip înalt al iubirii, ce n-așteaptă răsplată.
Cât privește pe cei vii, după cum am mai spus, numai prin rugăciune putem ajunge la iubirea lor, lipsită de orice egoism, sădită în Dumnezeu, lucrând prin El și pentru El, iar nu prin noi și pentru noi.
Jean-Claude Larchet

Ioan_Cezar 25.07.2015 03:00:47

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 596188)
....in acest sens va invit sa urmariti postarile mele ce fac referire la : CUVÂNT CĂTRE CREȘTINII ORTODOCȘI DESPRE INIMA OMULUI - Preot Dr. Ioan Mircea

Cristian, te rog frumos un link dacă se poate.
Despre inima omului aș avea mare nevoie să citesc o lucrare gen monografie. Așa, școlărește, deocamdată...:)
Mulțumesc frumos, Doamne ajută!
P.S. Dincolo de variate lecturi în care, firește, discursul e centrat (nu neapărat explicit) asupra inimii omului - orice carte despre rugăciune, asceză, pocăință, a rămas în memoria mea o întâmplare hotărâtoare în privința începutului meu de convertire. Aș vrea să o prezint pe scurt ca să fac un pic mai deslușită nevoia mea și rugămintea de mai sus către tine.
Cu ani buni în urmă s-a întâmplat să mă întâlnesc cu un prieten preot. Prieten din copilărie și adolescență, unul dintre cei mai buni.
Pentru că nu ne văzusem de multișor, părintele a ținut să stăm la taifas în jurul (firește pentru prieteni vechi) întrebării "ce mai faci?"...:)
Aflînd starea mea, părintele s-a hotărât să îmi transmită insistent un mesaj. Aveam să pricep mai târziu, cu vremea, acest lucru...
Îmi spunea mereu: "Cezar, rugăciune! Trebuie rugăciune! Fă (cutare lucru) cu rugăciune!" - a insistat teribil de mult asupra acestui lucru.
Apoi, mă întrerupea punctînd: "Nu,.nu așa, ci asta se judecă cu inima..." sau "Citește Scriptura cu inima!..." etc.
La un moment dat mi-a spus ceva de genul: "Uite, o să îți dau o lucrare scrisă de Părinți numai despre inimă. Un tratat, cum spuneți voi, despre inimă." S-o fi referit la Filocalia? La "Pelerinul rus"? La monografia/culegerea/crestomația părintelui Cleopa despre rugăciune?....
Nu știu, atunci abia mijea atenția mea spre lucruri de acest fel, ca să zic așa...:) Iar părintele a plecat de mult în altă țară, nu l-am mai întâlnit de ani buni...
De aici un interes constant dar încă neonorat cum s-ar cuveni de a mă apropia de orice lucrare care are ca subiect explicit (desigur și implicit) inima omului. Caut, deci, acea carte în care Părinții au scris despre inimă. Și orice material centrat pe această temă.

cristiboss56 25.07.2015 23:20:17

Pentru Ioan :
 
Cu drag , pentru inceput un prim link :

//babylenuta.blogspot.ro/2013/06/cuvant-catre-crestinii-ortodocsi-despre_19.html


Ora este GMT +3. Ora este acum 11:59:19.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2020, Jelsoft Enterprises Ltd.