Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Biserica Ortodoxa Romana (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=507)
-   -   Cuvant pentru suflet ! (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=16604)

cristiboss56 08.03.2015 22:49:28

Ah, ce lucru grozav este un om care a gustat o dată din dulceața mântuirii sufletești și pe urmă s-a întors iarăși la patimi!
Când un om se hotărăște la o viață nouă cu Domnul, când un om îl primește pe Domnul și pe Duhul Domnului în inima sa, diavolul umblă neîncetat să se poată iarăși întoarce în „casa de unde a ieșit”, cum zice Mântuitorul.
Cu fel de fel de șoapte și ispite viclene bate iarăși vrăjmașul la ușa inimii celui întors la Dumnezeu și încearcă să deschidă ușa. De cazi ici și colea în această luptă, ridică-te repede și pleacă înainte.
Nu dispera! Încă mai poți scăpa, dacă-L primești îndată și fără întârziere pe Iisus Mântuitorul și Biruitorul!
Preot Iosif Trifa

cristiboss56 09.03.2015 20:39:20

De ce oare sfinții se rugau neîncetat; de ce oare creștinului i se poruncește să se roage neîncetat? Pentru a fi mereu împreună cu Dumnezeu și nici un minut și nici o secundă să nu dăm loc păcatului care caută neîncetat să ne prindă în cursă și să ne ațină calea spre Împărăția de Sus. Rugați-vă neîncetat (1 Tes 5,17), spune Apostolul. Așa cum e neapărat necesar să respiri, tot atât de necesar este să te rogi; rugăciunea e respirația sufletului, puterea și lumina lui; hrană, băutură, desfătare, pace, bucurie, spațiu, mărire!
Sfântul Ioan de Kronstadt

cristiboss56 12.03.2015 22:16:31

Apoftegme ale Părintelui Paisie Aghioritul
Unii monahi care plecaseră au venit iarăși în pocăință în Sfântul Munte și și-au sfârșit viața în pace, aceștia au avut o bună dispoziție a inimii când au venit prima dată la mănăstire, dar nu au fost ajutați. Așa au pățit mulți. Vin cu intenții bune, dar nu află pe cineva care să-i călăuzească și să-i întărească. De aceea au sfârșit cum au sfârșit. Dar pentru aceștia toți Dumnezeu folosește uneori un mod smintitor ca să-i aducă înapoi în Sfântul Munte și mor cu pace. Ar fi o nedreptate a dumnezeieștii purtări de grijă, dacă Dumnezeu nu i-ar întoarce pe acești oameni lângă El. Fiindcă au avut bună dispoziție a inimii când au început și Dumnezeu nu uită acest lucru.
Cea mai mare încercare a altora este cel mai bun leac pentru noi. Eu, orice aș avea, când mă gândesc cum suferă acești oameni spun „slavă lui Dumnezeu”. Aș putea fi și eu un paralizat și să nu mă pot mișca deloc, ce-aș face atunci? Slavă lui Dumnezeu, acum sunt ca un împărat.
Viața noastră monahicească trebuie să fie o continuă doxologie către Dumnezeu.
Când Dumnezeu spune de mai înainte, prevestește, trebuie și omul să ia aminte. Fiindcă dacă omul este nepăsător și se schimbă și Dumnezeu se schimbă. Rezultatul pe care îl prevestește Dumnezeu depinde și de om.
Să trăiești durerea ta ca și cum n-ar exista.
Astăzi vin mulți monahi, dar nu mai există frământătură. Ne-am depărtat de tradiție. Nu mai încercăm să semănăm cu sfinții. Trebuie să ne comparăm pe noi cu sfinții. Nu trebuie să-i privim pe ei că aveau patimi mici sau mari și să ne comparăm în acestea cu ei.
Cu cât te ostenești mai mult cu atât mai multă bucurie și har vei lua de la Dumnezeu.
Când Dumnezeu va da dragostea Lui unui suflet acesta nu poate suporta, cade jos. Atunci nu mai caută nimic altceva. Vrea să lase toate și să se închidă într-o peșteră.
Trebuie să știm că atacul care vine din lucrarea demonică este oarecum un dar al lui Dumnezeu pentru păcătos, ca să se pocăiască, să se smerească și să se mântuiască. Când totuși este desăvârșită împietrire și nepocăință, atunci nu este atacat de demon, fiindcă vede Dumnezeu totala lui împietrire.
Mai demult ziceam rugăciunea, dormeam și rugăciunea continua. Mă trezeam și rugăciunea nu se oprea. Acum trăiesc problemele lumii.
Astăzi vin mulți tineri cu interes. Nu sunt curioși, ei caută să afle un exemplu și noi trebuie să fim cum ne vrea Dumnezeu, ca să se folosească alții care se apropie de noi, fiindcă altminteri vom da socoteală și pentru aceștia care se apropie de noi și se vatămă sau nu se folosesc.
În funcție de starea în care se află omul, ispita îi aduce și gândurile.
Ca să înceteze atelierul nostru (adică mintea noastră) să producă gânduri rele, trebuie lipsească răutatea. Atunci omul are sănătate duhovnicească.
Drumul cel mai ușor și cel mai scurt este ascultarea. În ascultare harul călăuzește.
Desăvârșirea continuă și în cealaltă viață.
În multe cazuri există încercări de la Dumnezeu, dar intră și diavolul și le face pe toate mai negre. Acela este cel mai greu lucru.
Există demoni care nu îl lasă pe cineva să vorbească și alții care nu îl lasă să asculte sfaturile pe care i le spun oamenii duhovnicești.
*** Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, 2011

cristiboss56 14.03.2015 22:32:06

Săvârșind cu conștiință bună această lucrare a demascării de sine, vei recunoaște din inimă toate păcatele tale; vei recunoaște că ești vinovat și în cutare privință, și în alta, și în cealaltă – că întru toate ești vinovat; te vei îmbrăca, parcă, în păcatele tale și vei simți că ele zac asupra ta cu toată greutatea lor; îți vei da seama că ești fără răspuns și vei striga: „Ticălos om sunt eu!” Iar după ce se va petrece asta în inima ta, grăbește-te să stârnești ori să scoți din inimă, care a fost deja predispusă la asta, simțămintele îndurerate ce alcătuiesc cuprinsul adevăratei pocăințe – și anume: întristarea că L-ai jignit pe Dumnezeu; rușinea că ai ajuns atât de neisprăvit; părerea de rău că puteai să te înfrânezi și nu te-ai înfrânat și supărarea pe voia ta cea păcătoasă, care n-a luat aminte la nici o insuflare a rațiunii și conștiinței. Aceste simțăminte sunt gata să se nască în inimă de la sine după conștientizarea păcatelor și vinovăției proprii; însă și tu să le ajuți să se dezvolte și să le stârnești din ce în ce mai puternic. Sufletul să ardă în ele ca un foc: cu cât va arde mai mult și cu cât va fi mai puternică arderea, cu atât va fi mai mântuitoare.
Limita până la care trebuie dusă această îndurare pentru păcate este ura față de păcate și dezgustul față de ele. În acest dezgust se află temeiul hotărârii de a nu mai păcătui și nădejdea îndreptării de sine.


(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru Spovedanie și Sfânta Împărtășanie, Editura Sophia, 2002, pp. 83-84)

cristiboss56 15.03.2015 22:33:49

Lacrimile din vremea rugăciunii sunt semnele milei lui Dumnezeu, de care s-a învrednicit sufletul pentru pocăința lui; și mai arată că primit a fost sufletul și a început să intre în câmpia curățeniei prin lacrimi. Că dacă gândurile nu se vor ridica din cele pieritoare și nu se vor lepăda de la sine nădejdea în lume, și dacă nu se vor apuca să disprețuiască lumea, și nu vor începe să-și pregătească merinde bune pentru iertarea lor, și dacă nu se vor porni în suflet gândurile la oricare (sfinți) care sunt acolo (în cer) ochii nu pot vărsa lacrimi.
Pentru că lacrimile (curg) din gândurile cele necontenit curate, din concentrare, din gândurile multe și dese, care în toată vremea răsar, și din amintirea unui oarecare lucru subtil, care vine în minte, și mâhnește inima prin amintirea lui. Acestea înmulțesc și sporesc și mai mult lacrimile.


Sfântul Isaac Sirul

cristiboss56 16.03.2015 22:58:07

Are nevoie oare cel care abia a descoperit Ortodoxia de sprijinul celor apropiați?
Sprijinul exterior este important. Chiar Apostolul Pavel spune că „tovărășiile rele strică obiceiurile bune” (I Corinteni 15, 33). Omul care a dobândit credința tinde să comunice cu cei care sunt credincioși deja.
Pe de altă parte, acest sprijin nu-l poate duce total pe calea credinței. Dacă omul se va sprijini doar pe alții, atunci credința sa poate să dispară. Astfel s-a întâmplat cu mulți. Spre exemplu, dacă un elev dintr-o familie îmbisericită ajunge la facultate și se confruntă cu viața veselă și distractivă de student și nu are ceva mai mult decât ajutorul extern, atunci lumea sa lăuntrică se destramă.
De aceea, este foarte important ca atitudinea interioară a omului față de Dumnezeu și față de Biserică să fie una temeinică. Atitudinea sa față de Trupul lui Hristos trebuie să fie o atitudine nu ca față de un locaș sau o adunare de cunoscuți sau parohie (eu îi cunosc și ei mă cunosc). Este foarte important să existe un ritm interior al vieții bisericesti. Acesta este individual, dar anume cunoașterea faptului că faci parte din Biserică, că te spovedești și te împărtășești este foarte importantă.
Preot Maxim Kozlov

cristiboss56 17.03.2015 19:43:01

Dumnezeu te iubeste !
 
Dumnezeu iubeste pe toti oamenii la fel de mult.Ne copleseste cu iubirea si bunatatea Lui.Dar peste dar.Nu pentru ca am facut noi ceva bun pe pamant sau ca meritam, ci pentru ca El este izvor de iubire.Dumnezeu nu pierde pe nimeni.Asteapta pe fiecare in ritmul sau.Delicat, sensibil, dulce.Invita si nu forteaza.

Sufletul smerit, modest atrage harul Duhului Sfant.Smerita cugetare.Omul este doar un vas prin care Dumnezeu lucreaza si nimic nu ii apartine, nimic nu este al lui.Toate sunt daruri ale lui Dumnezeu.Cu totii suntem unelte in mainile lui Dumnezeu sau prelungiri ale mainilor Lui.Sa ne lasam purtati, dansati...

Cand scurmam in cenusa trecutului mai gasim carbuni aprinsi.Se vor stinge cu timpul, cu lacrimi, cu suspine sau de la sine.E nevoie de rabdare.Sa iubim si sa iertam pe aproapele nostru.Iertam pentru viitor, nu pentru trcut.Daca nu reusim sa iertam, nu vom avea pace nici in rai, darmite pe pamant.Rugaciune fierbinte pentru toate durerile de pe lume care gem dupa dorul de Dumnezeu.Doar prin iubire cerul se coboara pe pamant si se umple de har.Cu recunostinta pentru toate examenele vietii sufletul se purifica.In multumire, nu in razvratire.Orice ai fi, Eu te iubesc, zice Domnul.Iar si iar.Si te iert.De saptezeci de ori cate sapte.Sa nu ma parasesti!Nu deznadajdui.Ridica-te si mergi mai departe.Iubirea nu este niciodata muta.In Hristos iubirea nu are sfarsit.

Pace si bucurie sfanta in cetatea sufletului.(Ieromonah Hrisostom Filipescu)

cristiboss56 18.03.2015 22:54:47

Apoftegme ale Părintelui Paisie Aghioritul
Pentru cei care nu sunt sporiți duhovnicește neorânduiala exterioară o arată pe cea lăuntrică.
Dacă nu există cuget bărbătesc nu există progres. Bărbăție este atunci când te predai în întregime cu toată încrederea lui Dumnezeu. Cel ce are bărbăție are și dragoste și Dumnezeu îi pune la socoteală asta.
Am auzit că zilele acestea s-a mișcat candela Preacuratei la Mănăstirea Iviron. Preacurata încearcă să ne trezească ca să ne pocăim, dar oamenii de astăzi nu se mișcă, oricât de mult s-ar mișca toate candelele.
Ajută mult când se roagă cineva în munți și nu prin văgăuni sau spații închise. Și Hristos S-a dus în munți să Se roage. Astfel se deschid mintea și simțirile. De aceea oamenii de la munte au o oarecare bărbăție.
Când cineva este nervos, este mai bine să nu îi vorbești deloc, fie și într-un mod blând. Fiindcă acela se aseamănă cu un rănit care nu primește nici mângâierea, fiindcă aceasta le-ar stârni și mai mult rănile.
Sufletul și duhul la care se referă uneori Sfânta Scriptură nu sunt două lucruri diferite, cum spunea Makrakis. De exemplu: „Mărește sufletul meu pe Domnul și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu”.
Pizma este o gelozie cu răutate și zavistie. Trebuie ca rivalitatea dintre noi să fie una bună, fără răutate. Aceasta o putem înțelege mai bine atunci când îl vedem pe cineva pe care îl (admirăm) invidiem și care a pătimit ceva rău. Dacă ne bucurăm, atunci gelozia noastră este rea.
Binecuvântarea și rugăciunea se prind, când sunt din inimă. De aceea Isaac i-a spus lui Isav să îi aducă să mănânce, ca să se bucure inima lui și să-l binecuvinteze.
Trebuie să ne nevoim să dezrădăcinăm patimile mari, fiindcă dezrădăcinând o patimă mare, se dezrădăcinează și multe altele mai mici.
Smerenia și dragostea, iată, acestea sunt totul.
Diavolul a căzut din mândria lui.Vai, vai, înfricoșător lucru! Cel dintâi înger a devenit vrăjmaș și lui Dumnezeu, și oamenilor. Nu trebuie să simtă cineva ură, ci compătimire, milă pentru starea lui.
A venit odată la Coliba părintelui Tihon un diacon foarte gras și i-am spus să postească des până la ceasul al nouălea. După câtva timp, l-am întâlnit în Dafni și nu l-am recunoscut, fiindcă slăbise foarte tare. Când cineva nu mănâncă mult, dar mănâncă des, atunci organismul își ia din ceea ce mănâncă. Când însă postește până la ceasul al nouălea, atunci organismul își ia vitaminele din frigider (adică din depozitele pe care și le face organismul). Hrana bună și îndestulată și viața sedentară îi face pe copiii mici grași și uneori ajung, bieții de ei, paralizați.
Trebuie fiecare să-și sfințească înclinația lui, ceea ce poate el să facă. Să zicem acum că eu mă duc să devin psalt la Protatos, să-i iau locul lui Firfiri. Pot face acest lucru? Nu pot. Voi căuta la ceea ce pot face eu, ca să-mi sfințesc înclinația mea, precum acel salahor din Pireu care l-a înviat pe socrul său. Acesta cu viața lui sfântă a sfințit întregul port și mulți și-au schimbat viața din pricina lui. Și totuși nu zicea „de ce să nu mă fac călugăr?” Dacă era pentru călugărie, nu s-ar fi căsătorit.
Smerenia, bunătatea și simplitatea sunt lucruri fundamentale. Bunătatea este să se gândească cineva mai întâi la ceea ce îl odihnește pe celălalt, iar nu la ceea ce îi convine lui. Și Dumnezeu nu este nedrept. Apoi, El va plini ceea ce noi am pierdut încercând să-l ajutăm pe fratele nostru.
Toți cei care au entuziasm și mult egoism trebuie să fie în ascultare, ca să-și taie voia lor.
Răul a sporit mult și, în ultimii ani, s-au petrecut mari schimbări. Există însă o frământătură bună pentru care Dumnezeu Se milostivește și asupra restului lumii. Să nu se strice și aceasta, pentru că atunci va fi vai și amar de noi!
Rugăciunea pentru cei adormiți ajută mult. De câte ori sunt obosit sau nu am timp să mă rog pentru cei adormiți, în aceeași noapte îi văd în somn pe părinții mei pentru care nu m-am rugat atunci.
Părinții evlavioși care vor ca fiii lor să devină călugări să nu le spună să devină călugări, ci să trăiască ei înșiși ca niște călugări, fiindcă dacă fiul lor nu are nici o înclinație pentru asta, atunci se va chinui întreaga lui viață. În acest caz, să le citească Episcopul o rugăciune și să nu se facă monahi.
Trebuie cu smerenie să ne spunem gândul nostru celor mai mari, poate astfel îi ajutăm și pe ei să se gândească cu mai multă pricepere.
Să lucreze cineva în acord cu starea lui duhovnicească. Să facă adică lucrurile care corespund stării duhovnicești în care se află. (Să nu-și depășească măsurile lui duhovnicești).
În timpul zilei să faci ce făcea Marele Antonie. Puțin lucru de mână, puțină rugăciune. Noaptea puțină meditație și studiu și rugăciune. Puțină și intensă meditație ajută mult.
Trebuie să se gândească omul pe de o parte la binefacerile lui Dumnezeu, și pe de alta, la cât de nemulțumitor este el și să caute mila lui Dumnezeu. Din orice să caute cineva prilej să-I mulțumească și să-L slăvească pe Dumnezeu.
Astăzi a venit timpul să se împlinească profeția Marelui Antonie: Va veni o vreme când oamenii vor înnebuni și dacă cineva este rațional, ceilalți îl vor numi nebun, pentru că nu este ca ei.
Dacă vrei să te bucuri întreaga ta viață, să te faci călugăr.
Oamenii păcătoși în cealaltă viață vor suferi din pricina poftelor lor.
De multe ori noi, monahii, devenim aspri din pricina faptului că nu trăim, fiindcă nu o vedem, durerea celorlalți. În timp ce mirenii săracii sunt milostivi, fiindcă trăiesc în apropierea oamenilor îndurerați. De aceea trebuie ca durerea celorlalți să o facem durerea noastră și să ne rugăm pentru toți.



Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte

cristiboss56 21.03.2015 15:27:21

Avansând de la o virtute la alta, omul înaintează de la o formă de înțelegere la alta. De la cea dintâi virtute, credința, până la cea din urmă, care este dragostea față de toți, se întinde o cărare neclintită: nevoința. Pe această cale lungă, omul se formează, se transformă și se transfigurează prin harul nevoințelor sale ascetice. În acest mod, el își vindecă ființa de boala păcatului și a necunoașterii, restabilind integritatea persoanei sale, unificându-și și întregindu-și sufletul. Vindecat și redevenit întreg prin forța morală și religioasă a virtuților, omul dă expresie curăției și integrității persoanei sale, mai ales prin curăția și integritatea cunoașterii sale.
Părintele Iustin Popovici

cristiboss56 22.03.2015 22:01:53

Dacă există bunăvoință, orice relație poate fi îmbunătățită
 
Profilaxia bolilor este chezășia vieții sănătoase. Toată lumea știe lucrul acesta, însă, din păcate, oamenii au uneori o atitudine foarte neglijentă și față de sănătatea trupească, și față de sănătatea duhovnicească a familiei lor.
Adeseori amânăm consultul medical până când nu mai avem putere să răbdăm suferința. Până în acel moment ni se pare că boala o să treacă singură. Și în viața de familie oamenii încep să se gândească la faptul că viața lor de cuplu are nevoie de tratament numai atunci când se află în pragul divorțului. Se duc la preot, se duc la psiholog să ceară sfat atunci când este deja greu să mai fie ajutați.
Ranchiunele, reproșurile, ostilitatea se acumulează ani la rând ca un bulgăre imens de zăpadă, și soții înșiși nu prea mai cred că pot reface relația pe care o aveau la începutul căsniciei deși eu sunt convins că, dacă oamenii vor cu sinceritate să se ajute pe ei înșiși și să-și ajute familia în vederea îmbunătățirii relațiilor din sânul ei, nu există situații fară speranță. Chiar și atunci când deocamdată una singură dintre părți caută pacea și dragostea există toate șansele ca situația să fie îmbunătățită, numai să vrea asta și soții. Cum se spune, „Dumnezeu îi dă omului, dar nu îi bagă în traistă”.
Pr. Pavel Gumerov

cristiboss56 22.03.2015 22:04:55

Medicament împotriva singurătății
 
Adesea, femeile singure sunt sfătuite să-și umple viața cu îngrijirea copiilor la un orfelinat. Dar nu toate scapă de sentimentul singurătății prin această activitate. O cunoștință mi-a spus: „Mergeam la copii, le dăruiam căldură, dar și eu vroiam, în acel timp, atenție și căldură umană.”
Poate că ea nu mergea așa cum ar trebui la orfelinat. Poate că mergea pentru a se destinde sau fiindcă nu avea ce face altceva. Mergea pentru a primi acolo un medicament împotriva singurătății, dar inima nu i-a fost pătrunsă de apropierea acelor copii, care nu erau pentru ea decât interesanți. Și de aceea a plecat de acolo la fel cum venise.
Știu, din proprie experiență, că, dacă oferi căldură sufletească altora, sufletul ți se umple, de asemenea, de căldură. Probabil că, prin vizitele sale, ea nu a reușit să dezghețe inimioarele copilașilor, lipsiți de mângâiere și căldură. Și aceasta, pentru că ea nu le-a deschis ușa inimii sale.
Știu sigur că cei mici reușesc să mulțumească. Ei vor foarte mult să iubească și simt de la o poștă când cineva le dorește binele. Pentru aceasta, ei răsplătesc din plin. Nu poți uita ochii fericiți și încrezători ai unui copil pe care nu ai făcut decât să-l mângâi pe cap. Iar dacă i-ai mai dat ceva gustos sau o jucărie, atunci devii pentru el ca o rudă apropiată.
Poate că această femeie ar trebui să își schimbe atitudinea față de copii. Avea dreptate Șota Rustaveli atunci când a scris aforismul: „Ce ai ascuns este pierdut; ce ai dat este al tău.” Dacă ea vrea însă să se redescopere și să simtă înțelegere, căldură și dragoste, atunci să nu se rușineze când dăruiește toate acestea altora.
Tuturor celor care suferă de lipsă de căldură le sfătuiesc să iasă, ca puișorii, din oul egoismului cotidian și să încerce să slujească pe cineva. Dar să nu aștepte răsplată imediată, ci să slujească altora, din dragoste.
(Dr. Dimitri Avdeev, Ioana Besedina, Femeia și problemele ei: perspectiva psihiatrului ortodox, traducere din limba rusă de Eugeniu Rigoti și Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2011, pp. 59-61)

cristiboss56 23.03.2015 21:54:13

Daca Dumnezeu mi-ar oferi inca o bucata de viata …
 
Dacă pentru o clipă, Dumnezeu ar uita că nu sunt decât o paiață de cârpă și mi-ar oferi o bucată de viață, fără îndoială că n-aș spune tot ceea ce gândesc, dar m-aș gândi la tot ceea ce spun. Aș aprecia valoarea lucrurilor, nu pentru ceea ce valorează, ci pentru ceea ce ele înseamnă cu-adevărat. Aș dormi puțin, n-aș mai visa deloc, căci prin fiecare minut când închidem ochii pierdem șaizeci de secunde de lumină. Aș merge când ceilalți se opresc, m-aș trezi când alții adorm. Aș asculta când alții vorbesc și aș savura o înghețată bună de ciocolată. Și aș trăi “îndrăgostit de dragoste”. Dacă Dumnezeu mi-ar oferi încă o bucățică de viată, m-as îmbrăca simplu, as cădea în genunchi în fata soarelui, lăsându-mi goale corpul și sufletul. Doamne, dacă as avea o inimă, mi-as scrie ura pe gheață și aș aștepta primele raze de soare. Cu un vis al lui Van Gogh aș picta pe stele un poem de Benedetti și i-aș oferi Lunii un cântec de Serrat. Aș stropi trandafirii cu lacrimile mele pentru a simți durerea spinilor și sărutul roșu al petalelor.
Dumnezeule, dacă aș avea o bucată de viată… n-aș lăsa să treacă nici o singură zi fără să le spun celor pe care-i iubesc cât de mult îi iubesc. Aș convinge fiecare bărbat și fiecare femeie că ei sunt cei la care țin cu adevărat și as trăi îndrăgostit de iubire. Aș demonstra oamenilor cât se înșeală crezând că încetează să se îndrăgostească atunci când îmbătrânesc, fără să știe că încep să îmbătrânească atunci când încetează să se îndrăgostească! I-aș da aripi unui copil, dar l-as lăsa să învețe singur să zboare. Iar pe cei bătrâni i-aș învăța că moartea nu vine o data cu vârsta, ci o data cu uitarea.
În fond, și eu am învățat de la oameni atâtea lucruri… Am învățat că toată lumea vrea să trăiască pe culmi, fără să știe că adevărata fericire constă în felul în care urci înălțimile. Am învățat că atunci când nou-născutul strânge pentru prima dată, în pumnul lui mic, degetul tatălui, îl cucerește pentru totdeauna. Am învățat că un om n-are dreptul să-l privească pe un altul de sus decât atunci când trebuie să se aplece pentru a-l ajuta să se ridice. Sunt o mulțime de alte lucruri pe care as putea sa le învăț de la oameni , dar, realmente, multe nu îmi mai vor servi la nimic cu adevărat, pentru că, atunci când ma vor pune la păstrare în acea cutie, vai, eu voi fi murit deja.
Gabriel Garcia Marquez
(6 martie 1927 – 17 aprilie 2014

cristiboss56 25.03.2015 22:35:27

Învață să te bucuri de viață! Ai atâtea motive...
 
Mulți se supără pe ei înșiși din cauza suferințelor pe care le trăiesc. Poate se gândesc că le merită. Și greșesc. Poate fiindcă au fost educați de părinții lor să aibă sentimentul vinovăției, să se pedepsească, își fac rău singuri. Și totuși, oamenii sunt singurele ființe care pot da sens durerii lor, fiindcă sunt singurii care știu că trebuie să moară. Va trebui să învățăm să dăm semnificație pozitivă sentimentului de vinovăție pe care îl folosim pentru a deveni mai buni, dar să dăm una negativă, atunci când sentimentul de vinovăție ne paralizează, ne pedepsește, luându-ne încrederea în noi înșine și, ca urmare, posibilitatea de a crește și, mai ales, de a acționa. În fond, ce este depresia după o supărare, un refuz, un doliu pe care noi le considerăm nedrepte, dacă nu o pedeapsă îndreptată către noi înșine?
Învață, însă, să râzi de tine, cu inima!
A ști că trebuie să mor, face ca pentru mine viața să fie mai bogată în înțelesuri, tocmai pentru că timpul devine limitat și orice lucru pe care trebuie să-l faci devine o alegere reală.
Nu trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să nu ne trimită boli sau să ne ferească de suferințe, ci trebuie să-L rugăm să ne dea tăria de a suporta ceea ce trăim, să ne stea alături ca să nu ne pierdem integritatea spirituală, să alegem să ne continuăm viața, oricum ar fi.
Pentru a ne da speranță, forță și curaj.
Să râzi cu inima te ajută să încetezi să cauți dreptatea în lumea aceasta și să transformi în viață tot ceea ce ți se întâmplă ca venit din moarte.
Valerio Albisetti

cristiboss56 26.03.2015 22:09:33

La prima tinerețe, în momentul primei îndrăgostiri, pe oameni îi stăpânesc sentimentele și li se pare că fericirea constă tocmai în această furtună emoțională. Nu este adevărat. Fericirea adevărată vine ca un rezultat al acestor trăiri, al fidelității, al depășirii în comun a piedicilor, al efortului de a iubi. O asemenea dragoste este semnificativ mai profundă, mai temeinică, ea înseamnă cu mult mai mult decât această furtună emoțională. Dragostea înseamnă și efort, și responsabilitate a unuia pentru celălalt, este încercare de a te schimba în bine împreună cu omul tău iubit, este permanenta descoperire reciprocă, cunoaștere reciprocă. (Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, p. 85)

stefan florin 27.03.2015 10:48:27

Un rege al Persiei, voind sa-si aleaga un sfetnic bun, a chemat la palat intr-o zi pe cinci dintre cetatenii cei mai de vaza din oras si le-a zis:
- Iata, am cinci inele pe degetele mele; ele vor fi plata sinceritatii voastre. Spuneti-mi fara lingusire: ce credeti voi despre puterea si marirea mea?
Ei, uimiti de frumusetea diamantelor de pe inele si voind sa le aiba, raspunsera regelui cu multe laude pe care nu se cuvenea sa le spuna decat lui Dumnezeu. Regele parea multumit si dadu rand pe rand 4 inele.
Pentru ca al cincilea, tacea, regele l-a indemnat sa-si spuna parerea.
- Eu cred, zise acesta, altfel decat cred cei care au vorbit inaintea mea. Eu cred ca toata puterea, de rege, o ai de la Dumnezeu si ti-a fost data pentru binele poporului ce-l stapanesti si odata va trebui sa dai socoteala de felul cum ai intrebuintat-o.
- Si eu cred tot asa, zise regele cu multumire. Dar tie nu-ti dau inelul, ci increderea si prietenia mea. Vei sta mereu langa mine, ca sfetnic al meu, caci in tine am gasit omul si prietenul sincer pe care-l cautam.
A doua zi, cei patru venira foarte grabiti sa spuna regelui ca negustorul de la care a cumparat inelele cu diamante sunt false. Dar regele le zise:
- Ce, voi credeti ca eu nu stiu ca diamantele sunt false? Eu le-am comandat astfel. V-am platit cinstit. Voi mi-ati dat laude false, eu v-am daruit diamantele false. V-am platit cu aceeasi masura, de ce va mai plangeti?!

cristiboss56 27.03.2015 22:45:14

Temelia este cel mai important lucru la ridicarea unei construcții. Constructorii marilor clădiri toarnă la temelie materiale scumpe – fier și beton –, ca să o facă pe aceasta rezistentă și capabilă să poarte greutatea întregii zidiri. Iar Iisus Hristos așază o neobișnuită temelie pentru înălțarea casei mântuirii – nu materiale pământești, valorând mulți bani, ci virtutea sărăciei cu duhul! Oamenii se chinuiesc să strângă mari averi, ca să poată să ridice o casă pământească. Iar pentru înălțarea casei cerești Mântuitorul întărește că nu este nevoie să risipești bogăție, ci dimpotrivă, să devii sărac cu duhul, adică să conștientizezi că nu ai nimic bun care să-ți aparțină. (I Corinteni 4, 7).
Omul poate să se dezvinovățească de faptul că nu a reușit să-și construiască o casă pe pământ, deoarece toată viața a fost sărac. Însă cum se va dezvinovăți acela care nu și-a înălțat casa veșnică a mântuirii sale, care tocmai cu sărăcie, și nu cu bogăție se construiește? Dacă nu orice om reușește să devină bogat, să devină sărac poate fiecare, numai să o dorească.
Arhimandrit Serafim Alexiev

cristiboss56 28.03.2015 21:51:36

http://1.bp.blogspot.com/-vYyG64kSwV...600/SDSD+F.jpg

cristiboss56 29.03.2015 21:05:14

Noi, ortodocsii, ne iubim inainte sa ne cunoastem
 
Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulți ani, am fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiți de călugări. Ce primitori erau! Ce înțelegători! Și i-am spus unui călugăr: “Oriunde aș intra aici, în mănăstire și schituri, pe oricine aș vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie.” Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: “Noi, ortodocșii, ne iubim înainte să ne cunoaștem.” Și am înțeles că este adevărat cuvântul lui. Esențial ne cunoaștem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea. Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur și simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esența Ortodoxiei este firea omului. Și a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos și foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreți, ceea ce au căutat Părinții cei adevărați, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămână în dreapta slăvire, descoperită de Însuși Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omenești.
Căutăm ce nesaț viața adevărată, în toate direcțiile vieții noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovnicești, ba chiar și în păcat. Și în păcat omul, până la urmă, își caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul ne este adevăr și de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu înțelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce știe El mai bine că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut și El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sunt năzuințele noastre și unde găsim hrana ce o căutăm cu atâta poftă, adică viața veșnică.
Omul, prin fire, este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roșie orice ar fi el, prin firea lui este ortodox. Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului. Această fire, puțin câte puțin, s-a conștientizat; omul și-a pierdut-o prin căderea în păcat și psalmistul îl plânge pe om ca tot omul fiind mincinos, dar cred că trebuie înțeles oarecum ca traducerea în slavonă: “tot omul este minciună.”
Omul, dacă nu și-a găsit identitatea lui, rămâne în minciună. Omul este minciună până când, în Hristos, devine adevăr ca și Hristos Care S-a numit Adevăr. Or, ca omul să-și regăsească, să zicem, identitatea, să-și revină în fire, cum se spune în limba română, a trebuit ca Dumnezeu însuși să Se întrupeze, să devină om, să trăiască mizeriile noastre, să trăiască toate defectele astea ale căderii, până și moartea, până și iadul. A făcut și un lucru pe care primul Adam nu l-a știut. Că revenind prin Înviere la viață, a putut și să Se înalțe la ceruri și să șadă de-a Dreapta Tatălui, completând calea ființei omului, dacă vreți calea “devenirii întru ființă” a omului, până la șederea de-a dreapta Tatălui.
Numai în Hristos omul își poate reveni în firea lui cea adevărată ca identitate, numai astfel își regăsește firea lui cea adevărată, așa cum a fost concepută de Dumnezeu mai înainte de veci, când S-a gândit să facă pe om în chipul și asemănarea cea dumnezeiască.
Biserica ortodoxă nu atât convinge, cât seduce, adică atrage inima și sufletul omului întreg. Cand se descopera „in duh si in adevar”, adevarul seduce, adica convinge toata firea, pana in maduva oaselor. Si aceasta este puterea Ortodoxiei, pe care am vazut-o de multe ori. Ortodoxia nu are un adevar relativ sau un adevar micsorat, deviat, cum am gasit astfel de adevaruri in toate confesiunile si religiile de care am auzit cite ceva, cu intuitii de multe ori extraordinare, ci adevarul deplin care, negresit, duce la mantuire.
Zice Domnul că nu este o poruncă mai mare decât aceasta de a iubi pe Dumnezeu, și pe aproapele. Păstrarea dragostei, însă, trece prin multe greutăți, care ne oțelesc duhovnicește. Ne oțelesc într-un fel foarte curios, paradoxal. Ajungem nu să ne simțim puternici, ci, atunci când suntem slabi, cum spune Sfântul Apostol Pavel, atunci suntem puternici. Suntem puternici pentru că atunci ne smerim și atunci înțelegem pe aproapele și se poate naște în sufletul nostru duioșie față de aproapele. Căci iubirea în Domnul este duioasă. Și atunci, în smerenia și duioșia de care vorbeam, poate lucra nu înverșunarea omului, ci asceza noastră; atunci lucrează în om harul lui Dumnezeu.
Duhul Ortodoxiei nu este afișare, nu este nici prozelitism; duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie și revin la ideea aceasta: atenție la cuvântul liturgic, la cuvântul de rugăciune. Deci, duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie. Amintiți-vă cuvântul: “Gustați și vedeți că bun este Domnul!” Și noi, păcătoșii, încercăm, smeriți, să gustăm și să vedem că bun este Domnul în locul în acre ne-a pus, lângă “râurile” acelea ale Babilonului apusean, și gustăm și vedem și bem.
Neamul nostru se cheamă Hristos. Sau, dacă vreți, neamul nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu. Noi suntem Israelul cel nou, Israel în duh. Căci iar revenim la tema Duhului și a adevărului. Patria noastră nu este România sau Rusia sau Anglia, este Ierusalimul cel de sus; paria noastră este cea care vine, nu cea unde ne-am născut. Ne-am născut într-un “cuib” ca și păsările, și trăim în el până ce ne vor crește aripile, până ce vom zbura și noi, ca să ne luăm zborul veșnic. Iarăși zic, nu disprețuim neamul. Pentru mine, mai ales, a mă naște român a însemnat mai cu seamă a primi Botezul Ortodox și pentru asta am fost, mai mult decât pentru toate, recunoscător lui Dumnezeu.
ieromonah Rafail Noica

cristiboss56 30.03.2015 21:53:44

Hrisostom Filipescu
 
Vorbele pline de vorbe nu ating inimile… Aroma cuvintelor poartă parfumul inimii sau mirosul minții. Scrisul este condamnarea la nemurire, iar uneori poezia devine rugăciunea inimii. Simt, simți, simțim.
Amintirile sunt popasuri binecuvântate pentru veșnicie. Gândurile, rugăciunile, inima, brațele, sentimentele, privirile calde ale cuiva sunt cele mai frumoase locuri din lumea aceasta. Naturalețea și gingășia oamenilor este dată de sufletele lor.
Numai iubirea îl apropie pe om de Dumnezeu. Măsura iubirii oferă calitatea, pofta vieții. Icoana propune un dialog interior al inimilor. Icoana din inima ta contemplă icoana din inima mea. Ne sărutăm icoanele sufletelor unul altuia și lăcrimăm de minunea, de fericirea de a fi. Pace întru netrecătoare pomenire.
Unele lucruri nu se explică. Tăcere… Cerul nu minte. Bucurie sfântă în lumina din inimi!

cristiboss56 31.03.2015 22:28:54

Fericit cel pe care îl povățuiești cu dragoste, Doamne, că nu întorci fața Ta de la cei pe care îi iubești. Nu întoarce fața Ta nici de la mine, Doamne, ca să nu mă dea pierzării vicleanul.
După bunătatea Ta, cruță-mă pe mine, neputinciosul, și învrednicește-mă de iertarea multelor mele păcate, ca dimpreună cu toți cei ce au plăcut Ție să binecuvântez bunătatea Ta.
După bunătatea Ta, cruță-ne, Doamne, și miluiește-ne pe toți cei ce am fost lepădați de dreptatea Ta fiindcă nu am păzit cuvântul Tău, pe care păzindu-l am fi dobândit mântuirea.
Și eu am fost lepădat dimpreună cu toți aceștia, și chiar mai mult decât ei. Așadar, după bunătatea Ta, fă-mă vrednic a primi iertarea păcatelor, iar prin puterea acestei iertări – nădejdea mântuirii.
Cu dragoste am cugetat zi de zi la cuvântul Tău. Învrednicește-mă să strig împreună cu Drepții și această slavoslovie: laudă Celui ce m-a miluit, slavă Celui ce m-a iertat!
Pe Tine Te binecuvântează înălțimea, pe Tine Te mărește adâncul, Ție se închină toate, fiindcă toate au fost făcute de către Tine. Toate, Milostive Doamne, Te laudă!
Sfântul Teofan Zăvorâtul

cristiboss56 01.04.2015 23:09:33

Iubirea și Adevărul sunt deoființă; cresc una prin cealaltă, se întrepătrund în infiniturile nesfârșite. Iubirea trăiește prin Adevăr, iar Adevărul trăiește prin Iubire. Dacă Iubirea are un limbaj, acesta e Adevărul; și iarăși, dacă Adevărul are o limbă, aceasta-i Iubirea. Cel ce are Adevărul are Iubirea. Adevărul nu poate trăi într-un suflet în care nu este sălășluită Iubirea, fiindcă Iubirea este viața Adevărului, suflarea Adevărului și inima Adevărului. Iubirea e cea care vădește ce-i din Adevăr în om: acolo unde nu e Adevărul, nu e Iubirea. Fără Adevăr, Iubirea și-ar pierde vederea, s-ar afunda în întuneric și ar ajunge oarbă; fără Iubire, Adevărul s-ar veșteji și ar muri pentru totdeauna. Adevărul și Iubirea sunt vasele sfinte de nesfărâmat ale harului, milei și păcii lui Dumnezeu. Sufletul care le are, se umple îndată de harul dumnezeiesc. Fiindcă doar datorită Iubirii și Adevărului ce sunt înlăuntrul omului, acestea trei sunt unite armonios. Iar darul acesta vine de la Preasfânta Treime. Dragostea crede totul, iartă totul, dar se bucură numai de Adevăr.

Iustin Popovic

cristiboss56 02.04.2015 23:01:15

Fă-ți timp să te întrebi mai des: cărei înțelepciuni datorezi alcătuirea perfectă a corpului tău; ce îl ține constant în viață și îl direcționează? Cine a statornicit legile intelectului, cele ce se manifestă până astăzi la toți oamenii? Cine a înscris în inimile oamenilor legea conștiinței, cea care lucrează în noi întru răsplătirea binelui și osândirea răului?
Dumnezeule Atotputernic, Preaînțelept și Atotbun! Tu ții mereu mâna Ta ocrotitoare asupra mea, păcătosul, și nu există clipă în care bunătatea Ta să mă fi părăsit! Fă-mă să-Ți pot săruta mereu, cu credință vie, dreapta Ta. De ce-ar trebui oare să caut undeva departe semnele bunătății, înțelepciunii și atotputerniciei Tale?!
Mă bucur nespus că le pot găsi, mai evident ca oriunde, în mine însumi. Eu sunt un miracol al bunătății lui Dumnezeu, al înțelepciunii și atotputerniciei Sale. Eu cuprind în mine în mic un întreg univers. Sufletul meu este o expresie a lumii nevăzute, trupul, o expresie a lumii văzute.
(Sfântul Ioan de Kronstadt)

cristiboss56 03.04.2015 23:46:16

Sfântul Siluan Athonitul – cugetări duhovnicești
 
„Sufletul meu tânjește după Domnul și cu lacrimi îl caut. Cum aș putea să nu te caut? Tu m-ai găsit mai întâi și mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, și sufletul meu Te-a iubit. Tu vezi, Doamne, întristarea mea și lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras cu iubirea Ta, nu Te-aș căuta așa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc și sufletul meu se bucură că Tu ești Dumnezeu și Domnul meu și până la lacrimi tânjesc după Tine.”

„Sufletul meu tânjește după Dumnezeu și Îl caută cu lacrimi.”

Sufletul trăiește mult pe pământ și iubește frumusețea pământului; iubește cerul și soarele, iubește grădinile frumoase, marea și râurile, pădurile și câmpiile; iubește sufletului și muzica și toate aceste lucruri pământești desfătează sufletul. Dar când cunoaște pe Domnul nostru Iisus Hristos, atunci nu mai vrea să vadă nimic pământesc.”

„Tu zici: „Cutare e un criminal și e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb: „Dacă Dumnezeu ți-ar da un loc bun în rai și de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ți va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un dușman al Bisericii?” Sau vei avea și tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie și de iubirea lui Hristos, care are milă de toți.”

„Mă rog Ție, Milostive Doamne, dă tuturor noroadelor pământului să Te cunoască prin Duhul Sfânt.”

„…iubirea lui Dumnezeu e raiul desfătărilor în care trăia înainte de cădere părintele nostru Adam.”

„Când pacea lui Hristos vine în suflet, atunci el este bucuros să șadă ca Iov pe gunoi și să-i vadă pe ceilalți în slavă; atunci sufletul se bucuros că e mai rău decât toți.”

„Tu zici: „Viața mea e amară”. Dar eu îți voi spune sau degrabă Domnul Însuși îți spune: „Smerește-te și vei vedea că nenoricirile tale se vor preface în odihnă așa încât te vei minuna și vei spune: <>“.”

„Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură pentru un minut fața apelor, după care se scufundă în adâncuri. Așa se cufundă întristările în inima celui smerit, căci puterea Domnului e cu el. Unde locuiești tu, suflet smerit? Cine viază întru tine? Și cu ce te-aș putea asemăna? Tu arzi limpede ca soarele, dar nu te mistui și încălzești pe toți cu căldura ta. Al tău este pământul celor blânzi, după cuvântul Domnului. Tu ești asemnea unei grădini în floare în mijlocul căreia e o preafrumoasă casă în care îi place Domnului să locuiască. Pe tine te iubesc cerul și pământul.”

„Omul mândru se teme de reproșuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos dorește totdeauna să i se facă reproșuri, primește cu bucruie ocările și se întristează când este lăudat. Dar acesta nu este decât primul început al smereniei. Când sufletul cunoaște prin Duhul Sfânt cât de blând și smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuși mai rău decât toți păcătoșii și se bucură să stea în gunoaie și zdrențe ca Iov și să vadă pe oameni în Duhul Sfânt strălucitori și asemenea lui Hristos.”


„Dacă vom iubi pe vrăjmași, atunci mândria nu va avea loc în suflet, căci în iubirea lui Hristos nu este ridicare deasupra. Mândria mistuie ca un foc tot ce-i bun, dar smerenia lui Hristos e de nedescris și dulce. Dacă oamenii ar ști aceasta, tot pământul ar învăța această știință.”

„Sunt multe feluri de smerenie. Unul e ascultător și se învinuiește pe sine însuși întru toate; și aceasta e smerenie. Un altul se căiește pentru păcatele sale și se socotește nemernic înaintea lui Dumnezeu; și aceasta e smerenie. Dar alta e smerenia celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt; cunoașterea și gustul celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt sunt altele. Când prin Duhul Sfânt sufletul vede cât de blând și smerit e Domnul, atunci se smerește pe sine până la capăt. Și această smerenie e cu totul deosebită și nu o poate descrie. Dacă oamenii ar cunoaște prin Duhul Sfânt ce fel de Domn avem, s-ar schimba cu toții: bogații ar disprețui bogățiile lor, savanții știința lor, ocârmuitorii slava și puterea lor, și toți s-ar smeri și ar trăi în mare pace și iubire, și mare bucurie ar fi pe pământ.”

„Când sufletul este în Duhul Sfânt, el este plin și nu mai tânjește după cele cerești, pentru Împărăția cerurilor este înăuntrul nostru [Lc 17, 21], fiindcă Domnul a venit și s-a sălășluit întru noi [In 14, 23]. Dar dacă sufletul pierde harul, atunci el tânjește după cele cerești și cu lacrimi îl caută pe Domnul.”

„Iată o cale scurtă și ușoară spre mântuire: Fii ascultător, înfrânat, nu osândi, păzește-ți mintea și inima de gândurile cel rele și gândește că toți oamenii sunt vuni și Domnul îi iubește. Pentru acest gând smerit, harul Duhului Sfânt va via întru tine și vei zice: “Milostiv este Domnul!”“

„Omul mândru nu vrea să viețuiască după voia lui Dumnezeu: îi place să se conducă pe sine însuși și nu înțelege că omul nu are destulă minte să se conducă pe sine însuși, fără Dumnezeu.”

„Când, prin Duhul Sfânt, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu și de atunci primesc toate întristările care vin asupra mea și zic: “Domnul se uită la mine, de ce să mă tem?” Dar înainte nu puteam trăi așa.”

„Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viața e mult mai ușoară, pentru că și atunci când în boală, în sărăcie și în prigoană, el gândește așa: “Așa i-a plăcut lui Dumnezeu, iar eu trebuie să îndur aceasta pentru păcatele mele”.

„Orice suflet tulburat de ceva trebuie să întrebe pe Domnul, și Domnul îl va povățui. Și aceasta mai cu seamă în ceas de nenorocire și tulburare; de obicei, însă, trebuie discutat cu duhovnicul, fiindcă acest lucru înseamnă smerenie.”

„Toți oamenii pe pământ îndură inevitabil întristări și, deși întristările pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni ele par de neîndurat și îi întristează, și aceasta pentru că nu vor să-și smerească sufletul, nici să se predea voii lui Dumnezeu.”

„Pe pământ nimeni nu poate scăpa de întristări, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, le îndură cu ușurință.”

„…cine iubește mult, acela și suferă mult.”

„Domnul a dat pe pământ pe Duhul Sfânt și cel în care Acesta viază simte în el raiul.”

„Întotdeauna trebuie să ne rugăm ca Domnul să ne povățuiască ce anume trebuie să facem, și Domnul nu ne va lăsa să rătăcim. Adam n-a avut înțelepciunea să întrebe pe Domnul despre rodul pe care i l-a dat Eva, și pentru aceasta pierdul raiul.”

„Mi-e milă și plâng și suspin pentru oameni. Mulți gândesc: “Am făcut multe păcate: am ucis, am zburdat, am siluit, am defăimat, am desfrânat și am făcut multe alte lucruri”, și de rușine nu vin la pocăință. Dar ei uită că înaintea lui Dumnezeu toate păcatele lor sunt ca o picătură de apă în mare.”

„Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăști păcatul înseamnă că Domnul ți-a iertat păcatele tale.”

„Sufletul care a cunoscut pe Domnul simte în chip nevăzut prezența Făcătorului său și rămâne în El foarte liniștit și bucuros. Și cu ce s-ar putea asemăna această bucurie? Este asemenea celei pe care o simte un fiu iubit care se întoarece după o lungă despărțire dintr-o țară îndepărtată în casa sa părintească și vorbește pe săturate cu tatăl său, cu iubita lui mamă, cu frații și surorile lui dragi.”

„Sufletul meu tânjește după Domnul și-L caut cu lacrimi. Cum să nu Te caut, Doamne? Tu Însuți m-ai aflat întâi și mi-ai dat dulceața Duhului Sfânt; și acum sufletul meu tânjește după Tine. Inima mea s-a îndrăgostit de Tine și mă rog Ție: Dă-mi să rămân până la sfârșit în iubirea Ta; dă-mi pentru iubirea Ta să îndur toate întristările și bolile.”

„O, cât de bucuros aș fi dacă toate noroadele ar cunoaște pe Domnul!”

„Frică și cutremur cuprind sufletul meu când vreau să descriu iubirea lui Dumnezeu. Sufletul meu e sărman și n-are putere să descrie iubirea Domnului.”

„Mă rog Ție, Milostive Doamne, dă tuturor noroadelor pământului să Te cunoască prin Duhul Sfânt.”

„Domnul iubește pe toți oamenii, dar încă și mai mult îl iubește pe cel care îl caută.”

„Fericit sufletul care iubește pe fratele său, căci fratele nostru este viața noastră.”

„Trebuie să învățăm să ne cunoaștem sufletele, ca să știm ce ne este de folos. Unuia îi este de folos să se roage mult, altuia să citească sau să scrie.”

„Harul vine de la tot binele, dar mai mult decât de la orice vine de la iubirea de frați.”

„Dacă te vei ruga pentru vrăjmași, va veni la tine pacea; iar când vei iubi pe vrăjmași, să știi că un mare har al lui Dumnezeu viază întru tine; nu zic că este deja un har desăvârșit, dar e de ajuns pentru mântuire… Dacă nu-i iubești, măcar nu-i ponegri și nu-i înjura; și acesta va fi un lucru bun.”

„Nu pot înțelege de ce oamenii nu cer pace de la Domnul. Doar Domnul ne iubește atât de mult, încât nu ne va refuza nimic.”

„…când cineva ne supără și ne ocărăște trebuie să ne rugăm pentru el lui Dumnezeu ca pentru noi înșine, și așa aceasta va ajunge o obișnuință.”

„Sufletul meu e întristat până la lacrimi multe: mi-e milă de oamenii care nu cunosc dulceața străpungerii sfinte [a inimii].”

„Cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu trăiește în pace, mulțumit de soarta lui, chiar dacă ar fi bolnav, sărac sau prigonit.”

„Duhul Sfânt unește pe toți și de aceea sfinții sunt aproape de noi; și când ne rugăm lor, atunci prin Duhul Sfânt ei aud rugăciunile noastre și sufletele noastre simt că sfinții se roagă pentru noi.”

„Și dacă aici iubirea nu poate uita pe frate, cu atât mai mult nu ne uită sfinții și se roagă pentru noi.”

„Dacă omul nu spune totul duhovnicului, calea sa este întortocheată și nu duce la mântuire, dar cine spune totul acela merge drept în Împărția cerurilor.”

cristiboss56 03.04.2015 23:47:32

Sfântul Siluan Athonitul – cugetări duhovnicești
 
„Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte că duhovnicul își săvârșește slujirea sa în Duhul Sfânt și de aceea trebuie să avem evlavie față de el. Credeți, fraților, că dacă s-ar întâmpla cuiva să moară de față cu un duhovnic și cel ce moare spune: „Părinte sfinte, dă-mi binecuvântare să văd pe Domnul în Împărăția cerurilor”, iar duhovnicul spune: „Du-te, copile, și vezi pe Domnul”, va fi după binecuvântarea duhovnicului, pentru că Duhul Sfânt în cer și pe pământ Același este.”

„Monahul e un rugător pentru întrega lume; el plânge pentru întreaga lume și aceasta e lucrarea lui de căpetenie.”

„Cine s-a smerit pe sine, acela a biruit pe vrăjmași. Dar cel ce se socotește în inima sa vrednic de focul cel veșnic, nici un vrăjmaș nu se poate apropia și nici un gând lumesc nu pătrunde în sufletul lui și toată inima lui rămân în Dumnezeu.”

„Mergi la duhovnic cu credință și vei dobândi raiul.”

„Domnul e milostiv față de cel ce e în ascultare, chiar dacă uneori acela e cu nebăgare de seamă; dar cel ce nu ascultă depărtează el însuși de la el harul lui Dumnezeu.”

„Sfântul Apostol Ioan Teologul spune că poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, ci ușoare. Dar el sunt ușoare numai din iubire și, dacă nu este iubire, atunci totul e un chin.”

„Un monah lipsit de experiență suferea din partea demonilor, și când îl năpădeau, el fugea de ei, dar ei îl urmăreau. Dacă ți se întâmplă și ție ceva asemănător, nu te înspăimânta și nu fugi, ci stai cu bărbăție, smerește-te și zi: „Doamne, miluiește-mă, că sunt un mare păcătos” și demonii pier; dar dacă vei fugi în chip laș, ei te vor goni în prăpastie. Adu-ți aminte că în ceasul când te năpădesc demonii, se uită la tine și Domnul, să vadă cum îți pui nădejdea în El.”

„Chiar dacă îl vezi limpede pe Satana și el te va arde cu focul lui și vrea să înrobească mintea ta, nu te teme, ci nădăjduiește cu tărie în Domnul și spune: „Sunt mai rău decât toți” și vrăjmașul se va depărta de tine.”

„…când sufletul tău se va smeri cu totul, atunci vei găsi odihna desăvârșită.”

„Asemenea fumului sunt sufletele celor mândri; așa cum vântul poartă fumul încotro bate el, tot așa și pe ele vrăjmașul le trage unde vrea el, pentru că sau n-au în ele răbdare, sau vrăjmașul le amăgește ușor. Dar sufletele smerite păzesc poruncile Domnului și stau în ele neclintite ca în mare o stâncă de care se sparg valurile.”

„…cine a biruit patimile, acela nu mai are luptă…”

„Ia aminte la două gânduri și teme-te de ele. Unul îți spune: „Ești un sfânt!”, altul: „Nu te vei mântui!” Aceste două gânduri vin de la vrăjmașul și nu este adevăr în ele. Tu însă cugetă: „Sunt un mare păcătos, dar Domnul e milostiv, El îi iubește mult pe oameni și-mi va ierta păcatele mele” Crede aceasta și-ți va fi așa: Domnul te va ierta. Dar nu-ți pune nădejdea în nevoințele tale, chiar dacă te-ai nevoi mult.”

„Domnul vrea ca sufletul să fie smerit și să ierte tuturor cu iubire; atunci și Domnul îl va ierta cu bucurie.”

„A venit un nor, a ascuns soarele și s-a făcut întuneric. Tot așa, pentru un singur gând de mândrie, sufletul piede harul și îl năpădește întunericul. Dar, tot așa, și nu mai pentru un singur gând de smerenie harul vine din nou. Am făcut această experiență pe mine însumi.”

„Cercetează-ze pe tine însuți și vezi: cum se înalță sufletul deasupra fratelui tău, cum pentru aceasta și vine un gând rău care nu place lui Dumnezeu și pentru aceasta sufletul se smerește. Dacă nu se smerește, atunci vine o ispită mică. Dacă iarăși nu se smrește, începe lupta curviei. Și dacă tot nu se smerește, cade într-un păcat mic. Și dacă nici atunci nu se smerește, va veni un păcat mare. Și așa va păcătui până ce se va smeri. Dar de cum sufletul se va pocăi, Domnul Cel Milostiv va da sufletul pace și străpungere [a inimii], și atunci tot răul va trece…”

„…fiecare trebuie să învețe să lupte cu gândurile și din rele să le facă bune.”

„Când vezi că se luptă altă minte [a demonului] cu mintea ta, smerește-te și lupta va înceta. Dacă ți se întâmplă să vezi demoni, nu te înspăimânta, ci smerește-te, și demonii vor pieri; dar dacă te stăpânește frica, nu scapi de o nenorocire. Fii curajos. Adu-ți aminte că Domnul te prinvește să vadă dacă-ți pui nădejdea în El.”

„Așa cum oamenii intră și ies dintr-o casă, așa și gândurile iscate de demoni vin și iarăși pleacă dacă nu le primești. Dacă gândul îți spune: “Fură!” și tu-l asculți, ai dat prin aceasta demonului o putere asupra ta… Și așa, dacă gândul fiecărei patimi te va stăpâni, vei ajunge un bârlog de demoni. Dar dacă înțelegi să te pocăiești cum se cuvine, vor tremura și vor fi siliți să plece.”

„Îndeosebi omul a cărui minte e stricată de lucrarea demonilor nu trebuie să se încreadă în sine însuși și în ei, ci să asculte de duhovnic.”

„…dacă te năpădesc vrăjmașii [demonii] sau te chinuie gândurile rele, aceasta înseamnă că în tine nu e smerenie, și de aceea, chiar dacă n-ai înțeles mândria ta, smerește-te.”

„Adam tânjea pe pământ și suspina cu amar, și pământul nu-i mai era drag. Suspina după Dumnezeu și grăia: “Sufletul meu tânjește după Domnul și Îl caut cu lacrimi. Cum să nu-L caut? Când eram cu El, sufletul meu era vesel și liniștit, și vrăjmașul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, și el tulbură și chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tânjește după Domnul până la moarte; duhul meu se avântă spre Dumnezeu și nimic de pe pământ nu mă poate veseli, și sufletul meu nu vrea să se mângâie cu nimic, ci vrea să vadă din nou pe Domnul și să se sature de El. Nu-L pot uita nici măcar pentru un singur minut și sufletul meu se chinuie după El, și de mulțimea întristării plâng cu suspine: Miluiește-mă, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea căzută!” Și eu am pierdut harul și strig împreună cum Adam…”

cristiboss56 03.04.2015 23:48:05

Sfântul Siluan Athonitul – cugetări duhovnicești
 
„O, iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te caută neîncetat, ziua și noaptea, și strigă: “Tânjesc după Tine, Doamne, și cu lacrimi Te caut. Cum să nu te caut? Tu mi-ai dat să Te cunosc prin Duhul Sfânt, și această cunoaștere a lui Dumnezeu atrage sufletul meu să Te caute cu lacrimi.”“

„E o minune pentru mine că Domnul nu m-a uitat pe mine, zidirea Lui cea căzută. Unii cad în deznădejde, socotind că Domnul nu le va ierta păcatele. Asemenea gânduri vin de la vrăjmașul. Domnul e atât de milostiv, că nu putem pricepe aceasta.”

„Un diacon mi-a povestit: “Mi s-a arătat Satana și mi-a zis: <>. Dar eu i-am răspuns Satanei: <>, și Satana s-a făcut nevăzut.”“

„…nici un suflet nu va pieri dacă se pocăiește, pentru că nici un cuvânt nu poate descrie cât de bun după fire este Domnul. Întoarce-te suflete la Domnul și spune: “Doamne, iartă-mă!” și nu gândi că Domnul nu iartă: mila Lui nu poate să nu ierte, și El iartă și sfințește degrabă.”

„Un nevoitor m-a întrebat: “Plângi pentru păcatele tale?” I-a spus: “Puțin, dar plâng mult pentru cei morți”. Atunci mi-a zis: “Plânge pentru tine însuți, de ceilalți se va milostivi Domnul. Așa spunea egumenul Makari.” L-am ascultat și am început să fac ce mi-a spus; am încetat să mai plâng pentru morți, dar atunci au încetat și lacrimile pentru mine însumi. Am vorbit despre aceasta cu un alt nevoitor care avea darul lacrimilor… L-am întrebat…:

- Să mă rog pentru morți?

El a suspinat și a zis:

- Dacă mi-ar fi cu putință i-aș scoate pe toți din iad și numai atunci sufletul meu și-ar găsi pacea și s-ar bucura.

Zicând aceasta a făcut o mișcare cu brațele ca și cum ar aduna snopi pe câmp, și lacrimi picurau din ochii lui. După aceea nu m-am oprit din rugăciunile pentru morți; lacrimile s-au întors și suspinam mult rugându-mă pentru ei.”

„Într-o zi, fără vreo nevoie anume am omorât o muscă și ea, nenorocita, se târa în chinuiri pe pământ; trei zile după aceea am plâns pentru cruzimea mea față de o făptură a Domnului, și din acea clipă îmi aduc aminte purutea de această întâmplare.”

„…puterea de căpetenie stă în smerenie.”

„…tot războiul se duce pentru smerenie.”

„Omul duhovnicesc zboară ca vulturul spre înălțimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu și vede lumea întreagă, chiar dacă s-ar ruga în timpul nopții…”

„Dacă vorbești sau scrii despre Dumnezeu, roagă-te și cere de la Domnul să te ajute și să-ți lumineze înțelegerea, și Domnul te va ajuta și povățui.”

„Când cel căruia nu i s-a dat să învețe pe alții învață totuși, el întristează pe marele Dumnezeu.”

„Sunt oameni, și chiar oameni mari, care atunci când se ivește o nedumeriere, nu se întorc spre Domnul; or atunci trebuie să spună deschis: „Doamne, sunt un om păcătos și nu înțeleg ce trebuie să fac, dar Tu, Milostive, luminează-mi înțelegerea cum și ce trebuie să fac!”“

„Cunoaște că atunci când o nenorocoire lovește un norod și sufletul tău plânge penru el înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu se va milostivi de el. Pentru aceasta, Duhul Sfânt se atinge de suflet și îi dă rugăciune pentru oameni, ca ei să fie miluiți.”

„Celui ce iubește pe cei întristați, Domnul îi dă o rugăciune fierbinte pentru oameni.”

„Rugăciunea celor mândri nu e plăcută Domnului, dar atunci când se întristează sufletul unui om smerit, Domnul îl ascultă negreșit.”

„Domnul face minuni și pentru cel păcătos, de îndată ce sufletul lui se smerește, fiindcă atunci când omul învață smerenia, Domnul ascultă rugăciunile lui.”

„Ca să ții rugăciunea, trebuie să iubești pe oamenii care te ocărăsc și să te rogi pentru ei, până ce sufletul tău se va fi împăcat cu ei, și atunci Domnul îți va da rugăciune neîncetată, pentru că El dă rugăciunea celui ce se roagă pentru vrăjmași.”

„Cu cât mai mult te vei smeri; cu atât mai multe daruri vei dobândi de la Dumnezeu.”

„Ca să rămâi în Dumnezeu, mulțumește-te cu ce ai, chiar dacă n-ai avea nimic.”

„Dacă te lupți cu tărie cu păcatul, Domnul te iubește. Dacă iubești pe vrăjmași, ești și mai mult iubit de Dumnezeu. Iar dacă-ți pui sufletul pentru oameni, ești mult iubit Domnului, Care și-a pus El Însuși sufletul pentru noi.”

„Dacă ai căzut în înșelăciune (ispită, păcat, tulburare), fugi degrabă la părintele tău duhovnicesc și povestește-i totul, pentru ca să te acopere cu epitrahilul său. Crede că ai fost îndreptat, și demonul primit de tine pentru greșeala ta s-a dus de la tine.”

„Dacă omul se mânie, demonul intră în el; dar dacă se smerește, demonul îl lasă.”

„Dacă am fi fost smeriți, Domnul ne-ar fi dat să vedem raiul în fiecare zi.”

„Cine mulțumește lui Dumnezeu pentru întristările sale va avea mai puține, fiindcă și-a predat sufletul voii lui Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu veselește sufletul care-și pune nădejdea în Dumnezeu.”

cristiboss56 04.04.2015 23:28:42

A iubi este însăși Legea vieții, este una dintre cele mai sublime acțiuni pe care o poate realiza o ființă umană. Iubirea poate să însoțească toate celelalte acte fundamentale ale noastre. Dacă învățăm plini de iubire (cu pasiune) vom memora și vom înțelege mult mai ușor. Dacă ascultăm cu iubire, vom auzi mai multe și mult mai bine. Dacă vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor căpăta o forță neînchipuit de mare. Dacă vom adormi cu dragostea în suflet, somnul nostru va fi odihnitor și profund ca al unui copil. Dacă vom gândi atunci când suntem plini de iubire, gândurile noastre vor căpăta profunzime și strălucire. Gândurile care se clădesc prin iubire vor fi mai luminoase decât razele soarelui și mai pătrunzătoare decât săgețile lui Arjuna. Toate acestea și multe altele apar atunci când iubirea este prezentă în ființa noastră.
A iubi înseamnă a trăi viața celuilalt. Să uiți de tine și să te dăruiești cu totul celuilalt fără a aștepta vreodată ceva în schimb, aceasta este adevărata iubire care te înalță și te purifică de tot ce e murdar în lumea aceasta.
Dumnezeu este iubire. Când facem loc iubirii în sufletul nostru, practic Îi facem loc lui Dumnezeu Însuși. Pentru ca iubirea Sa să poată intra în noi, egoul trebuie să plece. Dacă intră egoul, iubirea pleacă. Dacă pleacă egoul, intră iubirea. Un om egoist nu va putea să iubească. Egoul și iubirea se exclud reciproc, tot așa cum finitul nu poate să se compare cu infinitul, tot așa cum întunericul nu poate fi acolo unde este lumina.
Cei mai mulți se plâng că nu sunt iubiți. Mulți spun: “L-am iubit din toată inima, iar el nu mi-a răspuns niciodată iubirii”. Dar dacă l-ai iubit cu adevărat, de ce suferi că el nu te-a iubit? Nu știți oare că iubirea adevărată nu așteaptă NICIODATĂ, dar absolut niciodată, NIMIC în schimb? Ea este fericită că se poate manifesta, că se poate dărui. Atât timp cât suferiți din cauza iubirii înseamnă că încă nu ați cunoscut iubirea adevărată. Dacă Dumnezeu ar condiționa iubirea Sa de dragostea noastră pentru El, ne-am prăbuși cu toții într-o clipă.
Iubirea înseamnă dăruire totală, înseamnă uitare de sine. Și așa cum se întâmplă în lumea spirituală, plină de paradoxuri, abia atunci când vom uita de sine vom începe să ne reamintim de cel de lângă noi.
Atât timp cât tu ceri ceva în schimbul iubirii tale, înseamnă că nu ți-ai depășit egoul. Cum poate să încapă nelimitatul în ceva limitat? Atât timp cât suntem egotici, iubirea noastră nu este iubire. Este altceva ce seamănă cu iubirea, dar nu este iubire. Poate fi atracție sexuală, poate fi milă, poate fi respect, poate fi nevoia de a proteja sau de a fi protejat, dar nu este iubire. Pe toate acestea, noi le numim iubire, dar ele nu sunt altceva decât reflexe limitate ale iubirii nelimitate.
Să învățăm să iubim cu adevărat, fără a cere vreodată ceva în schimbul iubirii noastre. Ba din potrivă, să ne bucurăm că ni se permite să manifestăm iubirea. Par nebunești aceste cuvinte astăzi când o asemenea iubire este aproape de negăsit. N-o mai întâlnim nici în filme (nici măcar în filmele de desene animate). Dar atât timp cât cineva o mai pomenește și își dorește din toată inima să o manifeste, mai există o speranță ca ea să renască. Iubiți-vă din toată inima pe voi înșivă și nu vă fie rușine de această iubire. Foarte mulți oameni se urăsc pe ei înșiși, de cele mai multe ori fără un motiv real, doar din plictiseală sau din ignoranță. Iubiți-vă așa cum sunteți dacă doriți să vă transformați. Nu așteptați să vă transformați pentru a ajunge să vă iubiți, pentru că nimic nu poate fi transformat în bine, în lipsa iubirii.
“Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, dar cum să-ți iubești aproapele când tu nu te iubești pe tine însuți? Așa cum te îngrijești de propria ta viață, îngrijește-te de viața tuturor și atunci viața ta va căpăta o dimensiune sublimă.
Mulți sunt de acord că iubirea adevărată e minunată și se întreabă cum să ajungă la ea. Ea este deja în noi, nu există nicio rețetă magică a iubirii pure. Dăruirea de sine, sacrificiul total, rugăciunea și Grația Divină ne vor conduce cu siguranță acolo unde dorim, dar trebuie să dorim asta din toată inima, din tot cugetul și din tot sufletul nostru.

fragment din cartea “Arta de a trăi” de Cristian Țurcan

cristiboss56 05.04.2015 22:24:18

Oare cat pot lacrimile tale ?
 


Oare cât pot lacrimile tale? Pot mult. Deschid cerul, inundă pământul. Spală mintea, ușurează sufletul. Durerile de peste zi, încercările, ghinioanele, nu sunt altceva decât butoane prin care ajungem la starea în care să ne eliberăm. La început, lacrimile sunt de furie sau de durere, de pierdere sau de iertare, apoi se fac perle, lacrimi dulci și curate. Țâșnește după ele izvorul curat. După ce iese murdăria, se curăță fântâna sau izvorul sufletului. Vor picura în inimă multe daruri. Am înțeles lecția: puține lacrimi, multă bucurie. Sau multe lacrimi, multă bucurie. Și nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ele, ci pentru că noi avem de ele și suntem anesteziați. Câtă iubire necondiționată, atâtea lacrimi. Lacrima este 1% apă și 99% sentimente. Există un drum al sufletului către inima curată, pe care lacrima, picătura aceea binefăcătoare, te însoțește. Este eliberatoare! Dar numai Dumnezeu știe cât pot lacrimile. Lacrimile le adună îngerii, le așază pe chipurile lor și le prefac în zâmbete.
Ierom. Hrisostom Filipescu

cristiboss56 07.04.2015 22:43:25

Dragostea lăuntrică îl trădează pe cel care o are, deoarece îndulcește chiar și pe întreg omul din afară și îl înfrumusețează cu harul dumnezeiesc, care nu se poate ascunde, fiindcă iradiază.
Îngerul întotdeauna împarte ca un înger ceea ce are, bucurie și veselie cerească, în timp ce diavolul care se camuflează în înger împrăștie tulburare (ceea ce are) sau irită puțin inima, ca să înșele sufletul cu plăcerea trupească, ca și cum aceasta ar fi, chipurile, duhovnicească, dumnezeiască.
Omul smerit, chiar și fără experiență de ar fi, deosebește pe îngerul lui Dumnezeu de diavolul, pentru că are curăție duhovnicească și se „înrudește” cu îngerul. Pe când omul cel egoist și trupesc, pe lângă faptul că este înșelat lesne de cel viclean, transmite și el viclenia și senzualitatea sa, vătămând sufletele bolnăvicioase cu „microbii” săi duhovnicești.
Omul lui Dumnezeu cel harismatic transmite harul dumnezeiesc și preschimbă pe oamenii trupești. Și eliberându-i din robia patimilor, îi apropie de Dumnezeu și se mântuiesc.
Cuviosul Paisie Aghioritul

cristiboss56 08.04.2015 18:27:33

În noaptea Învierii, această noapte sfântă, ne bucurăm, facem efortul – fie nu dormim, fie venim și suntem în biserică, unde cântăm: „Să zicem: Fraților! și celor ce ne urăsc pe noi. Să iertăm toate pentru Înviere...”.
Să ne iertăm unii pe alții mai întâi, pentru ca să ajungem la iubire, căci Hristos este Iubire. Să nu-L răstignim iarăși pe Hristos, cum L-au răstignit aceia.
Aceia L-au răstignit o dată, dar noi Îl răstignim de multe ori, cu păcatele noastre... Și iar ne iartă, și iar ne iartă, și iar ne iartă, și iar ne dă bucuria Învierii Sale...
Preot Nicolae Tănase

cristiboss56 08.04.2015 18:28:59

Vorbind de om în întregul lui, Sfânta Scriptură folosește în diverse rânduri cuvintele trup, om sau suflet. Și într-adevăr, între trup și suflet, și chiar între trup și însăși trăirea sufletului, există o legătură de nedesfăcut. Avem mărturia Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „Credința vine de la ceea ce auzim, și ceea ce auzim vine de la Cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). Cuvântul este rostit și poate fi auzit prin intermediul trupului: de pe buzele celui care vorbește, ajunge la urechile celui care ascultă; și cuvântul ajunge la inimă, la minte, ajunge în miezul ființei, atinge persoana în ceea ce are mai profund, așa fel încât doar un cuvânt al lui Dumnezeu poate să-i transforme viața.
Cu toții știm cât de mult participă simțurile noastre la fiecare eveniment al minții și al inimii, câtă dragoste exprimă o mamă atunci când își atinge pruncul, când îl îngrijește; câtă mângâiere poate fi dăruită, doar prin atingerea unei mâini; cum dragostea, în toate formele ei de manifestare, își găsește expresia prin trup. Așa că, dacă privim trupul unei persoane care a plecat dintre noi, nu vedem (așa cum mulți încearcă cel puțin să spună pentru a se mângâia sau pentru a înlătura durerea) un veșmânt care a fost înlăturat, un înveliș de care ne-am dezbărat. Nu este vorba de un veșmânt și nu e ceva care a fost lepădat. Este un trup care este tot atât de real pe cât e persoana, pe cât e sufletul. Doar în unimea trupului și a sufletului putem fi o persoană deplină.
Aceasta o arată clar, într-un mod oarecum surprinzător, Sfântul Isaac Sirul, când spune că destinul final al omului nu poate fi hotărât înainte de învierea trupului, deoarece trupul are tot atâtea drepturi cât și sufletul, să aleagă și să determine destinul veșnic al persoanei – cuvinte care ne par misterioase, deoarece nu ne putem imagina cum poate fi aceasta. Și totuși, da, eu sunt acest trup, tot atât de mult precum eu sunt acest suflet. Persoana nu poate fi considerată decât în integralitatea ei, în împreuna lor ființare.
De aceea, când privim trupul neînsuflețit, noi îl privim cu adânc respect. Vedem în el toată suferința, toată bucuria, toată taina vieții care a aparținut persoanei. Trupul poate fi numit partea văzută a nevăzutului. În acest sens, poate nu întâmplător, în limba slavonă, în slujbele Bisericii, folosim pentru trup cuvântul „moaște”. Trupul care a fost înconjurat cu dragoste și prețuire, privit cu minunare, trupul care a fost chemat la înviere, care a contribuit de-a lungul unei vieți întregi la tainica părtășie cu Dumnezeu prin Botez, prin Mirungere, prin Sfânta Împărtășanie, prin primirea binecuvântărilor, acest trup este o grăunță – pentru a folosi cuvintele Sfântului Apostol Pavel – semănată întru stricăciune pentru a învia întru slavă (I Corinteni 15, 43)... Acest trup stricăcios, de care Sfântul Apostol Pavel dorea să se elibereze pentru a trăi deplin față către față cu Dumnezeu, este în același timp chemat la veșnicie.
Mitropolitul Antonie al Surojului

cristiboss56 10.04.2015 23:30:50

Vrei să iubești pe cineva? Iubește-l dezinteresat
 
Unii pot pune întrebarea legitimă: „Dacă dragostea înseamnă «primește» și-l vom iubi pe om fară să cerem nimic în schimb, nu va veni oare o vreme când el doar va lua fară să ne dea nimic, când va înceta să mai prețuiască dragostea noastră și o va lua ca pe ceva de la sine înțeles?”.
Să începem cu faptul că a aștepta ceva în schimbul dragostei este o abordare cu totul greșită. Dacă omul face gesturi frumoase cu un asemenea sentiment, el nu iubește cu adevărat. Dragostea autentică e dezinteresată, se săvârșește în numele lui Dumnezeu, Care este Dragoste, și în numele aproapelui. Cum spunea o cunoscută a mea, soție de cleric, „soțul îmi trebuie nu ca să bată cuie, ci pentru dragoste”.
Al doilea moment: dacă vom dărui dragoste dezinteresat celui iubit și vom face asta în mod corect, va veni momentul când el va vrea să facă ceva la rândul său pentru noi. Omul a fost făcut de Dumnezeu cu necesitatea de a iubi, de a face ceva pentru ceilalți oameni; el nu poate doar să ia la nesfârșit, trebuie să și dea, dacă inima lui n-a fost întunecată definitiv de patimi.
În general, altă cale decât cea a iubi fără a aștepta nimic în schimb pur și simplu nu există, toate celelalte nu sunt iubire adevărată. Nimeni nu ne forțează să iubim, aceasta ține de alegerea noastră. Vrei să iubești pe cineva? Iubește-l dezinteresat; nu vrei, nu iubi.
Pr. Pavel Gumerov

cristiboss56 10.04.2015 23:42:26

Scrisoare a maicii Gavrilia catre o fetita din zilele noastre
 
  • Când vei citi această scrisoare, eu voi fi plecat deja din această lume și tu vei fi devenit deja o tânără domnișoară. Așa încât, poate vei găsi interesante aceste câteva gânduri despre subiectul atât de important al iubirii – al iubirii care te va uni într-o zi cu un tânăr. Va veni o vreme când vei simți că inima ta bate mai tare,așa cum se spune, pentru un anumit băiat…În timpurile acestea ale noastre, lucrurile s-au schimbat destul de mult. Acum tinerii se grăbesc să își “trăiască viața”, să acumuleze cât mai multă experiență, cât mai curând… Și totuși, orice lucru-la timpul lui, la timpul lui binecuvântat.
    Ai grijă, dragă S.. Mulți tineri se vor apropia de tine în numele dragostei. E ceva natural, dat fiind că dragostea este primul lucru minunat din viața noastră. E ca o mică floare care-și deschide corola către soare într-o dimineață frumoasă de primăvară, fără să știe prea bine ce se petrece…și astfel devine confuză…
    Bineînțeles, ne flatează să auzim că suntem iubiți de cineva. Totuși, aceasta nu este întotdeauna dragoste. Azi, ei pot să ne dorească pe noi…Și ceea ce vor azi, mâine pot să nu mai voiască – poate pentru că altceva le-a atras atenția și doresc acel lucru pentru a-și satisface dorințele.
    Apoi, când intrăm în Taina Căsătoriei, dacă sub hainele noastre frumoase avem un trup stricat și necurat, Dumnezeu nu va binecuvânta această căsătorie… Atunci când un tânăr te va iubi cu adevărat, îți va iubi sufletul; și tu îl vei iubi pe al lui. Apoi, nu vei mai avea nevoie de nimic. Pentru că amândoi veți simți că legătura dintre voi este sfântă pe măsură ce vă veți cunoaște unul pe celălalt. Și, în timp, veți descoperi fiecare comori în inima celuilalt.
    O asemenea Căsătorie, o asemenea unire va fi binecuvântată de Dumnezeu și nu va cunoaște divorțul, avortul sau orice altceva contrar poruncilor dumnezeiești. O asemenea Căsătorie aduce în lume copii binecuvântați, așa ca tine; pentru că și părinții tăi au trăit în sfințenie căsătoria lor.
    Știi, dragă S., o căsătorie departe de Dumnezeu și de Sfânta Împărtășanie este de asemenea și departe de virtute. Este amenințată de infidelitate, adulter și alte pericole. Copiii care vor crește într-o atmosferă atât de tristă s-ar putea să urmeze căi periculoase ce îi vor duce la prietenii greșite, companii proaste, violență și droguri.
    Ai grijă – până când va veni vremea când vei fi sigură de dragostea pe care tu și alesul inimii tale o aveți unul pentru celălalt. Nu te pripi! Sunt mulți care își doresc doar puțină “carne”, poate pentru că ei înșiși nu au mai mult de oferit.
    Bucură-te, dragă S.. Fii întotdeauna pe calea lui Dumnezeu, acolo și așa cum El își dorește să fii. Ai dragoste, mereu, pentru părinții care ți-au dat viață și de asemenea pentru toți și pentru toate. Fii întotdeauna copilul Lui binecuvântat.








cristiboss56 10.04.2015 23:46:55

Viata se naste din iubire
 
Viața se naște din iubire. Omul apare pe culmile ierarhiei făpturilor ca un rod al iubirii, al unirii între ceresc și pământesc. Nunta pare a fi prima lui sărbătoare, când, contemplând femeia, zidită din sine, își cântă bucuria celei dintâi creații : Iată, acum os din oasele mele și trup din trupul meu își primește de la Dumnezeu, ca dar de nuntă, paradisul. Viața va renaște mereu în taina nunții și nunta va deveni mereu o aniversare a creației. Bărbatul dorește prin femeie o continuare a sa, a operei sale, pentru a înfrânge fizic moartea; femeia dorește să poarte, să nască fructul trupului său, cu iubire, cu devotament, si mai ales atunci femeia se zidește pe sine continuu, când nu e numai un receptacol, o întrupare pasivă a bărbatului, ci e în stare să răspundă chemării lui printr-o atitudine liberă, fiindu-și unul altuia cale spre plenitudine. Oricum, bărbat si femeie, înseamnă un fapt profund al existenței, mult mai profund decât în aparență. Omul e dualitate, ființă sexuală, cu caractere precis definite. Luat aparte, nici unul pe pământ nu se simte complet, parcă îi lipsește ceva și-l caută pe celălalt, pentru împlinire si creație.
Pr. Galeriu

cristiboss56 11.04.2015 16:45:29

Toată imnografia sărbătorii este la timpul prezent și la persoana a I-a: „Să mergem dis-de-dimineață și, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; și să vedem pe Hristos, Soarele dreptății, tuturor viață răsărind!”
Nimeni nu simte nevoia să-și pună întrebări. În alt context poate că mai întreabă oamenii despre cum s-a putut întâmpla acest eveniment, dar în noaptea Învierii nu! Nu analizăm evenimentul Învierii. Nici nu-l putem înțelege, nici nu-l putem descrie. Pur și simplu îl trăim, fiecare după puterea lui! Nici Evangheliile nu descriu cum s-a petrecut Învierea. Ele ne dau numai mărturii ale faptului Învierii: mormântul gol, prezența îngerilor, arătarea lui Hristos cel înviat către femeile mironosițe, către Apostoli și alți martori.
Învierea, ca și lumea lui Dumnezeu, nu pot fi accesate prin mijloacele înțelegerii raționale, ci prin cele ale înțelegerii duhovnicești sau ale simțirii înțelegătoare. Sunt de înțeles mai curând la nivelul simțirii decât la cel al minții. De aceea, ne îndemnăm, într-un glas cu imnograful: „Să ne curățim simțirile și să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii. Și cântându-I cântare de biruință, luminat să-L auzim zicând: Bucurați-vă!”. Cei care vin la biserică se mulțumesc cu această receptare tainică la nivelul experienței, oricât de precară ar fi aceasta. Totul se rezumă și se recapitulează în faptul, de neexplicat și de necuprins cu mintea, al întâlnirii omului cu Dumnezeu. Ne întâlnim cu Hristos cel înviat, într*-un anume fel! Nu putem spune că-L vedem, pentru că nu se vede. Nici nu putem spune că-L pipăim, pentru că nu se poate pipăi. Nici nu putem măsura, în vrun fel anume, prezența Sa. Și totuși, de două mii de ani, această certitudine, sau mai curând această experiență este cea care ne atrage, ca un magnet, în Săptămâna Mare în biserici, iar în noaptea de Înviere în fața bisericilor, ca să primim lumina Învierii și salutul sau provocarea: „Hristos a înviat!”.
(Pr. prof. dr. Constantin Coman, Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor, Editura Bizantină, pp. 90-91)

cristiboss56 11.04.2015 22:31:06

„Bucurați-vă pururea întru Domnul!Și iarăși zic: Bucurați-vă!“(Filipeni 4, 4)
Hristos a înviat!

cristiboss56 12.04.2015 12:48:22

Fiii lui Israel, când au ieșit din Egipt și mergeau spre pământul făgăduinței, au fost mușcați de șerpi. Dumnezeu, milostivindu-Se de ei, i-a poruncit lui Moise să înalțe un șarpe de aramă într-un copac înalt, pentru ca oamenii care fuseseră mușcați să privească la acel șarpe, spre vindecarea lor. Și ei, privind astfel, s-au vindecat (Numeri 21, 6-9).
Creștine, noi călătorim spre pământul făgăduinței, spre Patria cerească, făgăduită nouă, și, mergând prin pustia acestei lumi, suferim mult din cauza șarpelui veninos, din cauza diavolului. Când din nepurtarea noastră de grijă acest șarpe crunt ne mușcă, imediat ce simțim în sufletul nostru veninul lui ucigător, să ne ridicăm ochii spre Hristos, Fiul lui Dumnezeu, spre Cel ce șade de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, spre Cel ce odinioară a fost înălțat pe lemnul crucii, spre Cel răstignit și omorât pentru păcatele noastre. „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 14-15).
O, Iisuse, Puterea și Nădejdea mântuirii noastre, Cel ce șezi de-a dreapta Tatălui întru slava Lui! Miluiește-ne pe noi, pe care ne-ai și răscumpărat cu cinstit Sângele Tău!
Sfântul Tihon din Zadonsk

cristiboss56 13.04.2015 23:01:51

Preasfânta Maică se roagă neîncetat pentru noi și este neîncetat lângă noi. Ori de câte ori o căutăm din inimă pe Preasfânta Maică, ea este nelipsită. Ea singură, după Domnul, este apărătoarea neamului nostru. O, câte biserici sunt închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe fața pământului! Ce mulțime de izvoare tămăduitoare, la care oamenii dobândesc multă vindecare - acolo unde s-a arătat Maica Domnului și a binecuvântat acele izvoare spre vindecarea bolnavilor și a celor sănătoși! Ea este neîncetat și necontenit cu noi - dar noi o uităm.
Vedeți și voi, că aici, pe pământ, putem fi părăsiți și de rudele cele mai apropiate. Cu toți avem slăbiciunile noastre, și adesea îi vătămăm și pe cei din neamul nostru, ca să nu mai vorbim despre ceilalți. Iar aceștia pot, din pricina nestatorniciei noastre, să ne disprețuiască și să ne respingă sau ne pot ierta - dar sunt, cu toate acestea, mâhniți. Însă Domnul si Preasfânta Sa Maică? O, cât de mult îi întristăm - prin nestatornicia noastră, aici pe pământ, în viață - pe Domnul și pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu... Dar atunci când cădem către ei din inimă, ne iartă toate!
Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița

cristiboss56 14.04.2015 22:57:21

Cuvânt de Sfintele Paști-Sf. Ioan Maximovici
 
http://www.crestinortodox.ro/comunit...4424/96281.jpg
Hristos a înviat! Unde ți-e, moarte, boldul? Unde ți-e, iadule, biruința?

Veniți, oameni, să-i cântăm și să ne închinăm lui Hristos, să slăvim învierea Lui din morți!

Astăzi este mântuirea lumii: nimicitu-s-a și s-a biruit vrăjmașul cel temut și neînfrânt până acum al neamului omenesc și al întregii lumi – moartea. Omul a fost zidit nemuritor, dar păcatul l-a lovit cu moarte.

Mulți oameni trăiau la începutul lumii cu sutele de ani, dar și lor le venea sfârșitul. Erau bărbați puternici, care-și învingeau toți dușmanii, care supuneau țări și popoare, dar nici unul dintre ei nu a reușit să biruie moartea.

Alții, prin înțelepciunea lor, se ridicau deasupra tuturor, se îmbogățeau de cunoștințe, descopereau tainele naturii, dar nimeni dintre ei nu a reușit să omoare moartea. Chiar și drepții, cu întristare, se coborau cu sufletele în iad, simțind că totul în viață e deșertăciune și chin sufletesc, care se prelungește până la moarte.

Dar astăzi moartea a fost biruită. Căci Hristos a înviat. S-a ridicat Hristos, primul dintre cei înviați. Nu pentru Sine a gustat moarte și a înviat Hristos, Fiul Dumnezeului veșnic viu ci, ca să biruie moartea în El însuși, iar nouă, oamenilor, să ne deschidă porțile vieții veșnice, El a primit moartea și îngroparea și, înviind din morți, a devenit biruitorul morții.

Singur înviindu-Se pe Sine cu puterea Sa dumnezeiască, El le dăruiește tuturor celor ce merg către El și în urma Lui viața veșnică și nemurirea. El îi hrănește pe credincioșii Săi cu Trupul și Sângele Său cel înviat, turnând în ei șuvoiul vieții. El ne conduce spre viața plină de bucurie, spre raiul cel nou, plin de dumnezeiasca Lui slavă.

Asemeni lui Hristos, Care doar pentru scurtă vreme a gustat moartea, mor și astăzi oamenii, ca să învie din morți și să fie împreună cu El în împărăția Lui.

Astăzi e ziua învierii. Cu bucurie să o prăznuim, oameni buni!

Se veselesc și cei trecuți în lumea cealaltă, părinții și frații noștri, văzând lumina învierii și pregustându-și propria înviere, când se vor sătura și mai mult de slavă dumnezeiască. Bucurați-vă, toți cei bolnavi, cei întristați și suferinzi. Va veni și pentru voi vremea unei vieți pline de bucurie. Prăznuiți, veseliți-vă toți oamenii, bătrâni și tineri, bogați și săraci, puternici și neputincioși, cei ce munciți și cei ce nu vă găsiți de lucru, locuitori în orașe, în sate și în pustii, călători și întemnițați! Toți să ne bucurăm acum! Sărbătorim omorârea morții, a iadului nimicire, începutul unei vieți noi. Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le. Hristos a înviat!
http://www.crestinortodox.ro/comunit...4424/96272.jpg

cristiboss56 15.04.2015 19:02:20

Frumusetea este strans legata de vesnicie
 
Frumusețea este o stare firească a lucrurilor. Cu cît lucrurile sînt mai în armonie și mai aproape de ceea ce trebuie să fie, cu atît ele sînt mai frumoase. Frumusețea este strîns legată de veșnicie: lucrurile trainice ne par mai frumoase, cum ar fi cerul, jocul stelelor, munții sau apele. Nimic din ceea ce este inventat nu poate fi numit frumos. O bucată simplă de lemn, o piatră sau lutul ars întrec în frumusețe orice aliaj făcut de om pentru a-și împodobi viața. Pigmenții naturali pe care îi obțineau artiștii de odinioară din pămînt, din pietre sau din fierberea plantelor sînt frumoși în sine, de aceea orice amestec de culori era armonios, iar preocuparea pentru legile armonice pe care o au școlile moderne de pictură era improprie: armonia se conținea chiar în materialele folosite. Menirea artistului este de a pătrunde frumusețea inițială a materiei cu care lucrează pentru a se întipări pe sine în legea veșnică a frumuseții lăsată de Dumnezeu.
Nu este pe pămînt frumusețe mai răpitoare decît cea a omului. Chipurile frumoase înfloresc, se coc și se ofilesc pentru ca, pînă la urmă, să se pogoare în pămînt și să putrezească. Totuși pentru o clipă, căci atît durează tinerețea raportată la veșnicie, frumusețea cea dintîi copleșește făptura și, oricine are ochi să privească, vede taina veșniciei pe chipurile noastre. Altminteri, nu este cu putință a ne închipui un lucru mai zadarnic decît acela de a crea Cineva o frumusețe atît de mare cum este cea a omului doar pentru o strălucire de cîțiva ani, ca mai apoi să o întoarcă în pămînt.
Această descoperire a frumuseții inițiale o cîntă Biserica în slujba Învierii, vorbind parcă cu cuvintele mortului: “Chipul slavei Tale celei negraite sînt, deși port ranele păcatelor… Cela ce cu mîna dintru neființă m-ai zidit și cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit; iar pentru călcarea poruncii iarăși m-ai întors în pămînt, din care am fost luat; la Cel după-asemănare mă ridică, cu frumusețea cea dintîi iarăși împodobindu-mă” (Binecuvîntările Invierii, glasul 5).
Este atîta frumusețe în tot ce există, încît nu ajung zilele omului pentru a se bucura de ea. Pînă și legumele și fructele pe care le mîncăm sînt frumoase sau înfloresc frumos. De aceea, a face lucruri urîte: a picta urît, a scrie urît, a cînta urît este o erezie. Păstrați-vă în frumusețe, ca să fiți mai aproape de Dumnezeu.
Savatie Baștovoi

cristiboss56 16.04.2015 21:46:32

Pentru noi, creștinii, viața aceasta pe pământ este o școală, în care învățăm cum să ne asigurăm nemurirea și viața veșnică. Căci ce folos avem de la viața aceasta, dacă prin ea nu o putem dobândi pe cea veșnică? Dar, ca să învie împreună cu Hristos, omul trebuie mai întâi să moară împreună cu El și să trăiască viața lui Hristos, ca și cum ar fi viața lui proprie. Dacă va face aceasta, atunci în ziua învierii va putea spune, împreună cu Sfântul Grigorie Teologul: €žIeri m-am răstignit cu Hristos, astăzi sunt slăvit împreună cu El, ieri am murit împreună cu El, astăzi înviem împreună cu El.
Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte, Dumnezeu, însă, prin învierea Lui, îi „condamnă” pe oameni la nemurire, în locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, El îi îmbrățișează; în locul ocărilor, El le împărtășește binecuvântări; în locul morții, El le dă nemurirea. Nicicând oamenii n-au arătat ură față de Dumnezeu ca atunci când L-au răstignit, și niciodată Dumnezeu n-a arătat iubire față de oameni ca atunci când a înviat. Oamenii au vrut să-L facă pe Dumnezeu muritor, El însă, prin învierea Lui, i-a făcut pe oameni nemuritori.
(Sfântul Iustin Popovici)


Ora este GMT +3. Ora este acum 12:22:26.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2020, Jelsoft Enterprises Ltd.