,Invatatura ortodoxa a Sfintilor Parinti ai Bisericii ortodoxe despre faptele bune"
 

Acesta este un subiect vast, multumesc pe aceasta cale userului Scotland the Brave care a venit cu aceasta propunere noua ortodocsilor.
Fiecare dintre noi vom putea arata aici , cum ne invata Sfintii Parinti sa facem faptele bune, cum sa le impletim cu credinta, cum putem sa ne crestem credinta infaptuind binele.
Si incep in acest post al meu aratand ce spune Pravila bisericeasca despre faptele bune, aceasta fiind un bun punct de plecare spre dezvoltarea acestui subiect.

"749. - Faptele bune sunt roade ale credintei (Iacob 2,14). Ele se refera la sinea omului, cum sunt ingrijirea de cele trupesti si sufletesti conform cu legea Domnului, la aproapele ca om trupesc si sufletesc, fata de care avem datorii trupesti si sufletesti si fata de Dumnezeu, prin evlavie, rugaciune si marturisirea legilor si dogmelor sale (V. Dogmele, Marturisitor). Sentimentele morale ale aprecierii faptelor nu sunt decat un inceput, si fara actiunea vointei, ele devin fapte, nascute moarte. Numai judecatile morale active, in cadrul legilor evanghelice, fac pe om sa se imbrace in camasa faptelor cerute de Hristos (Ioan 15,5).

750. -Faptele bune Fata de aproapele sunt:

a) Trupesti

1).a hrani pe cel flamand;
2). adapa pe cel insetat;
3). a imbraca pe cei gol;
4) a cerceta pe cei inchisi;
5). a ingriji de cei bolnavi;
6). a adaposti pe cei straini;
7). a ingropa pe cei morti;

b) Sufletesti

1) a converti la pocainta - misiunea;
2). a invata pe nestiutor - dascalia;
3). a povatui la bine - indrumarea
4). rugaciunea pt. aproapele - preoti;
5). a mangaia descurajatii - fratietatea;
6). rabdarea in ocari - iubirea;
7). iertarea gresitilor - credinta;

Toate acestea au de scop perfectionarea sufletului omenesc. "Fiti desavarsiti precum si Tatal vostru ceresc, desavarsit este", fiindca de la aproapele ne vine viata si moartea. Ca de vom dobandi pe fratele nostru, pe Dumnezeu dobandim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim". -Pateric p. 9.

751. - Faptele bune fata de Dumnezeu sunt acelea care au drept temelie credinta, nadejdea si dragostea (I Cor. 13, 1, 28). Prin credinta omul imprumuta adevarurile legilor lui Dumnezeu, facandu-le ca aic sale, prin nadejde el asteapta cu rabdare implinirea celor crezute, iar prin caldura dragostei el se lupta statornic in viata aceasta ca sa implineasca ceea ce crede, si aceasta lupta nu se va sfarsi decat atunci cand cele crezute si nadajduite se vor implini, toate topindu-se ca un foc al iubirii vesnice, alaturi de Dumnezeu in biserica triumfatoare. Mijloacele de a ajunge aici, virtutile practice ale evlaviei, infranarii, barbatiei, dreptatii si ale intelepciunii, care fac pe omul duhovnicesc, in stare de a judeca totul, iar pe el sa nu-l poata judeca nimeni ( I Cor. 2, 6-16; Ioan 5,24).

752. -"Dintre virtuti, unele sunt ale trupului, altele ale sufletului. Ale trupului sunt de pilda: postul, privegherea, culcarea pe jos, slujirea, lucrul miinilor, spre a nu ingreuna pe cineva sau spre a darui si pe cele urmatoare. Iar ale sufletului sunt de pilda: iubirea, indelunga rabdare, blindetea, infranarea, rugaciunea si cele urmatoare. Daca, prin urmare, din vreo nevoie sau imprejurare trupeasca, de pilda din pricina de boala, sau altceva de felul acesta, ni s-ar intampla sa nu putem sa implinim pomenitele virtuti ale trupului, avem iertare de la Domnul, care cunoaste si pricinile. Dar neimplinind pe cele ale sufletului, nu vom avea nici-o aparare, caci sunt supuse nevoii, necesitatii". -Filoc. II, p. 67,57.

753. -"Credinta autentica slujeste adevarului, neavand in ea minciuna, iar constiinta cea buna poarta in ea puterea iubirii, neaflindu-se in ea vreo calcare a poruncii dumnezeiesti". -Filoc. III. p. 253,21-

754. -"Sa ne strangem cu toata puterea spre implinirea poruncilor Domnului, ca sa nu fim stransi de lanturile greu de dezlegat ale poftelor rele si ale pacatelor stricatoare de suflet, - caci atunci se va rosti si asupra noastra hotararea rostita asupra smochinului neroditor: "Taie-l ca sa nu faca si locul netrebnic; caci tot pomul care nu aduce roada, se taie si in foc se arunca". -Filoc. IV, p. 204,5.

755. -"Nimic nu este mai de trebuinta si mai de folos decat cuvantul drept si decat constiinta. Caci de aici vine frica de Dumnezeu si dorul dupa el. Iar din acestea, cea dintai curateste prin evlavie si sfiala, iar cealalta desavarseste prin desprinderea luminatoare si prin dreapta socoteala, si face mintea sa calatoreasca pe culmi, prin inalta suire si vedere. Dar fara frica este cu neputinta mintii sa ajunga la dragostea dumnezeiasca si prin ea sa zboare spre cele nadajduite si sa se odihneasca in ele". -Filoc. iv, p. 256,22.

756. - "Faptuitorul doreste sa se dezlege, din pricina ostenelilor, si sa fie cu Hristos (Filip. 1, 23). Iar contemplativul voieste mai bine sa ramana in trup, atat pentru bucuria pe care o primeste din rugaciune, cat si pentru folosul ce-i vine de aici aproapelui". - Filoc. IV, p. 308,165.

Maxim Marturisitorul - Cuvant ascetic - Filocalia Vol. II

"42. Să ne iubim aşadar unii pe alţii şi vom fi iubiţi de
Dumnezeu. Să fim cu îndelungă răbdare întreolaltă şi va fi
şi El cu îndelungă răbdare faţă de păcatele noastre. Să nu
răsplătim răul cu rău şi nu vom primi după păcatele
noastre. Căci iertarea greşelilor noastre o aflăm în iertarea
fraţilor. Iar mila lui Dumnezeu e ascunsă în milostivirea
noastră faţă de aproapele. De aceea a zis Domnul: «Iertaţi
şi vi se va ierta vouă».(Luca 6:37) Şi iarăşi: «De veţi ierta
oamenilor greşalele lor şi Tatăl vostru cel din ceruri va
ierta vouă greşalele voastre».(Matei 6:14) Sau: «Fericiţi cei
milostivi, că aceia se vor milui»(Matei 5:7) Sau: «Cu ce măsură
veţi măsura, cu aceea se va măsura vouă».(Matei 7:2).
Iata ne-a dăruit nouă Domnul chip de mântuire şi ne-a dat nouă
putere veşnică de a ne face fii ai lui Dumnezeu. Prin
urmare în voia noastră stă mântuirea noastră."

Iata asadar faptele bunatatii si a iubirii de semeni, faptele iertarii.

Despre iubirea semenilor si mai cu seama a dusmanilor
 

Maxim Marturisitorul - Filocalia Vol.II Cuvant ascetic

8. Şi zise fratele: Fiindcă ai zis, Părinte, că trebuie să,
punem iubirea faţă de tot omul mai presus decât toat ecele
văzute şi decât trupul nostru însuşi, cum pot să iubesc pe
cel ce mă urăşte pe mine şi se întoarce de la mine? Şi cum
pot să-l iubesc dacă mă pizmuieşte şi mă înţeapă cu ocări
şi îmi întinde vicleşuguri şi îmi pregăteşte curse? Mi se
pare, Părinte, că acest lucru este prin fire cu neputinţă,
însăşi supărarea silindu-ne în chip firesc să ocolim pe cel
ce ne-a supărat. Răspunse bătrânul: Târâtoarelor şi
fiarelor, purtate încolo şi încoace de fire, le este întradevăr
cu neputinţă să nu se ferească de cel ce le aduce
durere. Dar celor făcuţi după chipul lui Dumnezeu şi
cârmuiţi de raţiune şi învredniciţi de cunoaşterea lui
Dumnezeu, care au primit legea de la El, le este cu putinţă
să nu ocolească pe cei ce-i supără şi să iubească pe cei ce-i
urăsc. De aceea şi Domnul spunând: «Iubiţi pe vrăjmaşii
voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi...» şi celelalte,
nu le-a poruncit ca pe nişte lucruri cu neputinţă, ci ca pe
unele cu putinţă. Căci altfel nu ar pedepsi pe cel ce calcă
această poruncă. Şi însuşi Domnul ne arată aceasta prin
fapte, ca şi ucenicii Lui, care toţi s-au străduit pentru
iubirea aproapelui până la moarte şi s-au rugat cu căldură
pentru cei ce i-au ucis pe ei. Noi nu putem să iubim pe cei
ce ne urăsc, fiindcă suntem iubitori de materie şi de
plăcere şi le punem acestea mai presus de poruncă. Ba de
multe ori ocolim din pricina acestora şi pe cei ce ne
iubesc, fiind mai răi ca fiarele şi târâtoarele. De aceea,
neputând păşi pe urmele lui Dumnezeu, nu putem
cunoaşte nici scopul Lui, ca să primim puterea."

felicitari pentru initiativa

Despre aceeasi iubire de semeni
 

Maxim Marturisitorul - Cuvant ascetic - Filocalia Vol. II
Cuvantul 17.
"Iar de vei înţelege, îţi vei da seama că, precum tu
eşti ispitit, la fel şi fratele tău se ispiteşte şi vei ierta pe cel
ispitit; iar celui ce vrea să te ispitească, făcându-te să
urăşti pe cel ispitit, îi vei sta împotrivă, nesupunându-te
uneltirii lui. Aceasta este ceea ce spune Iacob, fratele
Domnului, în Epistolele Soborniceşti: «Supuneţi-vă lui
Dumnezeu, staţi împotrivă diavolului, şi va fugi de la
voi!» (Iacob 4:7)"

Iubirea de semeni este un cuvant tainic. Iubirea adevarata de semeni e scrisa in inimile noastre prin credinta de chiar degetul lui Dumnezeu.
Atunci vom putea sa plangem si sa suferim cand vedem pe orice semen al nostru, fie el bogat sau sarac, fie el de ce natie o fi, fie el potrivnic sau prieten, deci, cand il vedem suferind. Si vom face asta fara sa stam sa analizam de ce este sarac, judecandu-i greselile care l-au facut sa ajunga sarac; de ce este bolnav, judecandu-i greselile care l-au facut sa ajunga bolnav (iertare aici userului The Listener care am vazut cat de rau certa bolnavii de cancer ca nu au facut ce trebuie din "prostia lor" spunea); de ce si-a pierdut casa judecandu-i greselile care l-au dus sa isi piarda casa, de ce...., de ce....., de ce......, . Si de ar fi doar atat.

Acesta este semnul iubirii de semeni adevarata. Cand vom iubi neconditionat orice semen si vom putea sa plangem si sa suferim impreuna cu plansul si suferinta semenilor fara intrebari si judecari atunci iubim cu adevarat. fara acest semn suntem fatarnici. Sa luam aminte sa nu cadem in plasa vrasmasului.

Dar chiar daca vedem in jurul nostru mii de fatarnici in iubire asta nu ne opreste pe noi sa iubim. Sa facem faptele iubirii si sa rugam pe Domnul sa ne scrie in inimi iubirea cea adevarata. (Pentru dvs domnule Scotland The Brave, amintindu-mi ca mi-ati zis ca urati faptele celor care le fac habotnic doar doar o cumpara pe Dumnezeu.)

De aici pleaca totul. Iubind semenii cu iubirea cea adevarata data de Domnul vom putea sa fim tot: rabdatori, blanzi, odihnitori si ajutatori semenilor nostri. (Sa dam Cezarului ce este al Cezarului - userul MariS aveti dreptate - cu iubire obtii toate virtutile - Si nu uita maica sa fii bun. )

Maxim Marturisitorul - Cuvant ascetic Filocalia Vol. II
Cuvantul 29 -30
"Dar noi auzind pe Domnul
zicând: «Intraţi prin poarta cea strâmtă, care duce la
viaţă»,(Matei 7:10) am ales pe cea lată şi largă, ce duce la pierzare.
De aceea vom auzi când va veni din ceruri să judece viii şi
morţii: «Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel
veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui».(Matei 25:41)

30. Şi vom auzi acestea, nu fiindcă am făcut fapte rele,
ci fiindcă de cele bune n-am grijit şi pe aproapele n-am
iubit. Iar dacă am făcut rele, cum vom îndura ziua aceea, o
dată ce am fost cu atâta negrijă? De altfel: «să nu curveşti,
să nu furi, să nu omori» şi celelalte, au fost spuse prin
Moise celor de demult. Domnul însă, ştiind că nu ajunge
creştinului numai păzirea acestora spre desăvârşire, a zis:
«Amin zic vouă, că de nu va prisosi dreptatea voastră mai
mult decât a Cărturarilor şi a Fariseilor, nu veţi intra întru
împărăţia cerurilor».(Matei 5:20) De aceea a poruncit cu orice prilej
sfinţirea sufletului, pentru care se sfinţeşte şi trupul, şi
dragostea curată faţă de toţi oamenii, prin care putem să
dobândim şi iubirea faţă de El; iar pe Sine ni s-a dat pildă
până la moarte, ca şi pe ucenicii Săi, precum s-a zis
adeseori."

Cu adevarat ca toti suntem pacatosi, si mare cuvant al sfantului "nu pentru ca am facut cele rele ci pentru ca nu facem cele bune". Toti gresim, important este sa cautam indreptarea si infaptuirea celor bune.

De ce trebuie sa facem fapte bune?
Faptele savarsite de noi ne pot indrepta sau strica. Faptele bune ne curata de rau. Fiecare fapta buna smulge din sufletul nostru rautatea si o arunca cat colo. Dar uneori un pacat este greu de smuls. Nu renuntati sa faceti fapte bune pana se desprinde pacatul si apoi ca sa prisoseasca cum spune in Scriptura pana parasim aceasta lume. Esti zgracit si iubitor de arginti? Daruie saracilor. Daruie, daruie. Prima data cand darui, simti o gheara in piept care stringe si o voce care zice, dai tu din munca ta, din stransul tau? Merita acesta? Ignora, si da. Va veni vremea cand vei da cu bucurie si vei zice Slava tie Doamne. Vei alerga atunci sa ajuti necajitul cu bucurie si cu pace. De aici este pragul de la care dai sa prisoseasca virtutea.

Intelegeti dar acum cum sa intelegem pe toti oamenii? cel care da cu fatarnicie, inca nu a smuls pacatul. Nu a ajuns sa dea sa prisoseasca virtutea. Sa nu il certam. Sa il iubim.

Prin faptele bune sa ne imblanzim, sa ne curatam si sa facem loc in inima lui Dumnezeu.

"7. Sufletul, cata vreme se afla intr-o stare potrivnica firii, salbaticit si napadit de spinii placerilor, este locuinta fiarelor straine, dupa cuvantul care s-a zis: acolo se vor odihni centaurii, acolo s-a incuibat ariciul si dracii se intalnesc cu centaurii (Sfantul Evagrie Ponticul). Iar acestea sunt felurite patimi de ocara. Dar cand se va intoarce la starea cea dupa fire (caci poate daca vrea, pana e impreunat cu trupul) si se va imblanzi pe sine prin ingrijirea iubitoare a faptelor si va petrece potrivit cu Legea lui Dumnezeu, fiarele incuibate mai inainte vor fugi si in locul lor vin ingerii, pazitorii vietii noastre,, facand din intoarcerea omului zi de bucurie; si Harul Preasfantului Duh coboara in el, invatandu-l cum sa se pastreze in bine si inaintand spre cele mai inalte." Parintele Teodor, marele ascet si episcop al Edesei - Filocalia Vol. IV Pag.205

"Barbat puternic este acela care alunga pacatul prin faptuire si cunostinta.

Slava desarta o stingi faptuind in ascuns; iar mandria o izgonesti nedispretuind pe nimeni.

Nu uita de faptuire si ti se va lumina mintea ta. "Comori ascunse si nevazute, zice, iti voi deschide tie in chip ascuns." Is. 45:3

Omul nenorocit este acela care pretuieste prin fapte mai mult trupul decat sufletul si lumea mai mult decat pe Dumnezeu.

In ziua judecatii ne va cere Dumnezeu sa dam socoteala, pentru cuvinte, fapte si ganduri.

Pacatul cu cugetul este reaua intrebuintare a gandurilor iar pacatul cu fapta este reaua intrebuintare a lucrurilor.

De gandul chibzuit tine cuvantul de folos iar de sufletul bun faptuirea virtuoasa.
" Parintele Talasie Libianul - Filocalia Vol.IV

Sfantul teofan Zavoratul - Invataturi si scrisori despre viata crestina
 

"Există posibilitatea ca în străfundul sufletului să te consideri netrebnic,
cu toată curăţenia vădită a sufletului sau cu toată corectitudinea şi cinstea în purtări. Dar cum
ar putea să fie altfel? Presupuneţi că Dumnezeu ne cere să fim cu totul drepţi sau să avem
virtute desăvârşită, şi că numai o asemenea dreptate şi o astfel de virtute pot fi puse la temelia
mântuirii noastre şi să ne hrănească cu bună nădăjduire.

Dreptatea desăvârşită, sau virtutea atotcuprinzătoare, se compune din următoarele trei
componente:
1) Din faptele bune vizibile tuturor, săvârşite cu trupul, la vreme potrivită şi în locul
potrivit. Iată despre ce este vorba: daca îţi cere cineva de pomană, dă-i. Dacă ţi-a pricinuit
careva supărare, iartă-l. De va veni la tine un duşman, dă-i să mămânce. Când te-ai aşezat la
masă, mănâncă după pravilă şi înfrânare. A venit vremea rugăciunii - roagă-te cu evlavie şi
cum ţi s-a poruncit... Când mergi la serviciu, munceşte cu sârguinţă, şi aşa mai departe.
Orice clipă şi fiece loc îşi au faptele lor bune, pe care trebuie negreşit să le făptuiască cel ce trece
prin ele. În această privinţă, toată viaţa omului trebuie să fie lanţ neîntrerupt de fapte bune, din
momentul în care devine conştient pe această lume şi până când iese din ea...
Numai atunci va considera Domnul pe cineva că
este virtuos, când acesta va dezvolta întreg tabloul vieţii sale, asa fel încât să nu omită nici un loc
şi nici un moment în care să nu facă o faptă obligatorie pentru el în momentul şi la locul
respectiv. Stai acum aici, sprijinindu-te pe dreptatea ta, şi spune: oare aşa trăieşti tu, încât faci
întotdeauna binele şi n-ai omis niciodată un lucru obligatoriu pentru tine, şi nu ai îngăduit un
lucru bun numai pe jumătate ori chiar cu totul rău? Dacă-i aşa, bazează-te pe dreptatea ta, iar
dacă nu, caută-ţi un alt sprijin pentru mântuire!

2) Cea de-a doua parte, care intră în componenţa dreptăţii desăvârşite, constă din bunele
simţăminte şi dispoziţii, ascunse sub faptele săvârşite în mod văzut. Acestea sunt iubirea,
pacea, răbdarea, blândeţea, mila, stăpânirea de sine, smerenia, evlavia, renunţarea la toate şi
altele. Faptele bune săvârşite în mod văzut, ca să fie într-adevăr bune şi să slujească mântuirii,
trebuie să fie negreşit expresia unuia dintre bunele simţăminte lăuntrice; astfel încât, dacă la
baza lor nu se află un simţământ bun, de care acestea trebuie să fie însufleţite, atunci ele sunt
netrebnice şi neplăcute lui Dumnezeu. Astfel, de pildă, îndreptarea evlavioasă a minţii şi a
inimii către Dumnezeu este o dispoziţie interioară bună şi bineplăcută lui Dumnezeu. Când ea
există în suflet, ea cere, indiscutabil, şi fapte pe măsura ei, cum se şi întâmplă, şi anume:
rugăciunea de acasă, metanii îndelungate, mersul la slujbe, la biserica lui Dumnezeu, vizitarea
locurilor sfinte, cinstirea icoanelor, aprinderea candelelor şi a tămâii şi altele.
O asemenea sumă de fapte vădite există şi pentru exprimarea fiecărui simţământ
lăuntric; de pildă, pentru exprimarea milostivirii există şapte fapte ale milei trupeşti şi şapte
fapte ale milei sufleteşti. Dar întotdeauna trebuie reţinut că ultimele, adică faptele văzute,
numai atunci au preţ, când slujesc exprimării celor dintâi, adică simţămintelor lăuntrice.
Astfel, toate faptele văzute ale cucerniciei: metaniile, rostirea de rugăciuni, mersul la biserică
şi altele vor fi într-adevăr bune numai atunci, când vor sluji exprimării evlaviei noastre
lăuntrice sau îndreptării evlavioase a minţii şi a inimii noastre către Dumnezeu, iar fără
aceasta din urmă, ele sunt de nimic. Acelaşi lucru trebuie spus şi despre toate faptele
milostivirii, că ele numai atunci sunt într-adevăr bune, când exprimă sincera iubire frăţească
faţă de toţi, spre slava lui Dumnezeu, şi nu vreo ataşare faţă de unii, dorinţa de a poza, sau,
cum se spune astăzi adesea, o dorinţă de manifestare a umanismului; aceasta este păgânism în
haine creştine.
Acelaşi lucru trebuie să spunem şi despre toate celelalte fapte văzute: că adevărata lor
valoare este stabilită de dispoziţia lăuntrică... Căci altminteri se poate ca, de pildă, cu trupul să
fii în biserică, iar cu sufletul în rătăcire, cu limba să ierţi cu mărinimie, iar în inimă să
osândeşti, prin atitudinea corpului să arăţi preţuire, iar înlăuntrul tău să nutreşti dispreţ, cu
ochii, în aparenţă să nu te uiţi la feţele oamenilor, dar în suflet să te aprinzi de pofte trupeşti,
şi aşa mai departe.
Privite din afară, toate aceste fapte sunt bune, însă valoarea lor este anulată în faţa lui
Dumnezeu de simţămintele nutrite în suflet la săvârşirea lor. Ca urmare, ne putem întemeia
mântuirea pe dreptate numai atunci când putem fi încredinţaţi că toate simţămintele şi
dispoziţiile noastre sufleteşti sunt drepte şi pe placul lui Dumnezeu - şi asta nu numai pentru
un ceas-două, ci pentru toată viaţa şi fără întrerupere.
Aşadar, vino aici, cel ce vrei să-ţi întemeiezi mântuirea pe buna ta purtare, şi spune: în
spatele faptelor tale bune vădite, nu s-au strecurat niciodată simţăminte rele, care să le
murdărească?... Dacă nu (dar cine poate spune aceasta?), atunci linişteşte-te în dreptatea ta;
dar dacă s-au strecurat - aşa cum oricine trebuie să recunoască - atunci resemnează-te şi caută
o altă temelie pentru nădejdea mântuirii tale!

Sfantul Teofan Zavoratul - Invataturi si scrisori despre viata crestina
 

3) Cea de-a treia parte a dreptăţii desăvârşite o constituie râvna, tare ca moartea, spre
slava lui Dumnezeu, însufleţită de iubirea înflăcărată de Dumnezeu şi însufleţitoare a tuturor
simţămintelor bune ale inimii şi a tuturor faptelor bune văzute.
Când avem o buna dispoziţie a inimii, se pare că am putea să ne mai liniştim în
privinţa sorţii noastre. Dar iată, fraţilor, la ce să luaţi aminte. Noi suntem creaţi de Dumnezeu,
creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, suntem creaţi ca să slăvim în tot universul
numele lui Dumnezeu, sau ca toţi să ne dăruim, cu totul lui Dumnezeu... Dar iată ce se poate
întâmpla. Unul poate fi milos şi mila sa să o arate în fapte, dar să n-aibă nici un gând îndreptat
spre Dumnezeu, cu toate faptele şi simţămintele sale milostive. Mila unuia ca acesta nu se
pomeneşte înaintea lui Dumnezeu, întrucât nu este privită ca o poruncă a Lui şi nu îi este Lui
închinată, ca slujire şi jertfă. Un altul poate fi blând şi nemânios şi această dispoziţie să o
arate în fapte, şi să nu-şi îngăduie să se lase cuprins de sentimente de vrajbă şi de răzbunare;
dar prin aceasta el urmează unui soi de instinct care-l îndeamnă spre îngăduinţă, născut din
conştiinţa neputinţei sale şi din timiditate, iar nu din porunca Domnului, Care spune: Iartă! A
mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti! (Rom. 12, 19). Blândeţea unuia ca acesta nu are valoare
înaintea lui Dumnezeu. Un altul este cumpătat, chiar foarte cumpătat: doarme puţin, aproape
că nu mănâncă şi nu bea, rareori este văzut în lume, întotdeauna este acasă cu treburi; dar nu
lui Dumnezeu îşi dedică truda, ci ori interesul lui, ori slavei deşarte omeneşti. Cumpătarea şi
hărnicia unuia ca acesta nu sunt recunoscute de Domnul ca fiind vrednice de răsplată. La fel şi
în toate celelalte cazuri.
Nu este destul să ai bune sentimente şi dispoziţii (care pot fi şi naturale, înnăscute), ci
mai trebuie ca ele să fie conduse de o dispoziţie de căpătâi: râvna întru slava lui Dumnezeu,
ele trebuie să fie pătrunse de această râvnă şi să fie expresia ei. Dacă asta nu există sau dacă
nu există în măsura cuvenită, toată bunătatea noastră nu este nimic în faţa lui Dumnezeu, Care
va spune cândva: Depărtaţi-vă de Mine, nu vă cunosc! (Matei 7, 23; 25, 12). „Nu vă cunosc
pe voi, întrucât, în cursul vieţii voastre, nu Mi-aţi dat de ştire despre voi, căci nu Mi-aţi
închinat Mie sentimentele şi faptele voastre bune!”
Aşadar, tu, cel ce îţi aştepţi mântuirea de la dreptate, vino şi spune dacă întotdeauna, şi
dacă întotdeauna în măsura cuvenită, a existat în tine râvna întru slava lui Dumnezeu şi dacă
întotdeauna ea era cea care îţi însufleţea bunele sentimente şi fapte? Dacă este aşa (dar cine
poate spune aceasta?), atunci linişteşte-te în dreptatea ta, iar dacă nu - caută-ţi un alt mijloc
pentru îndreptăţirea ta înaintea lui Dumnezeu şi un alt sprijin pentru mântuirea ta!
Aşadar, cine vrea, poate să-şi întemeieze nădejdea mântuirii şi pe dreptate, dar să facă
aşa încât această dreptate să fie desăvârşită, deplină şi atotcuprinzătoare... adică, toată viaţa lui
să fie un şir neîntrerupt de fapte bune, fără întreruperi şi omisiuni, iar în spatele acestor fapte
să se afle întotdeauna bune sentimente şi dispoziţii, a căror expresie văzută trebuie să fie, şi ca
toate aceste sentimente şi dispoziţii să fie însufleţite numai de râvna întru slava lui Dumnezeu,
sau să fie jertfe aduse lui Dumnezeu...
De aceea, cel care le ai pe toate acestea, vino şi stai cu îndrăzneală înaintea Domnului
şi spune-I, dacă cutezi şi de te lasă conştiinţa: „nu sunt la fel ca ceilalţi oameni!” Iar dacă îţi
lipseşte ceva, taci şi nu îndrăzni a-ţi ridica ochii la cer şi a-ţi deschide gura, strigând din
adâncul sufletului cu glasul vameşului: Doamne, milostiv fii mie, păcătosul! Nu te uita că ai
câteva fapte bune şi sentimente bune şi că uneori simţi un val de râvnă fierbinte pentru
Dumnezeu. Dumnezeu nu cere câte ceva, ci totul, dreptatea desăvârşită şi bunătatea
desăvârşită, şi când omului îi lipsesc unele părţi ale acestora, El îl respinge cu totul, ca pe un
netrebnic.
Vă veţi lua, oare, o haină de la croitor, dacă are tot ce îi trebuie şi totul este bine făcut,
dar îi lipsesc poalele sau mânecile? Sau, când tâmplarul vă aduce o masă bine lucrată, dar fără
un picior sau fără vreo altă parte, îi ziceţi: „bine, las-o aici”? La fel este şi în privinţa noastră:
Dumnezeu nu poate să-l socotească pe cineva drept, dacă îi lipsesc unele componente ale
dreptăţii. Dar dacă nimeni nu se poate lăuda că a făcut numai fapte bune, fără excepţie, şi că
toate sentimentele i-au fost bune şi că întotdeauna a fost însufleţit cu toată puterea de râvnă
faţă de Dumnezeu, atunci mai bine să nu se gândească să-şi întemeieze mântuirea pe dreptate,
pentru ca la ceasul cuvenit să nu se înşele cu această nădejde; mai bine să uite de această
dreptate şi, oricât de mult bine ar fi făcut, să-şi păstreze în inimă simţământul netrebniciei sale
înaintea lui Dumnezeu şi să caute alte mijloace de îndreptăţire, pentru care are ca model pe
vameş!
Vino, cazi şi tânguieşte-te la picioarele Domnului, Cel care Le-a zidit, plângi cu
credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, Care a spălat cu sângele Său nepreţuit, vărsat pe
Cruce, toate păcatele noastre şi cu sfinţenia Sa nemărginită a împlinit toate neajunsurile
noastre! Râvneşte la virtute, nu-ţi lăsa ochii să adoarmă, ca să nu scapi prilejul de a face o
faptă bună, ca să nu îngădui nici un simţământ rău şi să nu slăbeşti în râvnă! Dar nădejdea
mântuirii las-o toată în seama Domnului, Care pentru noi S-a făcut... de la Dumnezeu şi
dreptate, şi sfinţire, şi răscumpărare (I Cor. l, 30). Amin.

Buna. Iti multumesc pentru citat, pentru ca l-ai postat si pentru ca mi-ai recomandat sa-l citesc.

P.S. Ma bucur cand vad ca unei persoane i-a placut o carte care mi-a placut si mie, dar si mai mult ma bucur cand citesc ceva nou si-mi recomanda cineva o carte necitita.

Macarie Egipteanul - Omilii duhovnicesti
 

"Se cuvine deci, sa nu nimicim in vreun fel rodul ostenelii; sa nu ne iesim din minti in fata luptelor care ne stau inainte nici a celor de dupa aceea; daca a, savarsit ceva bun sa nu credem ca am facut ceva important, ci uitand faptul acesta, sa alergam, cum spune apostolul "catre cele ce ne stau inainte (Filip. 3,13). Sa ne zdrobim inima cu ostenelile duhovnicesti, neostoita avand pofta dupa dreptate,, singura de care trebuie sa inseteze si sa flamanzeasca cei ce cauta sa ajunga la desavarsire.

Se cuvine sa fim smeriti si mereu sa ne temem ca nu cumva sa ne aflam departe de cele promise, si de iubirea desavarsita a lui Hristos. cel indragostit de acestea, cel ce priveste la rpomisiunea cea de sus, , nu se opreste la post, la priveghere si la cele asemenea lor, ci plin fiind, de dor divin si privind neincetat catre Cel ce il cheama socoteste putin lucru luptele si in orice lucru se nevoieste numai sa dobandeasca promisiunea. Pana la sfarsitul acestei vieti se lupta sa adauge ostenelilor noi osteneli, virtutilor noi virtuti,, sa devina vas cinstit al lui Dumnezeu,, prin fapte, avandmereu constiinta ca nu este vrednic pentru Dumnezeu.

Acest fapt este cea mai mare reusita a filosofiei: fiind mare prin fapte sa te smeresti cu inima si sa te dispretuiesti, sa indepartezi de la tine mandria si sa ai frica de Dumnezeu, sa dobandesti promisiunea nu ca si cand ai obtine-o prin fapte ci prin credinta."

Interesant cum pe topicul "totul despre desfranare" s-a ajuns la 4mii si ceva de vizualizari si a ajuns in sfarsit sa fie inchis cu lacatel pe cand aici nimeni nu este interesat.

Sa nu intereseze chiar pe nimeni cum ne invata Sfintii Parinti sa facem faptele bune?
Chiar nimeni sa nu fi citit si invatat ceva despre faptele bune ca apoi sa vina aici sa ne spuna si noua?

Lume nebuna, lume nebuna, incotro te indrepti?

Dumnezeu ne-a incredintat copii nostri, cum oare ii invatam sa traiasca?

Am zis sa va las o perioada sa va convingeti singura.Cel mai util,desi trist,este ca omul sa simta amaraciunea personal.Chiar am facut un pariu despre cati va vor ajuta cu acest topic.M-am gandit ca,fiind ortodoxa,veti beneficia de mai multa sustinere decat dobitocul de protestant pe care ar fi trebuit sa nu-l intereseze.L-am castigat,pariul,din nefericire.Sa nu fiu singurul care a tot tras semnale de alarma,asa,ca ERETICUL,care tot a solicitat public sa se analizeze posibilitatea deschiderii unei sectiuni DEDICATE PARINTILOR BISERICII.Nu am primit nici un raspuns,nu a interesat aproape pe nimeni.

Doar 318 vizualizari,pe un forum ortodox,la un articol atat de interesant.RUSINOS.Femeia asta,in nebunia ei,altfel nu am cum sa-i zic,chiar s-a chinuit sa faca ceva util,ORTODOX.I-a durut,pe marea majoritate,in posterior.Nici macar nu i-a interesat.Cele mai penibile topice au dubul vizionari si asta arata nivelul.Sunt cativa pe aici,care se lupta sa duca picatura de apa-n desert.Nu le este ma unora rusine sa dea lectii de ortodoxism,de patristica si sa ignoare un topic ca acesta?Da ce vreti ma sa primiti?

Cum ma sa nu o AJUTE nimeni cu texte in sustinere?Vrei sa posteze altii,cum sunt eu protestant?Pai postez pana maine ma pt ca ma intereseaza da voi trebuie sa postati,nu eu.Aici trebuie sa va intereseze,nu in alta parte.Stiti ceva oameni buni?Cateodata zicala ,,isi merita soarta"este extrem de adevarata.

QED.

Cata dreptate ai, frate protestant! Ce isi face omul cu mana lui se cheama dezastru. Cine iti desconsidera umanitatea pe motiv confesional e un prost.

parere
 

Cred ca are audienta slaba acest topic din pricina felului in care este moderat. Pe un forum, cei prezenti prefera un dialog. Pentru a se informa, stie fiecare sa caute pe net ce-l intereseaza. Eventual sa se posteze doar link-uri spre surse. Insa mesajele lungi, care sunt citate din scrierile Sfintilor Parinti, sunt obositor de parcurs in forma in care apar pe forum. Pe un site, pe un blog e mai usor de parcurs. Pe forum e nimerit doar un dialog despre ele.

Si eu cred la fel. Cel mai teribil dusman al credintei e plictiseala.Credinta trebuie facuta vie si atragatoare,caci asa si e inrealitate. Ai citit ceva din sfintii parinti si te a impresionat,ok,dar da si un comentariu,ceva personal,ca sa fie mai atractiv. Ca doar citatele postate le putem citi fiecare singuri . Nu vreau sa sune a repros,ci doar e una din reactiile celor care intra,citesc,si poate in sinea lor apreciaza selectia facuta de tine,dar nu scriu nimic .E chiar un subiect imprtant cel al topicului,pt ca sincer,si eu ,cind citesc scrierile unui sfint parinte ,ma duc direct la aceste capitole despre fapte bune,iubire etc care mi se par mai interesante si mai pline de invataturi pt viata noastra .

E admirabil efortul colegului/colegei (??) dobrin7m de a posta texte frumoase şi folositoare, dar totuşi rămân la părerea că nu trebuie încurajată lectura "leneşă", fragmentul, citatul etc. M-ar interesa mai tare cărţile de unde ai cules fragmentele respective, eventual să le citim şi să vedem apoi ce-a înţeles fiecare!

Pt mine si citatele sint valoroase,ca exprima efortul cuiva de a face o selectie,de a scoate ceva in prim plan.Cineva a fost impresionat de acele citate si de aia le ascris si celorlalti. E un fel de participare tacuta la un thread,nu scrii,nu comentezi,dar cu sufletul intelegi ce a vrut sa spuna celalalt. Ar fi frumos si o dezabtere asupra unei carti citite in prealabil de mai multi,dar nu cred ca vom vedea asa ceva vreodata pe forumu asta.Chiar dc am citit acea carte ,nu e asa usor sa gasesc cuvinte sa vb de ea.

De acord, efortul şi intenţia sunt lăudabile, ideea e să nu rămânem la nivelul fragmentelor şi să mergem mai departe, spre o parcurgere globală a unui autor patristic sau filocalic. Şi eu apreciez foarte mult o carte alcătuită din citate&fragmente (cum este cea din link-ul de mai jos), pentru că-mi provoacă "apetitul" pentru context, apoi pentru teme conexe ş.a.m.d., după care realizez că n-am rezolvat nimic dacă acele cuvinte nu se regăsesc în vieţuirea mea..

http://www.librariasophia.ro/carti-M...--so-4734.html

Intai de toate, bine-ai revenit !

Multumim pentru link. Cele cateva cuvinte citite acolo pentru a descrie problematica volumului deschid intr-adevar apetitul pentru parcurgerea volumului.

Vechii filozofi elini aveau o intelepciune a sufletului venita din onestitatea si dragostea cu care priveau lumea. Am vazut ca exteriorul Manastirilor din Nordul Moldovei prezinta scene din viata acestor filozofi. I-am recunoscut mai ales pe Platon , Socrate, Aristotel, Pitagora.

Muţumesc! În realitate, am pus în practică un vers superb dintr-o poezie scrisă de un prieten: "Şi-atunci când pleci se umplu încăperile de tine " :1:

Iată mai jos un text care explică pe scurt de ce sunt filosofii păgâni pictaţi în bisericile noastre (nu ştiu cine e autorul textului):

"Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă preparatio evanghelica pentru creştinism, e necesar să ne întoarcem la protoevanghelie. Prin protoevanghelie înţelegem prima veste bună dată de Dumnezeu lui Adam după căderea în păcat. Ea conţine promisiunea că din sămânţa femeii se va naşte cel ce va zdrobi capul şarpeluiPregătirea omenirii pentru venirea lui Mesia s-a făcut într-un fel în iudaism şi într-alt fel în păgânism. În cadrul iudaismului s-a făcut prin legea proorocilor. În cadrul păgânismului s-a făcut, pe de o parte, prin conştiinţă care păstrează înclinaţia spre adevăr bine şi frumos, adică spre Dumnezeu. Pe de altă parte, ea s-a făcut prin miturile şi legendele despre zeii răscumpărători, care îşi au sursa în protoevanghelie şi au avut rol de a pregăti omenirea păgână sau neamurile pentru primirea Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos."

Felicitari, dobrin7m, pentru initiativa de a deschide acest topic cu citate din Sf. Parinti. Am simtit de multa vreme lipsa unui asemenea topic.
Nu trebuie sa te descurajezi doar pentru ca nu par sa fie interesati prea multi de Filocalie, dar unii descopera topicul mai devreme, altii mai tarziu.

Lumea este mai interesata de dialog, fiind mai facil; pe de alta parte, ce ar fi de adaugat la un text scris de Sf. Maxim Marturisitorul? Il citesti si incerci sa il patrunzi cat mai bine. Daca ar fi sa discutam despre fiecare citat dat de tine, ar trebui deschise tot atatea topice.

Sigur, multa lume are Filocalia acasa, sau o gaseste pe internet; dar cati dintre noi o citim? Probabi prea putini. De aceea revin si te felicit, caci prin intermediul citatelor, ne-ai amintit de existenta comorii de spiritualitate ortodoxa, cuprinsa in Filocalii.

Acestea au fost gandurile mele.
D-le Scotland the Brave, e trist, stiam asta, numai cine traieste cu adevarat faptele bune poate intelege. Vedeti dv sfaturile Sfantului Teofan Zavoratul despre dreptatea atotcuprinzatoare? Doar stim cat de putini sunt cei care, ce au inlauntrul lor este asemenea cu ceea ce este in faptele lor exterioare. In general oamenii si-au dezvoltat abilitati ciudate, una dintre ele fiind capacitatea de a ascunde extraordinar de bine fata interioara a lor capatand chipul vicleanului. Si prinde asta aici in lume, la oameni care nu au vedere duhovniceasca.
Dar eu nu ma supar, ci doar ma rog lui Dumnezeu sa daruiasca tuturor darul vederii propriilor pacate. Atunci, si doar atunci toti vor incepe sa isi schimbe fata dinlauntrul lor.

Draga Mihailc, am facut trimitere la fiecare volum de Filocalie sau carte, cum a fost cea a Sfantului Teofan Zavoratul. Tot ce scriu este din traire nu din lecturi lenese, si chiar indemn pe toata lumea sa incerce sa traiasca macar pe jumatate dupa cum ne sfatuiesc Sfintii Parinti.
Noi trebuie sa traim credinta nu doar sa o povestim , la modul ia sa vedem ce am inteles pentru ca noi fara o traire in stransa legatura cu duhovnicul nu vom putea niciodata sa intelegem corect.

Si acum chiar as dori sa spunem fiecare, experienta noastra in lupta cu pacatul prin infaptuirea faptelor cele bune. ca lupta impotriva pacatului se face infaptuind binele.
Si incep eu sa va spun ca atunci cand am inceput sa ascult de duhovnic, sa traiesc crestineste, am simtit in suflet o durere imensa. O zbatere a sufletului care se agata de placerile obisnuite, care nu vroia sa renunte la ceea ce devenise obisnuinta o viata intreaga.
Fara scrierile Sfintilor parinti si sfaturile lor cu siguranta ca batalia este pierduta.

Este extraordinara ideea ta. si pentru ca e greu sa fim multi care citesc o anumita carte eu zic ca e bine sa citim toti din pravila bisericeasca despre faptele bune si apoi sa dezbatem. e un punct de pornire.

Daca imi permite Mihailc, voi explica in locul lui ce se intelege prin lectura lenesa.

Lectura lenesa este lectura nesupusa dialogului. Citesti o carte si nu discuti cu nimeni despre ea. Desi este stiut ca o carte are atatea sensuri cati cititori are, de aceea ne indemna Mihailc la o lectura activa.

Dialogand pe marginea unui text parcurs de toti, nu adaugam nimic unui text, ci il lamurim intre noi pentru a-l putea patrunde cat mai bine.

Mulţumesc frumos pentru lămurire. Chiar îmi făceam probleme că scriu una şi se înţelege alta. Aşa e, lectura trebuie împărtăşită, aşa cum totul e împărtăşit în Biserică, de la rugăciune şi până la ultima bucată de pâine.

La schitul unui batran avva s-au adunat odata mari invatati ca sa dezbata invatatura despre iubirea crestina. Si cum batranul nu avea decat o singura sala le-a pregatit-o pentru dezbatere. Dupa prima zi nu ajunsesera la niciun rezultat, fiecare avea alta metoda de cum trebuie aplicata iubirea crestina.Fiind iarna, binenteles batranul le facu un pic de foc si aprinse un bec, caci sala n-avea ferestre prea mari. A doua zi, insa, batranul nu mai facu focul in soba, ci doar aprinse inca un bec in sala. Rezultatul dezbaterii, nimic, nu se ajungea la intelegere si pace. Fiecare o tinea pe-a lui. A treia zi la fel doar ca avva mai aprinse si al treilea bec. Dardaiau de frig dar rezistau iar disputele pe marginea iubirii crestine cresteau in intensitate. Fiecare aducea citate care sa indreptateasca viziunea sa despre iubire. In ultima zi, insa, batranul facuse o schimbare: stinsese toate becurile si facuse un foc in sobita de duduia sala. Invatatii se adunara in sala semiobscura dar in loc de discursuri aprige si ironice la adresa conceptiei altora s-au lasat cuprinsi de binefacatoarea caldura ce emana din sobita inrosita. S-au strans cat mai aproape de ea, ba chiar se sprijineau unii pe altii, bucurandu-se ca niste copii de caldura, dupa ce atatea zile indurasera frigul. Aici se termina povestea. Iertare, da' nu are morala, doar o mica asemanare: sala aia parca seamana putin, putin cu forumul noastru.
Iertati-ma si pe mine, ma duc acu' sa sting becurile si sa aprind focul in sobita....
Har, smerenie si jertfa de sine.

Magistral. Nu mai e nimic de adaugat. Ar trebui sa ne fie evident si logic: daca Domnul Insusi ni Se imparte pe Sine in Sfanta Comuniune, atunci noi de ce sa nu impartim totul cu toti?

Multumesc mult. Are morala, inca foarte adanca.

Fiecare isi inchipuie ca viziunea lui si intelegerea lui este cea adevarata. Fiecare isi inchipuie ca explicatia lui despre iubirea crestina este cea mai corecta dar numai cand au simtit caldura lui Iisus in inima lor au inteles ca adevarata iubire crestina este una singura , cu un singur inteles precum calea este doar una.
Fiecare isi inchipuie ca Iisus este in inima lui dar atunci cand Iisus este in inima noastra , acolo nu mai incape nimic altceva. Atata timp cat avem si altfel de sentimente (invidie, ciuda, viclenie) inseamna ca inca nu avem pe Hristos in inima noastra. Inseamna ca e nevoie de multa curatire.


Am vazut deseori oameni spunând şi sfătuind: primeşte pe Iisus in inima ta si toate se vor rezolva. Dar nici unul nu ştie cum să îl primim pe Dumnezeu sau îşi închipuie că îl primim aşa intelectual, citind, şi inchipuindu-ne că Îl iubim. Dar primirea lui Dumnezeu de către sufletul nostru nu se află în închipuire ci în însăşi fiinţa noastră. Dar aceasta nu se va întâmpla niciodată fără a trăi cu adevărat împreuna cu Dumnezeu. Cum asta?
Mă trezesc, ma duc cu gândul la Dumnezeu si rămân la El tot timpul. Vorbesc cu El tot timpul. Doamne multumesc pentru noua zi ce mi-ai dat; Doamne Iisuse Hristoase miluieste-mă pe mine păcătosul. Doamne ajută neputinţei mele. Doamne ajută să duc la bun sfârşit munca mea. Doamne mulţumesc pentru masă. Doamne, Doamne, Doamne Iisuse, mereu, neîncetat, Doamne. Zi şi noapte, noapte şi zi, gândul să fie doar la El. Pun capul pe pernă, Doamne Iisuse, sunt păcătos Doamne mă iartă, sunt slab Doamne fără Tine nimic nu pot. Treptat simţim adevărata iubire de Dumnezeu, (iubirea noastră de Dumnezeu, nu iubirea lui Dumnezeu, pentru că iubirea Lui există chiar şi când noi , din cauza păcătăşeniei nu o simţim) nu cea închipuită, ci cea simţită.
Să facem o incursiune în sufletul nostru , să vedem faptele noastre dinlăuntrul nostru. Ce face gândul zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă? Cu cine işi petrece timpul? Cu cine vorbeşte? De câte ori v-ati surprins gândul colindând lumea toată? Cât timp stă de vorbă cu Dumnezeu? Un ceas, mai multe ceasuri, 5 minute, când îmi amintesc? Când mi-e greu? Doar cînd decid eu că vreau sprijin de la El?
Dacă eu nu sunt cu gândul la Dumnezeu în fiecare clipă pot eu să spun că Îl iubesc din simtire? Nu cumva Îl iubesc declarativ şi închipuit?
Cândva vorbeam că scopul creării omului de către Dumnezeu este pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu (Sfântul Teofan Zăvorâtul). Fără să vrem ne întoarcem la călugării noştri, la Părinţii nostri sfinţi, la preoţii noştri care ne spun: rugaţi-vă neîncetat. Înţelepţi părinţii noştri. Ştiu ei că noi oamenii numai aşa putem să fim cu gândul în fiecare clipă la Dumnezeu.

Dragilor să luăm aminte la ce se întâmplă înlăuntrul nostru. Că exteriorul îl ştim. Toţi îl ştim. Ne rugăm, ne spovedim, facem fapte bune, dar interiorul nostru cum e?

Faptele bune dinlauntrul nostru

Acestea sunt gandurile bune sau respingerea a celor rele. Tot fapta buna este gandul la Domnul, atunci nu mai ai timp sa te gandesti la cleveteala.
Faptele bune dinlauntrul nostru trebuiesc lucrate. Cand incepi sa lucri faptele bune dinlauntrul nostru atunci mai tare apare diavolul de te ispiteste. Si incepe sa stea de vorba cu tine si daca nu esti atent incepi si tu sa vorbesti cu el. Ati fost atenti vreodata la ganduri? Cate spun si ce vorbesc?
analizezi in gand si cauti in gand formule si idei , care slujesc majoritatea diavolului.
De ex: - acum sa vad cum formulez sa sune bine sa-i arat ce bine stiu cutare lucru - iti spui in sine cand vrei sa arati cuiva ce stiutor esti sau
- sa vad cum zic sa fiu cat mai subtila dar sa ating bine pe celalalt cand vrei sa ii dai peste nas cuiva

Si exemplele pot continua.
Sfintii parinti ne invata, chiar am citat aici pe forum asta, ca trebuie sa facem totul sa nu ne inaltam ci sa ne smerim.

"Pe cat se straduiesc ceilalti sa fie proslaviti, pe atat sa depui eforturi sa nu fi proslavit de oameni." (Sfantul Vasile cel Mare)

in clipa cand inlauntrul nostru se lucra faptele cele bune ele ies la suprafata . daca inauntru este bine asezat totul in suflet atunci si faptele exterioare sunt curate si conforme cu gandul. De abia atunci vom putea pune nadejde in faptele exterioare asa cum frumos ne invata Sfantul Teofan Zavoratul cand ne explica ce este dreptatea desavarsita.
Vai Doamne cat de multe avem de invatat si cand ma gandesc ca multi dintre noi nici macar nu am inceput!
Domnul sa ne intelepteasca pe toti si sa ne dea minte luminata!

Pentru doamna Dobrin7m
 

Din nefericire pentru mine doamna,eu sunt un cinic.Nu toti vom avea aripi la final.Speranta de care dati dovada in demersul dvs ma face sa zambesc usor fericit.Veti ajuta multi oameni.Vad ca si alti useri,care au postat mereu ceva cu folos duhovnicesc,au decis sa va ajute-n demersul dvs. Sa va dea Cel de Sus la toti putere sa duceti lupta cea dreapta pana la capat in trairea dvs.

Si pentru ca aproape toti nu avem curatenia sufletului deplina, si inca mai avem acolo inauntru rautati, mi-am amintit de o intamplare minunata povestita de un calugar athonit.
Un om a mers in Muntele Sfant cu gand sa traiasca si el precum calugarii sa ajunga sa se mantuie. dar ii era foarte greu sa faca ascultarile, ba nici canoanele nu le facea cum trebuie. Dim cauza aceasta a ramas doar frate pe langa manastire ajutand la munca pe calugari. Dar era nelipsit la liturghii si privegheri si asculta cu atentie. Si a auzit el ca spune in Scriptura : nu judecati ca sa nu fiti judecat. Si s-a gandit ca asta este nadejdea lui pen tru mantuire. Si niciodata nu a judecat pe nimeni.
A venit si vremea cand s-a dus la Domnul. Calugarii l-au inmormantat si la scurt timp unul din calugari a avut aceasta vedenie. Se facea ca a venit la el fratele ce murise si l-a intrebat: unde ai ajuns , ai ajuns intr-un loc mai bun? Si acela i-a raspuns:
cand am murit a venit la mine un inger si m-a luat si m-a dus la judecata. Si in drum am vazut multime de diavoli care strigau ca am facut cutare lucru rau si cutare lucru rau, si ingerul verifica pe catastif si zicea asa e, toate astea le-ai facut. trebuie sa te duc in iad mi-a zis. Si atunci eu i-am zis: uita-te acolo sa vezi, am judecat eu vreodata pe cineva? si a verificat si a vazut ca nu. Si mi-a spus: adevarat cel ce nu a judecat nu va fi judecat si asa am ajuns in rai.

de ce am povestit asta?
pentru ca daca nu putem sa fim curati in suflet si faptele noastre sa fie asemenea cu gandurile noastre, macar sa nu judecam. Ca daca nu putem sa punem nadejde de mantuire pe faptele noastre exterioare macar sa punem nadejde pe nejudecarea aproapelui.

Amin! Frate, asta e, fiecare cu rolul sau sau firea sa: tu cinic, altii stoici, eu bufon, etc.

Eu am observat asta la multe biserici din zona subcarpatica (jud.Valcea). Cred ca pictura murala exterioara a fost influentata de mentalitatea culturala a epocii. In 1800-1820 de cand dateaza acele picturi din jud. Valcea, cultura romaneasca era sub influenta romantismului. Daca privim registrul iconografic putem spune ca exista o influenta, pentru ca gasim multe teme romantice: valorificarea miturilor si creatilor populare , regresiunea spre natura ,evocarea trecutului istoric. Bisericile din Valcea pe care le-am vazut, din Copaceni, Tg. Gangulesti si alte localitati, au pe peretele exterior o pleiada de filosofi (Enesidemus, Mistov, Enlinas, Tucidide, Platon), sibile (Felfichia,Persichia, Frighia,Libica...), sfinti militari, prooroci, multe scene de vanatoare si razboi, pilde despre animale (bufnita, inorog), deci exista o predilectie pentru expresia simbolica. Imaginile cu filosofi ma duc cu gandul la valorificarea unei epoci ce ne ofera implicatii de ordin etic, dorinta de perfectiune morala, deci sunt o expresie artistica a meditatiei grave si a conditiei umane, ca tema romantica. Scuzati off-topic-ul.