Memoria Naşterii Domnului
 

Departe de a propune un topic de discuţii pe linie dogmatică despre Naşterea Domnului şi dincolo de varietatea opiniilor privind semnificaţia acestei "memorii", mă gândeam că fiecare dintre noi, împreună cu lumea în care am trăit, a cunoscut din experienţă proprie întâmpinarea Naşterii Domnului, a Crăciunului.
În fiecare localitate din ţara noastră copiii iau parte, an după an, la pregătirea pentru Crăciun şi la Sărbătoarea Naşterii Domnului. Sufletul copilului, mereu uimit şi încântat de frumuseţea aparte a lunii decembrie, care începe cu bucuria darurilor din ghetuţe, ia parte şi la atmosfera mai generală a comunităţii din care face parte.
Unii dintre noi am trăit întâmpinarea Naşterii Domnului în sate şi oraşe din Muntenia, alţii în localităţi din Oltenia, Maramureş, Moldova ş.a.m.d.
Cum era aşteptată şi pregătită în copilăria noastră Naşterea Domnului?
Vă mai amintiţi cum întâmpinam noi Crăciunul?
Dar părinţii şi bunicii noştri - familia, rudele, comunitatea întreagă?

Vă propun să evocăm câte un crâmpei din zorii vieţii noastre când, poate, în această perioadă cu totul aparte a anului, aveam parte de unele experienţe de viaţă care vor fi devenit peste ani unele dintre cele mai frumoase şi, de ce nu, româneşti şi creştineşti amintiri ale fiecăruia!

Memoria colectivă a poporului nostru e îmbogăţită şi înfrumuseţată, în această perioadă, cu nenumărate amintiri personale.
Haideţi să facem un brad frumos împodobit cu globurile colorate şi cu beteala amintirilor fiecărui copil care am fost! Să urcăm spre noul Crăciun împrospătaţi cu darurile Sărbătorilor inocenţei noastre. Astfel, memoria personală a Crăciunului poate deveni un crâmpei viu şi actual din Memoria multimilenară a Naşterii Domnului...
Şi aşa cum Magii au fost călăuziţi de o lumină Cerească până la Pruncul Sfânt, să ne lăsăm călăuziţi şi noi, prin lumina blândă a amintirilor din copilărie spre o participare cât mai deplină, acum, una cu toată fiinţa, la Sărbătoarea Minunii Naşterii Domnului!

Cateva momente, petrecute in perioada sarbatorilor de iarna, mi-au ramas in memorie si voi incerca sa le redau aici fara niciun adaos, fara nicio cosmetizare ci cat mai fidel posibil, asa cum le percepeam eu atunci, copil fiind.

Intr-un an, cred ca de Sf. Nicolae, am primit o carte de colorat mare, mare de tot, cu multe, foarte multe pagini, foarte groasa... nici acum n-am mai vazut pe undeva o asa carte de colorat. Ce incantata am fost de ea! Cu noaptea-n cap m-am si asezat la masa si am inceput sa colorez .. si-mi amintesc ca mai faceam cate o pauza, apoi fugeam la bucatarie unde mama framanta intr-un tuci mare coliva. Avea mama obiceiul ca inainte de a aseza coliva pe platouri sa ne faca la fiecare cocoloase. Modela coliva sub forma unei mingiute rotunde, nici prea mare, dar nici mica, cat sa o putem lua totusi in mana si uite asa luam un cocolos din ala si muscam ca dintr-un mar. Inchipuiti-va ce ma mai moscoleam si pe fata si pe maini.. :) Dar era frumos, numai la mama am vazut sa faca cocoloase, nicaieri in alta parte! :)

In alt an, eu si un alt frate - ultimii care mai eram mici din toata familia, am gasit sub brad cate o punga cu numele fiecaruia pe ea. Am recunoscut insa a-l cui era scrisul, cadoul fiind din partea unui alt frate mai mare, dar, chiar daca am stiut ca nu de la Mosu` venea, tot m-am bucurat. Am gasit fiecare in punga cate o masinuta mica, din plastic, albastra, cu un mosor in remorca, niste dulciuri si in plus, eu, pt. ca eram cea mai mica, am primit si un joc format din 6 cuburi maricele, din lemn, imbracate in hartie colorata ... cel putin una din imagini pe care o puteam alcatui era din povestea "punguta cu 2 bani", dar mai puteam foarma si alta imagine .. nu-mi mai amintesc care. Ce sa va spun, toata iarna am stat cu frate-miu pe sub masa, parcand masinile si jucandu-ne in tot felul, in casuta noastra de sub masa (atentie, n-am primit papusa, dar si acum imi amintesc masinuta aia - de fapt, pe vremea aceea, m-ar fi bucurat orice; conta doar ca am gasit un cadou sub brad. ce copil lipsit de mofturi si pretentii eram!).

In alt an, imi amintesc ca eram acasa cu mamaia. Era spre seara, focul ardea in soba din bucatarie, era cald, liniste, totul curat, lumina nu era aprinsa si stateam cuminte pe un scaun iar afara se auzeau colindatorii prin vecini (erau "cu cantecele" imi zicea mamaia) iar dansa cocea pe plita turtele. Reteta cred ca era simpla de tot dar turtelele ii ieseau de minune. Le modela cu mana si le cocea pe plita. Erau asa de dulci si atat de bune... Asa cum doar la mama am mancat cocoloase facute din coliva, la fel si cu turtelele astea, doar mamaia ni le facea. Intre timp au inceput sa apara si restul fratilor/surorilor de pe la scoala/serviciu .. lumina s-a aprins si vraja a disparut, dar eu n-am uitat nici acum momentul acela.

Alta data, de la o sora care avea serviciu, am primit de Craciun un cadou, dar m-am trezit cu el sub perna. Ce bucurie sa dau cu mana de cadou acolo, sub perna, n-aveti idee cat de repede m-am dezmeticit si ce iute am fugit la bucatarie sa le spun alor mei ca a venit mosuuuu` :) Nu mai stiu ce am primit, dar stiu cat de bucuroasa eram si ce bine ma simteam ca sunt copil si ca am primit un cadou sub perna :)

Am mai gasit in alt an cadoul in ghetute iar alta data, de Mos Nicolae, am gasit intr-o gheata o nuia lungaaaa... Ce dezamagita am fost, ce rau m-am suparat. Stiam ca nuiaua era de la mama, dar nici acum nu sunt de acord cu o astfel de procedura. N-am primit nicio bomboana, nimic altceva in afara de nuiaua aia lunga .. pe care am rupt-o si am aruncat-o cat colo, de suparata ce eram. Sa nu-si inchipuie cineva ca si-a facut efectul atentionarea aia, dimpotriva, am ramas doar cu o amintire urata si atat.

Aveam un brad artificial pe care il impodobeam in fiecare an si niste globulete tare dragute si lumanari care se prindeau cu clipsuri de brad, dar pe care nu le aprindeam, si vata pe care o presaram pe ramuri aidoma zapezii. Mama imi povestea ca in alti ani cumpara si brad natural, dar eu nu-mi amintesc decat de acela artificial. Imi placea sa-l admir, era pus intr-o camera in care nu dormea nimeni si in care nu se facea focul in soba, dar nu conta. Ma imbracam bine si stateam pe acolo, pe langa brad. Mai sterpeleam o bomboana pentru ca frate-miu, mai inventiv, ma invatase ca pot sa mananc bomboana si sa las doar ambalajul atarnat in brad. Nu dura mult si dispareau toate bomboanele :) Iar la geamuri erau flori de gheata. Ce frumoase erau florile de gheata! Mai suflam abur din gura si faceam cate un ochi prin care priveam afara :)

Camera cu bradul dadea spre strada. In ajun de An Nou, de la ora 5 dimineata ne trezeam, ne imbracam bine si statea la geam asteptand sa treaca cardurile cu mascati. Veneau carduri, carduri, colindau tot oraselul, trageau cu bicele, se auzea buhaiul iar la ora pranzului se strageau in centrul orasului si faceau demonstratii. De la distanta imi placea sa-i vad, dar altfel imi provocau spaima .. asa, deghizati cum erau.

Imi placeau si betisoarele alea, gen artificii, pe care le incalzeam un pic la soba apoi ardeau si scoteau multe scantei... sau cum coceam in soba, pe jar, gutui peste care puneam apoi zahar.. ce bune erau; imi amintesc si de cozanacii rumeni si calzi pe care ni-i facea mama... de taiatul porcului si toata mestereala celor mari sa-l transforme in carnati, sunci, toba, piftie, friptura ... Fratii si surorile mai mari imi povesteau cum tata, inainte de Craciun, venea de la serviciu cu cadourile care se dadeau de catre sindicat - noi, cu eram multi, primeam fiecare cate o punga astfel incat tata ajungea acasa cu un sac intreg, plin cu jucarii si dulciuri :)

.. amintirile mele sunt simple, dar frumoase si mi-au ramas in suflet. Nu am fost niste copii rasfatati sau mofturosi. Noi eram 9 copii la parinti iar ai nostri nu aveau cum sa ne rasfete prea mult.

Intr-adevar, frumoase amintiri, Crinrin! Iti multumesc pentru faptul ca ne-ai dat si noua prilejul sa patrundem in lumea aceea minunata a copilariei tale!

Draga Cezar, ai fost un norocos daca la voi in casa se sarbatorea de Craciun Nasterea Domnului, si nu momentul culminant al Lunii Cadourilor si al meselor traditionale romanesti. Era frumos, nu zic nu, dar eu una cel putin nu am trait Craciunul ca pe o sarbatoare religioasa. Sper sa nu tai elanul altora care vor sa povesteasca din copilaria lor. Ar fi frumos sa vedem si marturii in care de Craciun copiii constientizau ca sarbatorim venirea pe pamant a lui Dumnezeu in chip de Prunc.

........:)
Tata era membru de Partid, director, secretar etc. Îţi dai seama că ni-l aducea pe Moş Gerilă...:) (ghete faine, un geamantan cu portocale şi mere Ionathan, ceva Jules Verne etc.)
Dar copchilu are şi mamă, nu doar tată... Şi baba de bunică-mea era postitoare mare, ţărancă adevărată. Doamne fereşte să nu ţii posturile sau să lipseşti de la biserică!...:)
Iar satul meu era o comoară de datini.
Aşa că am avut parte de toate. O să povestesc cât de curînd...

Abia astept să ne povestesti.. :) uite că mi-am adus aminte si eu de un amănunt de pe vremea bunicilor... mi-au povestit că atunci când erau ei tineri, prin anii '30-'40 se obisnuia să se facă petrecere mare cu mai multe familii de prieteni. Si fiindca era sărbătoare mare Crăciunul, doamnele sotii erau cele care făceau pregătirile si serveau la masă (li se dădea liber tuturor servitorilor).

Ah, si ce mai imi aduc aminte ca o curiozitate, de pe vremea lui nea Nicu, este că numai în preajma sărbătorilor de iarnă aveam pe masă portocale si banane (pe care le cumpăram verzi si le lăsam să se coacă pe sifonier :)). Daaa, era o perioada specială -- era si vremea colindelor si a vizitelor preotului "cu Crăciunul", că în rest pe la biserică ajungeam efectiv din An în Pasti. Îmi mai aduc aminte si de mersul "cu sorcova veselă", un prilej de a ne colinda bunicii si rudele si a ne distra împreună. Cred ca mai religioase pe vremea aceea erau sărbătoarea de Mos Nicolae, si cea de An Nou/1 ianuarie - când venea Mos Vasile. Aduceau si ei câte un dar, mai mic sau mai mare, după putintă. :) Dar pe acestea le asociam într-adevăr cu Sfintii din calendar cărora le erau dedicate.

Eu am crescut o vreme cu matusa si unchiul mamei(nasii mei de botez)care ma adorau si se uitau la mine ca la un odor pretios-asta si deoarece dansii se indreptau repejor spre batranete fara nici un suflet prin casa,unica lor fiica murind de tanara rapusa de leucemie.

Chiar daca dansa nu fusese credincioasa in tinerete(ca mai noi toti),dupa moartea fetei s-a pocait cu totul ,I-a facut tot rostul pomenilor si pomenirilor si a inceput sa boteze toti copiii din familie,din vecini,din imprejurimi.
Erau doar niste oameni simpli,dansa casnica iar dumnealui muncitor -nu traiau decat dintr-un salariu modest insa"mamicuta"croseta,cusea si facea tot felul de lucruri de artizanat pe care le vindea cu bani buni,rotunjind frumusel venitul familiei,plus ca a creat amintiri prin casele tuturor rudelor-ba un pullover crosetat,ba un fular,o patura sau o fata de masa.

Tineretea lor se afla pe undeva in epoca interbelica si erau foarte deosebiti de alte rude,aveau pretentii mari pt posibilitatile lor ,erau imbracati mereu la 4 ace desi modest iar casa era mereu luna-nici acum nu stiu cum reusea nasa mea fiind si cardiaca de tanara.
Erau tinta sarbatorilor deoarece neavand copii erau generosi cu ai altora;cheltuiau ,imbodobeau brad si ii chemau pe toti la ospete ;si veneau finii la nasi,se adunau in numar mare cu parinti si nanasi,care mai de care.

Cand m-am nascut eu ei s-au concentrat pe cresterea si educatia mea,mai ales ca locuiam impreuna si eram ca si fata lor ,au lasat-o mai moale cu ceilalti fini.

Pe la 3 ani ma invata sa spun"sarut mana pt masa!"si alte politeturi de familie cu pretentii.
Iata ca a venit si ziua primei Euharistii...era inainte de Craciun cu cateva luni inainte de a implini 5 ani."Mamicuta"m-a pregatit din vreme dandu-mi mancare de post cateva zile;pana la varsta aia nici macar nu invatasem sa mint astfel incat spovedania a mers repede.Emotia,aglomeratia si lingurita cu Sangele Domnului m-au molesit destul de repede ,am venit acasa si m-am culcat...cand m-am trezit ,eram fericita fara sa fii avut un motiv anume-pt ca asa sunt copiii!

Nasa pregatea in bucatarie porcul pe care de dimineata tocmai il taiasera...cand mi-am amintit scenele din fugareala lui,plansetul si grohaitul fericirea s-a evaporat ,mi s-a pus in nod in gat si mi s-au umezit ochii;dansa se bucura ca m-am trezit si ma imbia cu sorici proaspat ,i-am intors spatele(toata copilaria am avut probleme cu mancatul carnii si a oualor,nu imi placeau la gust,imi faceau scarba. De aceea cand aveam carne in farfurie ma scapau de ea animalele casei,un caniche si un motan portocaliu :)
Problema s-a rezolvat la pubertate cand apetitul s-a mai revolutionat si chiar daca mai faceam mofturi totusi nu le depaseau pe cele din copilarie,cand Domnul stie cu ce am trait...

In antreu,nasul pregatea(ca in fiecare an)bradul cu tot tacamul si cu toata pedanteria epocii dumnealui. Era si dansul fericit si mandru nevoie mare ca are pt cine face bradul asa ca si-a pus discul cu cantece de inima albastra,cantate de maestrul Dona Siminica, si-a turnat o tuiculita mica in paharul fistichiu al unui serviciu de cristal rubiniu cu accente aurite si a inceput sa scoata de prin cutii beteala,globuri,ornamente din hartie si preferatii mei clopoteii.
Anul asta trecusem de perioada lui "de ce"astfel ca nu l-am mai plictisit cu intrebarile mele nesfarsite de ce au taiat bradul,daca mai inverzeste din nou in primavara chiar si asa taiat,daca face flori,dar mere...si cate si mai cate...

Nasa ma cheama cu o voce serioasa(asta inseamna ca am treaba),ma duc curioasa si sa aflu ca va trebui s-o ajut in bucatarie;am inceput cu taiatul cubulete a legumelor pt salata de boef,salata care este pregatita cu toata seriozitatea pt pomana mortilor.Ma pune s-o gust explicandu-mi ca ea nu o poate gusta pt ca tine post pana in ziua de Craciun dupa ce le imparte mortilor,astfel ca din respect si dragoste pt ei nu doreste sa se infrupte din bunatati inaintea lor."Dar eu de ce nu mai tin post mama?"
-"pt ca esti copil si nu ai pacate ca noi batranii,imi raspunde ea"
-"ce inseamna pacate?"incep eu...

Eu doar ii tin de urat in bucataria cam stramta a casei vechi,tai mici bucatele de gogosar si mi le lipesc de unghii imitand-o pe mama(reala)care este tanara,cocheta,draguta si miroase frumos intotdeauna.
Nasa ma priveste scurt si ma atentioneaza sec ca unghiile rosii nu sunt pt copii.

Isi duce mana la inima si obosita se aseaza pe un scaun sa astepte coacerea cozonacilor si a tortului care mai intai merg la biserica.
Ce mai gelozie ma apucase pe mortii astia si in alte dati...pai cum sa cumparam noi tot felul de bunatati si sa trebuiasca sa astept ca mai intai sa manance mortii?
Dar acum nu vreau sa mananc nimic din bucatarie caci gandul ma poarta la ciocolatele pe care nasul le pregatea pt brad.Ce mai ciocolate ,una si una...chiar si bomboane fondante roz si verde pal...Numai de nu m-ar obliga maine sa mananc iar carnat din ala gretos care miroase urat,ma gandesc eu cu oroare si ma indrept in camera cealalta,aia cu bradul sa ma milogesc pt niste ciocolata sau macar o bomboana,un mar ceva...numai mancare sa nu fie!

************************************************** *************
Pregatirile au ajuns spre sfarsit,"mama"alearga in colo si-n coace cu ultimele detalii,cosurile pt biserica sunt gata,coliva,cozonac,tort,sarmale si fel de fel de carnareturi care miros urat,o sticla de vin,o sticla de ulei,o parte din ciocolatele si bomboanele care trebuiau sa fie ale mele toate...
Dar in loc sa ma supar,ma inveselesc la gandul ca "mama" mi-a crosetat tot felul de haine noi de la fusta pana la caciula,chiar si un paltonas dragut rosu cu borduri verzi.
Tot aud de Craciun si nu stiu ce inseamna ,poate o s-o intreb pe mama mea maine...daca vine ca asa a promis...ea are mereu rabdare si este buna ca o zana si rade,rade...

Nasa se ferea sa vb deschis despre religie deoarece sotul ei o tinea din scurt si cand incepea sa-mi explice ceva,dansul sarea ca ars"nu-i mai baga prostii copilului in cap"incat intrerupea discutia.

Multi ani am fost invaluita in traditionalismul sarbatorilor de iarna fara sa inteleg semnificatia lor religioasa;mereu le asociam cu vacanta,cu casa bunicilor de la tara,veselie,aglomeratie de rude ,voie buna,cadouri si cam atat.
Si peste toate astea mai tineam si post,ma spovedeam ,ma impartasam fara sa stiu de ce faceam astea ,cu ce scop.
Se pare ca si adultii care-mi predasera stafeta nu prea stiau dar incercau sa-l dibuie pe Dumnezeu cu lumanarea...
Sau poate nu stiau sa-mi explice...sau se straduiau sa-mi ofere amintiri placute si o viata indestulata,ei fiind trecuti prin toate ororile razboiului,a foametei etc....

Obsesia pt ciocolata si fructe m-a urmarit destula vreme pana ce la un alt Craciun,fiind mai mare(7-8 ani) am ajuns la Urgente.

Pregatirile de Craciun urmasera acelasi curs,bradul,mancarea,cosurile pt pomana,curatenie.
La nasii mei au venit niste invitati de varsta lor si cum bunele maniere prevedeau ca tancii sa nu stea la palavre dupa masa cu cei mari,ei au ramas intr-o camera cu muzica lor(acelasi maestru Siminica) iar eu in camera cu bradul...
Am luat o ciocolata...s-a dus cat ai clipi.
Am mai luat una,la fel.Daca mai iau inca una nu o sa se cunoasca,3 sau 4 tot aia.
Nu stiu ce judecata mi-am facut atunci pe moment insa in vreo 1-2 ore cat am stat singura cu bradul am mancat toate dulciurile care erau atarnate in pom.
M-au dus la urgente.
Mai apoi dupa 6 luni cand am ajuns iarasi acolo cu barba sparta de data asta,doctorul mi-a zambit familiar :)

Hahahah! Frumoase povesti, aveti talent la povestit, plus ca ati si reintrat in pielea copilului de odinioara.

De Craciun, asteptam in special pregatirea bradului, fara de care nu se putea. Apreciam mai ales beteala, steluta din varf si luminitele in forma de braduti. Pe strada abia asteptam sa merg cu sania si sa ma dau pe gheata cu vecinii.
Mie nu imi prea placeau dulciurile, asteptam in schimb salatele de bouef si vinete si friptura.
Cadourile le asteptam cu sufletul la gura, mai ales papusile si jucarioarele.
Imi placeau si colindele adica ii asteptam pe colindatori sa ne colinde.
AScultam si Hrusca si Madrigal pe pick-up.
Partea religioasa nu exista la noi, nu frecventam biserica si nu ne spovedeam.

Multumesc ,ma bucur ca v-am inveselit :)
Am avut o copilarie cu de toate si am foarte multe intamplari de povestit :)

Viata la tara este dragostea mea :)
Desi orasul are si el ce sa-mi ofere,insa vacantele si concediile petrecute la tara,la bunici au fost intotdeauna pline de poezie,melancolie si visare.
Dar cel mai mult imi placea ca suntem multi-caci toate rudele se strangeau la mosie cu diverse ocazii.
Intradevar este mare lucru sa ai frati,surori;eu nu am avut astfel ca am alergat sa-i fac pe toti fratii si surorile mele,nici asa nu-i rau,am strans multi prieteni :)

Dar vad ca nu inghesuie nimeni la acest topic pacifist :)
Ar fi frumos sa vedem si prin alte prisme momentul sarbatorii de Craciun ,mai ales cand acel moment este suspendat in copilarie.
Haideti curaj :)

Imi lipsesc sarbatorile de odinioara...

Zapada pe care ma dadeam cu sania fara sa simt frigul. Nu aveam derdelus, eram la oras...Si zapada prin care circulam cu greu, bine infofoliti.
Orasul in zarva pregatirilor, cu oamenii alergand prin zapada si mocirla sa cumpere pentru sarbatori.
Colindatorii care sunau pe la usi, sau veneau (mai tarziu) chiar pe coridoarele institutiei unde lucram (a venit intr-un an un cor de studenti de la teologie).
Copiii care sunau la usi ne enervau pe atunci, dar unii cantau frumos. Din cand in cand mai venea cate un grup/cor de studenti sau elevi mai mari care cantau foarte frumos.
Pana si acel "Iata anul nou, s-a apropiat..." cantat de amarati prin tramvai si metrou facea parte din atmsofera sarbatorilor de alta data.

Ma bucuram in ziua in care aducea mama bradul acasa. Brad natural, cu aroma tipica.
In ajun de Craciun il impodobeam si apoi cantam colinde in fata lui.
Mosul stia ce-mi doream pentru ca de multe ori mergeam in oras cu mama si ii aratam cam ce-mi doresc de la mos si mama trebuia sa-i transmita.
Asa s-a facut ca am primit la 11 ani prima mea papusa cu par lung (tocmai aparusera atunci) sub pomul de Craciun.

Mama pregatea din vreme unele bucate, ca de ex. fursecuri de mai multe feluri. Nu facea cozonac, nu am avut porc. Aveam alte preparate superbe.

Imi lipsesc si revelioanele de alta data de la televizor, cu umorul actorilor nostri indragiti (multi dintre ei s-au dus din pacate).

Am avut tot soiul de sarbatori de Craciun si mai vesele si mai triste. Parca toate evenimentele mai importante se intampla iarna...

Am avut an in care nu aveam ce sa puneam pe masa, stateam la cozi mari cu sperante...mici. Imi amintesc ca am stat la o coada imensa sa iau oua pentru sarbatori. Mama era plecata in delegatie.
Am stat si in final s-au terminat, n-am mai apucat. Am plecat trista gandind ca in anul acela nu vom putea face nimic de sarbatori. Pentru toate trebuiau oua. Si Dumnezeu mi-a vazut lacrimile si a avut o idee: a pus-o pe o colega de-a mamei de serviciu sa ma sune. Si i-am povestit inatmplarea trista.
Mi-a spus bland "Ei lasa, ca va dau eu oua!" Avea o mama la tara.

In alt an am trait revolutia....vremuri agitate, spaima.

In alt an am avut-o pe mama in spital si eram singura. In ajunul Craciunului mi s-a spus diagnosticul si mi s-a cerut sa ma pun in locul lui Dumnezeu si sa decid asupra vietii ei: operatie sau nu. Oricare varianta fiind la fel de riscanta.
In stare de soc m-am dus la parintele Galeriu. Pe atunci frecventam biserica lui. M-a imbratisat cald si ne-am rugat impreuna, apoi mi-a dat sfaturi si o carte ca sa stiu cum trebuie sa o ingrijesc. Si fara vreo intrebare mi-a spus "Sa vii maine aici la noi sa te impartasesc si sa nu stai singura!".
Pe mama ar fi trebuit s-o iau acasa si apoi sa cumpar cele necesare si sa pregatesc. Dar nu era bine si nu i-au dat drumul. Aveam acasa doar o farfurie cu ciorba.
M-am dus a doua zi la biserica. Era frumos, cald, pe masa tavi cu chec si alte dulciuri. Nici nu indrazneam sa ma apropii la impartasit. Corul canta divin.
Apoi m-am dus la mama la spital. Si Dumnezeu a avut grija de noi doua.
O prietena a mamei adusese pentru mama cate ceva si mai apoi mi-a dat si mie o traistuta cu ce pregatise si ea acasa: cateva sarmale, chec, etc.

Intr-un an al copilariei am petrecut ceva zile de vacanta la Borsec. Am mers la biserica de acolo si cu surpriza am primit la sfarsitul slujbei o punguta de la parintele (toti copiii primeau) cu covrig, nuci, fructe.

Luna Decembrie a fost mereu plina de sarbatori pentru mine, de la Mos Niculaie la Revelion intre care si diverse aniversari.

Intr-un sigur an am fost si eu cu colindul. In alt oras, impreuna cu verii mei. Eram timida.

Astazi in locul mamei este sotul meu.
Tot in pace si cumpatare petrecem.
Bradul este artificial, din mai multe motive si nu are parfumul acela.

Astazi postesc si ma impartasesc in ziua de Craciun.
Se face serbare la biserica, se canta colinde. Mai ales copiii se bucura de Mos.

Zapada nu este aici...doar ploaie.
Mai merg in magazinele pentru copii, Mosul trebuie sa aduca ceva finutului nostru si trebuie sa-l ajut:21:

Sarbatorile in alte tari au alt iz. Am invatat intre timp colinde in multe limbi si ma bucura. Obicieuri diverse.

De revelion programul este mereu acelasi la televizor...muzica sau filme ciudate.

Important este sa nu fii singur si sa fie pace si liniste.

.. fara cuvinte, doar :6:

Poate tocmai pentru că însăşi copilăria este o stare de sărbătoare, ne vine greu să deosebim o dată în plus praznicul, în cadrul ceremoniei însăşi...:) Se împleteau la noi în sat praznicele Împărăteşti cu sărbătoarea Naţională şi cu serbările şcolare, precum biciul meu din sfoară vie împletit în trei... "Mânaaţi, măăăăi!" - urlam toată ziua de băgam găinile-n spărieţi şi nu se mai ouau până la Paşte!
(să nu uit să v-o zic pe-aia de m-am privit cu găina, în coteţ, ochi în ochi de era să fac şi eu un ou!)

*
Era multă permisiune, pe vremea când eram copil, în perioada care preceda şi pregătea Crăciunul. Noi copiii ne bucuram mai ales că se schimba un pic accentul pus pe şcoala obişnuită, pe lecţii, pe datoriile zilnice (teme, scris, citit, disciplină, evaluări, note, eventual pedepse etc.). În general ne jucam mai mult, mai ales dacă venea şi zăpada (şi ce ninsori erau nene, pe vremea copilăriei mele, prin anii 70... ne dădeam cu sania de pe casă! troienele se topeau cu totul abia prin aprilie...) iar la şcoală pregăteam necontenit serbarea de iarnă - cântece, poezii, dansuri populare, taraful (eu zgâlţâiam vioara), mici scenete de teatru, "brigada artistică" (o mai ţineţi minte?), campionatul de fotbal şi handbal, crosul, turneul de tenis, de şah etc.

*
În familia mea toţi se bucurau de venirea Crăciunului, în ciuda faptului că eram împărţiţi oarecum pe tabere distincte: atei (intelectualii) şi credincioşi (ţăranii). Dar se bucurau toţi, chiar şi bunicii (cei din partea tatălui nu mergeau la biserică) în primul rând pentru că moşteniseră ei înşişi de la familiile lor obiceiurile iernii, datinile, duhul sărbătorilor... Mama şi neamul ei (care era un neam mare, mama avea zeci de veri şi verişoare, ei făceau câte 10 copii sau mai mult, ţineau tradiţia) se ocupau de cele bisericeşti, posteau, mergeau constant la slujbe, cântau multe cântece creştine, colindele lor erau altfel decât multe din cele pe care le învăţasem noi la şcoală. Aşa încât am trăit într-o cultură neuniformă chiar în familie, erau duhuri diferite care coexistau însă atmosfera era totuşi una specială, de veselie şi pace, de bunăvoinţă şi speranţă generală...

*
În mod cert trăiam un fel de atmosferă vrăjită la care lua parte, parcă, toată suflarea, inclusiv natura. Se lăsa o tăcere melancolică peste sat, câmpul se liniştea sub albul zăpezii, forfota lucrătorilor înceta odată cu aratul însămânţărilor, cerul însuşi parcă se cobora mai aproape, se lăsa peste sat ca o mână alb-albăstrie, mare şi pufoasă, sporind atmosfera de taină. Aveam vreme de-acum pentru lungi plimbări cu prietenii, însoţiţi de câinii noştri "de vânătoare", ca să punem laţuri (prindeam iepuri!), să pregătim cabane, să contemplăm satul de sus de pe dealuri sau din largul câmpiei care se revărsa în toată puterea ei tăcută înspre nord, unde doar o pădure din zare mai încerca să o străjuiască puţin, ca o mustaţă....:)
Văzut de departe, din câmp sau de pe deal, satul părea că meditează tăcut la destinul lui, trăgînd alene dintr-o lulea cu sute de guri pe care ieşeau molcom vălătucii de fum ai sobelor noastre de lut şi de teracotă... Era un prilej, atunci, să devii şi tu visător şi să te simţi poet, ca tot românul...:) (din nenorocire am devenit cu toţii doar mari fumători...)

*
Pe măsură ce se apropia însă Crăciunul, viaţa noastră cunoştea o intensificare, oarecare febrilitate ne cuprindea pe toţi: se auzeau tot mai des pocnetele de bici şi zurgălăii (noi băieţii ne antrenam din greu pentru Pluguşor), boncănelile gospodarilor care se pregăteau pentru boacăna tăierii porcului, câtecele copiilor care repetau de zor pentru serbarea de Crăciun etc. Adeseori gospodinele făceau curat, ca de Paşte, ca să aiba casa curată, primenită pentru marile evenimente...

*
Îmi amintesc mereu o scenă vie, greu de povestit însă. Zic doar atât, un crâmpei: în zori, pe uliţa principală a satului, prin zăpadă sau chiar prin nămeţi, femei tăcute treceau, pâlcuri-pâlcuri, îmbrobodite bine şi încărcate cu coşuri din răchită, spre biserică, lăsînd în urma lor o tăcere moale, tainic-vorbitoare, cu arome de tămâie şi fum... Eram copil, priveam pe geamul dinspre stradă cum se perindau spre răsărit acele femei tăcute şi frumos aromitoare, încărcate cu coşurile lor ca nişte albine sau ca furnicile (erau mai mereu îmbrăcate în negru), fascinat de amestecul dintre fumul tămâii şi ceaţa zorilor... Mama grăbea să îşi pregătească darurile şi broboada, îşi punea frumos haina ei îmblănită şi, aranjînd încă o dată coşul de răchită, pleca tăcută spre biserică - nu înainte de a mai zvârli în grabă câteva surcele şi un făraş de cărbuni în sobă... Ceilalţi dormeau duşi... Pe mine nu mă lua cu ea, aşa încât rămâneam la fereastră privind-o cum se topeşte în zare într-o taină pe care nu mi-am lămurit-o pe deplin nici astăzi... Eram mititel, îmi părea că mă părăseşte pentru o lume străină, o lume aspră unde eu nu aveam voie să merg, care mi-o răpea pe mama şi mi-o aducea adeseori plânsă, alteori însă luminoasă la chip, după cum trăia o clipă sau alta din viaţa bisericii noastre frumoase de la ţară. Îmi părea mereu că mama are o viaţă secretă a ei de care tata era complet străin şi asta mă făcea pe de o parte foarte curios iar pe de alta furios, pentru că într-un fel mă simţeam trădat cum însuşi tata bănuiam că este. Mama şi tata nu mergeau împreună la biserică iar asta, aveam să înţeleg după câteva decenii, cu amar, mi-a lăsat pentru totdeauna spintecat în două stejarul cel mai falnic din codrul inimii mele.
*
Şi se întâmplau multe altele. Casa, şcoala, biserica şi maidanul erau locuri unde se petreceau întâmplări de poveste. Îmi voi mai aminti, sper, în curînd...:)

offf, aproape terminasem e scris povestea srbatorilor copilariei mele si s-a intrerupt curentul si nu s-a salvat nimic.


sa reincep:

Sarbatorile de iarna mi le-am petrecul la bunicii din partea mamei, intr-un satuc destul aproape de muntii Gurghiu, in Habic, judetul Mures, satul copilariei mele.

In fiecare iarna mergeam la bunici, alaturi e verisorul me care mergea la bunica lui, sora bunicii mele, care sta peste drum e bunica. Inainte e sarbtori aveam obiceiul sa stam la caldurica dimineata si sa coasem pe etamina. Ne intreceam care reuseste mi multe modele si care coase mai frumos. Eram nedespartiti, ca doi frati. Dupa ce mancam, mergeam pe deal cu sania, sau pe drum si nelegam saniile de carutele care treceau pe drum si ne dadeau voie. Cate funii si cabluri s-au rupt :))
Stateam pana se innopta in zapada; pana inghetau fectiv hainele pe noi, ca veneam in casa, ne dezbracam si pantalonii mai ales erau bocna, cum ii puneam, asa stateau :)
Mancam de obicei o ciorba sanatoasa, calda la amiaza si o porneam din nou la distractie, de multe ori cu aceleasi haine cae inca nu se dezghetasera, ce sami vorbim de uscat :)

Apoi, venea Craciunul...
Bunicul mergea in fiecare am sa taie un brad, sa avem brad frumosmirositor. Nu xista an sa nu avem brad cat timp a trait (Dumnezeu sa-l odihneasca!)
In ajun mergeam la colindat cu copiii din sat; mergeam la fiecare casa existenta in sat si colindam. De multe ori ajungeam acasa la ora 11 noaptea. Pentru noi, atunci, era extrem de tarziu. Primeam mere, prajituri si bani, desi noi mergeam doar ca sa bucuram oamenii si sa ne simtim bine.
Dimineata zilei de 25 cand ma trezeam, sub brad erau cadouri si ajunsesera si parintii. Ne imbracam de sarbatoare si mergeam la Biserica, apoi veneam acasa, mancam si inepeau vizitele la colindat pe la rude (ai mei mai mult - noi, copiii neintalneam sa mergem sa ne jucam/bulgarim/dam cu sania/cu patinele pe parau). Era prezenta acea atmosfera specifica de sarbatori. Primea de l parinti portocale si banane, ciocolata, si pur si simplu si acum asociez mirosul de potrocale cu Craciunul. Acum si vaa cand simt miros deportocale zic ca "Miroase a Craciun".
Urma Anul Nou. Bunicul imi rupea de undeva in fiecare an o crenguta de brad si imi facea sorcova; o impodobeam cu beteala, bomboane e pom si la sfarsit bunicul imi punea un clopotel. Bunica facea pentru nul nou supa dulce de pui cu taitei, sala de beof si carne de porc, precum si cozonaci pufosi si gustosi si prajituri care mai de cae mai bune, prajituri care nici acum nu au retete, dar ii ies delicioase.
Seara ne intalneam noi copiii si mergeam la urat. Ferete cu sorcova, baietii cu plugusorul. Si acum ne dadeau oamenii bani. Asa ca, in fiecare an strangeam bani frumosi, pe care ii dadeam mamei si o rugam sa imi cumpere cate ceva.

Adevarul eca am aut o copilarie superba, iar viata la tara mi-a prins foarte bine; m-am indragostit pur si simplu. Si acum visez sa ajung sa ma mut la tara la un moment dat, sa putem face ceva acolo.

Hehe, zilele acestea am gasit printre haine un pulover care avea ca model trei camile. Mi-am adus aminte ca l-am gasit sub brad, acum foarte multi ani, cand eram copil, in dimineata de Craciun. In clipa aceea am crezut ca sunt camilele celor trei magi care au venit la prunul Iisus cu daruri si au poposit la mine, asa ca imediat l-am imbracat, ca sa il port la biserica :).

Ce frumos scrieti pe aici! Ce imi place!

Nimeni nu mai scrie?
E un topic plin de bucurie pura de copil :D

SUPERB

offtopic: Acum stau la birou si ma uit pe geam asteptand sa ninga, cu gandul la satul bunicilor mei :) Mi-e dor de bunica si, mai ales, de bunicul care nu mai este... :(

Fa o slujba de pomenire a lor.

Nu imi amintesc sa fi sarbatorit Nasterea Domnului in toata copilaria mea. Insa brad impodobeam, mama a insistat pe langa tata spunandu-i ca suntem copii si avem nevoie de aceasta bucurie. Rareori insa eram acasa de sarbatori, poate cel mult cateva zile, eu fiind sportiva de performanta in "frumosul" stat comunist. Eram proprietatea statului ateu, crescuta in acelasi spirit ateu. La noi nu venea Mos Craciun ci primeam cadouri de la parinti. Cadouri pe care le primeam , ce e drept, in ajunul Craciunului dar fara a atribui o semnificatie religioasa acestui gest.
Insa prima amintire despre Nasterea Domnului a venit mai tarziu, cand cantam in corul catedralei din oras. In ajun, ne adunam membrii mai tineri impreuna cu dirijorul si plecam la colindat, la prieteni, cunoscuti, spitale, case de copii, si peste tot unde stiam ca puteam aduce o bucurie. Intr-un an ne-am dus la spital si cantam la fiecare palier in fiecare sectie a spitalului, cand la sectia de chirurgie dupa ce am cantat cateva colinzi, din grupul bolnavilor adunati acolo , privind la noi plangand, s-a apropiat de mine o femeie. Era vecina mea de la etajul 7, plangea si s-a apropiat de mine, m-a strans in brate si mi-a multumit. Peste 2 saptamani a murit si atunci am simtit o tristete mare dar si o bucurie, ca am putut noi , cativa coristi, sa facem acestei femei un ultim Craciun mai bun, acolo pe patul de spital.

Mama obişnuia să ne spună seara la culcare câte o poveste, apoi făceam rugăciunea. Unele poveşti erau creştine, iar când se apropia iarna ne povestea şi despre Sfântul Nicolae, ce citise prin cărţi dar şi ce ştia din lumea satului...
Am avut până să merg la şcoală două piedici legate de Sfântul Nicolae şi de Naşterea Pruncului.
În legătură cu Naşterea, repetam mereu întrebarea: "de ce îi zice iesle?" Nu îmi plăcea cuvântul, la noi se zicea grajd, nu iesle. Nici staul, cuvânt oferit de tata, nu îmi plăcea - suna dur, urîcios, întunecat. Eu vroiam să se spună grajd, mai ales că la grajduri, în spatele satului noi ne jucam mereu, era locul de joacă preferat pentru că puteam merge la cai (iar mai târziu aveam să îi "furăm", noaptea (după ce se culcau paznicii beţi turtă), ca să călărim pe câmpurile de lucernă, sub luna plină...). Îmi plăcea imaginea unui prunc născut în grajd, acolo era cald iarna, animalele erau foarte atractive pentru mine, trăiam emoţii foarte vii de curiozitate, teamă şi dorinţa de a mă apropia ca să le mângâi... Îmi închipuiam că şi Pruncului îi plăcea un astfel de loc, cu totul deosebit... Deci nu prea pricepeam ce era aşa de nepotrivit că Domnul se născuse în grajd, că doar acolo îmi plăcea şi mie să mă joc... Nu ştiu cum am depăşit, peste ani, acest mic impas legat de povestea începutului de iarnă. Cred că m-am obişnuit pur şi simplu cu termenul...
Cu Sfântul Nicolae am avut probleme din pricina ... nasului. Pe pereţii bisericii era pictat în tindă atât în interior cât şi afară. Odată, uitîndu-mă de afară la Sfântul, am remarcat că avea ..nasul rupt. Aşa se vedea de jos, de unde priveam eu. Îmi amintesc că îi tot ziceam mamei, de câte ori treceam pe la biserică (spre cimitir) că Sfântul e urât, pentru că are nasul rupt. mama îmi explica mereu că pictura era veche şi că probabil căzuse un pic din vopsea ori tencuială... Dar eu tot nu puteam să trec peste impresia neplăcută că Sfântul are nasul rupt şi mă întrebam cum vine asta şi de ce. Într-o zi însă, uitîndu-mă mai atent, mai stăruitor, am descoperit că de fapt peretele nu era deteriorat ci că, prin nu ştiu ce întâmplare, peste faţa Sfântului se lipise o ...frunză. Cum de rămăsese acolo atâta amar de vreme şi cum de nimeni nu o dăduse jos nu puteam pricepe. Foarte bucuros de descoperire, m-am hotărât să dau eu frunza jos şi am chemat un prieten să facem scara şi să mă urc pe umerii lu ca să iau frunza care credeam că pătrunsese în perete, cumva. Dar nu ajungeam la frunză, era prea sus, aşa că am hotărât să luăm un băţ şi să dăm frunza jos. Aşa se face că după ceva vreme am adus o beldie şi am început să curăţăm cu ea nasul Sfântului... Din nenorocire însă frunza nu se dezlipea şi, ca să fie totul spre nenorocul nostru ne-a văzut un sătean care avea drum prin cimitir tocmai atunci şi, fireşte, a urmat ce urmează de obicei când un copil scrijeleşte cu băţul pictura de pe pereţii unei biserici...
Acasă nu am încasat cum mă aşteptam vreo pedeapsă, tata a avut inspiraţia ca mai întâi să mă asculte şi, când a priceput tărăşenia, s-a amuzat foarte tare... Parcă îi aud şi acum hohotele de râs. Dar mama a interpretat scena ca pe o mare necuviinţă şi m-a asigurat că în anul acela nu voi mai primi nici un cadou de la Moş Niculae, ba chiar că e posibil ca niciodată să nu mai fiu apărat de Ocrotitorul copiilor... Din fericire, Sfântul a fost mai îngăduitor decât mama şi am primit mereu, inclusiv în acel an, cadouri... Până anul trecut, inclusiv, precum sper că voi primi şi anul acesta...:)

Interesanta povestirea lui Ioan_Cezar.
Eu am crezut intotdeauna (nu cunosc limbajul de la tara si cum se numesc toate celea acolo), ca iesle este doar patutul (un leganut ceva), in care fusese pus pruncul.
Acum m-am uitat in dictionar si am vazut explicatia: este jgheabul in care se pune apa sau fanul pentru animale.
Deci nu este nici grajdul si nici staulul.

Nu am stiut in copilarie cum arata Mos Niculaie. Mi-l imaginam la fel ca si Mos Craciun. Abia tarziu am aflat povestea lui.
Nu stiu, am avut o mama ocupata, nu avea timp sa-mi citeasca povesti.
Inteleg ca la tara copiii aveau mai multa atentie, rude in jur, iarna parintii aveau mai mult timp.
La oras parintii mergeau la serviciu tot anul.

Legat de iesle si de Mos Niculaie:
Aici, in vest le-am cunoscut.
Mos Niculaie este prezentat aici asa cum a fost: un episcop, imbracat insa in rosu. Nu-mi place insa ca este aratat in haine catolice (de episcop catolic), desi si ei stiu ca era ortodox.

Imi place mult obiceiul cu ieslea. Sunt unele superbe.
Si cred ca aici sunt invatati totusi mai corect aceste lucruri: atat povestea lui Mos Niculaie (prezentat ca episcop), cat si Nasterea Domnului.
Inca de la gradinita copii invata si joaca scena Nasterii Domnului, cu pastorii, cei trei magi si etc.
La noi lipsesc aceste lucruri si nu stiu ce stiu copiii despre Craciun, cei trei magi, Mos Niculaie.

Lumea satului este (era!) foarte complexă şi aparte, cu multe reprezentări, elemente de imaginar şi credinţe. Este (era!) o lume vie, originală, cu personalitate puternică, aşa încât adeseori nu se suprapune peste a altui sat sau a oricărei alte comunităţi. Adeseori este o lume arhaică - cică.
Dovada originalităţii şi complexităţii lumii satului, care pare pentru unii ruptă de "realitate" şi care e mult îndrăgită de copiii orăşeni dar şi de adulţi, este în primul rând folclorul. Ca dintr-o apă vie, toţi marii noştri artişti s-au inspirat din lumea satului pe care au apreciat-o în mod deosebit. Mai ales scriitorii interbelici preţuiau satul românesc. Dintre ei, Blaga a şi formulat acea zicere rămasă până azi:
”Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva”…
Au avut grijă însă bunii prieteni ai poporului român să facă ordine în lumea satului, să o descrie exact, să o configureze precis şi să îi conducă ferm destinul, cu mână de fier. Iar oamenii satului au fost propulsaţi în oraşe, pentru a construi fabrici şi uzine. Iar satul a ajuns ce e azi: un muzeu cu relicve pe care, practic, nu le mai înţelege nimeni...
După cum şi românii de azi sunt propulsaţi cu centrifuga în alte oraşe ale lumii, de unde ne dau veşti că acolo totul e mai bine, mai frumos, şi, bineînţeles, mai corect.
Eu numesc asta un proces de degenerare a poporului român. Care, iată, nu mai poate sesiza modul aparte în care oamenii vii, copii şi părinţi, vieţuiau cândva pe meleaguri mioritice.
Dar e fain la Muzeul Satului, nu? Sau la Muzeul Ţăranului Român... Face să dai 10 lei la intrare ca să vezi ciudăţeniile alea "interesante", nu-i aşa?
Dacă memoria copilăriei s-a pierdut chiar la cei care au copilărit prin sate, dacă pentru unii e jenant deja să îşi amintească scene din copilărie şi conţinuturi care acum ni se par penibile, eronate, inexacte, false, dacă bărbaţii mai ales sunt atinşi de o ciudată amnezie şi pudoare în a evoca momente din copilăria lor, ce să fie oare?
Probabil că nimic altceva decât o limpede mărturie a procesului desfăşurat pe plai mioritic, una care lămureşte cine suntem noi adulţii de azi, tinerii de azi, bătrânii de azi.
Nişte învinşi. Animale bolnave, cum se exprima un scriitor european, într-un înţeles mai cuprinzător.

O fi fain la Muzeul Satului pt ca ADNul de tarani din noi isi recunoaste originile.
De ce sa nu fie fain?
Multi au fost dezradacinati incepand cu perioada comunista,au plecat de tineri la oras,le-au murit parintii si rudele de la sat,si-au pierdut urmele...
Probabil ca numai Muzeu Satului le-au mai ramas la indemana ,ca o masina a timpului mai ieftina,mai primitiva...dai 10 lei si traiesti o secunda ,doua din copilaria fericita la sat,unde nu-i asa,"s-a nascut vesnicia"!?

Imi amintesc ca exista o forma de jignire inainte daca erai numit "taran"!A fi taran era intotdeauana folosit cand cineva nu dadea dovada de bunele maniere,socotindu-se pe nedrept ca taranii nu au bun simt sau cei 7 ani de acasa...cand mie imi pare exact pe dos :)
Se pare ca orasenii sunt mai obraznici ,agresivi si vorbareti deoarece isi pot exersa aceste defecte cu necunoscuti din oras pe cand la sat,nu merge caci te cunosc toti vecinii si esti obligat intr-un fel sau altul sa intretii relatii bune cu vecinii.Altfel cu cine te ajuti la nevoie?
Pe cand la oras,sentimentul colectivitatii dispare sau dupa caz poate lua locul unei infratiri clasificate regional de genul:clujenii mei,bucurestenii mei etc

Eu am cunoscut si satul. Mergeam in vacanta la rude si imi placea.
Respect oamenii de la tara si munca lor. Am ajutat si eu si stiu cat este de greu.

Nu-mi place, sau imi place mai putin Muzeul Satului. Mi se pare artificial si mort, in sensul ca-mi lipseste viata.
Satul nu inseamna numai niste casute si grajduri. Nu pentru mine.
Inseamna viata de acolo, animale, oameni, gradini, natura.

Mi se pare ca la noi in tara este o diferenta imensa intre sat si oras atat ca mod de trai, dar si ca mentalitate si gandire. Si nu mi se pare nici normala si nici buna.
Pe de o parte este firesc poate ca fiecare sa-si apere originea si/sau modul lui de viata, dar pe de alta parte nici conservatorismul asta nu e asa bun si nu ajuta. Fiecare trebuie sa vada si ce se poate imbunatati.
Viata la sat nu este grozava daca nu ai apa si gaze in casa si te afunzi in noroi, asa cum nici viata la oras nu este grozava ca ai numai asfalt si te certi cu vecinii si administratia pentru fiecare strop de caldura si mai stiu eu ce.
Peste tot este loc de mai bine.

In alte tari nu este asa. Nu exista asa diferenta in modul de trai, iar oamenii sunt cam la fel. Nu exista conflictul acesta intre satean si orasean. Nu stiu cum au reusit asta.

Nu-mi place si nici nu mi-a fost in intentie sa discutam aici despre deosebiri si sa facem un soi de competitie: cine este mai bun sau unde este mai bine.

Mi se pare ca ambele zone de viata au avantaje si dezavantaje.
In mesajul meu incercam sa-mi exprim cumva tristetea pentru anumite lucruri care mie la oras mi-au lipsit. Atat.

Si adeseori ma gandesc eu ca nici nu se doreste o apropiere. Ma gandesc la vacante pentru copii, ca sa vada si ei viata acolo, animale, legume, aer curat, alimente proaspete, sa invete lucruri utile de acolo.
Ma gandesc si la concedii pentru orasenii obositi si stresati care isi doresc sa se retraga la sat. Dar unde sa te duci?

Legat de maniere si cei 7 ani de acasa as vrea sa spun ca este o diferenta (se face o confuzie). Exista oameni (nu numai cei de la tara) care au niste lucruri de bun simt inascute si nu educate, poate din suflet.
Asta se cheama bun simt. Se cheama sa simti si sa stii sa respecti pe cei din jur.
Maniere inseamna lucruri mai avansate, a sti sa te comporti in diverse situatii, la diverse nivele. Ele se invata, se educa. Ca sa te casatoresti cu un print (chiar in ziua de azi) trebuie sa inveti niste reguli (cum sa te porti, cum sa te imbraci, cum sa vorbesti etc.).

Nimeni nu este mai rau. La sat se cunoaste toata lumea cu avantele si dezavantajele de rigoare. Ai oricand ajutor, esti respectat, nu esti singur (ai si rude mai multe). Dar nu mai ai initimitate (te stie fiecare si ce faci in pat, vorba aia), barfa, rautati.
La oras este invers.
Si mai ales sa nu uitam: la sat esti sau ai posibilitatea sa te retragi, sa te relaxezi, sa te duci in varful desalului , sau sub un pom in gradina unde nu se aude musca si sa fii singur. La oras nu ai unde. Nu scapi de galagie, de stres si presiune.

Ar trebui sa ne intelegem si respectam reciproc.
Imi amintesc ca aveam in facultate colege de la sat. Si era un schimb tare placut. Ele veneau cu ceva si noi orasenii, cu altceva. Ne imparteam totul, de la borcanul de dulceata si alte bunatati trimise de la sat de la parintii lor, la masa calda de la noi, invatat impreuna in conditiile de la bloc, mers la spectacole etc.. Si nu eram singure, caci eram ca surori. Iar in vacanta aveam unde merge la sat.

Amintiri de la sat....
Sincer, ele mai frumoase amintiri la am de la sat. Si acum, abia astept sa avem ceva zile libere samergem la bunica. Imi place ca scap de telefoane mobile, calculatoare, poluare masiva si respir si eu aer curat; merg in varfu' dialului din spatele gradinii sau la padure si ma relaxez cateva minute... Vara mai ales, colind tot satul si imprejurimile in lun si-n lat in cautarea relaxarii. Ma intorc acasa mult mai relaxata, mai impacata; acolo am timp sa gandesc pur si simplu; am timp sa imi pun ordine in ganduri.. si ma ajuta mult natura din jurul meu...

Mi-ar placea sa ma pot intoarce in timp, in satul bunicii mele, si sa stau strict acolo macar vreo 2 luni. De fapt, mi-ar placea sa ma pot intoarce in timp chiar si in orasul meu, asa cam cu vreo 100 de ani si sa pot trai viata ce era atunci, macr vreo 2-3 luni de zile :) dar nu se poate decat in povesti...povesi incomplete, din lipsa de cunostinte legate de acea perioada, din lipsa de traire in acea perioada (LOGIC).

Bradul de Crăciun, o perspectivă ortodoxă
 

În rândul tuturor creştinilor, adevărata sărbătoarea a Naşterii Pruncului Sfânt, este în mare parte considerată a fi una a copiilor, pentru care împodobirea și decorarea bradului cu diferite jucării și dulciuri a devenit un obicei, și se obișnuiește ca în ajun acesta să strălucească de lumânările prinse de ramurile sale. S-a stabilit de ceva timp că acest obicei a trecut la noi din Germania unde exista deja din vremuri străvechi. După cele spuse de Pr. J. Dobolsky, ramurile bradului pot servi drept exemplu constructiv pentru însăși natura noastră, ca o ramură uscată și lipsită de viață, care poate fi încălzită și făcută să aducă roade duhovnicești (Gal. 5, 22-23), numai prin Iisus Hristos Care este lumina și bucuria.

După părea altora, bradul servește ca simbol pentru Pomul Vieții, dăruit nouă din nou prin Nașterea Mântuitorului Hristos; iar decorarea sa cu lumânări aprinse este un simbol pentru lumina duhovnicească, ce luminează pe oameni cu venirea lui Hristos, pe când agățarea de fructe (dulciuri astăzi, n.t.), este un simbol al nețărmuritei împărății a harului și a roadelor mântuitoare, dăruite prin Nașterea Mântuitorului.

Conform celor afirmate peste o sută de ani, în revista Țerkovnâi Vestnik (Vestitorul bisericesc) din anul 1893, este normal ca în vremurile de demult, bradul să fi fost transformat într-un anumit accesoriu pentru festivalurile păgâne, dar mai apoi duhul păgân dispărând din tradiții să lase locul unor alte semnificații și simțăminte. În trecut, în Germania, toți membrii familiei, se adunau în jurul bradului, citeau povestioare despre nașterea lui Iisus și cântau imnuri și cântări legate de sărbătoarea Nașterii. Mai apoi s-a considerat a fi nevoie să se împartă cadouri copiilor, servitorilor și săracilor. Ușile fiecărei case erau deschise cu bucurie pentru fiecare om flămând și nevoiaș, iar rangurile și gradele erau uitate în toată această vreme. Toate acestea se potrivesc cu siguranță cel mai bine pentru sărbătoarea Nașterii lui Hristos și în general nu este nimic rău să împodobim bradul pentru copii, dacă această activitate este pusă de către părinți într-o lumină care să le conducă imaginația de la ideea contemplării unui brad împodobit la Izvorul tuturor binecuvântărilor, la Pruncul Hristos, și să le nască în inimi sentimentul măreției și al recunoștinței pentru minunatele binefaceri dăruite omului prin El. Este și mai bine dacă darurile așezate în jurul bradului îi încurajează să aibă un comportament mai bun și nasc în ei simțământul dragostei pentru cei nevoiași și nevoile lor, făcându-i să-i ajute și să împartă cu ei cadourile primite. Din păcate, unii părinți sunt departe de toate acestea. Și mai trist decât atât, sărbătoarea copiilor, cea a bradului împodobit, devine adesea un dezmăț pentru adulți.

(Serghei Bulgakov)

Pomul Craciunului, de George Cosbuc

Tu n-ai vazut padurea, copile drag al meu,
Padurea iarna doarme, c-asa vrea Dumnezeu.

Si numai cate-un viscol o bate uneori,
Ea plange atunci cu hohot, cuprinsa de fiori.
Si tace-apoi si-adoarme, cand viscolele pier,
In noaptea asta insa, vin ingerii din cer.

Si zboara-ncet de-alungul padurilor de brad,
Si canta-ncet; si mere si flori din san le cad.

Iar florile s-anina de ramuri pana jos
Si-i cantec si lumina si-asa e de frumos!

Iar brazii se desteapta, se mira asta ce-i,
Se bucura si canta ca ingerii si ei.

Tu n-ai vazut padurea, copile drag al meu,
Dar uite ce-ti trimite dintr-insa Dumnezeu.

Un inger rupse-o creanga din brazii cu faclii,
Asa cum au gasit-o, cu flori si jucarii.

Departe intr-un staul e-n fata-acum Isus,
Si ingerii, o, cate si cate i-au adus.

Dar el e bun si-mparte la toti cati il iubesc,
Tu vino, si te-nchina, zi: “Doamne-ti multumesc”.

Craciunul copiilor, de Octavian Goga

Dragi copii din tara asta,
Va mirati voi cum se poate,
Mos Craciun, din cer de-acolo,
Sa le stie toate, toate.

Uite cum: Va spune Badea…
Iarna’n noapte, pe zapada,
El trimite cate-un inger
La fereastra ca sa vada…

Ingerii se uita-n casa
Vad si spun, iar mosul are
Colo-n cer, la el in tinda,
Pe genunchi o carte mare.

Cu condei de-argint el scrie
Ce*copil si ce purtare…

Si de-acolo stie Mosul,
Ca-i siret el, lucru mare.

Scrisoare lui Mos Craciun, de Elena Farago

Draga Mos Craciune,
Eu nu pot sa-ti scriu,
Ca sunt inca mica
Si carte nu stiu.

Dar iti scrie acuma
Sora mea, Florica,
Noi in anul asta
Nu-ti cerem nimica,

Si de poate-n traista
N-ai daruri destule,
Din ce-avem noi, uite,
Iati-le si du-le
De le da prin case
De parinti sarmani,
Sau pe-acolo unde
Sunt copii orfani.

Si, de poti, pe urma,
Tare te rugam:
Sa ne spui si noua
Unde sa catam,
Ca sa le mai ducem,
Pana vii tu, iar,
In tot anul asta
Cate un mic dar.