Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Biserica Ortodoxa Romana (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=507)
-   -   Cuvant pentru suflet ! (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=16604)

cristiboss56 01.12.2014 22:03:23

Sârguiește-te a-ți păstra mintea curată fără forme, culori, distanțe și orice fantezie, cum a creat-o Dumnezeu.


Deci, frate, de dorești a te elibera degrabă de aceste răutăți s™i pasiuni; de voiești a fugi de diferite curse și meșteșugiri ale diavolului s™i de iubești a te uni cu Dumnezeu s™i a dobândi dumnezeească luminare; luptă, bate război din toate puterile tale, a-ți goli mintea de orice formă, culoare și distanță în scurt, de orice imaginație și aducere amintea lucrurilor bune ori rele, pentru că toate sunt niște necurații și întinăciuni care întunecă curățenia, noblețea s™i strălucirea mint›ii.
Nu-i nici o patimă trupească sau sufletească care să poată veni în minte pe altă cale decât prin închipuirea celor simțite (Pentru că, chiar dacă cineva ar fi ispitit de vreo fată frumoasă, totuși de va lupta și nu-și va imagina în fantezia lui chipul acelei ființe, adâncindu-și mintea în inimă, scapă de uneltirea amăgitoare a gândurilor, de luptă, învoire și nu cade în păcat. De aceea, Grigore Teologul zice: €žM-a răpit vederea, dar m-am ținut". N-am ridicat idolul păcatului. „Idol a stat înainte-mi, totuși am scăpat de ispită". Imaginația și memoria sunt treptele înșelăciunii vrăjmașului. Dar mai ales imaginația. Într-însa este orice păcat).
Sârguiește-te, deci, a-ți păstra mintea curată fără forme, culori, distanțe și orice fantezie, cum a creat-o Dumnezeu.
Dar aceasta nu se poate face altfel decât prin întoarcerea și adunarea ei în locul cel strâmt al inimii și al întregului om lăuntric. Și obișnuit a rămâne, uneori să se roage cu jale zicând: €žDoamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul.€ Să ia seama numai la cuvintele acestei rugăciuni.
Iar alteori, privindu-se, înțelege pe Dumnezeu și se odihnește (De aceea Sfântul Vasile cel Mare zice că atunci când mintea nu se împrăștie la lucrurile din afară și nu se risipește în lumea simțurilor, se întoarce în sine și se înalță la înțelegerea lui Dumnezeu. €žMintea neîmprăștiată la cele din afară, nici revărsată în organele simțurilor, se întoarce către sine și prin sine se ridică la înțelegerea lui Dumnezeu").
Nicodim Aghioritul

cristiboss56 02.12.2014 21:03:49

"Cel mai bine este ca omul sa fie oala de lut, care este buna pentru toate si se foloseste de toti in fiecare zi, si pentru mancare si pentru apa si pentru orice lucru. Pe cand vasul de aur se pune pe polite, se incuie in dulapuri, este ravnit de hoti si se foloseste numai la zile mari sau o data pe an. Oala de lut este vasul trebuintelor zilnice, caci toti o cauta si se folosesc de ea. Asa si omul smerit, care nu cauta cinste si dregatorie. El ramane nebagat in seama intre cei de jos, dar pe toti ii foloseste, ii indeamna, ii ajuta, ii odihneste si toti il cauta si se bucura de el". (Parintele Paisie Olaru)

cristiboss56 03.12.2014 22:39:59

Apoftegme ale Bătrânului Ambrozie!
 
Să te rogi continuu! Nu doar cu buzele, ci și cu mintea și cu sufletul: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel Viu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa”. În acest chip vei ajunge la Dumnezeu și-l vei vedea strălucind ca Soarele.
Pe oameni îi iertăm, nu ne certăm cu ei.
Să ceri de la Domnul iubire. În iubire se ascund toate virtuțile.
Vai mie, dacă nu mă pocăiesc și nu plâng pentru păcatele mele!
Eu am purtat păcatele altora. Pe mine cine mă va mântui?
Curvia se plătește cu mult sânge și cu multă durere.
Dumnezeu nu ne judecă pentru că avem căderi, ci pentru că nu ne ridicăm. Vezi, firea omenească foarte ușor alunecă…
Pocăința e un dar al lui Dumnezeu. Trebuie să o cerem, ca să devenim vase ale alegerii.
Să faceți milostenie către toți care au nevoie. Unde este dragostea, dacă nu facem milostenie?
Să mergi acum la Dumnezeu?! Unde să mergi, cu traista goală? Trebuie s-o umpli. Acum e goală. Cum mergi așa la Domnul?
Sărmanii politicieni! Dacă nu ne păzea Maica Domnului… vai de capul nostru, dacă depindeam de ei!
Când cereți ceva de la Domnul în rugăciune, să adăugați la urmă: „dacă e spre folosul sufletului meu”. Asta arată smerenie și lăsare în voia lui Dumnezeu.
Pe Domnul să-L cauți, nu pe oameni. Aici suntem trecători. Altundeva e patria noastră.
Să știi: pe primul plan e rugăciunea și apoi treburile.
Când avem încercări grele, cancer și boli grave este cercetarea lui Dumnezeu. E spre pocăința noastră.
Să avem toți cunoștință Cui ne rugăm, pentru Cine trăim și care-i țelul nostru. Să-i iubim și să-i iertăm pe păcătoși, așa cum și Dumnezeu ne îngăduie pe noi.
Dacă în viața noastră păzim poruncile lui Dumnezeu, devenim proroci, sfinți, taumaturgi; îi vom învia duhovnicește și sufletește pe oameni.
Gândurile rele pleacă atunci când ne rugăm.
Nu căuta să vezi exemple de la alții. Fii tu exemplu! Nu căuta ce face unul sau altul. Tu – nu există altul!
Teologia a pierdut drumul; nu avem teologi credincioși. Ei se ocupă cu lucruri teoretice. Se pierd în frumusețea teoriei și le lipsește tuturor făptuirea.
Hristos nu vrea vorbe. Fapte vrea. Asta să faceți! Așa veți da dovadă că sunteți de-ai Lui.
Văzut-ai pe Marele Vasile? Avea har de la Dumnezeu și nu dormea deloc. A trăit 49 de ani, și-ai văzut ce lucrare a făcut? Eu, însă, am 80 de ani și n-am ajuns nici la degetul lui mic.
Spune-i că nu face bine dacă nu se duce Duminicile la biserică. Nu pierde Dumnezeu. Ea pierde.
Familia trebuie să aibă același duhovnic.
Raiul nu se câștigă cu vorbe, dacă nu te lupți după lege și corect.
Să nu te mai aud că zici așa ceva! Auzi, să mă facă el sfânt!… Pleacă de aici!
Să fim prunci la răutate, dar desăvârșiți la minte.!

sophia 04.12.2014 13:06:02

Cristi, te rog sa ma ierti ca intru pe firul tau frumos, dar vreau sa pun si eu ceva de suflet aici.
Este articolul de azi de pe pagina principala, scris de IPS Bartolomeu Anania.
Atat de simplu si bland si frumos scris. M-a impresionat.

http://www.crestinortodox.ro/post/po...mt-143691.html

Iata un fragment:

"Inca o data, postul lautric conteaza; si masura postului pe masura putintei tale, a vrerii tale, a credintei tale si a starii tale fizice. Dar important este, inca o data, cred ca mai important decat postul in sine este simtul masurii si mai cu seama buna cuviinta.Chiar cand postesti cu adevarat sa nu-ti creezi o imagine in afara care sa nu corespunda interiorului tau. Si din acest punct de vedere, in timpul postului momentul cel mai important prin care imaginile se suprapun, adica imaginea reala a launtrului tau cu imaginea exterioara, este taina spovedaniei. Fiecare om nu are viata dubla, dar are o viata publica din clipa cand iese din casa, si o viata intima care este numai a lui, chiar o viata de familie. Nu stie nimeni ce se petrece in familie si nici nu-i bine sa stie. Ca se mai cearta parintii cu copiii, sau copiii intre ei, sau sotii intre ei; sunt lucruri pe care le traim toti. Aceasta este viata intima care de obicei nu trebuie sa patrunda in afara ca te arata oamenii cu degetul; le stim noi. Dar exista si o viata intima, ascunsa, a fiecarui ins, in care se poate ascunde pacatul, iar necunoscut. Si pe aceea iarasi nu se afiseaza in afara ca sa nu te rada oamenii, indiferent de pacatul pe care-l faci. La scaunul spovedaniei nu mai exista nici un fel de retinere.

Viata ta launtrica, oricat ar fi de grea, de pacatoasa, se pune in fata lui Dumnezeu. Nu mai ai nici un fel de masca, nu mai ai nici un fel de fard pe care-l ai in viata de fiecare zi. La scaunul spovedaniei Hristos te asculta prin mijlocirea duhovnicului si acolo iti spui chiar pacatele intime la care nici tu uneori nu indraznesti sa te gandesti sau sa ti le spui tu insuti. Acolo te dezbraci de tot ceea ce este fals si artificial, dai jos orice fel de fard, orice fel de plasmuire de pe tine, si-i te arati lui Hristos asa cum esti pentru ca numai asa vei dobandi iertarea. Iertarea o dobandesti pentru pacatele pe care ti le marturisesti in fata duhovnicului, sub taina teribilului juramant al secretului spovedaniei. Si aicea vreau sa accentuez acest lucru: trebuie sa ai incredere in duhovnicul tau. Dar trebuie sa va spun ca uneori, cand ai ceva mai greu pe suflet, este greu sa marturisesti. Am si eu un duhovnic al meu, pe care-l cercetez macar de 2-3 ori pe an si el si acuma cand ingenunchi in fata lui, are un inceput: „Indrazneste, indrazneste, ai curaj”. Este un duhovnic foarte bun, foarte iscusit, un om in varsta cu foarte mare experienta si stie ca uneori poti avea ceva pe care nici acolo n-ai vrea sa-l marturisesti, pentru ca ti-e rusine de tine insuti, nu numai de el. Si de aceea iti trebuie putin curaj pentru ca imaginile sa se suprapuna, sa nu ai doua imagini, sa nu fi dedublat, sa nu fi unul doar pentru tine si altul pentru Hristos.""

Am bolduit fraza esentiala pentru crestin in general si nu numai pentru post.

cristiboss56 07.12.2014 22:13:17

Mi-e dor de rai! Mi-e dor de ceruri! Mi-e dor de veșnicie!
http://www.crestinortodox.ro/comunit.../320/22441.jpg
Privesc spre cer. Văd nori negri, plumburii, alergând spre răsărit; pe deasupra munților pustii plutește o ceață deasă. Aș vrea să zbor sus, sus de tot, acolo undeva, unde nu mai sunt oameni, nici griji, nici tulburări. Caut cu ochii în sus și vreau să răzbat cu privirea printre nori spre cerul cel senin și albastru al păcii lui Iisus. Mi-e dor de Iisus. Mi-e dor de Fiul Fecioarei. Mi-e dor de Cel ce a pătimit atâta pentru mine. Mi-e dor de Cel ce a murit pe cruce pentru păcatele mele. Mi-e dor de Cel ce s-a înălțat pe nori la ceruri pentru a noastră mântuire. Mi-e dor de Iisus cel răstignit. Mi-e dor de Iisus cel flămând și însetat pentru mântuirea mea.
Simt în inima mea un gol puternic. Simt o lipsă mare ce mă apasă pe inimă. Mă doare inima. Și nu știu pentru ce. Sunt sătul și totuși mi-e foame de ceva. Sunt adăpat și totuși o sete cumplită mă chinuie. Sunt odihnit și totuși o osteneală lăuntrică mă doboară. Sunt bine îmbrăcat și totuși un vânt nevăzut bate fară milă peste sufletul meu. O lipsă mare, un gol puternic, o foame și o sete ce le simt, sunt toate pentru că nu-L am în mine încă pe Iisus. Osteneala, vântul, frigul, durerea inimii sunt pentru că trăiesc în păcate de atâția ani.
De-atâția ani păcătuiesc, de-atâția ani bolesc și sufăr fără a mă lecui. Deși am și doctori iscusiți și leacuri potrivite, totuși zac bolnav și strig mereu că nu are cine mă vindeca. Iisus îmi este doctor, pocăința îmi este leac, dar eu nu voiesc să mă vindec. Stau legat în lanțurile cele nedezlegate ale obiceiurilor rele și patimilor și iată că mor nelecuit.
De aceea sunt pustiu la suflet, de aceea sunt mereu mâhnit și nemângâiat. De aceea simt în inima mea un gol cumplit care cu nimic nu se mai poate umple; o lipsă mare care cu nimic nu o mai pot completa.
Păcatul. Blestematul păcat mă biruiește. El mă stăpânește. El mă conduce. Iar Iisus, blândul Iisus, stă departe, departe de mine. Iar obiceiurile rele groapă adâncă mi s-au făcut, care mă despart de tot de Iisus, De aceea eu Il caut și nu-L mai pot ajunge, Il strig și nu mă mai aude. Il chem și nu-mi răspunde. Il rog plângând și nu mă mângâie. Mă apasă o mâna nevăzută. Simt o lipsă tainică în inimă și nu știu cu ce să o îndepărtez. Am greșit înaintea lui Iisus, am păcătuit neîncetat și acuma iată am îmbătrânit și am ostenit de truda vieții. Dar mă tem de moarte, mă tem de judecata lui Dumnezeu, mă tem de munci pentru că sunt păcătos. De aceea, zic, mi-e dor de liniște, ca să mă reculeg puțin. Să mă rog lui Dumnezeu și să-mi plâng păcatele mele.
Bate vânt puternic, codrul sună a pustiu. Aș vrea să mă retrag măcar o clipă din valurile și grijile vieții, să stau singur la rădăcina unui brad, unde măcar puțin, câtuși de puțin să plâng, rugându-mă Domnului Iisus. Simt că sunt păcătos, recunosc că am greșit, mărturisesc că sunt vrednic de pedeapsă, știu că numai prin pocăință am iertare. Totuși văd că sunt atât de pătimaș, încât nu am nici o putere să mă lupt cu patimile din mine. Și trupul și simțurile mele și lumea și diavolul, toate m-au biruit. Iar eu zac lovit de moarte pe calea vieții mele și n-are cine se milostivi spre mine. Nu are cine să-mi pună untdelemn pe rănile mele și cine să mă ducă la o casă de oaspeți. Sunt doborât de patimi și nu are cine mă ridica din legăturile lor amare!
De aceea, văzând că sunt atât de păcătos și nesimțit la inimă, zic și cred că numai singur plânsul, plânsul inimii mele, numai el mă va putea apropia de Domnul Iisus Hristos pe Care atâta L-am supărat.
Aș vrea să plâng singur, undeva departe de lume, departe de oameni, departe de părinți și frați, departe de grijile vieții, undeva departe, departe de patimi, departe de păcate. Acolo, numai acolo, în țara pocăinței, în pământul faptelor bune, acolo nu vor mai bate vânturi reci și pustii, nu va mai fi durere, nici boală, nici frică, nici moarte, ci veșnică bucurie, plâns de veselie, murmur de rugăciune, cântec de preamărire, dor de veșnicie… Acolo, în țara aceea frumoasă, dar atât de îndepărtată, acolo aș vrea eu să ajung, acolo să trăiesc, acolo aș vrea să mor, departe, la umbra crucii lui Iisus. Amin
Din Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan

Mosh-Neagu 07.12.2014 23:39:25

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 574539)
Mi-e dor de rai! Mi-e dor de ceruri! Mi-e dor de veșnicie!
http://www.crestinortodox.ro/comunit.../320/22441.jpg
Privesc spre cer. Văd nori negri, plumburii, alergând spre răsărit; pe deasupra munților pustii plutește o ceață deasă. Aș vrea să zbor sus, sus de tot, acolo undeva, unde nu mai sunt oameni, nici griji, nici tulburări. Caut cu ochii în sus și vreau să răzbat cu privirea printre nori spre cerul cel senin și albastru al păcii lui Iisus. Mi-e dor de Iisus. Mi-e dor de Fiul Fecioarei. Mi-e dor de Cel ce a pătimit atâta pentru mine. Mi-e dor de Cel ce a murit pe cruce pentru păcatele mele. Mi-e dor de Cel ce s-a înălțat pe nori la ceruri pentru a noastră mântuire. Mi-e dor de Iisus cel răstignit. Mi-e dor de Iisus cel flămând și însetat pentru mântuirea mea.
Simt în inima mea un gol puternic. Simt o lipsă mare ce mă apasă pe inimă. Mă doare inima. Și nu știu pentru ce. Sunt sătul și totuși mi-e foame de ceva. Sunt adăpat și totuși o sete cumplită mă chinuie. Sunt odihnit și totuși o osteneală lăuntrică mă doboară. Sunt bine îmbrăcat și totuși un vânt nevăzut bate fară milă peste sufletul meu. O lipsă mare, un gol puternic, o foame și o sete ce le simt, sunt toate pentru că nu-L am în mine încă pe Iisus. Osteneala, vântul, frigul, durerea inimii sunt pentru că trăiesc în păcate de atâția ani.
De-atâția ani păcătuiesc, de-atâția ani bolesc și sufăr fără a mă lecui. Deși am și doctori iscusiți și leacuri potrivite, totuși zac bolnav și strig mereu că nu are cine mă vindeca. Iisus îmi este doctor, pocăința îmi este leac, dar eu nu voiesc să mă vindec. Stau legat în lanțurile cele nedezlegate ale obiceiurilor rele și patimilor și iată că mor nelecuit.
De aceea sunt pustiu la suflet, de aceea sunt mereu mâhnit și nemângâiat. De aceea simt în inima mea un gol cumplit care cu nimic nu se mai poate umple; o lipsă mare care cu nimic nu o mai pot completa.
Păcatul. Blestematul păcat mă biruiește. El mă stăpânește. El mă conduce. Iar Iisus, blândul Iisus, stă departe, departe de mine. Iar obiceiurile rele groapă adâncă mi s-au făcut, care mă despart de tot de Iisus, De aceea eu Il caut și nu-L mai pot ajunge, Il strig și nu mă mai aude. Il chem și nu-mi răspunde. Il rog plângând și nu mă mângâie. Mă apasă o mâna nevăzută. Simt o lipsă tainică în inimă și nu știu cu ce să o îndepărtez. Am greșit înaintea lui Iisus, am păcătuit neîncetat și acuma iată am îmbătrânit și am ostenit de truda vieții. Dar mă tem de moarte, mă tem de judecata lui Dumnezeu, mă tem de munci pentru că sunt păcătos. De aceea, zic, mi-e dor de liniște, ca să mă reculeg puțin. Să mă rog lui Dumnezeu și să-mi plâng păcatele mele.
Bate vânt puternic, codrul sună a pustiu. Aș vrea să mă retrag măcar o clipă din valurile și grijile vieții, să stau singur la rădăcina unui brad, unde măcar puțin, câtuși de puțin să plâng, rugându-mă Domnului Iisus. Simt că sunt păcătos, recunosc că am greșit, mărturisesc că sunt vrednic de pedeapsă, știu că numai prin pocăință am iertare. Totuși văd că sunt atât de pătimaș, încât nu am nici o putere să mă lupt cu patimile din mine. Și trupul și simțurile mele și lumea și diavolul, toate m-au biruit. Iar eu zac lovit de moarte pe calea vieții mele și n-are cine se milostivi spre mine. Nu are cine să-mi pună untdelemn pe rănile mele și cine să mă ducă la o casă de oaspeți. Sunt doborât de patimi și nu are cine mă ridica din legăturile lor amare!
De aceea, văzând că sunt atât de păcătos și nesimțit la inimă, zic și cred că numai singur plânsul, plânsul inimii mele, numai el mă va putea apropia de Domnul Iisus Hristos pe Care atâta L-am supărat.
Aș vrea să plâng singur, undeva departe de lume, departe de oameni, departe de părinți și frați, departe de grijile vieții, undeva departe, departe de patimi, departe de păcate. Acolo, numai acolo, în țara pocăinței, în pământul faptelor bune, acolo nu vor mai bate vânturi reci și pustii, nu va mai fi durere, nici boală, nici frică, nici moarte, ci veșnică bucurie, plâns de veselie, murmur de rugăciune, cântec de preamărire, dor de veșnicie… Acolo, în țara aceea frumoasă, dar atât de îndepărtată, acolo aș vrea eu să ajung, acolo să trăiesc, acolo aș vrea să mor, departe, la umbra crucii lui Iisus. Amin
Din Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan

...Da! Parintele Ioanichie Balan... Nu stiu de ce, dar de cate ori vad cate ceva din ceea ce ne-a lasat, mi se inmoaie inima, ca intr-o mangaiere. Parca toate cele scrise mai sus, ma privesc pe mine, asa cum sunt, rartacind intr-o stare la limita deznadejdii. El, a primit ce si-a dorit. Cine se reculege la capataiul crucii de la Sihastria, va intelege ca a ajuns in randul celor drepti, alaturi de Parintele Paisie Olaru si de fratii parintelui Cleopa, despre care multi nu stiu nimic, desi ajung destul de frecvent pe-acolo, in special pentru Parintele Ilie Cleopa. Nici nu stiu daca Parintele Cleopa poate raspunde la toate solicitarile, dar, cel putin acele patru cruci, daca ar putea fi masurate in "iubire emanata", ar fi de o frumusete dumnezeiasca!
Inca o data multumim, frate Cristian, pentru efortul de a cauta si a ne pune noua la dispozitie, aceste minunate invataturi! Sa te rasplateasca bunul Dumnezeu prin har si mangaiere!

cristiboss56 07.12.2014 23:54:47

Citat:

În prealabil postat de Mosh-Neagu (Post 574551)
...
Inca o data multumim, frate Cristian, pentru efortul de a cauta si a ne pune noua la dispozitie, aceste minunate invataturi! Sa te rasplateasca bunul Dumnezeu prin har si mangaiere!

"Meritul" meu nu este decat ca aduc texte care mi-au rascolit intr un fel sau altul sufletul in clipele de zbucium in lumea asta din ce in ce mai rea si mai nebuna !
Dumnezeu sa-ti daruiasca putere si multa sanatate , nadejde si multe bucurii , chiar daca sunt atat si atat de trecatoare , dar avem nevoie de toate acestea atata timp cat mai suntem pe aici. . .!
Sarbatori linistite , Culai !

Mosh-Neagu 08.12.2014 00:24:22

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 574556)
"Meritul" meu nu este decat ca aduc texte care mi-au rascolit intr un fel sau altul sufletul in clipele de zbucium in lumea asta din ce in ce mai rea si mai nebuna !
Dumnezeu sa-ti daruiasca putere si multa sanatate , nadejde si multe bucurii , chiar daca sunt atat si atat de trecatoare , dar avem nevoie de toate acestea atata timp cat mai suntem pe aici. . .!
Sarbatori linistite , Culai !

Off - topic -- Bucuriile mele cele mai mari: familia, copiii buni intr-o lume de tineri cu probleme grave si cu crize de personalitate, copii care merg la biserica chiar si atunci cand noi parintii nu putem merge din diverse motive; copii asa cum eram si noi altadata sau nici macar noi nu eram, daca ma gandesc ca ei merg la olimpiade de mate, engleza sau religie, iubesc sportul si au mari performante, canta la chitara, respecata pe toti cei din jur, nu vorbesc urat, le pasa si se intristeaza mult la necazurile celorlalti, vrand sa ajute dupa puteri. Exista oare o bucurie mai mare pentru un parinte?

On - topic -- Referitor la atacurile diavolului, Bătrânul Eusebiu zicea: „Satan ne poate foarte ușor face să cădem la dreapta sau la stânga. Căderile de-a dreapta, care se prezintă sub aparența zelului pentru Dumnezeu, sub aparența virtuții și a datoriilor perfect împlinite, sunt mult mai periculoase decât căderile de-a stânga, care se văd limpede că sunt păcate. Noi trebuie să ne păstrăm întotdeauna pacea sufletului”. Altă dată, el își sfătuia așa fiii săi duhovnicești: „Dacă tu vezi că felul altora de a gândi diferă de al tău, nu te mira! Noi știm acest lucru din cuvintele Domnului, și anume că cel rău acționează puternic asupra minții oamenilor și le întunecă pentru a nu putea discerne care le este interesul și pentru a nu asculta glasul Domnului”. Bătrânul Porfirie sfătuia să ne opunem ispitelor în felul următor: „Mergeți pe drumul vostru. Diavolul va veni să vă ispitească cu gânduri și vă va trage de mânecă pentru a vă dezorienta. Nu vă întoarceți, nu vă angajați în discuții și-n controverse cu el! Se va lăsa păgubaș și vă va părăsi”.

Sursa: http://ortodox.md/articole/cum-sa-ne-opunem-ispitelor/

cristiboss56 08.12.2014 01:04:49

Citat:

În prealabil postat de Mosh-Neagu (Post 574558)
Off - topic -- Bucuriile mele cele mai mari: familia, copiii buni /[/url]

Bucuriile tale sunt si bucuriile mele , cu toate ca parca ma simnt din ce in ce mai ostenit . . . !
Doamne ajuta !

iustin10 08.12.2014 02:04:05

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 574556)
"Meritul" meu nu este decat ca aduc texte care mi-au rascolit intr un fel sau altul sufletul in clipele de zbucium in lumea asta din ce in ce mai rea si mai nebuna !
!

Chiar ai citit toti aceia din care postezi? Pentru ca ma uit pe o pagina si la fiecare post e alt autor. Extragi citate din carti care le citesti la acel moment sau din carti vechi care ti le amintesti ca te au impresionat ?

cristiboss56 08.12.2014 02:11:38

Citat:

În prealabil postat de iustin10 (Post 574571)
Chiar ai citit toti aceia din care postezi? Pentru ca ma uit pe o pagina si la fiecare post e alt autor. Extragi citate din carti care le citesti la acel moment sau din carti vechi care ti le amintesti ca te au impresionat ?

Ce-mi daruieste Bunul Dumnezeu citesc , carti , fragmente de ici de colo , articole , recenzii , brosuri . . ., si evit partea urata si nefolositoare a netuli , si nu sunt atat de " curios " ca tine . . . ! " :)
Doamne ajuta !

cristiboss56 08.12.2014 21:07:59

Când ești rănit sufletește, din căderea în păcat prin neputință ori răutate, nu te împuțina cu duhul și nu te tulbura, ci întoarce-te la Dumnezeu și zi: „Iată, Doamne, ce am făcut ca om ce sunt; nu era posibil a aștepta altceva de la mine cel cu o voie atât de slabă și neputincioasă. Nu era de așteptat decât cădere și prăbușire”. Și aici, condamnă-te în ochii tăi de ajuns, frânge-ți inima de mare durere pentru ceea ce ai pricinuit lui Dumnezeu, dar, fără să te tulburi, condamnă-ți patimile rele și mai ales acea pasiune care ți-a produs căderea. Apoi zi: „Domnul meu, nici până acum n-aș fi putut sta, dacă nu m-ai fi sprijinit prin suprema Ta bunătate”.
Mulțumește-I și iubește-L mai mult decât oricând. Minunează-te de atâta îndurare că, deși a fost ofensat de tine, îți dă iar mâna Lui cea dreaptă și te apără să nu cazi în păcat. În fine, cu mare încredere în mila Sa nemărginită, zi: „Tu, Doamne, iartă-mă, și pe viitor nu mă lăsa să trăiesc despărțit de Tine, nici să mă depărtez ori să te mai ofensez”.
Chiar de faci astfel, să nu crezi că te-a iertat, fiindcă această încredere trândavă este mândrie, amăgire de minte, timp pierdut, înșelare diavolească, colorată cu diferite culori. De aceea încredințează-te mâinilor lui Dumnezeu și urmează-ți nevoința ca și când nici n-ai fi căzut. Iar dacă, din slăbiciune, păcătuiești de mai multe ori pe zi și rămâi rănit, fă totdeauna ce ți-am spus, cu mai multă speranță în Dumnezeu. Urăște mai mult păcatul, mustră-te și silește-te a trăi cu mai multă supraveghere. Desigur, aceasta nu place diavolului, tocmai pentru că-i foarte plăcută lui Dumnezeu și fiindcă vrăjmașul rămâne rușinat văzându-se învins de cel pe care-l biruia. De aceea, el uneltește diferite chipuri de amăgiri ca să ne împiedice de la această nevoință. Adesea își ajunge scopul din cauza neatenției și nepurtării de grijă de noi înșine. Cu cât ți se împotrivește mai mult vrăjmașul, cu atât silește-te a o repeta de mai multe ori, chiar de ai căzut numai o dată în păcat.
Iar dacă, după ce ai păcătuit, simți că te superi, te tulburi și te descurajezi, ca să-ți poți redobândi pacea inimii și curajul, repetă aceste exerciții cum ți-am spus, până ce te restabilești și după ce te vei înarma cu aceste arme, întoarce-te la Dumnezeu. Fiindcă această supărare și tulburare ce vine în urma păcatului provine din consecința osândei, adică din iubirea de sine, cum am spus de multe ori. Acesta-i chipul de a-ți recâștiga pacea: uită complet atunci căderea în păcat și cugetă numai la bunătatea cea nemăsurată a lui Dumnezeu. Aici se potrivește și istoria aceasta din Pateric. Un monah a căzut în curvie și fiindcă gândul deznădejdii dinlăuntru îl supăra, căci și-a pierdut sufletul și nu se mai mântuiește, el, ca un înțelept și meșter în războiul nevăzut, zicea gândurilor sale: „N-am păcătuit, n-am păcătuit”, până ce a intrat în chilie și a încuiat ușa. După ce și-a împăcat inima a făcut cuvenita pocăință pentru păcatul făcut; ceea ce s-a descoperit unui alt bătrân străbătător cu gândul că acest călugăr a păcătuit, dar s-a sculat și a biruit. Meditează că El este foarte sârguincios și doritor a ierta orice păcat, oricât ar fi de mare, chemând pe păcătos în diferite feluri și pe variate căi să vină la Dânsul și să se unească cu El prin har, în această viață, iar în cealaltă să-l sfințească cu Mărirea Lui și să-l facă de-a pururi fericit. Și când îți vei liniști cugetul și-ți vei împăca inima cu astfel de gânduri, întoarce-te la căderea ta și fă cum ți-am spus mai sus.
Apoi, la mărturisire, pe care te îndemn s-o faci cât mai des, amintește-ți toate păcatele tale și cu durere și amărăciune nouă pentru mâhnirea ce-ai produs lui Dumnezeu, ia ferma și definitiva hotărâre de a nu-L mai mânia; arată-le toate duhovnicului tău și fă cu deosebită râvnă canonul ce ți l-a dat.
Nicodim Aghioritul

cristiboss56 10.12.2014 22:51:49

Unui om care se plânge că nu crede în Dumnezeu
 
Ce păcat ai făcut de a dat peste tine această nefericire a tuturor nefericirilor: de ai rupt legătura cu Izvorul vieții și Dătătorul înțelegerii; de te-ai lepădat de Cel a Cărui ființă veșnică e mai învederată decât ființa noastră de o clipă și prin a Cărui ființare numai se poate afirma și ființarea noastră? Dumnezeu nu Se ascunde de om. Omul păcătos se ascunde de Dumnezeu; se tot ascunde până ce îl pierde cu totul din vedere. Precum stă scris despre strămoșii oamenilor când au păcătuit: și s-a ascuns Adam și femeia lui de către fața Domnului Dumnezeu între pomii Raiului. Precum atunci, așa și acum. De fiecare dată când omul face un păcat greu, el se ascunde de Dumnezeu în spatele naturii. Și se pierde între făpturi, se pierde între pomi și pietre și animale ca între o treime idolească înrudită cu el, se scufundă în umbra naturii. Și după cum se vorbește de eclipsă de soare atunci când luna îl acoperă pe acest luminos împărat al naturii, așa s-ar putea vorbi și despre o „eclipsă de Dumnezeu”, Soarele dreptății, în privința celor ce L-au acoperit de ochii lor cu natura pe Făcătorul naturii. Acesta, însă, este doar felul nostru, omenesc, de a vorbi: căci eclipsa de soare nu înseamnă că soarele și-a pierdut lumina, ci numai că lumina lui este acoperită prin ceva de ochii noștri, întocmai la fel, și eclipsa de Dumnezeu nu înseamnă că Dumnezeu S-a pierdut și că El nu mai este, ci că ceva s-a pus între Dumnezeu și om și L-a ascuns pe Dumnezeu de înțelegerea omenească. Acest ceva este păcatul omenesc.
Nu-i natura de vină că ateul o divinizează. Ea se împotrivește toată lepădării de Dumnezeu, și urăște de moarte și alungă pe apostați și pe cei care o divinizează. Toată natura, de la marele soare până la măruntul atom, dă mărturie într-un glas și în armonie despre ființa și lucrarea Făcătorului său. Vechii egipteni divinizau toate făpturile, și mai presus de toate un bou negru, numit Apis. Spune o legendă că a venit un oarecare faraon ca să-i aducă jertfă lui Apis; dar când s-a închinat înaintea acelui așa-zis dumnezeu, boul l-a luat în coarne și l-a alungat departe de sine. „Acuma văd că ești bou, și nu dumnezeu!” - a strigat faraonul supărat. La care Apis i-a răspuns: „Asta am vrut și eu să vezi; și de acum să te închini Celui ce ne-a făcut și pe mine, și pe tine”.
Tu spui: „îmi este greu să cred până nu văd!” Dar cu ce dorești tu să vezi, cu ochiul sau cu duhul? Dacă vrei să vezi cu ochiul trupesc, Cel ce este mai mare ca universul ar trebui să se micșoreze și să încapă în câmpul tău vizual mărginit. Ce, tu îți vezi rațiunea cu ochii? Și totuși, te-ai supăra dacă cineva ți-ar spune că el nu crede că ai rațiune până n-o vede cu ochii lui. Iar dacă vrei să-L vezi pe Dumnezeu cu duhul, atunci poți să îl vezi, fiindcă duhul omenesc e mai întins decât universul, și fiindcă și Dumnezeu duh este. Numai că duhul tău trebuie să fie curat, fiindcă doar celor curați li s-a făgăduit că-L vor vedea pe Dumnezeu.
Fugi cât mai repede din întunericul acesta ce ți-a pătruns în suflet ca un păianjen. Când Adam a păcătuit, el a fugit de la fața lui Dumnezeu - dar Milostivul Făcător nu a fugit de la făptura Sa, ci S-a apropiat și l-a strigat pe Adam: Adame, unde ești? Și pe tine te strigă, de la foarte mare apropiere - oare nu auzi: „Blagoie, unde ești?” Întoarce fața ta către lumină, fiule al luminii. Părintele luminilor te cheamă cu dragoste aprinsă. Ascultă și să știi: nimeni din neamul tău și poporul tău nu s-a proslăvit, afară numai de proslăvitorii lui Dumnezeu. De la Domnul, milă ție și sănătate!
Episcop Nicolae Velimirovici

cristiboss56 11.12.2014 23:17:02

Numai în harul dumnezeiesc te poți ruga. Nici o rugăciune nu se poate face fără harul dumnezeiesc. Aduceți-vă aminte de Înțelepciunea lui Isus Sirah: Că întru înțelepciune se va grăi lauda, și Domnul o va îndrepta pe ea (Înț. Lui Isus Sirah 15, 10). Adică, numai Acela care stăpânește înțelepciunea cea dumnezeiască poate să-L slăvească, după cuviință, pe Dumnezeu. Numai Domnul dă har pentru asta. Când vine harul, spune numele „Hristos”, și se umple și mintea, și inima. Această iubire și acest dor fierbinte au și trepte. Când trăiești această iubire, nu numai că dorești să dobândești cele duhovnicești atunci când ești treaz, dar pe aceleași le vezi chiar și în vis. Pe toate să le faci în iubire. Din iubire să faci osteneala, orice osteneală. Să simți iubire, recunoștință către Dumnezeu, fără să ai în mintea ta că trebuie să dobândești ceva. Lucrul de preț este să spui rugăciunea cu delicatețe a sufletului, cu iubire, cu dor fierbinte, și atunci nu ți se va părea istovitoare; tot așa precum atunci când spui „mama mea… tatăl meu” simți deplină odihnă.
Ne vorbește părintele Porfirie

cristiboss56 11.12.2014 23:19:03

Lumile roiesc în jurul Tău ca albinele în jurul unui cireș înflorit. O lume o dă pe cealaltă deoparte; una contestă moștenirea celeilalte; unul se uită la celălalt ca la un intrus în casa sa. Toți pretind un drept mai mare de la Tine decât Tu însuți o faci. Din revărsarea plinătății Tale mulțimile-s hrănite, o, Dulceață nesfârșită.
Înaintea tuturor creaturilor și înaintea tuturor veacurilor și a întristării Tu, o, Doamne, l-ai conceput pe om în inima Ta. Tu l-ai conceput pe om mai înâi, chiar dacă Tu l-ai vădit cel de pe urmă în grădinile creației – la fel precum grădinarul se gândește la trandafirul înflorit tot timpul cât sapă și plantează pedunculii uscați de trandafir – întocmai precum un constructor trăiește bucuria turlelor în timp ce plănuiește o biserică, chiar dacă el le construiește pe acestea tocmai la urmă. Tu l-ai născut pe om în inima Ta, înainte ca Tu să începi crearea lumii. Ajută-mi limba de țărână să dea un nume acestui om, acestei străluciri a slavei Tale, acestui cânt al binecuvântării Tale. Să-L numesc eu Omul Absolut? Fiindcă întocmai precum El a fost cuprins în inima Ta, tot astfel a fost și întreaga lume plăsmuită, incluzându-l pe om și pe vestitorii omului, cuprinsă în mintea Ta. Și nimeni nu-L cunoaște pe Tatăl în afară de Fiul și nici nimeni nu-L cunoaște pe Fiul afară de Tatăl (cf. Mt 11:27). Tu erai precum nirvana, o, Doamne, până când Fiul a fost conceput întru Tine; Tu erai fără număr sau nume.
Cum te voi preamări în mijlocul unei mulțimi de omizi înfometate, pe care un vânt le bate în cireșul înflorit, iar altul le alungă de acolo și a căror viață întreagă se petrece între două vânturi? O, Doamne, visul meu de zi și noapte, ajută-mă să te preamăresc, așa încât nimic să nu poată deveni măreț în inima mea afară de Tine. Fie ca toate creaturile să Te preamărească, o Doamne, ca nu cumva acestea să se mărească pe ele însele în locul Tău. Cu adevărat, Tu ești nesfârșit de mare, o, Doamne, chiar dacă imnele noastre Te-ar preamări oricât! Chiar atunci când toate roiurile de insecte sunt azvârlite din cireșul înflorit, cireșul rămâne același în măreția și frumusețea sa primăvăratică.
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici

cristiboss56 13.12.2014 00:49:05

Mijlocul principal, unic și mai potrivit pentru dobândirea faptelor ce țin de mântuire și de desăvârșirea duhovnicească, este repetarea deasă a rugăciunii, oricât ar fi ea de neputincioasă.
Roagă-te și gândește-te la tot ce vrei și gândurile tale se vor curăța prin rugăciune; „roagă-te și fă ce vrei” și faptele tale vor fi plăcute lui Dumnezeu, iar pentru tine folositoare și mântuitoare.
Roagă-te și nu te teme de nimic, nu te înfricoșa de necazuri, nu te înspăimânta de năpăstuiri, căci rugăciunea le va înlătura. Roagă-te oricum, oricât de neputincios, numai roagă-te mereu, și nu te neliniști de nimic; fii vesel și liniștit cu duhul, căci rugăciunea te va înțelepți.
Ieromonah Arsenie Boca

cristiboss56 13.12.2014 20:10:44

Niciodată să nu-ți spui: „Gata, m-am ostenit îndeajuns, pot să mă odihnesc.” O astfel de înlesnire și vlăguire este primul dușman. Gândul, cu toate că este mic și slab, este cel mai viclean trădător: el deschide porțile vrăjmașilor. Cine se împacă cu el, acela cade. El a fost observat de Sfinții Părinți și fiecărui începător i se repetă necontenit: vezi, să nu spui „gata, acum pot s-o las mai moale”, ci întreabă-te pentru ce ești aici sau de ce nu faci nimic.
Sau, adresându-te Domnului, roagă-te să te ajute ca să pui început mântuirii și începe iarăși și iarăși! Începe din nou și ostenește, dar la înlesniri sau favoruri nici să nu te gândești, ci păstrează-ți în inima ta gândul că vei avea de dus greutatea și strâmtorarea până la moarte și că nu te așteaptă nici o ușurare, ci numai greutăți.
Sfântul Teofan Zăvorâtul

cristiboss56 15.12.2014 19:08:33

În cartea I a Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni scrie: „Neîncetat, rugați-vă!”.
Sfinții Părinți, tâlcuind aceste cuvinte, spun că „a ne ruga neîncetat” înseamnă a pomeni numele cel sfânt al Domnului în toată vremea. Mai arătat se vede aceasta în cartea cea către Filipeni, unde Sfântul Apostol Pavel scrie: „Întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt și toată limba să mărturisească că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl”.
Sfântul Ioan Carpatul zice că, atunci când rostim rugăciunea lui Iisus (adică: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”), la fiecare chemare a Sfântului Său nume, Domnul ne răspunde în chip tainic: „Fiule, iertate să-ți fie păcatele tale!”.
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice că, oricât de păcătoși am fi noi, rugăciunea aceasta ne curățește când o zicem din inimă. Nu este altă armă mai puternică în cer și pe pământ decât chemarea cea Sfântă a Domnului nostru Iisus Hristos.
Când zicem: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”, prin aceste cuvinte noi mărturisim toate tainele credinței noastre, căci (după cum spun unii dintre sfinții părinți) aceste cuvinte cuprind în ele toată Evanghelia pe scurt.
Acestea sunt cele cinci cuvinte despre care pomenește Sfântul Apostol Pavel în cartea sa către Corinteni, unde zice: „Voiesc mai bine a zice cinci cuvinte cu mintea, decât zeci de mii de cuvinte cu limba. Pentru aceasta, rugăciunea lui Iisus se mai cheamă și rugăciunea minții.
Iar când rostim și celelalte cuvinte din rugăciunea lui Iisus (adică „miluiește-mă pe mine păcătosul!”), atunci noi mărturisim nevrednicia și josnicia noastră, cerând de la Domnul milă, căci, dacă avem mila Lui, atunci toate cele bune le avem.
Sfântul Ioan Iacob de la Neamț

cristiboss56 15.12.2014 22:52:36

Rugăciunea lui Iisus ne poate vindeca de mânie
 
sursa: http://www.orthodoxwayoflife.blogspot.ro








Un lucru comun cu care toți ne confruntăm este supărarea, mânia care rezultă din acțiunile pe care le face cel de lângă noi. Adeseori este vorba chiar despre soțul sau soția de lângă noi, persoana pe care o iubim cel mai mult. Când suntem supărați, spunem și facem lucruri pe care mai apoi le regretăm.
Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola sa către Romani: „Pentru ceea ce fac nu știu; căci nu săvârșesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună. Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuiește în mine. Fiindcă știu că nu locuiește în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află mine, dar a face binele nu aflu; Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc”. (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 7, 15-19)
Când ne supărăm sau ne mâniem atunci suntem departe de Dumnezeu. Cum putem noi oare ca adevărați creștini ortodocși să reacționăm astfel față de semenii noștri?
Mânia rezultă dintr-un egoism propriu. Aceasta este una din situațiile în care trebuie să cerem ajutorul lui Dumnezeu, iar Rugăciunea lui Iisus, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, ajută foarte mult. Repetând această rugăciune în fiecare zi timp de 10 minute vom vedea că nu ne mai mâniem așa de ușor.
Aici sunt câteva căi prin care putem elimina consecințele neînțelegerii cu cei din jurul nostru:
1. Fă-ți un program regulat de rugăciune în care să incluzi și rugăciunea lui Iisus : „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, măcar 10 minute pe zi.
2. Când ești supărat, spune rugăciunea lui Iisus și încearcă să te depărtezi de situația conflictuală. Fă o plimbare pentru câteva clipe și în timp ce te plimbi rostește în gând rugăciunea lui Iisus.
3. După ce ți-ai terminat rugăciunea încearcă să vorbești cu partenerul de lângă tine și spune-i ce te supără la el. Când începi să-i vorbești începe conversația cu un Eu” și nu cu „Tu”. De exemplu: „M-am simțit jignit când ai făcut acel lucru...” și nu „Când tu faci astfel... mă simt jignit”.
Când acuzi pe cel de lângă tine, nu faci altceva decât să-l sperii, persoana de lângă tine se simte amenințată și va încerca să-și recâștige poziția. Împărtășindu-i sincer sentimentele tale celui de lângă tine, va fi mai ușor și pentru el să ți le împărtășească pe ale sale.
4. Cere un punct de vedere și persoanei de lângă tine. Spune-i, de exemplu: „Știu că nu ai intenționat să mă rănești. Dar de ce ai făcut acel lucru...? Ajută-mă să te înțeleg mai bine”. Iar apoi îl vei asculta cu calm.
5. Ambii parteneri trebuie să se angajeze în discuții libere, cu calm și dragoste. Rugați-vă împreună. O îmbrățișare ajută întotdeauna atunci când vrei să-i arăți celuilalt dragostea ta sinceră.

cristiboss56 16.12.2014 21:46:04

Prin durere Dumnezeu ne strigă de pe calea rătăcită, ne cheamă să ne venim în fire, să ne orientăm spre adevăr și lumină. A asculta limbajul durerii înseamnă a pune început bun la o bună comunicare cu sine și cu semenii. A-ți asculta durerea înseamnă a-L auzi pe Dumnezeu și a începe să-L asculți activ, înțelegând și lucrând cele auzite cu cuvântul, cu gândul și cu fapta.
Cel mai important este să înțelegem să ne venim în fire. Când mă doare, eu mi-am ieșit din fire, eu nu sunt conform firii; fac un lucru care nu este în conformitate cu firea. Și durerea mă aduce înapoi în firea cea cum a făcut-o Dumnezeu, cum a creat-o Dumnezeu. Ăsta este rolul ei.
A asculta durerea aproapelui înseamnă a te împărtăși din viața lui, a-i purta povara, a-l ajuta să se descopere ca persoană. Port povara când eu nu fac nimic. Nu pot să trăiesc durerea în locul tău; dar sunt cu tine. Nu putem face nimic, ci stăm acolo și aducem calmul nostru și răbdarea.
Este nevoie să facem diferență între durere și suferință.
Durerea este ce simte firea, iar suferința e semnificația pe care o dau eu durerii. Acestea sunt filosofii ale creierului care e înarmat cu revoltă. Ne ascultăm durerea în pocăință, când trăim durerea în această pocăință ca întoarcere, în asumarea durerii cu nădejde, cerând de la Dumnezeu vindecarea. Atunci ne vom schimba modul de viață, cînd vom face diferența între durere și suferință.


Maica Siluana Vlad

cristiboss56 16.12.2014 21:53:23

Sfinții Părinți remarcă două feluri de întristare: întristarea pentru Dumnezeu și întristarea lumească. Prima este sentimentul binefăcător al părerii de rău pentru păcatele săvârșite. Aceasta naște tendința de îndreptare și, după cuvintele Apostolului Pavel, întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte (II Corinteni 7, 10).
Întristarea lumii acesteia este ca o otravă. Ea este țesută dintr-o gamă întreagă de senzații: de la elegia mâhnirii, înfrumusețată în tonuri poetice, până la apatie, delăsare și chin sufletesc insuportabil. Întristarea lumească este un produs al mâniei, urmare a unei nemulțumiri interioare, datorată neîmplinirii sau a imposibilității de împlinire a pretențiilor, după cum indică Apostolul Iacov: Poftiți și nu aveți (Iacov 4, 2). De aici și supărarea, nerăbdarea, nemulțumirea, micimea, puțina credință, cârtirea împotriva lui Dumnezeu. Ce fel de motive are întristarea lumească? Lipsa banilor, sănătatea șubredă, conflictele, stresul...
Nu în zadar un proverb spune: „Unii sunt nemulțumiți că supa e cam chioară, iar alții că diamantul e cam mic...”. Pe lângă factorii sociali și psihologici, un rol important îl au și cei spirituali. Atunci când vrea să distrugă omul, diavolul îi prinde inima, îi alungă liniștea și îi tulbură sufletul cu o neliniște fără capăt.
Analizând rădăcinile întristării, Sfântul Ioan Casian remarcă: „Indignarea nu se produce în noi întotdeauna din cauza altcuiva, ci de cele mai multe ori din cauza păcătoșeniei noastre, deoarece avem în noi cauze ascunse de jigniri și sămânță a patimilor, care, imediat ce varsă în sufletul nostru ploaia ispitelor, produc buruieni și roade”.
Konstantin V. Zorin

cristiboss56 18.12.2014 21:31:12

PUTEREA RUGĂCIUNII
“As vrea sa nu incetati sa va rugati. As vrea sa intelegeti ca daca exista vreo protectie care se intinde peste societatea umana, peste tara noastra, aceasta este puterea rugaciunii. Sa nu faceti o rugaciune de rutina! Puneti-va in miscare inima, umpleti-va de fiorul rugaciunii.
Sunt convins ca multi dintre dumneavoastra se roaga. Si eu m-am rugat si am crezut pana am ajuns in inchisoare ca stiam sa ma rog. Ajungand in inchisoare am descoperit ca nu stiam sa ma rog. Daca nu te patrunde fiorul credintei din crestet pana in talpi, nu esti in rugaciune adevarata. Nu este usor. Dar daca persisti, Dumnezeu te ajuta, iti da harul rugaciunii. Si harul rugaciunii se da la cerere.
Harul rugaciunii se obtine prin stradanie, prin staruinta. Mantuitorul a spus: “De la Ioan Botezatorul Imparatia Cerului se ia prin navala!” Si aceasta e navala noastra, cerand cu staruinta Harul pe care Dumnezeu ni-L trimite. Ma adresez acum teologilor si le spun: invatati sa va rugati, ca apoi sa puteti invata pe altii. Atata vreme cat tu nu stii sa te rogi, degeaba ii spui crestinului: “Roaga-te!”. Cand preotul va sti cum sa se roage, el va transmite fluxul puterii credinciosului sau.”
Pr. Gheorghe Calciu

cristiboss56 21.12.2014 21:46:34

Să vă rugați mai mult pentru ceilalți decât pentru voi
 
Când avem vreo problemă oarecare, noi sau altcineva, să cerem și de la alții rugăciune și să-L rugăm toți pe Dumnezeu cu credință și iubire. Să fiți încredințați că lui Dumnezeu Îi sunt bineplăcute aceste rugăciuni și intervine, făcând minuni. Asta n-am înțeles-o noi bine. Am luat-o așa, simplu, și zicem: „Fă o rugăciune pentru mine”.
Să vă rugați mai mult pentru ceilalți decât pentru voi. O să ziceți „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” și o să-i aveți totdeauna înlăuntrul vostru și pe ceilalți. Toți suntem fiii aceluiași Tată, suntem toți una; pentru aceasta, când ne rugăm pentru ceilalți, putem zice „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, și nu „miluiește-i”. Astfel, îi facem una cu noi înșine.
Rugăciunea pentru ceilalți, atunci când este făcută lin și cu iubire adâncă, este dezinteresată și aduce un mare folos duhovnicesc. Aduce har și celui ce se roagă, și celui pentru care se roagă.
Părintele Porfirie

cristiboss56 23.12.2014 00:32:29

Toți cei ce vreți să se coboare mila lui Dumnezeu peste casa voastră și peste ostenelile mâinilor voastre, curățiți-vă sufletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie curată și cu post. Și veți vedea cum are să vină mila lui Dumnezeu și ocrotirea lui Dumnezeu asupra voastră și asupra a tot lucrul mâinilor voastre.
Să vă pocăiți și să nu mai păcătuiți. Să alergați la spovedanie curată și la Sfânta Împărtășanie, căci altfel nu vine ocrotirea lui Dumnezeu asupra voastră și asupra casei voastre. Nu uitați însă, că postul este poarta, iar epitrahilul este ușa. Iar, cu acestea, vine ocrotirea vie a lui Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic.
Ieromonah Arsenie Boca

cristiboss56 23.12.2014 14:02:09

Bucuria, nimicirea întristării!
 
https://lh6.googleusercontent.com/-s...os_evlogon.jpg

Totuși omul vrea să se roage, ca să aibă întreaga afecțiune a lui Dumnezeu, toată îmbrățișarea lui Dumnezeu, toată dulceața Lui, toată veselia Duhului lui, tot harul pe Care-L dă Sfântul Duh. Harul Sfântului Duh este o altă vedere cu toate simțurile, pe care o are omul. Însă această vedere în rugăciune o dă bucuria. Când te rogi fără bucurie, atunci nu ajunge la Dumnezeu rugăciunea ta. Melancolia ta, supărarea ta, necazul tău devine o fortăreață întărită, o grădină prin care nu răzbate nici lumina, nici sunetul și nu urcă nimic la Dumnezeu.
Când prin rugăciunea ta, când prin suișurile minții tale vrei să vezi pe Dumnezeul cel viu, vrei să participi cumva la vederile sfinților , la izbânzile îngerilor, când vrei să preguști acelea pe care Dumnezeu le dă tuturor celor ai săi, în special acelora care trăiesc o viață mai duhovnicească. Când vrei să vezi cu ochii sufletului tău pe Dumnezeu, când vrei ca Dumnezeu cel adevărat să devină vederea ta, atunci nu există alt mod decât să te rogi cu bucurie. Astfel dobândești dreptul de a cere vederea lui Dumnezeu. Fără bucurie, orice ceri este egoist. Este o meschinărie care te desparte de Dumnezeu. Și prin urmare, dacă te aude Dumnezeu, atunci vei auzi glasul: „prăpastie mare s-a întărit” între Mine și tine.
Așa cum acel bogat nu putea să se apropie de sânurile lui Avraam, fiindcă „prăpastie mare s-a întărit” între ei tot așa nici Avraam nu putea să-i împlinească cererea lui. Exact așa, oricât de mult s-ar ruga și cel mai bogat, dacă nu are bucurie, nu poate nimic să izbândească. Săracul Lazăr însă plin de mizerie și răni, le are pe toate. Se bucură și cu fărâmiturile pe care reușea să le fure de la câinii stăpânului său.
„Vederea în rugăciuni” înseamnă deci: rugăciuni cu bucurie, care dau cele mai înalte trăiri ale inimii. Pentru fiecare dintre ele există o premisă și premisa vederilor este bucuria.
Și continuă: „Și buna dispoziție în trude”. Ar putea spune cineva că osteneala este ceea ce mă lipsește de bună dispoziție. Prin urmare, nu se poate să fii și bucuros și trudit. Când am trudă nu am bucurie. Și totuși zice aici că bucuria este „buna dispoziție în trude”. Ce înseamnă bună dispoziție? Înseamnă bucurie, dulceață, transformare, deplina satisfacție a inimii, euforia în inimă, schimbarea a toate. „Buna dispoziție în trude”. Truda sunt ostenelile și luptele pe care le facem cu inima noastră, sunt ostenelile și luptele pe care ni le dă Dumnezeu. Dar bucuria transformă această stare a ostenelilor într-o bună dispoziție. Și așa îl vezi pe mucenic că trăiește bucuria lui. Îl vânează, îl lovesc, îl biciuiesc este totuși atât de bucuros, fiindcă i s-a dat ceea ce avea deja și i-a prisosit ceea ce căuta[3]. Avea bucurie, și i-a dat Dumnezeu mai mare bucurie și mai mult încă, voioșie, veselie.
Bucuria este încă, zice, „podoaba călugăriei”. Ce înseamnă podoabă? Podoaba este ceva pe care-o pui, pe care o atașezi pe un trup, un altoi, unirea celor doi în una. Ramura pe care o pui într-un copac nu mai poți apoi să o scoți, fiindcă aceasta a devenit una cu copacul, s-a asimilat, odrăslește o mlădiță și dă rod.
Viața duhovnicească este deci congruența a doi factori: al renunțării, adică al predării noastre lui Hristos și al bucuriei, care este consecința încrederii noastre în Dumnezeu, consecința înțelegerii și simțirii că Hristos S-a răstignit pentru mine, că Hristos mi-a pregătit sălașuri veșnice, că Hristos mi-a pregătit frumusețe în cer. Și cum spuneam, bucuria izvorăște din siguranța lui Dumnezeu, adică din trăirea unirii cu Hristos și cu ceilalți oameni.
Omul fără bucurie este despărțit de Hristos.
Orice ai face, ba încă și pocăința ta și dragostea ta nu sunt adevărate dacă nu ești bucuros. Zici că mă iubești și în altă zi în care eu plec, tu te mâhnești și plângi. Dragostea ta este un egoism dezmățat, dragostea ta este o furtună a persoanei tale, dragostea ta este o înălțare a idolului tău, o înșelare.
Nu este cu putință de asemenea să spui că eu postesc, când postul tău nu îți dă bucurie. Nu este cu putință să spui că eu îl iubesc pe sărac și îi dau un obol, în ceasul în care, dându-i obolul, inima ta nu simte întreagă bucuria aceea. Când ai bucurie, atunci orice faptă este adevărat. Și prin urmare relația ta cu Dumnezeu și lepădarea ta de toate depinde de bucurie.
(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre Viață. Cuvânt despre nădejde,Indiktos Atena, 2005)

cristiboss56 25.12.2014 01:53:52

Hristos în iesle, a fost Împărat și Cerșetor. Pentru cine S-a întrupat Cuvântul, pentru îngeri? Pentru noi, oamenii! Ce mai așteptăm? Ți se cere o trăire simplă de tot și o relație cu ceilalți. Pe contul tău.
Când eram mic, la țară, am văzut o oaie care a dat din picior și s-a culcat. Nu am priceput, dar am văzut o altă oaie care a făcut la fel. Și i-am spus mamei:
- „Mămică, de ce a dat cu copita?”
- „Se închină, mamă, se închină”, mi-a zis mama.
Atâta mi-a trebuit. Vasăzică oaia se închină și eu să nu mă închin?
Un exemplu simplu, o interpretare directă; nu poate să fie altă interpretare. Oaia am văzut-o cu ochii mei, dând cu copita ei, iar eu ca om apropii trei degete care o reprezintă pe Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Vasăzică, sunt înzestrat.
Arhimandrit Arsenie Papacioc

cristiboss56 26.12.2014 00:47:30

„Hristos S-a născut!”
 
O să-ți povestesc o poveste pe care mi-au povestit-o arabii ortodocși din satul Betdjale de lângă Betleem. Demult, demult, departe, departe, înainte de nașterea lui Hristos, era în Betleem un om pe nume Iesei, fiul lui Obed, fiul lui Booz și al lui Rut. Și acest Iesei avea opt fii. Cel mai tânăr dintre fiii lui Iesei se numea David. David era păstor, și păștea oile lângă Betleem. Sfânta Scriptură îl zugrăvește pe David ca pe un tânăr arătos, cu părul castaniu și fața frumoasă. Acest frumos păstor mai era, pe deasupra, neobișnuit de puternic și de viteaz. Când leul sau ursul îi răpeau vreo oaie, el fugea repede după fiară, smulgea oaia din fălcile fiarei, iar pe fiară o omora. Așadar, David era cu adevărat un păstor bun și de încredere al turmei sale dalbe. Și îl cinstea mult pe tatăl său, ca pe Dumnezeu. De multe ori, David dormea pe câmp, pe patul încăpător al pământului, acoperit de pătura țesută cu fir de aur a cerului înstelat. Dar ceea ce îți voi povesti nu s-a întâmplat pe câmp, sub stele, ci într-o peșteră din stâncă de lângă Betleem.
Era o zi fierbinte, cum sunt multe zile în acea țară de la Răsărit. Oile lui David stăteau întinse la răcoare sub un măslin. Soarele ardea cu toată puterea sa, și oile gâfâiau de căldură. Și pe David l-a ajuns o sete de tot supărătoare. Drept aceea, a intrat în acea peșteră ca să scape de arșiță și să se odihnească, în peșteră era răcoare vara și cald în zilele de iarnă. După ce a intrat în peșteră, tânărul păstor s-a simțit dintr-o dată plăcut și s-a așezat; l-a luat somnul degrabă, s-a întins și a adormit. Dar n-a trecut mult timp, și David a simțit ceva rece pe mâinile sale, și s-a trezit din somn. Când a deschis ochii - vai! - a văzut un șarpe îngrozitor cum i se ghemuia pe piept și se încolăcea în jurul mâinilor, își înălța capul turtit deasupra feței lui și își mișca limba despicată! Cu ochii privea țintă, plin de răutate, în fața tânărului – cu ochi care ardeau precum jăraticul, în peșteră era întuneric, și în întuneric ochii acelei fiare, ca două scântei! David s-a cutremurat tot de groază. Era într-o stare disperată, scăparea nu era cu putință. Numai să fi mișcat din mână sau din cap, că șarpele l-ar fi mușcat fără îndoială, vărsându-și otrava în sângele lui. O, cu cât mai ușor i-ar fi fost să se lupte cu leul ce răcnește sau cu ursul care urlă decât cu acea jivină târâtoare mută! Ce să facă?
Deodată și-a amintit David de vechiul său Ajutător în restriști, de Domnul său, și a strigat din inimă plină de durere și plâns: „Nu mă lăsa, Doamne Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine! Grăbește în ajutorul meu, Izbăvitorul meu dintru atâtea nevoi!” Îndată ce a rostit cuvintele acestea, iată că a răsărit o lumină neobișnuită într-unul din colturile peșterii. Era o lumină în chipul unui glob mare. În mijlocul acelui glob de lumină, David a văzut o fecioară frumoasă, blândă și serioasă în același timp. Fecioara ședea cu capul aplecat în față și ținea în brațe un prunc atât de minunat cum nu văzuseră nicicând ochii fiului lui Iesei. Deodată, pruncul s-a ridicat în poala maicii sale și a privit cu asprime la șarpe cu ochii ca două fulgere. Și a întins pruncul degetul către intrarea peșterii, ca și cum i-ar fi poruncit șarpelui să iasă. David a sărit și s-a întins la pământ înaintea fecioarei și a pruncului. A vrut să își arate în cuvinte recunoștința pentru mântuirea neașteptată, însă tocmai când îi venise cuvântul pe limbă a deschis ochii - dar nu se mai vedea nimic. Și toată peștera se umpluse de oarecare mireasmă dulce, ca de la tămâie și smirnă de mult preț.
Până la moartea sa, David nu a putut să uite această minunată întâmplare. Din păstor a ajuns împărat, dar o păstra mereu în amintire. Ca împărat, el a alcătuit, printre altele, două minunate cântări, una: Celui mai împodobit cu frumusețea decât fiii oamenilor, iar a doua: Împărătesei în haină aurită. Și aceste cântări le cânta ca împărat cu harfa în turnul său înalt din Ierusalim.
Iar tu, băiete, ghici: despre ce peșteră este vorba? Ce înseamnă acel șarpe cumplit? Cine era fecioara, și cine pruncul? Ca să îți fac mai ușor ghicitul tuturor răspunsurilor, te salut cu salutul de bucurie: „Hristos S-a născut!”


Episcop Nicolae Velimirovici

cristiboss56 27.12.2014 23:35:58

Crăciunul - sărbătoarea familiei
 
Alexandru Rusu: Vreau să vorbim câteva cuvinte și despre familie, Părinte, pentru că e sărbătoarea familiei, astăzi.

Pr. Constantin Necula: Eu cred că despre familie doar ne rugăm. Ar trebui să ne rugăm un pic mai mult. Am rămas un pic singuri și nu mai suntem entuziaști să fim o familie. Remarc - nu în familia mea, nu în familia mică a românilor - că ne e greu să ne punem familiile laoalaltă. Ne e greu să stăm în biserică, ne e greu să ne strângem. Cred că un exercițiu pe care am putea să-l propunem pentru anul viitor ar fi acesta al dorinței de a fi împreună cu ceilalți.
Zilele acestea am văzut familia venind la biserică. M-a impresionat să vad tată și mamă, venind cu copiii la spovedit. Tată și mamă însoțindu-i pe copii la colindat, pentru ca pruncii să învețe traseele copilăriei propriilor părinți. Și am constatat, o dată în plus, că dinspre Biserică familia e încă vie. În Biserică, privită dinspre Altar, familia este plină de sens. Drama este că sunt din ce în ce mai multe familii care nu privesc spre Biserică. Sunt tot mai multe familii care privesc spre hypermarket-uri, dar și mai multe privesc spre angoasa aceasta a șomajului, a lipsei de hrană, a lipsei de bucurie.
Cred că trebuie să-i redăm familiei românești bucuria de a fi familie. Tot spunea un maestru al politicii moderne că trăim într-o Românie de mame și bebeluși. E bine asta, pentru că așa încă mai avem șanse. Un popor care mai are mame și încă mai are bebeluși, e un popor care încă mai are Crăciun.

(Preot Constantin Necula, Alexandru Rusu, Farmacia de cuvinte, Editura Agnos, Sibiu, 2014, pp. 74-75)

cristiboss56 27.12.2014 23:38:28

Sărbătoarea Crăciunului
 
Sărbătoarea Crăciunului e sărbătoare a întregii lumi creștine, a fiecărei familii în parte. De aceea, dacă Paștele – Învierea Domnului cea mai mare sărbătoare creștină înseamnă victoria triumfală a vieții asupra morții, biruința solemnă a luminii asupra întunericului, Crăciunul are un caracter familial, de duioșie, în intimitate, de poezie, de drăgălășenie pentru Pruncul de curând născut în ieslea oilor.
Popoarele au slăvit dintotdeauna Întruparea lui Hristos în vers și cânt. Iar în vremea când ilustrul poet bizantin Roman Melodul, inspirat dumnezeiește cânta Nașterea Domnului prin nemuritoarele versuri: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște, iar pământul peștera Celui neapropiat aduce; îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc...”, poporul român oferea Pruncului Iisus neîntrecutele colinde.
Colindul românesc rămâne cel mai gingaș dar, cel mai duios omagiu pe care poporul român îl aduce de două mii de ani încoace. De aceea, în noaptea de Crăciun, „în casele din Carpați, fiecare locuință este o casă a Betleemului, o casă a pâinii unde se întâlnește omul în centrul creației liturghisind la tonul copiilor, liturghia cosmică a prezenței lui Dumnezeu”.


(Astăzi S-a născut Hristos, Antologie de colinde și cuvânt înainte de Vasile Merticaru, Editura Prier, Iași, 1992, pp. 5-6)

cristiboss56 28.12.2014 23:53:05

„Doamne, dă-mi să văd partea mea și vindecă sufletul meu!” (Maica Siluana)
 
Osândirea de sine pe care ne-o cere Dumnezeu nu este o culpabilizare nevrotică și umilitoare, ci o conștientizare lucidă a a părții noastre de responsabilitate în relația respectivă. Nimeni, niciodată, nu este victimă nevinovată într-un conflict. Con înseamnă împreună. De fiecare dată noi avem o contribuție și, de multe ori, chiar inițiativa violenței care declanșează și întreține conflictul, doar că ne scapă, nu suntem conștienți de asta. De exemplu, tu îmi ceri ceva și eu fac o mică grimasă ca urmare a refuzului sau neplăcerii lăuntrice, dar răspund „drăguț” sau neutru. Apoi tu devii agresivă și eu mă revolt că ce ai cu mine că doar... În plus, eu nu văd deloc cum arăt eu și nu văd nimic din ce vezi tu!
Apoi, prin neuronii noștri oglindă percepem cele ascunse ale celui din fața noastră și putem să răspundem unei violențe mai mult sau mai puțin bine camuflată de noi...
Așadar, osândirea de sine înseamnă să primim harul lui Dumnezeu pe care îl cerem în rugăciunea Sfântului Efrem: „Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu!”. Aici nu e vorba de alte greșeli ale mele, de greșeli de altă dată, ci de greșelile de acum, din clipa în care îmi acuz aproapele. Duhul Sfânt îmi va arăta ce fac eu greșit când eu aleg să-l acuz pe aproapele. E uluitor ce descoperim! Dar merită! Pentru că bucuria vine prin crucea lepădării de sine, a lepădării de păruta noastră dreptate.
Să zicem așadar, când cineva ne învinovățește: „Iartă-mă! Nu mi-am dat seama”. Sau: „Iartă-mă, n-am putut să fac altfel!”. Dar mai ales: „Doamne, dă-mi să văd partea mea și vindecă sufletul meu!”.

cristiboss56 29.12.2014 18:28:08

Privești cerul care-i atȃt de minunat, ȋnalt și ȋntins, ȋmpodobit cu felurite stele; soarele și luna, care strălucesc, luminȃnd ȋntreaga lume; norii care, trecȃnd prin văzduh dintr-o parte ȋn alta și asemănȃndu-se cu niște burdufuri, izvorăsc ploaie și ne adapă grȃnele. Simțurile și mintea ȋți ȋnfățișează pămȃntul cu tot ce-l umple: cu pomi și ierburi, cu dobitoace și fiare, cu mări, lacuri, rȃuri, izvoare și cu celelalte podoabe ale sale. De la cele văzute ȋnalță-te cu mintea la cele nevăzute, de la contemplarea lumii – la Ziditorul ei. Să-ți fie această ȋmprejurare un prilej pentru a te minuna: 1) de măreția Dumnezeului nostru, Care pe toate acestea din nimic le-a izvodit cu un singur cuvȃnt (Facerea 1); 2) de ȋnțelepciunea Aceluia, Care atȃt de ȋnțelept le-a făcut pe toate; 3) de bunătatea Lui, Care pe toate acestea pentru noi le-a zidit. Cel ce va cugeta astfel și prin zidire va cunoaște puterea, ȋnțelepciunea și bunătatea Ziditorului va fi răpit cu duhul și ȋntru bucurie va cȃnta ȋmpreună cu Psalmistul: „Cȃt s-au mărit lucrurile Tale, Doamne! Toate ȋntru ȋnțelepciune le-ai făcut” (Psalmul 103, 24). – SfÂNTUL TIHON DIN ZADONSK

cristiboss56 29.12.2014 18:33:58

- Ce este de făcut dacă, după o cădere ȋn păcat gravă, sufletul este cuprins de deznădejde?
- Niciodată să nu deznădăjduiești ȋn milostivirea lui Dumnezeu, de orice fel de păcate ai fi legat prin iscusința diavolului, ci roagă-te cu toată inima, avȃnd nădejde de miluire, bate la ușa milostivirii lui Dumnezeu și ȋți va deschide. Eu, un păcătos preot, ȋti sunt ție exemplu: cȃt greșesc eu uneori prin lucrarea vrăjmașului, de exemplu, uneori prin ȋnvrăjbirea cu semenul meu din cine știe ce motiv, chiar dacă dintr-un lucru drept, și totul se zădărnicește, ȋl ȋntărȃt pe fratele meu și săvȃrșesc Sfintele Taine cu nevrednicie, nu printr-o nesocotire liberă, ci printr-o nepregătire și prin acțiunea diavolească, cu toate că prin părerea de rău, Dumnezeu toate le iartă, mai ales prin ȋmpărtășirea cu vrednicie cu Sfintele Taine. Lumea cerească se va sălășlui ȋn sufletul tău și ȋncet, ȋncet va fi ȋn sufletul tău, făcȃndu-te fericit. Vei uita toate revoltele, neliniștile și ȋntunecarea diavolească, vei fi un om cu totul nou, ca și cum ai ȋnvia din morți. Nu deznădăjduiți, fraților, orice păcate ați face, trebuie doar să vă pocăiți prin ȋntristarea inimii și prin smerenie! Slavă milostivirii Tale, Doamne! Slavă ȋndelung-răbdării Tale, Doamne!
- SFÂNTUL IOAN DE KRONSTADT

cristiboss56 31.12.2014 01:25:10

„Ani buni și fericiți, zile bune, viitorul, așa cum dorim să-l avem!”
 
Poetul Mihai Eminescu are o poezie în care spune așa: „Cu mâine, zilele-ți adaugi,/ Cu ieri, viața ta ți-o scazi, / Având cu toate astea-n față,/ De-a pururi, ziua cea de azi.” Așa e rânduiala lui Dumnezeu, ca cele ce le trăim să treacă și să și rămână, să treacă și să se adauge la ceea ce suntem fiecare dintre noi. S-au înscris în existența noastră anii vieții noastre și, cu tot ce-am agonisit în viața noastră, stăm în fața viitorului. Viitorul nu ni-l cunoaștem, dar ni-l pregătim; ni-l pregătim în ziua de azi, pentru că prezentul este vremea noastră. Și fiecare zi o trăim ca azi pentru că timpul nostru-i timpul prezent. Cu trecutul ne prezentăm în fața viitorului pe care ni-l pregătim în prezent.
Iubiți credincioși, eu nu cred că există un cuvânt mai fericitor pentru un credincios adevărat decât cuvântul că Dumnezeu este Tatăl nostru. E mare lucru să te știi ocrotit de un Tată bun.
Așa trebuie să fie Dumnezeu pentru fiecare dintre noi: nu doar atunci când avem bucurii și succese, nu doar atunci când ne merge bine avem Tată pe Dumnezeu, ci și când ne încearcă, și când ne trimite situații de verificare, de cercetare pentru noi înșine, și când avem insuccese, Dumnezeu este Tatăl nostru. Cu gândul acesta este bine să pornim la drum într-un An Nou.
Aminteam odată o întâmplare pe care a povestit-o cineva care voia să statornicească în mintea omului gândul că noi suntem fiii lui Dumnezeu. Un om, având un copil în brațe, mergea undeva la o stațiune. A coborât din tren și având bagaje, a chemat un hamal. Și hamalul a vrut să-l ajute și cu copilul atunci când a luat bagajele. Însă tatăl a spus: „Nu! Pe copil îl duce tata”. Tare mult mi-a plăcut atunci acest cuvânt.
Așa suntem și noi, duși de Dumnezeu. Când? Când suntem ascultători de Tatăl nostru. Dumnezeu rămâne Tată și când nu suntem ascultători, El nu încetează niciodată să fie Tatăl nostru. Și pe copil îl duce Tata. Dacă nu-l duce în brațe, că-i mare și nu-l mai poate, îl duce de mână, dar nu-l lasă, nu-l părăsește, îl ajută. Când îl ajută? Când copilul vrea să trăiască o viață fără prihană, o viață cu împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.
Să avem rugăciunea „Tatăl nostru” ca îndreptar de viață pentru anii câți vor mai fi și pentru veșnicia noastră în sensul acesta:
Dacă cerem de la Dumnezeu să ne ferească de cel rău, și noi să ne ferim de răul din gând, din cuvânt și din faptă, să nu înmulțim relele, ci să înmulțim cele bune.
Dacă cerem de la Dumnezeu să nu ne ducă în ispită, să nu căutăm nici noi prilejurile de ispită, de confuzie, de nedumerire, prilejurile care pot duce spre păcat.
Dacă ne-a învățat Domnul nostru Hristos să zicem „Și ne iartă nouă păcatele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”, să ne angajăm mai mult la iertare.
Dacă ne-a învățat Domnul Hristos să cerem pâinea noastră cea de toate zilele, să ne silim și noi să facem ceva pentru a avea această pâine, fie că e Sfânta Euharistie, fie că e cuvântul lui Dumnezeu – care-i tot o hrană pentru suflet, fie că e pâinea cu care ne hrănim și prin care ne întreținem viața.
Ne-a învățat Domnul Hristos să cerem să se împlineacă voia Lui, aici pe pămânr, așa cum se împlinește și în cer. În cer, toți se supun lui Dumnezeu. Și noi, cu inimă curată, să împlinim poruncile lui Dumnezeu. Să vrem să se înmulțească binele în această lume. Să ne silim să aducem în conștiința noastră în primul rând, împărăția lui Dumnezeu și apoi în jurul nostru, ca să fim preamăritori de Dumnezeu.
V-aș pune la suflet gândul acesta, să nu-l uitați: Dumnezeu este cu adevărat Tatăl nostru, iar pe copil îl duce Tata, nu-l lasă la nimeni. În toată vremea vieții noastre să împlinim tot ce putem să împlinim. Silințele noastre cele bune să ne pregătească ani buni și fericiți, zile bune, viitorul, așa cum dorim să-l avem!


(Extras și adaptat din cartea „Gândiți frumos” (cuvântări la ocazii speciale), arhimandrit Teofil Părăian, Edit. Teognost, Cluj - Napoca, 2006, pp. 199-207)

cristiboss56 01.01.2015 22:30:45

Când spunem: „Hristos S-a născut!” e ca și cum am spune: „Mesia S-a născut!”, sau „Împăratul S-a născut!”, sau „Mântuitorul S-a născut!” Felicitându-ne astfel, noi întărim și ne dăm mărturie unii altora că a venit în lume Cel ce trebuia să vină pentru mântuirea neamului omenesc, și că altul afară de El nu trebuie așteptat. Cel pe Care Dumnezeu L-a făgăduit strămoșilor noștri izgoniți din Rai; Cel pe Care popoarele și semințiile păgâne Îl presimțeau în chip cețos; Cel pe Care proorocii evrei L-au prevestit limpede; pentru Care omenirea neajutorată suspinase dureros vreme de mii de ani - Acela a răsărit pe pământ ca soarele după o lungă noapte. Și astfel, când spunem: „Hristos S-a născut!”, dăm mărturie și că Cel Preaînalt S-a ținut de făgăduință, și că presimțirile omenirii s-au împlinit, și că proorociile proorocilor sau înfăptuit, și că suspinele omenești au fost stinse de bucurie.
Mesia S-a născut, Cel mai minunat, în același timp Om și Dumnezeu - ca ochii omenești osteniți să se odihnească pe El și să nu se uite după un alt Mesia.
Împărat S-a născut, Cel mai puternic, în același timp cu toiagul puterii și cu candela milei - ca și cei mai mici să se îndrepteze și să strige: „Noi suntem fii de Împărat!” Erou S-a născut, Nebiruit, ca să-i apere pe cei drepți, ca să-i cucerească pe păcătoși, ca să sfărâme duhurile răutății, cele de sub ceruri.
Călăuză S-a născut, Cel mai limpede-văzător, ca pe cei rătăciți să-i aducă la drumul drept și să-i călăuzească. Luminător S-a născut, Cel mai luminat, ca să destrame întunericul și să îi lumineze pe cei întunecați. Păstor S-a născut, Cel mai grijuliu, ca să mântuiască turma de lupi și s-o adune în staulul Său.
Hrănitor S-a născut, Cel mai bogat, ca să-i hrănească pe cei flămânzi, nu cu pământ, ci cu cer - cu trupul Său ceresc și cu sângele Său de foc.
Iubitor de oameni S-a născut, Cel mai mare, ca să-i strângă la pieptul Său și să îi învieze prin dragoste pe orfanii Săi cei nenumărați, ce îndelung au mers din mormântul vieții în mormântul morții.
Descoperitor S-a născut, Cel mai mare, ca să tragă vălul și să descopere muritorilor nemuritoarea împărăție a cerurilor.
Toate acestea sunt înțelesuri ale acestor cuvinte încântătoare, cu care creștinii se salută de Nașterea Domnului și cu care și eu vă salut pe voi, fraților: Hristos S-a născut!

Episcop Nicolae Velimirovici

cristiboss56 02.01.2015 11:33:27

Aflat în exil în Europa occidentală, teologul Vladimir Lossky (1903-1958) s-a aflat în situația de a explica mediilor intelectuale vest-europene principalele trăsături ale spiritualității ortodoxe. Cu toate că nu ducea lipsă de metode erudite de expunere, Lossky apelează adesea la istorisiri pentru a ilustra teme fundamentale ale trăirii și spiritualității creștinismului răsăritean. Dialogul dintre Sfântul Serafim de Sarov și ucenicul său, redat în pasajul următor, poate suplini probabil mii de pagini de expuneri savante, cu privire la experiența trăirii Duhului Sfânt în viața unui creștin.
Insensibilitatea față de Dumnezeu este anormală
„Noi nu putem să nu-L simțim pe Dumnezeu, dacă firea noastră este în stare de sănătate duhovnicească. Nesimțirea în viața lăuntrică este o stare anormală. Trebuie să știi să îți recunoști propriile stări și să judeci fenomenele vieții mistice. Pentru aceasta, Sfântul Serafim din Sarov își începe învățăturile duhovnicești cu cuvintele: „Dumnezeu este un foc care încălzește și aprinde inimile. Dacă simțim în inimile noastre frigul ce vine de la diavol - căci diavolul este rece -, să-L chemăm pe Domnul și El va veni și va încălzi inima noastră prin dragostea față de El și față de aproapele. Și în fața căldurii feței Sale va fi alungat frigul vrăjmașului“.
Harul se va face cunoscut ca bucurie, pace, căldură lăuntrică, lumină. O persoană care intră în unire din ce în ce mai strânsă cu Dumnezeu nu poate rămâne în afara luminii. Dacă ea se află afundată în întuneric, aceasta se datorează faptului că firea sa este întunecată de vreun păcat sau pentru că Dumnezeu o încearcă pentru a-i mări și mai mult râvna. Aceste stări trebuie depășite prin ascultare și smerenie, la care Dumnezeu răspunde arătându-Se din nou în suflet, împărtășind Lumina Sa ființei omenești părăsite pentru o vreme. Uscăciunea sufletului este o stare bolnăvicioasă care nu poate dura; autorii de lucrări de ascetică și mistică aparținând tradiției orientale n-au considerat vreodată uscăciunea sufletului drept o etapă necesară și normală pe calea unirii cu Dumnezeu. Ea este un accident foarte frecvent pe această cale, dar totdeauna primejdios. Este o încercare care duce ființa umană la hotarele morții duhovnicești, pentru că urcușul spre sfințenie, lupta pentru lumina dumnezeiască nu este fără primejdie. Cei ce caută lumina, viața conștientă în Dumnezeu, trec printr-o mare primejdie duhovnicească, dar Dumnezeu nu-i lasă să rătăcească în întuneric.
Sfântul Serafim de Sarov și experiența Duhului Sfânt
Un pasaj extras din Revelațiile Sfântului Serafim din Sarov, scrise la începutul veacului al XIX-lea, ne face să înțelegem mai bine decât toate expunerile teologice în ce constă această siguranță, această „gnoză“ sau cunoaștere a unirii cu Dumnezeu. În cursul unei convorbiri pe care o avea cu Sfântul Serafim la marginea unei păduri, într-o dimineață de iarnă, un ucenic al Sfântului Serafim, autorul textului pe care îl cităm, a spus învățătorului său:
- „Nu înțeleg totuși cum putem avea siguranța că ne aflăm în Duhul lui Dumnezeu. Cum aș putea să recunosc într-un mod sigur, în mine însumi, arătarea Lui?
- Ți-am mai spus - zice Părintele Serafim - că este foarte simplu. Ți-am vorbit multă vreme despre starea în care se găsesc cei care sunt în Duhul lui Dumnezeu; și-am lămurit, de asemenea, cum trebuie recunoscută prezența Lui în noi... Ce-ți mai trebuie, prietene?!
- Trebuie să pricep mai bine tot ce mi-ai spus.
- Prietene, amândoi suntem în această clipă în Duhul lui Dumnezeu... De ce nu vrei să mă privești?
- Nu te pot privi Părinte, răspunsei, ochii tăi aruncă flăcări; fața ta a devenit mai orbitoare decât soarele și mă dor ochii privindu-te.
- Nu te teme de nimic - spuse el - în această clipă ai devenit la fel de luminos ca și mine. Și tu ești acum în plinătatea Duhului lui Dumnezeu; altfel, nu m-ai putea vedea așa cum mă vezi.
Și, aplecat spre mine, îmi spuse încet la ureche:
- Așadar, dă slavă Domnului Dumnezeu pentru nesfârșita Sa bunătate pe care o are față de noi. Așa cum ai văzut, nici n-am făcut măcar semnul crucii; a fost de ajuns să rog numai pe Dumnezeu în gând, în inima mea, spunând lăuntric: Doamne, învrednicește-l să vadă limpede cu ochii săi trupești această pogorâre a Duhului Tău, cu care învrednicești pe slujitorii Tăi, când binevoiești să li Te arăți în mărita lumină a slavei Tale. Și, cum vezi, prietene, Domnul a împlinit pe dată această cerere a smeritului Serafim... Cât de recunoscători trebuie să fim lui Dumnezeu pentru acest negrăit dar acordat amândurora! Nici chiar Părinții pustiului n-au avut totdeauna asemenea semne ale bunătății Sale. Aceasta înseamnă că harul lui Dumnezeu - ca o maică plină de duioșie față de copiii ei - a binevoit ca prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu să-ți mângâie inima întristată... Așadar, de ce nu vrei, prietene, să mă privești drept în față? Privește fără teamă, deschis! Domnul este cu noi.
Încurajat de aceste cuvinte, am privit și am fost cuprins de o evlavioasă spaimă. Imaginează-ți fața omului care-ți vorbește în mijlocul soarelui în strălucirea razelor sale orbitoare de la mijlocul zilei. Vezi mișcarea buzelor sale, expresia schimbătoare a ochilor lui, îi auzi vocea, simți mâinile lui care te țin de umeri, dar nu vezi nici aceste mâini, nici trupul interlocutorului tău, nimic, decât lumina strălucitoare care se răspândește departe, la câțiva stânjeni în jur, luminând prin strălucirea sa pajiștea acoperită cu zăpadă și fulgi albi care nu contenesc să cadă...
- Ce simți?..., mă întrebă Părintele Serafim.
- O bunăstare nesfârșită, răspunsei.
- Dar ce fel de bunăstare? În ce anume?
- Simt, răspunsei, o asemenea liniște, o asemenea pace în sufletul meu, că nu găsesc cuvinte să o spun.
- Aceasta, prietene, este pacea despre care vorbea Domnul, când spunea ucenicilor Săi: Pacea Mea dau vouă; pacea pe care lumea nu o poate da... pacea care covârșește toată mintea.
Ce mai simți încă?
- O nesfârșită bucurie în inimă.
Și Părintele Serafim urmă:
- Când Duhul lui Dumnezeu coboară în om și îl învăluie în plinătatea prezenței Sale, atunci sufletul este covârșit de o negrăită bucurie, căci Duhul Sfânt umple de bucurie toate cele pe care le atinge... Dacă pârga bucuriei viitoare umple deja sufletul nostru de o asemenea blândețe, de o asemenea bucurie, ce vom spune despre bucuria care îi așteaptă în Împărăția cerească pe toți cei ce plâng aici, pe pământ? Și tu, prietene, ai plâns destul în cursul vieții tale pământești, dar vezi bucuria pe care ți-o trimite Domnul ca să te mângâie chiar în lumea aceasta. Acum trebuie să te nevoiești, să faci necontenite strădanii, să dobândești puteri din ce în ce mai mari pentru a ajunge la măsura desăvârșită a staturii lui Hristos... Această bucurie pe care o simțim în această clipă, în parte și scurtă, atunci se va arăta în toată strălucirea ei, covârșind ființa noastră cu negrăite desfătări pe care nimeni nu ni le va putea răpi“.

cristiboss56 04.01.2015 01:10:08

- De ce se luptă permanent ȋn noi binele cu răul?
- Ȋn viața aceasta, o viață a ȋncercărilor și a luptelor, creștinul se află mereu ȋntre două tendințe: ȋntre bine și rău, ȋntre ispitirea și necazurile pricinuite de vrăjmași și liniștirea și ajutorul de la Dumnezeu. Parcă ar avea loc un fel de ȋntrecere ȋntre Dreptul, Sfȃntul și Multmilostivul Dumnezeu și răul, vicleanul și ucigașul vrăjmaș. Omul se află cȃnd sub influența vrăjmașilor, cȃnd sub influența harului lui Dumnezeu. Dușmanii atrag ȋn toate posibilele greșeli și păcate, iar Dumnezeu ȋi miluiește pe păcătoșii care se pocăiesc, curăță, sfințește, ȋndreptează, liniștește, ȋnnoiește și ȋntărește. Această competiție și victorie a harului asupra păcatului are loc mai ales ȋn timpul Sfintei Liturghii – această jertfă minunată ȋmpăciuitoare și sfințitoare a lui Dumnezeu, a milostivirii față de lume, jertfa de laudă. Tu, Doamne, ții ȋn mȃinile Tale și iadul ȋntreg, cu satana și mulțimea sa nenumărată, iar doar prin pedeapsa Ta, pentru aducerea noastră pe calea cea bună și pentru pedepsirea noastră, satana și ȋngerii săi plăsmuiesc chinuri pentru noi. Ne rugăm Ție, Mȃntuitorul nostru, ne pocăim ȋnaintea Ta fără fățărnicie de greșelile noastre, iar Tu să ne povățuiești pe noi, să ȋndepărtezi pe vrăjmașii noștri de la noi, spunȃnd: ȋi asupriți cu fărădelegi pe robii Mei, ȋnsă ei de acum Mă urmează pe Mine.
SFÂNTUL IOAN DE KRONSTADT

cristiboss56 05.01.2015 00:18:05

Când contemplația Luminii Necreate se leagă de invocarea Numelui lui Hristos, semnificația acestui nume ca „împărăția lui Dumnezeu venind întru putere” (Mc. 9, 1) devine deosebit de limpede și duhul omului aude glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit” (Mc. 9, 7). Hristos ne-a arătat în El Însuși pe Tatăl: „Cel ce M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (In. 14, 9). Acum cunoaștem pe Tatăl în aceeași măsură în care L-am cunoscut pe Fiul. „Eu și Tatăl Meu una suntem” (In. 10, 30). Și Tatăl dă mărturie Fiului Său. De aceea ne rugăm: „Fiule al lui Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi și lumea Ta”.
A dobândi rugăciunea înseamnă a dobândi veșnicia. Când trupul stă să moară, strigătul „Iisuse Hristoase” devine veșmântul sufletului; când creierul nu mai funcționează și este greu să ne aducem aminte alte rugăciuni, în lumina cunoștinței dumnezeiești ce purcede din acest Nume, duhul nostru se va înălța spre viața cea nestricăcioasă.
Arhimandritul Sofronie

cristiboss56 05.01.2015 22:04:02

„Și ne iartă nouă păcatele noastre, căci și noi iertăm oricui ne-o datorează nouă.” (Luca 11, 4)

Deseori, chiar dacă iertăm o ofensă, în adâncul sufletului nutrim o oarecare reținere față de cel ce ne-a ofensat. Într-un asemenea caz ar trebui să ne așteptăm la ceea ce spune Domnul: „Cu măsura cu care măsurați, cu aceea vi se va măsura” (Matei 7, 2).


Dacă vom spune, cunoscând aceasta, „aș fi vrut să iert, dar nu pot”, nu vom fi vrednici să venim înaintea lui Dumnezeu cu o rugăciune de iertare.
Mai bine lasă-ți rugăciunea, lasă-ți lucrul și mergi mai întâi să te împaci pe deplin și în toate privințele cu toți cei cu care ești dator să te împaci și după aceea revino la Dumnezeu. Caută să te păzești, ca să nu-ți spună Domnul și ție ce i-a spus slugii viclene: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat, fiindcă m-ai rugat. Nu trebuia, oare, ca și tu să ai milă de cel ce este slugă împreună cu tine, așa cum am avut eu milă de tine? (Matei 18, 32-33). Ni se va ierta nouă, în măsura în care și noi am iertat.

Numai puterea crucii Domnului ne poate izbăvi de ținerea de minte a răului, dându-ne posibilitatea de a ierta așa cum ne iartă Domnul. „Pentru că Dumnezeu era Cel ce întru Hristos împăca lumea cu sine însuși, nesocotindu-le lor greșalele și punând întru noi cuvântul împăcării” (II Corinteni 5, 19). „Dacă ne mărturisim păcatele, credincios este El și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9).

La începutul creștinismului locuiau în Antiohia doi prieteni, preotul Saprichie și mireanul Nichifor. La un moment dat, s-au certat dintr-un motiv oarecare și au încetat să se mai vadă. Între timp s-a iscat o prigoană împotriva creștinilor. Saprichie a fost prins și i s-a propus să aducă jertfă zeilor, pentru că altminteri ar fi dat morții. Saprichie a zis că preferă să moară și urma să fie executat. Nichifor, care încercase încă mai demult să se împace cu el, s-a grăbit să se ducă să-i ceară iertare mucenicului și, întâlnindu-l pe drum, i-a căzut la picioare, implorându-l: „Mucenicule al lui Hristos, iartă-mă!”

Saprichie nu i-a răspuns, întorcându-i spatele. Această s-a repetat de câteva ori. Nichifor s-a ținut pe urmele osânditului, până la locul de execuție, continunând să-și ceară, cu insistență, iertare, dar Saprichie rămânea neclintit în ura sa.

Și ce credeți că s-a întîmplat? În ultima clipă, înspăimântîndu-se de osândă, Saprichie s-a lepădat de Hristos și a acceptat să aducă jertfă idolilor. Prin aceasta se împlineau și în cazul lui cuvintele apostolului Ioan: „Cel ce-și urăște fratele este în întuneric și umblă în întuneric și nu știe încotro se duce, pentru că întunericul i-a orbit ochii” (I Ioan 2, 11).

Nichifor a mărturisit fără teamă credința creștină și s-a învrednicit de cununa muceniciei.

Extras din :
Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului. Editura Sofia, București 2008, p. 181-182

cristiboss56 07.01.2015 23:38:33

Sfaturi pentru rugăciune ale Starețului Porfirie
 
Să nu-L constrângem pe Dumnezeu cu rugăciunile noastre. Să nu cerem de la Dumnezeu să ne slobozească de ceva, boală etc. sau să ne rezolve problemele noastre, ci să cerem putere și întărire de la El, ca să putem suferi. Așa cum bate El cu noblețe la ușa inimii noastre, tot astfel și noi să cerem cu noblețe ceea ce dorim, iar dacă Domnul nu răspunde, să încetăm a o mai cere. Când Dumnezeu nu ne dă ceea ce cerem cu insistență, înseamnă că are motivele Sale s-o facă. Are și Dumnezeu „tainele” Sale. De vreme ce credem în buna Sa purtare de grijă, de vreme ce credem că El cunoaște toate cele ale vieții noastre și că totdeauna ne vrea binele, de ce să nu-I acordăm încredere? Să ne rugăm simplu și liniștit, fără stress și constrângere. Știm că trecutul, prezentul și viitorul, toate sunt cunoscute, goale și descoperite înaintea lui Dumnezeu, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „…nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale și descoperite, pentru ochii Celui în fața Căruia noi vom da socoteală” (Evrei 4, 13). Noi să nu insistăm, căci insistența peste măsură face rău în loc de bine. Să nu stăruim să dobândim ceea ce vrem, ci s-o lăsăm la voia lui Dumnezeu. Căci cu cât stăruim, cu atât aceea pe care o cerem se depărtează. Așadar, răbdare, credință și pace. Și dacă vom uita noi, Dumnezeu nu uită niciodată și, dacă este spre binele nostru, ne va da ceea ce ne trebuie și când trebuie.
Să cerem în rugăciune numai mântuirea sufletului nostru. Nu a spus Domnul: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu… și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33)? Ușor, chiar foarte ușor ne poate Hristos ceea ce dorim. Dar iată care este taina. Taina este să nu aveți în mintea voastră deloc intenția de a cere un lucru concret. Taina este să cereți unirea voastră cu Hristos dezinteresat, fără să spuneți: „Dă-mi aceasta, dă-mi aceea…”. Este destul să spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”.
Nu este nevoie ca să-L înștiințăm pe Dumnezeu despre anumite nevoi ale noastre. El le cunoaște pe toate cu neasemănare mai bine decât noi și ne dăruiește dragostea Sa. Problema este să comunicăm cu această dragoste prin rugăciunea și prin respectarea poruncilor Lui. Să cerem să se facă voia lui Dumnezeu. Aceasta este cel mai folositor, cel mai sigur pentru noi și pentru cei pentru care ne rugăm. Hristos ne va pe toate din belșug. Dar dacă există chiar și puțin egoism, nu se poate face nimic.

cristiboss56 08.01.2015 20:00:08

"Numai prin dragostea lui Hristos ce Se rastigneste putem sa biruim toate "uraciunile" acestei lumi. Prin dragostea Lui rastignitoare putem deveni din robii mandriei si slavei desarte fii lucratori ai smereniei slujitoare, din purtatori ai dorintelor egoiste prin aceeasi dragoste putem deveni slujitori ai fratilor nostri si lucratori ai libertatii dragostei. Cea mai mare boala a omului este necunoasterea lui Dumnezeu, fara de care omul ramane singur, trist, mahnit, nedumerit. "Daruieste-mi lumina cunoasterii Tale" pentru ca sufar de necunoastere, insasi lipsa cunostintei adevarate a lui Dumnezeu este cea mai mare suferinta pe pamant." Ieromonah Teofan Mada


Ora este GMT +3. Ora este acum 11:34:27.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2020, Jelsoft Enterprises Ltd.