Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Biserica Ortodoxa Romana (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=507)
-   -   Cuvant pentru suflet ! (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=16604)

cristiboss56 21.08.2013 21:22:21

În lumea materială, în lumea noastră pământeană, singurătatea înseamnă iad?
 
Este un crâmpei, este o atmosferă de iad, pentru cei fără Dumnezeu, căci pentru cei ce au credință în Dumnezeu nu există singurătate! Pentru un om care are convingerea și credința și certitudinea existenței spirituale de care ne vorbește Hristos și Biblia, nu există singurătate.

În lumea materială, în lumea noastră pământeană, singurătatea înseamnă iad?
Da. Este un crâmpei, este o atmosferă de iad, pentru cei fără Dumnezeu, căci pentru cei ce au credință în Dumnezeu nu există singurătate! Singurătatea este un infern, un iad pentru cei ce nu-l au pe Dumnezeu. N-are pe nimeni, și chiar dacă e în societate, dacă n-are credință în Dumnezeu, și cel ce se află în societatea cea mai veselă, și dacă-i în familie, și dacă oriunde e, se simte singur.
Un om care nu-l are pe Dumnezeu se simte părăsit, în singurătate, înspăimântător. Dar un om care-l are pe Dumnezeu niciodată nu este singur. Singurătatea nu-l omoară ci, dimpotrivă, se simte fericit în singurătate. Pentru că în singurătate el poate să se simtă într-o atmosferă mai potrivită, unde poate să se gândească mai profund la Tatăl nostru ceresc. Unde se poate ruga mai liniștit, unde poate să-și desfășoare gândurile, să urce cu gândurile până la Dumnezeu. Că dacă nu dispune de această liniște, îl tulbură gălăgia. De aceea toți sfinții au iubit singurătatea și pustia. Nu pentru că au fugit de societate, ci pentru că acolo se întâlneau cu Dumnezeu. Îl contactau pe Dumnezeu, ca să zic așa mai vulgar. Pentru că intervin toți cei din singurătate, toți călugării din mânăstire, care nu se simt singuri, ci se simt mai aproape de Dumnezeu. Ei stau de vorbă cu Dumnezeu pentru toată lumea. Pentru cei din singurătate, pentru voi, cei ce sunteți în singurătate, care vă simțiți copleșiți de singurătatea infernală de Iad. Niciodată, și am mai stat de vorbă despre acest lucru, aparent un lucru ce pare greu de acceptat, niciodată un om nu este singur.
Pentru un om care are convingerea și credința și certitudinea existenței spirituale de care ne vorbește Hristos și Biblia, nu există singurătate. Oare nu se simte aici, unde ne găsim noi, că fiecare avem un martor lângă noi, copiii aceștia, tinerii aceștia care filmează, au un înger lângă ei. Tu ai un înger lângă tine, eu poate unul sau mai mulți îngeri, deci singurătatea este o boală, este o nenorocire pentru care omul este vinovat. Din această cauză el trebuie să sufere și această nefericită viață de însingurare.


(Iustinian Chira - Bogdan Eduard, Convorbiri în amurg, Editura Dacia, 2006, p. 129)

cristiboss56 23.08.2013 20:12:31

Dumnezeu are mii de moduri ca să te facă să vezi iubirea Lui
 
Cel care primește și înfruntă durerea prin prisma veșniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credință nezdruncinată în Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunătatea Domnului și este candidat la încoronare.
Dumnezeu are mii de moduri ca să te facă să vezi iubirea Lui. Hristos poate să schimbe nefericirea într-un cântec melodios de preaslăvire. Tristețea voastră va naște bucurie, a zis Domnul (Ioan 16, 6). Cine se luptă, acela și biruiește, căci în "piața" cerului nu sunt lucruri ieftine. Momentele de suferință și de jertfă sunt clipe de binecuvântare, căci lângă fiecare cruce se află și o înviere. Și ce dacă acum suferim și plângem neîncetat, căci necazul nostru de acum, ușor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veșnică covârșitoare (II Corinteni 4, 17). Omul suferinței este atletul cel mai bun al vieții, cu biruință slăvită care va fi răsplătită scump, cu premii veșnice: Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9). Cel care primește și înfruntă durerea prin prisma veșniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credință nezdruncinată în Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunătatea Domnului și este candidat la încoronare. El poate să repete strigătul biruitor al Apostolului Pavel: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea (II Timotei 4, 7-8). Cu asemenea trăiri duhovnicești, depășirea suferinței și transformarea ei în bucurie izbăvitoare devine realitate. Aceasta este prefacerea datorată puterii lui Dumnezeu, nebunie pentru omul rațional, dar urmare firească pentru creștinul credincios. Întoarcerea aceasta, dacă pentru ateul existențialist rămâne o problemă nedezlegată sau o nălucire în vis, pentru omul biologic, pentru omul credinței este o minune mare a prefacerii lui Dumnezeu. Experierea duhovnicească a suferinței duce la dezlegarea unei mari probleme, călăuzește pe calea de la întuneric la lumină.
Prin urmare, suntem datori să primim suferința care vine asupra noastră ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Bobul de grâu este acoperit și putrezește în pământ, dar atunci rodește viața. Recolta suferinței este bogată și binecuvântată. Binecuvântarea lui Dumnezeu pe ogorul lacrimilor este mare și o trăiesc cei care cred cu adevărat în harisma discernământului. Harul lui Dumnezeu să fie asupra celor care au trecut prin cuptorul multelor suferințe, ajutați de puterea și cunoașterea divină. Pe aceștia îi așteaptă odihna nemuritoare, veșnică și prea fericită în Dumnezeu. Amin!
(Ne vorbește Starețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, Editura Egumenița, pp. 314-315)

cristiboss56 24.08.2013 20:27:29

Nu știe Dumnezeu ce avem nevoie?
 
Așadar, rugăciunea noastră, în înaintarea ei – ce înseamnă în înaintarea ei – în ieșirea ei, când urmează să iasă rugăciunea dinlăuntrul nostru, ca să devină cu adevărat o mișcare către Dumnezeu, vom vedea că ea este o «tăcere în tăcere» înlăuntrul tăcerii. Adică o tăcere absolută.



Arhimandrit Emilianos Simonopetritul - Despre rugăciune
Dar oare nu ne ascultă Dumnezeu și altfel [decât strigând]? Sau nu știe Dumnezeu ce avem nevoie? Cum să nu! Dar Dumnezeu vrea acest lucru, pe de o parte, ca să ne exprimăm noi dorul nostru față de El și ca să fie ceva al nostru. Și în al doilea rând, ca să conștientizăm nevoia noastră și golătatea noastră. Și în al treilea rând, ca să învățăm să cerem. Dacă Dumnezeu ne-ar da imediat, mai înainte ca noi să facem toate aceste lucruri, pe care le-am spus, și mai înainte de a le trăi intens, pe cât de ușor Îl câștigăm, pe atât de ușor Îl vom arunca, fiindcă nu am înțelege adevărata valoare pe care o are. Dacă tatăl tău ți-ar da milioane, le-ai arunca în dreapta și în stânga pe drumuri. Dacă însă vei vărsa sudorile tale, ca să iei în final doar cincizeci de drahme pe zi, cu toată munca ta, vei vedea atunci cum vei face economii și vei simți ce înseamnă banii. Nu îi vei mai risipi cu ușurință. Chiar așa, ca să nu Îl risipim în vânt pe Dumnezeu, de aceea Dumnezeu vrea să Îl simțim mai înainte în această puternică agonie a strigătului pe care îl scoatem din adânc.
Astfel încât, mai întâi: trăim rugăciunea ca pe o luptă.
În al doilea rând, ca pe un strigăt din adânc care iese în multe feluri, cum am spus anterior. Acum însă când noi înaintăm și trăim această întoarcere a noastră către Dumnezeu ca pe un strigăt din adânc, vom constata că strigătul nostru, în final, nu este auzit de Dumnezeu. Trebuie ca acest strigăt să se preschimbe, să se întoarcă într-o tăcere lăuntrică, într-o atmosferă de tăcere.
Dumnezeu este Dumnezeul celor ce se liniștesc și al celor ce au dobândit tăcerea. Și aceasta o vom simți atunci, după ce vom fi strigat la Dumnezeu. Oricât am vorbi despre tăcere, nu vom înțelege semnificația ei și sensul ei, dacă nu vom trece de aceste trepte succesive. De ce? Ce înseamnă ceea ce spunem acum iarăși : „tăcere”. Ce fel de lucru este acesta ? Când strigi, nu îl auzi pe celălalt, trebuie să te oprești, ca să-l auzi. Sau când este zgomot în jurul tău, vocea ta se încurcă printre altele și nu se mai aude, nu se mai distinge. Trebuie să se oprească toți, să te oprești și tu, ca să-l asculți pe celălalt, și dacă stau de vorbă le vei spune mai întâi „ssst ! sst !” și abia după aceea vei vorbi, ca să se distingă vocea ta. Această trăire și această realitate o vom trăi și în întoarcerea sufletului nostru către Dumnezeu.
Așadar, rugăciunea noastră, în înaintarea ei – ce înseamnă în înaintarea ei – în ieșirea ei, când urmează să iasă rugăciunea dinlăuntrul nostru, ca să devină cu adevărat o mișcare către Dumnezeu, vom vedea că ea este o «tăcere în tăcere» înlăuntrul tăcerii. Adică o tăcere absolută. Prin urmare, fie va trebui să știu și să învăț – și este absolut necesar să învăț și să știu – să mă rog în zgomote, fiindcă este cu neputință să reușim o liniște absolută, fie va trebui să vânez și numaidecât va trebui să vânez tăcerea absolută pentru rugăciune, atât cât este cu putință. Dar încă și ciripitul păsărilor și susurul râului sau pârâului, care trece pe lângă noi, încă și bătaia vântului îți taie rugăciunea și întrece cuvântul tău care iese. Dar dacă nu știi acest lucru, nu faci nimic. Va trebui să învățăm să ne rugăm și în absolută tăcere. De aici, marea însemnătate a nopții – o rațiune a marii însemnătăți a nopții ! Mă voi ruga în zgomot, dar în același timp voi vâna și absoluta tăcere, ca să pot vorbi cu Dumnezeu. Dumnezeu răspunde în mod special acelora care tac în loc tăcut. La liniște, așadar, tăcerea.



sursa: Extras din cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos- Atena 2004)

cristiboss56 24.08.2013 20:35:11

Fiecare om este chemat să se pregătească pentru viața și nestricăciunea viitoare, cu sufletul și cu trupul său...
Nu dintr-o dată ajungem la desăvârșire. Mântuirea noastră și îndumnezeirea noastră este un proces care cuprinde atât întreaga viață, cât și întreaga istorie a omului. Fiecare om este chemat să se pregătească pentru viața și nestricăciunea viitoare, cu sufletul și cu trupul său, printr-un proces în trei etape: nașterea prin Sfântul Botez și pecetluirea cu Duhul Sfânt prin Mirungere, viețuirea evanghelică în care omul lucrează liber cu harul primit în Biserică și, la sfârșitul acestei lumi, învierea și transfigurarea finală.
În viețuirea evanghelică pe pământ, creștinul este lăsat de Dumnezeu într-un trup muritor și pătimitor, dar eliberat de diavolul care stăpânea în inima lui înainte de Botez. Acum diavolul atacă doar din afară, prin trup, mai ales sub formă de gânduri și, dacă i se permite, își formează un culcuș în „jurul inimii”.
Lupta creștinului este o lucrare a binelui din iubire pentru Dumnezeu și aproapele, pocăință pentru răul săvârșit din neștiință, uitare sau lene, și prin răbdarea în trup a necazurilor inerente acestei vieți. Prezența și lucrarea Domnului în Duhul Sfânt în viața creștinului transformă necazurile trăite pe cale în locuri de întâlnire cu mila și iubirea sa de oameni și ușă de intrare în bucuria pe care El ne-a adus-o prin crucea Sa. Sensul vieții creștinului este bucuria de a fi cu Dumnezeu și dumnezeu după har, oricare ar fi prețul pentru această devenire.
(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, p. 75-76)

cristiboss56 25.08.2013 21:52:19

"reteta de mantuire "a părintelui Paisie pentru toți cei osteniți și împovărați
 
sursa:http://www.agioritikovima.gr/didaches/geronta-paisiou/27038-gerontas-paio



Schimbați-vă viața, descoperiți sensul vieții, câștigați timpul pe care l-ați pierdut în călătoria voastră de până acum pe acest pământ.

Limitați-vă nevoile materiale pentru că acestea creează poveri înfricoșătoare și neliniști.
Nu râvniți la oamenii care au bani, confort, slavă și putere, ci la cei care trăiesc în virtute, înțelepciune și dreaptă credință.
Nu cereți de la Dumnezeu lucruri care întăresc numai trupul, ci cereți, în primul rând, ceea ce este bun și folositor pentru suflet.
Schimbați-vă viața, descoperiți sensul vieții, câștigați timpul pe care l-ați pierdut în călătoria voastră de până acum pe acest pământ.
Nu vă încredeți în cugetul oamenilor lumești.
Vindecați-vă de bolile care domină în viața oamenilor care nu au învățat să postească, să se înfrâneze, să se roage și să nădăjduiască.
Nu deznădăjduiți, Dumnezeu este pretutindeni și îl iubește pe om.
Tăiați orice relație cu răul, trăiți liber, în acord cu voia lui Dumnezeu.
Arătați-vă credința și prin faptele dragostei față de aproapele.
Hotărâți-vă, ce vreți mai mult: să plăceți lumii sau să vă întoarceți lângă Dumnezeu.
Aproape toate problemele încep de la gură (de la felul în care vorbești, adică) și de asemenea de la cât de mult depinzi de patimile tale.
Să o iubești pe soția ta mai mult decât pe tine însuți. Cu faptele, nu cu vorbele. Și să nu-i vorbești niciodată urât, fiindcă de fiecare dată limba ucide și distruge dragostea. De asemenea, să luați aminte că unii părinți îi răsfață pe copiii lor și le fac toate voile. Și când răsfeți prea mult pe copil, devine egoist și o va lua pe o cale strâmbă. Mulți părinți au grijă să dea copiilor lor mai mult lucruri materiale. Aceasta este o greșeală. Trupul are multe pofte materiale, dar viață scurtă. Sufletul are veșnicie: alt drum, altă călătorie. Sufletul nu sfârșește în pământ, ci la Dumnezeu. Astăzi toți se ocupă de trup, iar nu de nevoile sufletului lor.
- Și care sunt nevoile sufletului, părinte?
- Iată, cum să-ți zic? Nevoile sufletului sunt felurite. Și bucuriile sufletului sunt altele decât cele ale trupului. Trupul ușor îl mulțumești, sufletul nu. Dacă ai bani și te duci într-un magazin mare, trupul este mulțumit. Dar ce poți să găsești pentru sufletul tău într-unul din magazinele acelea mari, cum le zice, supermarketuri, da. Sufletul are nevoie de alte lucruri. Sufletul are nevoie de pace, liniște, comunicare cu Dumnezeu. Pentru a se întreține trupul, este nevoie de bani și de pâinea cea de toate zilele, dar sufletul, pentru a se întreține, are nevoie de talanți dumnezeiești: pâinea cea cerească.

cristiboss56 26.08.2013 19:58:44

Se poate ca creștinul să nu aibă lângă el un doctor duhovnicesc, căruia să-și deschidă inima, să-și spună durerile, să-și arate rănile provocate de vrăjmaș...
Vrăjmașul nevăzut se războiește mereu cu creștinul. Se poate ca creștinul să nu aibă lângă el un doctor duhovnicesc, căruia să-și deschidă inima, să-și spună durerile, să-și arate rănile provocate de vrăjmaș, încât să primească de la acesta tratamentul potrivit (leacuri, povețe, mângâiere, încurajare). În cazul acesta, adică dacă nu are doctor duhovnicesc, este în primejdie de a pieri, mai ales dacă este și lipsit de experiență. Eu, ca părinte și doctor duhovnicesc, deși sunt nevrednic, vă voi arăta o cale care, dacă nu aveți un duhovnic lângă voi, vă va face să aflați ușurare durerilor voastre, vindecare rănilor și ajutorare în vreme de primejdie.
Calea aceasta este să alergați prin rugăciune la Domnul Iisus Hristos, Izbăvitorul și Mântuitorul nostru, care a fost răstignit și a pătimit pentru noi. Să fiți încredințați că orice veți cere cu credință fierbinte, cu inimă zdrobită și smerită, veți primi; fiindcă Acesta spune: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, și celui care bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8). Și dacă vreodată Domnul va întârzia să ne dea ceea ce cerem, va fi ori din pricina puținei noastre credințe, ori pentru că inima noastră nu este foarte curată, ori pentru că suntem mândri, ori din vreun motiv pe care Domnul îl cunoaște și care este spre folosul nostru. Duhul Sfânt ne spune că inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Oricum, atunci când afli un duhovnic, să te duci să-ți mărturisești sincer păcatele.
(Părintele Filothei Zervakos, Ne vorbește Părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, p. 284-285)

cristiboss56 28.08.2013 20:09:47

“Nimica sunt, nimica pot, nimica am”
 
Un bătrân s-a rugat Bunului Dumnezeu întrebând ce fapte să mai facă, ca să se mântuiască. Și i s-a arătat îngerul și i-a zis: “Așa să te mântuiești, dacă cugeți astea: nimica sunt, nimica pot, nimica am”. Și aceste cuvinte, tot un cuvânt sunt: smerenia

Până la urmă, tot smerenia este vârful tutor virtuților. Dacă cineva are fapte bune și n-are smerenie, se răstoarnă din căruță; este în primejdie. Unii n-au fapte bune, dar au smerenie, căință, păreri de rău, pe aceia îi mântuiește Bunul Dumnezeu mai mult ca pe aceia care au fapte bune și li se pare că au ceva.
Un bătrân s-a rugat Bunului Dumnezeu întrebând ce fapte să mai facă, ca să se mântuiască. Și i s-a arătat îngerul și i-a zis: “Așa să te mântuiești, dacă cugeți astea: nimica sunt, nimica pot, nimica am”. Și aceste cuvinte, tot un cuvânt sunt: smerenia. Și cine se smerește, caută să fugă de tulburări… În viața de obște, de tulburări nu poți fugi; numai atâta: să ții gura închisă, să zici: “Doamne Iisuse…”, și să răspunzi numai strictul necesar; cât este nevoie. Atâta am sporit în mănăstire: cât am ascultat de altul.
(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, pp. 44)

cristiboss56 29.08.2013 21:19:19

De fiecare din noi depinde dacă va trăi viața adevărată
 
Raiul nu se trăiește doar după moarte. El se trăiește în inima omului. Când acolo există Hristos, când omul Îl iubește pe acesta, atunci acel om, chiar dacă ar trăi într-o piață aglomerată, nu vede nimic altceva, nu aude nimic din afară, de exemplu mașini, oameni etc., ci discută și comunică neîncetat cu iubitul lui, Hristos. Acesta este omul care trăiește viața adevărată, pe Hristos.
Deși a studiat doar clasa I primară, părintele (Porfirie) nu face greșeli dogmatice, întrucât teologhisește fiind părtaș la acest har dumnezeiesc nezidit, care este izvorul nepătat al teologiei autentice dar și al vieții "depline" autentice.
Hristos este "plinirea Celui ce plinește toate întru toți" (Efeseni 1, 23) și de aceea cuviosul părinte Porfirie spunea că Hristos este viața. Viața lui Hristos, viața cu Hristos, este singura viață pe care merită s-o trăiască omul.
Pe aceasta o trăia ca o sărbătoare. De aceea propovăduia că viața fără Hristos este moarte. Cel ce trăiește cu Hristos trăiește în rai, chiar din viața asta pământească.
Raiul nu se trăiește doar după moarte. El se trăiește în inima omului. Când acolo există Hristos, când omul Îl iubește pe acesta, atunci acel om, chiar dacă ar trăi într-o piață aglomerată, nu vede nimic altceva, nu aude nimic din afară, de exemplu mașini, oameni etc., ci discută și comunică neîncetat cu iubitul lui, Hristos. Acesta este omul care trăiește viața adevărată, pe Hristos.
De fiecare din noi depinde dacă va trăi viața adevărată "aici și acum", sau dacă va gusta moartea adevărată, "moartea cea nemuritoare", care este despărțirea de Hristos, de dumnezeiescul har. De această moarte trebuie să se teamă omul.

(Ieromonah Sava Aghioritul, Vindecarea sufletului în învățătura părintelui Porfirie, Editura Egumenița, 2012, pp.45-46)

cristiboss56 30.08.2013 22:02:40

„Până când, Doamne?”
 
Deseori, după ce am încercat momente de bucurie duhovnicească, începe să ni se pară că Dumnezeu S-a îndepărtat de noi și cuvântul Său a amuțit. Atunci țâșnește din sufletul nostru un strigăt de disperare și exclamăm precum David: „Până când, Doamne?”
Există perioade în istoria popoarelor când se arată slava lui Dumnezeu în toată splendoarea ei și când Împărăția lui Dumnezeu își vădește puterea. Atunci pare a se stabili o relație vizibilă între Dumnezeu și oameni; se înmulțesc, devin mai dese, minunile, profețiile, ca și la facerea lumii, când lumina s-a despărțit de întuneric și s-au aprins luminătorii cerești, și lumea morală se umple atunci de o lumină cerească, care înțelepțește și îndeamnă pe o cale dreaptă. Dar nu arareori, după aceasta vin epoci în viața omenirii când glasul lui Dumnezeu nu se mai aude și când atotputernicia Sa nu se arată din plin. Asemenea vremuri ne sunt trimise ca niște mari „examene”, menite să ne încerce credința. Cerul pare să se fi închis atunci pentru noi, încep să se facă auzite șoaptele necredincioșilor care cer semn din cer și care repetă: „Unde îți este Dumnezeul tău?” Dar, cu toate că în zilele noastre nu vedem bolnavii însănătoșindu-se într-o clipă sau morți care învie, puterea lui Dumnezeu rămâne neslăbită. Glasul Său nu încetează să răsune chiar dacă nu-l auzim: „Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez” (Ioan 5,17).
Ceea ce se întâmplă în istoria umanității se repetă și în viața fiecărei persoane. Și în viața sufletească, după un seceriș bogat urmează secetă și foamete, când sufletul suferă de sete și de foame, tinzând spre adevăr și când rezervele din hambare se arată neîndestulătoare.
Deseori, după ce am încercat momente de bucurie duhovnicească, începe să ni se pară că Dumnezeu S-a îndepărtat de noi și că cuvântul Său a amuțit. Atunci țâșnește din sufletul nostru un strigăt de disperare și exclamăm precum David: „Până când, Doamne?”
Chiar dacă Domnul nu ne „răspunde” îndată, El ne va vorbi când va veni ceasul să ne vorbească. Dacă vom alerga cu credință la Dânsul, și-I vom aștepta cu răbdare răspunsul la rugăciunea noastră, îl vom primi, neîndoielnic, când vom avea cea mai mare trebuință de el.
(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 74)

cristiboss56 31.08.2013 21:44:46

Omul trebuie să-și afle pacea înăuntrul său
 
Scopul nostru este unul singur: să ajungem să ne vedem pe noi înșine, să ne vedem propriile noastre greșeli, să ne învinuim în toate, să ne criticăm, să ne socotim răspunzători și vinovați de orice și să nu dăm atenție dacă aproapele nostru este vinovat sau nu.
Să fim cu toții atenți și să ne nevoim, așa încât să nu ne pierdem țelul, iar mâine să ne căim amarnic. Trebuie să avem de-a pururi în minte aceste lucruri și să lucrăm ca și cum ar fi ultima noastră zi de viață. Scopul nostru este unul singur: să ajungem să ne vedem pe noi înșine, să ne vedem propriile noastre greșeli, să ne învinuim în toate, să ne criticăm, să ne socotim răspunzători și vinovați de orice și să nu dăm atenție dacă aproapele nostru este vinovat sau nu. Părinții spun: "Dacă dorim să avem pace noi înșine prin a încerca să-i împăcam pe alții, nu vom avea niciodată pace". Cu alte cuvinte, dacă vrem să primim pacea de la alții devenind împăciuitori, nu vom mai avea niciodată pace. Așadar omul trebuie să-și afle pacea înăuntrul său.
"Fă pace înăuntrul tău", zice avva Isac "și atunci cerul și pământul vor fi în pace cu tine".
Să punem acest adevăr sfânt în inimile noastre, căci aceasta este comoara duhovnicească pe care Sfânta Evanghelie si textele patristice ne-o oferă spre mântuirea ticăloaselor noastre suflete!


(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos, Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Egumenița, p.217)

cristiboss56 01.09.2013 13:46:50

Mereu să ne întrebăm: “Dacă mor acum, oare mă voi mântui? Oare Îi place lui Dumnezeu felul cum trăiesc eu?” Numai prin cugetare la moarte sufletul nostru se trezește la viață.
Să știți că, în viață, cea mai importantă clipă este clipa în care poți spune că ai învățat să ierți.
Frate, când vei vedea că apare vrăjmașul, diavolul, și că te tulbură, când vezi că te îmbolnăvești, când nu te vei mai putea ruga așa cum trebuie, tu așa să te gândești: “Frate, dacă eu mor acum, o să mă mântuiesc oare? Oare Îi place lui Dumnezeu cum trăiesc eu acum?” Și atunci Duhul lui Dumnezeu te va mustra și deodată vei vedea că noaptea ai dormit și nu ți-ai făcut canonul așa cum trebuie, sau că a fost pe la tine o persoană care a plecat înapoi supărată sau jignită. Trebuie să te gândești mereu la toate acestea, pentru a birui diavolul.
Eu cred că atunci când vine cineva la un preot, la un duhovnic, nu este atât de important cum vine, în ce stare, ci mai important este cum pleacă. Dacă acea persoană pleacă fără a se folosi de cuvântul ce i l-a dat duhovnicul, atunci să știți că mult au pierdut amândoi.
Pe măsură ce ne vom duce la biserică, pe măsură ce ne vom mărturisi, pe măsură ce ne vom scula noaptea la rugăciune, pe măsură ce avem o cugetare sfântă, pe măsură ce căutăm a nu mai sta de vorbă cu gândurile, pe măsură ce mintea noastră cugetă la moarte, atunci Duhul Sfânt ne va ajuta și, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate păcatele le vom birui. Mereu să ne întrebăm: “Dacă mor acum, oare mă voi mântui? Oare Îi place lui Dumnezeu felul cum trăiesc eu?” Numai prin cugetare la moarte sufletul nostru se trezește la viață.


(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, pp. 61)

cristiboss56 02.09.2013 18:36:52

În sufletul fiecăruia, chiar și al celui mai mare păcătos, există o sămânță de bine, răul însuși fiind, uneori, o consecință a denaturării acelui bine aflat în germen.
Iată ce poate face iubirea! Dragostea creștină nu insistă asupra neîmplinirilor altuia, ci caută să le acopere. Fiecare avem lipsuri, fiecare putem deveni dezagreabili pentru unii dintre semenii noștri, prin anumite particularități ale noastre, fiecare ne putem întâlni în viață cu asemenea situații. Viața ar deveni insuportabilă, dacă am sta să luăm în seamă orice răbufnire de nemulțumire și orice criză de irascibilitate, dacă am cere explicații și scuze pentru orice ofensă. Până și relațiile noastre de familie ar deveni imposibile. Iubirea acoperă păcatele, căutându-le și găsindu-le scuze. În sufletul fiecăruia, chiar și al celui mai mare păcătos, există o sămânță de bine, răul însuși fiind, uneori, o consecință a denaturării acelui bine aflat în germen. Iubirea este înțelegătoare și compătimitoare. Iubirii îi place să găsească oriunde și oricând binele, crede în el, îl caută peste tot. Este un dar de la Dumnezeu care ne îndeamnă să ne purtăm cu blândețe față de lipsurile altora, rămânând mereu exigenți și severi față de noi înșine. Nu este o formă de lașitate, ci acea iubire cerească, superioară, care, în loc să se cufunde în beznă, caută fața luminoasă a omului. Iubirea îi iartă și pe cei cu inima împietrită, le găsește scuze celor ce îi osândesc pe alții.
Să nu uităm că iubirea adevărată, care rămâne mereu neclintită, nu vine de la noi, ci de la El. Cu cât vom trăi mai aproape de izvor, cu atât mai mult și mai statornic vom putea sorbi din apele lui.
(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 95)

cristiboss56 03.09.2013 18:24:15

„Ați fost clevetiți”...
 
Aceasta vă ține locul canonului pentru lucrurile datorită cărora vă socotiți vinovați...
„Ați fost clevetiți”... deși nu sunteți vinovați? Trebuie să răbdați cu blândețe. Și aceasta vă ține locul canonului pentru lucrurile datorită cărora vă socotiți vinovați... De aceea cleveteala pentru voi este mila lui Dumnezeu. Trebuie neapărat să vă împăcați cu cei ce v-au clevetit, oricât de greu v-ar fi. Când vedeți că sunteți ponegriți, folosiți acest lucru ca pe nămolul tămăduitor. Bine faceți că nu vă pierdeți atitudinea frățească față de cei care vă aplică acest tratament. Fiecare învinuire neîntemeiată, răbdată cu blândețe este o cunună a lui Dumnezeu pe capul deja încununat, numai să nu o aruncați.
Știu puțin cât de greu este să înduri cleveteala. Este nămol, dar nămol tămăduitor. Îndurați; căci va veni vremea ca doctorul sufletelor să înlăture acest leac. Și Domnul a fost ponegrit, fiind numit om mâncăcios șibăutor de vin, prieten al vameșilor și al păcătoșilor (Matei 11, 19), am cunoscut că ai demon (Ioan 8, 52).
A fi părtaș la ponegririle Domnului este o mare slavă! Să vă smeriți în aceste momente, dar să nu vă pierdeți tăria morală a duhului și să vă păstrați convingerea că, nefiind osândiți de propria conștiință, întotdeauna veți putea privi cu îndrăzneală la Domnul ori veți sta cu îndrăzneală înaintea feței Lui.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul,Sfaturi înțelepte, Editura Egumenița, p. 296-297)

cristiboss56 03.09.2013 18:39:44

Sunteți fiecare o valoare!
 
Habar n-aveți cine sunteți!... Universul se cutremură de un suflet. Nu uitați cine sunteți!
Aveți grijă, nu vă pierdeți! Habar n-aveți cine sunteți! Sunteți fiecare o valoare! Valorați mai mult decât tot pământul, ne-a spus Hristos. Mai mult decât toate mașinăriile, bogățiile, aurăriile, decât tot universul. Universul se cutremură de un suflet. Nu uitați cine sunteți! Atât trebuie. Dacă am uitat, ne-am pierdut. Vedeți că în toate timpurile au fost nenorociri. Nu e ce trebuie astăzi, dar, totuși, nu-i ca pe vremea lui Nero. Nu-i ce trebuie astăzi, recunoaștem, nu se face îndeajuns, nu ne rugăm îndeajuns; dar, totuși avem atâtea cărți, avem de unde porni. Nu suntem noi, preoții, excepționali, totuși avem Liturghie. Nu o să întrebe nimeni poștașul când vine cu scrisoarea: poștașule am auzit că ai o concubină, eu nu primesc scrisoarea de la tine. Primești scrisoarea, nu te interesează poștașul. Să ne folosim!
Trăim niște vremuri deosebite, dar și niște vremuri favorabile. Cine rezistă a câștigat. Dar cum să reziști cu cablul de televiziune? N-ai cum să reziști cu cablul. Dacă poți, rezistă; dar e greu, e foarte greu, e aproape imposibil de crezut. Puteți să faceți o demonstrație, dacă vieți, între dumneavoastră. Spuneți: eu am rezistat cu cablul de televiziune, pe mine nu mă afectează cablul, nu mă afectează PRO TV, ANTENA 1. Cum nu te afectează când preocuparea ta, dacă ești tânăr, sunt femeile goale și, dacă ești la 30-40 de ani, preocuparea ta sunt telenovelele, și dacă ești mai în vârstă preocuparea ta e politica? Cum nu te afectează, când tu pierzi așa de mult timp în fața televizorului? Statistica arată că acum un an românul în medie stătea 8 ore la televizor. Cum să nu te afecteze? Te afectează. Te zobește. Îți modifică gândirea mie în mie. Suntem contra? Suntem contra. De ce? Păi dacă îmi taie accesul la împlinirea scopului... Normal n-ar trebui să fiu contra, dar dacă mă zobește... Nu vedeți că noi spunem ceva de la altar, familia spune și ea ceva, televizorul spune altfel, școala spune și ea altfel, prietenii spun și ei altfel și copilul se năucește, nu mai știe nimic.
(Părintele Nicolae Tănase, De la prietenie la iubire, Editura Agaton, p. 218-219)

cristiboss56 03.09.2013 20:37:49

Cum să ierți un om rău?
 
Nu este nevoie neapărată să mergi până la capătul lumii pentru a îndeplini dorința cuiva, dar să ierți poți. Mai ales, știind că în schimbul acestei iertări primești iertare de la Dumnezeu pentru toate păcatele vieții tale. Dar, mai presus de aceasta, știind că prin puterea de a ierta te asemeni cu Dumnezeu.
Cum să ierți un om rău? Cum să ierți un om care te necăjește? Aducându-ți aminte de Dumnezeu. Aducându-i aminte de Cel care a murit pentru el. Aducându-ți aminte că și tu ai nenumărate datorii. Aducându-ți aminte de oamenii dragi ție, de felul în care te porți cu ei. Cu toate că vedem copii care-și urăsc părinții, părinți care-și urăsc copiii și așa mai departe. Cât de departe suntem de chemarea lui Hristos!
Puterea de a ierta este proprie celor care se apropie încet de despătimire, care au început să iasă cu încetul din această lume. Care sunt pricinile pentru care urâm un om, pentru care ne supărăm pe el? Are mai mulți bani? Ne-a păcălit într-o afacere? A mers în locul nostru într-o călătorie care se oferea de la locul de muncă și așa mai departe. Toate acestea vin din alipirea noastră de cele materiale, de cele pământești și trecătoare.
În măsura în care ne desprindem de ele și ne îndreptăm mintea către Dumnezeu, către viața veșnică, știind că toate sunt deșertăciune, iertăm ușor. Știm că „deșertăciune este tot omul” și „în deșert se tulbură tot pământeanul”, cum ne spune prorocul David. Așa că este timpul să ne adâncim în noi, pentru că poruncile Mântuitorului, deși sunt atât de simple, par simple, cer foarte multă profunzime de la noi. Nu complexitate, cer o profunzime care ne uimește prin simplitatea ei. Ni se cere ca gândul nostru să fie pururea întors către noi și către Dumnezeu, să nu se mai alipească de cele trecătoare. Pentru că așa făcând vom ști să descoperim în ceilalți chipul lui Dumnezeu pe care îl poartă. Și dacă Dumnezeu a murit pentru noi „pe când noi încă eram păcătoși”, cum spune Apostolul Pavel, cine suntem noi ca să-l judecăm pe aproapele nostru? Acestea avându-le în minte, vom căpăta și îndrăzneala necesară pentru rugăciune și pentru această îndrăzneală vom primi de la Dumnezeu și răspunsul cererii noastre.
(Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, p. 74-76)

cristiboss56 03.09.2013 22:35:31

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul - Despre rugăciune
 
sursa: Extras din cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena, 2004.

Avem, așadar, o așteptare tainică, plină de neliniște, și o anumită nerăbdare. Când vom avea această trăire a unei tainice așteptări plină de neliniște, atunci vom înainta și vom avea încă și mai mult desfătarea tăcută, ceea ce numim pregustarea venirii Duhului Sfânt și recunoașterea prezenței lui Dumnezeu.

Avem, așadar, o așteptare tainică, plină de neliniște, și o anumită nerăbdare. Când vom avea această trăire a unei tainice așteptări plină de neliniște, atunci vom înainta și vom avea încă și mai mult desfătarea tăcută, ceea ce numim pregustarea venirii Duhului Sfânt și recunoașterea prezenței lui Dumnezeu.
Fiți atenți, ca să înțelegeți. Să explicăm aceste lucruri în mod palpabil, părinții mei, nu este simplu. Trebuie ca sufletele noastre să ceară și să devină ceea ce spunea Domnul: „cereți și vi se va da vouă, bateți și vi se va deschide”. Dacă voi Îl veți striga, El va fi aflat. Ceea ce nu înțelegem acum, vom înțelege. Ni le va spune Însuși Duhul Sfânt. Nimeni nu poate să fie învățător, fără numai Hristos: „Învață-ne pe noi cum trebuie să ne rugăm”. Orice învățător este un glas sărac, care poate doar să ne facă să spunem: „A, acesta nu înțelege nimic și nu știe nimic: „Mă voi duce de-a dreptul la Hristos!” Numai acest sens poate să-l aibă cineva care ne vorbește despre rugăciune. Oricare altul este demagog , înșelător. Poate doar să ne facă să înțelegem că nu e în stare să ne învețe nimic, ca să ne silească să spunem: „Duhule, unde ești, ca în final Tu să mă înveți”!
Ca să revin. Și când am înțeles că Duhul cel Sfânt suflă aproape și că, mai mult decât atât, în loc să sufle aproape, eu pot să îl aduc înlăuntrul meu și să devină reînvierea existenței mele, replăsmuirea vieții mele, a sufletului meu, atunci începe această tainică așteptare plină de neliniște.
Când începe această așteptare nerăbdătoare a Duhului, încep și eu să gust semnele prevestitoare ale venirii lui. Fiindcă știu, ceea ce voi cere îmi va da. Și de vreme ce îmi va da, deja am, voi spune imediat în sinea mea. Ceva mă încredințează de acest lucru. Deja aveți, ceea ce cereți, zice. Înainte de a lua, ați primit.
De aceea am o desfătare tăcută, am o tăcută pregustare a darurilor pe care le voi primi, ba încă și o tăcută pregustare a împărăției cerurilor. De ce? Cum se leagă între ele aceste două lucruri? Fiindcă Dumnezeu este în ceruri, iar eu sunt aici, și, prin urmare, desfătarea pe care o voi avea, această desfătare prevestitoare, trebuie să fie, să zicem, un chip al pre-introducerii mele în sânurile Împărăției cerurilor. Va trebui să fie un preludiu al ecourilor și al glasurilor îngerești care există și se aud acolo sus. Și prin urmare, încep să conștientizez aici jos, ce este raiul, ce este Împărăția cerurilor. Și cum mă voi ruga la Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu este acolo și eu nici nu-L văd, nici nu-L aud? Va trebui să aflu unde este și să știu ce este acel lucru întru care este Dumnezeu.
Încep, așadar, să am o înainte-percepție a tainelor Împărăției cerurilor. Ce este cerul și ce sunt sălașurile care sunt acolo? Ce este soarele dreptății? Ce sunt sfinții? Cum sunt sfinții? Cum este Hristos înlăuntrul sfinților? Și cum este aici jos Sfânta Treime? Aici jos, totuși , e? – Iar eu sunt încă aici –. De departe încep norii cumva să se risipească și văd! Iată, luna. Aici trebuie să fie o pasăre, colo trebuie să fie steaua aceea.
Încep acum să înțeleg și sufletul meu începe să se încălzească de la tainele care încep să se descopere cumva înaintea mea. Și atunci, iubiții mei, începe o nouă – ca să o numim așa – perioadă a vieții mele duhovnicești, desfătarea în tăcere sau în tăcere desfătarea, adică acum este cu totul altceva. Nu tăcerea de care vorbeam mai înainte. Aici este o tăcere mai duhovnicească. Este o tăcere a duhului meu – mai înainte era o tăcere a puterilor mele sufletești, a sufletului meu – iar acum este una a lumii mele duhovnicești, este una a ochilor sufletului meu. Este zăvorârea, în care stau așa, ca să-L văd.
Fiindcă acum mă aflu încă și mai mult înaintea ușilor cerului, am o desfătare, o bucurare, simt o căldură plăcută, o atmosferă caldă și tac, ca să aud glasul Lui. Acum însă tace, cum spuneam, duhul meu, același duh care va striga: „Avva Părinte”! Tac, acum; prin urmare, mă bucur. Simt înlăuntrul meu o căldură, chiar trupească. Simt o odihnă, simt o tihnă. Am o dispoziție pentru rugăciune. Totuși nu vreau să mă rog, vreau să Îl aștept pe Dumnezeu.
(Extras din cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena, 2004)

cristiboss56 05.09.2013 18:53:22

Despre menirea omului ca ființă rațională
 
Sursa: Extras din Sfantul Nectarie de Eghina, Morala creștină, carte în curs de tipărire la Editura Doxologia



Omul este cu adevărat o ființă superioară. Numai el cercetează cerul și adâncul cerului și Îl caută pe Creatorul lui, numai el are doruri nesfârșite, numai el trăiește pentru o lume ideală, numai el are cugete morale și simțiri și sentimente morale, numai el caută cunoașterea ființelor, numai el își consemnează propria istorie, numai el își imortalizează numele, numai el își caută misiunea, numai el trăiește pentru nemurire, numai el trăiește ca să se înalțe la Dumnezeu cu Care se silește să se unească.

1. Despre menirea omului ca ființă rațională.
Dumnezeu, creându-l pe om din propria Lui bunătate, a intenționat să întemeieze pe pământ Împărăția iubirii și a libertății, care trebuia să devină libertate morală prin dreapta întrebuințare a puterilor lui morale, cunoscătoare și voitoare, ca să devină omul chip al lui Dumnezeu. Și cu adevărat așa trebuia să fie omul, fiindcă numai niște ființe libere moral puteau să restaureze pe pământ Împărăția iubirii și a libertății. Dacă omul nu ar fi fost o ființă inteligentă și independentă, ci una necugetătoare și roabă din punct de vedere moral, dependentă de firea și de nevoile ei, ar fi fost un animal irațional precum celelalte animale și nu ar fi avut nici o menire, s-ar fi învârtit în cercul vicios al instinctului în care nu ar exista nici un progres și nici o dezvoltare a duhului, nici vreun fenomen al desăvârșirii morale și ar sfârși ca un animal irațional fără menire, fără misiune. Dar nu se întâmplă aceasta, fiindcă viața umanității mărturisește că omul este o ființă rațională și independentă și este destinat să devină liber moral, dezvoltat intelectual și moral, având drept învățător în viața lui când dumnezeiasca descoperire, când descoperirea firii, adică simțirea lui morală și istoria neamului omenesc.
Omul este cu adevărat o ființă superioară. Numai el cercetează cerul și adâncul cerului și Îl caută pe Creatorul lui, numai el are doruri nesfârșite, numai el trăiește pentru o lume ideală, numai el are cugete morale și simțiri și sentimente morale, numai el caută cunoașterea ființelor, numai el își consemnează propria istorie, numai el își imortalizează numele, numai el își caută misiunea, numai el trăiește pentru nemurire, numai el trăiește ca să se înalțe la Dumnezeu cu Care se silește să se unească.
2. Că menirea omului este să contribuie la restaurarea pe pământ a Împărăției iubirii și libertății.
Fiindcă sensul personalității este indisolubil legat de comuniunea și iubirea reciprocă, înseamnă că omul este menit să promoveze Împărăția iubirii și a libertății și să contribuie la restaurarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Există Împărăția lui Dumnezeu acolo unde ființe raționale, ca ființe libere din punct de vedere moral, au relații între ele, sunt legate între ele prin iubire frățească și Îl au pe Dumnezeu împărățind în mijlocul lor, Îl cunosc pe El, Îl iubesc și Îl slujesc, fac voia Lui „ce este bun, plăcut și desăvârșit”, se supun Lui ca Unui Împărat și Dumnezeu al lor. Pentru această lucrare, omul este potrivit prin fire, creat fiind după chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a înzestrat pe el cu diferite puteri duhovnicești și i-a dat un trup înzestrat cu diferite avantaje și desăvârșită îndemânare pentru activitățile lui. Prin duhul lui se înrudește cu lumea duhurilor, își înalță cugetul la Dumnezeu și vorbește cu El și se face prin această împărtășire duhovnicească părtaș celui mai înalt Bine, pe care este chemat să îl înfăptuiască în comuniunea celor asemenea lui. Prin puterile lui duhovnicești omul se arată împărat al făpturii și supune sub picioarele lui întreaga creație.
Prin duhul lui, devine capabil de împlinirea oricărui gând, iar îndemânarea trupului lui arată această îndemânare capabilă de împlinirea tuturor gândurilor lui. Dumnezeu îi dă toate mijloacele spre binele vocației lui morale și a scopului lui moral.
Din acestea se arată înalta menire a omului, superioritatea lui în creația Împărăției celei vii și vocația lui morală care transpare nu numai în lucrările duhului, ci și în cele ale trupului.
În afară de poziția verticală a trupului, însuși chipul omului îl mărturisește pe el stăpân al firii, având cea mai înaltă misiune. Numai în unitatea sufletului lui rațional cu un asemenea trup putea omul să folosească cuvântul, acest dar minunat al dumnezeiescului Creator pentru exprimarea propriilor cugete și a inspirațiilor care-i vin lui prin Duhul Sfânt. Printre organele trupului, mâna este cea care propovăduiește în chip minunat înalta lui menire, arătându-se potrivită cu felurita lucrare liberă pentru slujirea cugetelor și voirilor omului. De aceea omul creând, dând formă, ordonând toate după voia lui, își pune pecetea domniei lui și întemeiază regatul stăpânirii lui al cărui împărat moral se arată.
(Extras din Sfantul Nectarie de Eghina, Morala creștină, carte în curs de tipărire la Editura Doxologia)

cristiboss56 06.09.2013 14:12:20

„Leacul uitat”
 
„Nimeni nu este atât de bun și milostiv — spune Sfântul Marcu Ascetul — precum este Domnul, însă El nu iartă păcatele acelora care nu se pocăiesc" și „noi vom fi judecați nu pentru mulțimea fărădelegilor, ci pentru că nu voim să ne pocăim".



Sfânta Taină a Spovedaniei poate fi numită, pe drept cuvânt, „leac uitat". Lumea întreagă zace cufundată în rău. Fiecare dintre noi s-a molipsit de ucigătoarea boală numită păcat. Poate fi, oare, vindecată această boală?! Leacul există! Și este unul minunat! Dacă îl primești te însănătoșești! Însă noi nu întindem mâinile spre el ca să ne vindecăm și să ne împăcăm conștiința. De ce, oare? Pentru că l-am uitat și l-am nesocotit.
„De ce, dar, să muriți, o, casă a lui Israel?" — strigă cu durere Sfântul Proroc Iezechiel. De ce, creștini, să muriți în păcatele voastre?—strigă cu durere și mai mare către noi Răscumpărătorul nostru Iisus Hristos. Oare nu se află pentru noi izbăvire din moarte? De ce să aduceți voi bucurie vrăjmașului mântuirii voastre—satana? Oare nu am pus Eu în Biserica Mea pocăința cea mult lucrătoare? „Eu nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă păcătosul din calea lui și să fíe viu. Întoarceți-vă cu dinadinsul din calea voastră cea rea! (Iezechiel 33, 11) Aveți în dar Pocăința, acest „bun veșnic”, iar ea lucrează cu aceeași putere în toată vremea vieții și împotriva tuturor păcatelor: curăță orice păcat, mântuiește pe toți cei care aleargă la Dumnezeu, chiar dacă o fac în ultimele clipe dinaintea morții.
Pentru bolile pământești există medicamente pământești. Pentru cea mai gravă dintre boli, păcatul, există Atotputernicul Doctor Ceresc și leacuri cerești. Acest Doctor este Iisus Hristos.
Pentru că fiecare păcat este o încălcare a legii sfinte a lui Dumnezeu, numai Acesta în minunata Sa Atotputernicie poate ierta păcatele. El poate face ca toate păcatele să se șteargă ca și cum n-ar fi existat. „Chiar dacă păcatele noastre vor fi cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, și de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face", (Isaia 1,18), făgăduiește El. Însă, pentru ca toate acestea să se împlinească, se cere de la noi un singur lucru — să ne pocăim sincer.
„Nimeni nu este atât de bun și milostiv — spune Sfântul Marcu Ascetul — precum este Domnul, însă El nu iartă păcatele acelora care nu se pocăiesc" și „noi vom fi judecați nu pentru mulțimea fărădelegilor, ci pentru că nu voim să ne pocăim".
Astfel, Domnul, în atotputernicia Sa, poate ierta păcatele omenești. Însă luați aminte cât de greu este de dobândit milostivirea dumnezeiască! Dumnezeu a încredințat unor oameni — apostolii și urmașii acestora, episcopii și preoții puterea de a ierta păcatele!
De ce a făcut Dumnezeu astfel? Pentru a face pocăința și, prin urmare, și iertarea păcatelor mult mai apropiate, mai ușoare și mai neîndoielnice! „Luați Duh Sfânt; Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute." (Ioan 20, 22-23). „Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer." (Matei 18,18)
(Arhimandritul Serafm Alexiev, Leacul uitat- Sfânta Taină a Spovedaniei, Ed. Sofia, Bucurști 2007, p.29-31)

cristiboss56 06.09.2013 19:17:52

Ne învârtim în fiecare zi în murdărie și în răutate, murdăria morală acoperă întreaga lume cu o pulbere neagră, ca un lințoliu compact; ea pătrunde pretutindeni, bântuie peste tot cu o forță teribilă. Noi, credincioșii, suntem chemați să rămânem curați în mijlocul acestei murdării.
Îmi amintesc de o istorioară pe care am citit-o cândva, în care era vorba de o mină de cărbuni. La gura minei, unde nu se găsea decât un strat compact de pulbere neagră, creștea o floare albă ca zăpada, pe care praful n-o atinsese deloc. Uitându-se mirați la această floare, refuzând să-și creadă ochilor, trecătorii nu erau în stare să-și explice această stranie apariție. Un miner a încercat să presare pe floare puțin praf de cărbune, dar nu s-a prins de ea niciun firicel; avea impresia că o forță venită din lăuntrul ei respingea praful, petalele florii rămânând imaculate ca și mai înainte, în mijlocul pulberii negre. Acele fragile petale păreau să aibă calitatea de a rămâne neatinse de tot ceea ce se afla în jurul lor.
Ne învârtim în fiecare zi în murdărie și în răutate, murdăria morală acoperă întreaga lume cu o pulbere neagră, ca un lințoliu compact; ea pătrunde pretutindeni, bântuie peste tot cu o forță teribilă. Noi, credincioșii, suntem chemați să rămânem curați în mijlocul acestei murdării.
Sufletul spălat de Hristos nu trebuie să se atingă de nicio necurăție. Albit de Domnul și aflat sub sfânta Sa pază, el trebuie să rămână curat, asemenea acelei flori, chiar și în toiul beznei de nepătruns a răului lumii. Harul lui Dumnezeu poate săvârși această minune. El poate apăra sufletul omului de orice necurăție, îl poate face să rămână curat, neatins, în mijlocul lumii păcătoase, devorată de vicii, și nu îngăduie puterilor întunericului să-l ia în stăpânire.
(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 124)

cristiboss56 06.09.2013 23:01:59

Hristos este bucuria, lumina cea adevărată, fericirea. Hristos este nădejdea noastră. Legătura cu Hristos este iubire, este dragoste, este înflăcărare, este dorință arzătoare după cele dumnezeiești. Hristos este totul. El este iubirea noastră, El este dragostea noastră. Dragostea lui Hristos este o dragoste ce nu se poate pierde. De acolo izvorăște bucuria. Bucuria este Hristos Însuși. Este o bucurie ce te face alt om. Este o nebunie duhovnicească, dar în Hristos. Acest vin duhovnicesc te îmbată precum vinul cel curat. Așa cum spune David: „Uns-ai cu untdelemn capul meu, și paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic” (Psalmul 22, 5). Vinul duhovnicesc este curat, adevărat, foarte tare, și când îl bei, te îmbată. Această beție dumnezeiască este darul lui Dumnezeu ce se dă „celor curați cu inima”.
Postiți cât puteți, faceți câte metanii puteți, desfătați-vă de câte privegheri puteți, numai să fiți bucuroși. Să aveți bucuria lui Hristos. Este bucuria care ține veșnic, care poartă într-însa veșnica fericire. Este bucuria Domnului nostru, care aduce liniștea cea neclătinată, bucuria cea liniștită și liniștea cea fericită. Este bucuria cea plină de tot harul, care covârșește orice bucurie. Hristos voiește și simte mulțumire dacă răspândește bucuria, dacă îi îmbogățește pe cei credincioși ai Săi cu bucurie. Mă rog ca bucuria noastră să fie deplină (I Ioan 1, 4). Aceasta este religia noastră. Într-acolo trebuie să mergem. Hristos este Raiul, copiii mei. Ce este Raiul? Este Hristos. Raiul începe de aici. Este exact același lucru: cei care îl trăiesc aici pe pământ pe Hristos, trăiesc Raiul… Această bucurie este darul lui Hristos. În această bucurie Îl vom cunoaște pe Hristos.
(Părintele Porfirie, Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Egumenița, p. 163-164)

cristiboss56 08.09.2013 20:59:57

Când omul are Dragostea, pe Hristos, chiar și mut să fie, se poate înțelege cu milioane de oameni, de orice neam și vârstă, căci fiecare vârstă își are limba ei. Pune doi oameni care nu au dragoste între ei să stea unul lângă celălalt și să nu vorbească. Pune și alți doi care au dragoste între ei să stea unul lângă celălalt și să nu vorbească nici ei.
- Gheronda, cum comunică oamenii duhovnicește de departe?
- Scriu vreo scrisoare, fie prin telegraf, fie prin semnale morse.
- Cum adică?
- Pentru ca să existe comunicare duhovnicească între oameni, trebuie ca ei să lucreze pe aceeași frecvență. Acest lucru nu pot să-l prindă oamenii de știință. Îți amintești de acea întâmplare pe care o povestesc în Părinți aghioriți? Într-o zi un monah urma să meargă în vizită la un părinte din Kapsala și se gândea: „Ce să-i duc, oare, de binecuvântare?”. A făcut rost, așadar, de doi pești și i-a curățat ca să i-i ducă. Între timp, celălalt primise înștiințare de la Dumnezeu despre vizita lui și se gândea: „Acum că va veni, cu ce să-l omenesc?”. Și, pe când fratele curăța peștele, a venit deodată un corb, i-a luat un pește și l-a dus la celălalt călugăr din Kapsala, care se afla la o distanță de cinci ore și jumătate de mers. Înțelegeți? Unul se gândea cum să-l odihnească pe celălalt și atunci corbul a făcut pe intermediarul.
Când omul are Dragostea, pe Hristos, chiar și mut să fie, se poate înțelege cu milioane de oameni, de orice neam și vârstă, căci fiecare vârstă își are limba ei. Pune doi oameni care nu au dragoste între ei să stea unul lângă celălalt și să nu vorbească. Pune și alți doi care au dragoste între ei să stea unul lângă celălalt și să nu vorbească nici ei. Cum se vor simți unii și cum se vor simți ceilalți? Nici primii să nu vorbească, nici ceilalți. însă aceștia din urmă vor vorbi cu „tăcerea”, fiindcă va exista comunicare între ei. Dimpotrivă, ceilalți nu vor putea comunica, fiindcă între ei va exista „izolație”. Când nu există dragoste, se poate ca doi oameni să se afle aproape unul de celălalt, dar totuși să fie depărtați.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuti, Ed. Evanghelismos, București, 2007, p. 228)

cristiboss56 09.09.2013 15:09:45

Iubirea față de Dumnezeu și aproapele este plină de cele mai adânci suferințe, dar ea este însoțită și de mângâiere cerească (cf. Mt. 10, 29-30). Orice faptă creștinească se leagă, obligatoriu, cu truda; iubirea, ca cel mai înalt lucru, cere și cel mai mare efort. Viața creștinului, în ființa sa lăuntrică, este urmarea lui Hristos: "Ce ai tu? Tu urmează Mie" (In.21, 22). Fiecare credincios, într-o oarecare măsură, - repetă drumul Domnului, dar nu stă în puterea lui să-și ia crucea pe umeri pentru a merge în Ghetsimani și mai departe, pe Golgota: "...căci fără Mine nu puteți face nimic" (In. 15,5). Și cui i s-a dat această înfricoșată binecuvântare, acela și-a anticipat învierea sa; partea altora - credința și milostivirea lui Dumnezeu.
Așa a binevoit Tatăl nostru Cel ceresc: toți cei făcuți din pământ "să-și poarte crucea", pentru a moșteni viața veșnică, (cf. Mt. 16, 24-25). Cei care se sustrag de la purtarea crucii nu vor putea evita robia patimilor "și vor secera din trup stricăciune" (Gal. 6, 8; Rom. 8, 13). Iubirea față de Dumnezeu și aproapele este plină de cele mai adânci suferințe, dar ea este însoțită și de mângâiere cerească (cf. Mt. 10, 29-30); sufletul vede înviind în el acea pace pe care Domnul a transmis-o Apostolilor înainte de Golgota Sa. Când însă duhul omului se introduce în sfera iubirii purtătoare de lumină a lui Dumnezeu și Tatălui Nostru, atunci se uită toate durerile și sufletul, în mod inexplicabil, se bucură de o fericire desăvârșită (In. 12, 50; 17,3). Așa și femeia "când naște copilul, nu-și mai aduce aminte de durere pentru bucuria că s-a născut om în lume" (In. 16, 21). Așa, mai vârtos, se bucură creștinul, când în minte și în adâncul conștiinței se recunoaște pe sine născut în Dumnezeu pentru veșnicie.
(Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune; Tipărit la Publistar, București, 2006, p. 19)

cristiboss56 10.09.2013 22:05:16

Când omul este sensibil, Dumnezeu nu îngăduie ca el să-și cunoască patimile dintr-odată. Căci pe cel sensibil îl ispitește și diavolul și-l aruncă în deznădejde.
- Gheronda, mă chinuie propriile mele patimi.
- Iți dai seama că înăuntrul tău există patimi?
- Uneori îmi dau seama.
- Asta-i bine. Când omul recunoaște că are patimi, se smerește și atunci vine Harul lui Dumnezeu.
- Gheronda, când o patimă nu se manifestă un timp înseamnă că nu mai există înlăuntrul meu?
- Dacă vreo patimă există înlăuntrul tău, ea se va manifesta la un moment dat. De aceea, când știi că înlăuntrul tău se ascunde o patimă, trebuie să fii atent. Când știi, de pildă, că afară de chilia ta se as*cunde un șarpe, dacă ieși afară, vei arunca o privire într-acolo și vei fi atent ca nu cumva să te muște. Nu ești în pericol când știi că șarpele se află acolo și ești atent când iese ca să-l omori, ci ești în pericol atunci când nu știi că se află acolo și, pășind tu fără grijă, el poate veni să te muște. Vreau să spun că este un lucru primejdios ca omul să nu se supravegheze pe sine și să nu-și cunoască patimile. Când cineva își cunoaște patimile și luptă împotriva lor, atunci îl ajută și Hristos la dezrădăcinarea lor.
- Se poate ca un om să nu aibă puterea de a-și vedea patimile?
- Când omul este sensibil, Dumnezeu nu îngăduie ca el să-și cunoască patimile dintr-odată. Căci pe cel sensibil îl ispitește și diavolul și-l aruncă în deznădejde: „De ce să ai această patimă? îi spune. De ce ai făcut lucrul ăsta? Și cum l-ai făcut pe acela? Deci nu te vei mântui”. Și așa poate sfârși la psihiatrie.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuti, Ed. Evanghelismos, București, 2007, p. 22)

cristiboss56 11.09.2013 16:28:09

Dumnezeu pe toți îi trimite înzestrați și în stare să fie drepți. Dar, trecând ei prin poarta nașterii pământești, iau în spate poveri părintești, care-i spetesc și-i încovoaie spre pământ. Pe urmă, slăbiți de osteneala vieții și de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu.
Iisus Hristos decide, în infinitul mic, ce calități sau defecte să fie expulzate prin cele două globule polare, care cuprind jumătate din numărul cromozomilor, și nicidecum hazardul. El înclină să fie una sau alta din configurațiile probabile pentru noi și sigure pentru Dumnezeu; El formează destinul nostru în așa fel încât o așezare specifică în infinitul mic să aibă urmări imense în configurația și în faptele noastre viitoare. Toate acestea le face contabilitatea absolută a lui Dumnezeu, care creează în dependență cu omul și potrivit cu faptele sale, ajungându-l cu răutățile lui din urmă și întorcându-i-le în brațe, sau iertându-l de ele, dacă s-a silit prin lupta cu sine însuși, să-și dobândească iertarea.
Ieșirea din înghesuirea aceasta nu e cu putință decât trăind prezența nevăzută a lui Hristos în noi, trăind învățătura creștină în toate fibrele ființei, ceea ce face cu putință lui Dumnezeu să scoată afară, prin mecanismul eredității, neghina recesivă și, în vremea străduinței celui în cauză, să facă să revină mulțime de geneze recesive în geneze dominante, ceea ce lui Dumnezeu Îi este foarte cu putință. Puterile credinței, amplificate de puterea și binecuvântarea lui Dumnezeu, au influență nebănuit de mare asupra eventualelor noastre infirmități.
Dumnezeu pe toți îi trimite înzestrați și în stare să fie drepți. Dar, trecând ei prin poarta nașterii pământești, iau în spate poveri părintești, care-i spetesc și-i încovoaie spre pământ. Pe urmă, slăbiți de osteneala vieții și de mediul înconjurător, greu se vor decide să reprezinte cauza lui Dumnezeu.
(Părintele Arsenie Boca, Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 86-87)

cristiboss56 11.09.2013 22:07:21

Să răspândim buna noastră dispoziție
 
Exemplul strălucește tainic, nu numai când celălalt este prezent, ci și când lipsește.



Să avem iubire, blândețe, pace. Astfel îl ajutăm pe semenul nostru, atunci când este stăpânit de rău. Exemplul strălucește tainic, nu numai când celălalt este prezent, ci și când lipsește. Să ne luptăm să răspândim buna noastră dispoziție. Chiar și atunci când spunem cuvinte despre viața celuilalt, pe care n-o încuviințăm, el își dă seama și ne îndepărtăm astfel de dânsul. În vreme ce dacă suntem milostivi și îl iertăm, îl influențăm chiar dacă nu ne vede.
Să nu ne luăm la ceartă cu cei hulitori, potrivnici lui Dumnezeu, prigonitori ș.a. Răzvrătirea face rău. Să urâm cuvintele și răutatea lor, însă pe omul care le-a rostit să nu-l urâm, nici să ne răzvrătim împotriva lui. Să ne rugăm pentru el. Creștinul are dragoste și noblețe, și se poartă pe măsură.
Precum un ascet care, fără să-l vadă cineva, folosește întreaga lume, căci valul rugăciunii sale îl înrâurește pe celălalt, împărtășește lumii Duhul Sfânt, tot astfel și voi să vă răspândiți iubirea, fără să așteptați răsplată; cu iubire, răbdare, zâmbet...
Iubirea trebuie să fie sinceră. Și numai iubirea lui Dumnezeu este iubire sinceră. Persoanei care ne obosește și ne îngreuiază, iubirea trebuie să i se dăruiască în chip lin, fără ca celălalt să-și dea seama că ne străduim să-l iubim. Și să nu ne manifestăm mult în afară, căci atunci îl facem să se împotrivească. Tăcerea mântuiește din toate relele. Înfrânarea limbii este mare lucru! În chip tainic, tăcerea iradiază către aproapele.
(Părintele Porfirie, Ne vorbeste părintele Porfirie, Editura Egumenița, p. 306-307)

cristiboss56 15.09.2013 20:54:43

Fiule, crucea este cea mai de seamă învățătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseamnă să iubești, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu.
Un tânăr dornic de aleasă învățătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară sfat unui bătrân călugăr:
- Părinte, dați-mi, vă rog, o carte din care să pot învăța cel mai bine cum trebuie să fie un creștin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-mi explice toate aceste lucruri!
Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa și s-a dus să o aducă, însă, după câteva clipe, s-a întors ținând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânărului. Văzându-l mirat, i-a spus:
- Fiule, crucea este cea mai de seamă învățătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseamnă să iubești, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce știe să-și poarte crucea, poartă cu el, în același timp, harul și iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruiești celui drag, nu o faci cu tristețe și cu reținere, ci cu bucurie și entuziasm.- Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste.
Doreai o carte pe care să o citești cu ochii și a cărei învățătură să îți lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea - o carte pe care o vei citi cu sufletul și a cărei învățătură îți va lumina întreaga viață.
"Crucea, izvor de tămăduire, ușa Tainelor, arma păcii, veselia sufletului meu." (Acatistul Sfintei Cruci)


(Leon Magdan, Cele mai frumoase Pilde și povestiri creștin-ortodoxe, Editura Aramis, pp.31)

cristiboss56 18.09.2013 09:02:27

sursa: Extras din cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena 2004

Câte puțin îl descopăr pe Dumnezeu. Îl recunosc pe Dumnezeu. El este Dumnezeu. Îmi place Dumnezeu. Dumnezeu intră acum înlăuntrul meu. Înțelg atunci ce înseamnă că Dumnezeu este lumină, Hristos, lumină din lumină, și Duhul Sfânt, Cel „întru lumină”.

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul - Despre rugăciune
Se înfierbântă și mai mult inima mea și caut să-L îmbrățișez. Dar nu pot, trebuie ca Acela să mă îmbrățișeze. Cine sunt eu ? Eu sunt lipsa Aceluia. Strig ! Atunci încep și mai mult să-L deslușesc. Acesta trebuie să fie Dumnezeul meu. Nu L-am mai văzut pe Dumnezeu. Dar El este, nu se poate altfel ! Este ceva Ce „nu este nimic” dintre toate cele ce sunt. Este Cel ce este ! Unicul și neîntrecut și dincolo de orice ființă, este în mod exclusiv Cel ce este ! Simt ce înseamnă Cel ce este, Cel ce ființează. Este singurul care ființează. Înțeleg că nimic nu ființează dintre toate cele ce există, ci El Însuși este Cel ce nu ființează cum ființează celelalte, este unicul, așadar, Care ființează în mod ființial. Este Cel veșnic, Cel fără de sfârșit, și eu dobândesc mai mult loc în viața Lui, în existența Lui, în „istoria” lui Dumnezeu.
Din acest moment în care mă voi uni sau nu mă voi uni în final cu Dumnezeu, pentru că încă mai este pericolul – momentul acela înfricoșător de criză a egoismului meu a trecut, acum înaintăm în arena duhovnicească – și totuși iarăși pot să îl tăgăduiesc pe Dumnezeu, fiindcă ego-ul a fost lovit, dar continuă să existe înlăuntrul meu.
Câte puțin îl descopăr pe Dumnezeu. Îl recunosc pe Dumnezeu. El este Dumnezeu. Îmi place Dumnezeu. Dumnezeu intră acum înlăuntrul meu. Înțelg atunci ce înseamnă că Dumnezeu este lumină, Hristos, lumină din lumină, și Duhul Sfânt, Cel „întru lumină”. „Întru lumina Ta vom vedea lumină”. Întru lumina duhovnicească vedem lumina, Îl vedem pe Dumnezeu. Simțim ce înseamnă : lumină Tatăl, lumină Fiul, lumină Duhul Sfânt și imediat toate acelea care erau umbra luminii – dar în esență inexistente – luminate, pier dinaintea noastră. Nu dispar din fața noastră, dar își pierd lucrarea. Devin nelucrătoare. Sunt înecate de lumină. Orice ascunziș se luminează.
Avem acum un al doilea moment serios în care ne primejduim. Fiindcă acum vedem sinele nostru în toate ascunzișurile lui plin de lumină și vedem inexistența noastră. Trebuie să ne cufundăm în dumnezeire, ca să putem să trăim. Adică, trebuie să conștientizăm acel cuvânt care zice : „Cel ce va pierde sufletul lui îl va afla”. Cel care va muri va trăi. În timp ce acela care va găsi sufletul lui acela îl va pierde. Atunci, așadar, simt inexistența mea, moartea sinelui meu.
Și dacă voi avea – aici este nevoie, părinții mei și frații mei, de iubire –, dacă voi avea iubire față de Dumnezeu, dacă voi simți înlăuntrul meu o tresăltare de dragoste și de bucurie care va spune : „Da, Dumnezeul meu !” va fi acceptarea lui Dumnezeu în sufletul meu. Va fi „da-ul” pe care îl voi spune lui Dumnezeu. Acum voi spune acest „da” într-un mod mai conștient, până acum erau numai cuvinte copilărești. Acum că înțeleg că s-a pierdut sinele meu. Iată, pe deplin, totul este Dumnezeu. Dacă Îi spui „da”, va fi bine. Dacă aș vrea să scot din cele nepătrunse, din straturile conștiinței mele, din subconștientul meu sinele meu – unde există o mare frică, dacă ar vrea să iasă la iveală ființa mea – atunci imediat se întâmplă ceea ce spune Simeon Noul Teolog. Și iarăși Îl pierdem pe Dumnezeu și va fi nevoie de ani, ca iar să strigăm și iar să Îl găsim pe Dumnezeu ! Pentru că acum a fost conștientizată lipsa mea. Tăgăduirea mea de mai înainte, despre care am vorbit, atunci când am conștientizat negreala noastră, era o împietrire care ne va îndepărta de Dumnezeu și ne va arunca într-o viață pământească.
(Extras din cartea Despre Dumnezeu. Ratiunea simtirii, Indiktos, Atena 2004)

cezar_ioan 18.09.2013 10:26:49

Un cuvânt tulburător, un cuvânt extraordinar, un cuvânt de o mare splendoare, un cuvânt puternic.
Îmi întărește ipoteza că monahii nu fac altceva decât..psihanaliză. Dar una cu totul aparte, cu totul înaltă, cu totul izbăvitoare - întâlnirea cu sine și renașterea prin Duhul Sfânt. Cu o asumare și implicare de o autenticitate amețitoare, uluitoare pentru omul obișnuit...
Cristiane, frate, furnică robotitoare, primește de la greiere, te rog, un cântecel și mii de mulțumiri pentru roboteala ta!
http://www.trilulilu.ro/muzica-diver...-invierea-ta-h

cristiboss56 18.09.2013 20:52:05

Citat:

În prealabil postat de cezar_ioan (Post 534425)
Cristiane, frate, furnică robotitoare, primește de la greiere, te rog, un cântecelă și mii de mulțumiri pentru roboteala ta!
http://www.trilulilu.ro/muzica-diver...-invierea-ta-h

Multumesc mult pentru cadoul tău deosebit ,și te rog să primești și din partea mea un " cuvant pentru suflet ",rostit de Teofil Pârian :
http://www.youtube.com/watch?v=hNCO8WdODvQ

cristiboss56 19.09.2013 19:06:49

Domnul dă fiecărui credincios râvnitor harul în dar, însă cere sufletului să lepede conștient, în mod absolut, răul și să se întoarcă cu totul spre bine – înspre Domnul.

„Odată m-am gândit și eu că Sfinții Părinți, când au primit în dar harul, l-au păstrat întreaga viață. Însă aici se spune să nu nădăjduim la aceasta. Domnul dă fiecărui credincios râvnitor harul în dar, însă cere sufletului să lepede conștient, în mod absolut, răul și să se întoarcă cu totul spre bine – înspre Domnul. Să lepede răul în chip conștient! Răul trebuie biruit cu pace și liniște, cu gânduri liniștite și pașnice. De aceea ni se și întâmplă multe necazuri și suferințe de-a lungul vieții. Sfinții Părinți spun că, dacă nu ne smerim singuri, Domnul nu va conteni să ne smerească. Adeseori va da peste noi un necaz care ne aduce multe dureri – până ce nu vom învăța să-l biruim prin pace și liniște și să nu îi dăm însemnătate. De aceea, cei ce-L iubesc pe Domnul trec prin multe greutăți. Mai mult, și cei mai apropiați ai noștri se întâmplă câteodată să ne disprețuiască, să ne respingă. Trebuie să îi înțelegem cu pace și deplină înțelegere, să nu-i osândim niciodată! Pentru că noi toți sântem aici în luptă, toți acești semeni ai noștri, de un sânge cu noi, apropiați și îndepărtați, toți sântem în aceeași luptă! Să înțelegem că, atunci când și noi am fost în situația lor, poate că am fost mai răi în purtarea noastră (decât sunt ei față de semeni), de aceea trebuie să ne smerim.”
(Starețul Tadei, Pace și bucurie în DUHUL SFÂNT, Editura Predania, p. 30-31)

cristiboss56 19.09.2013 19:11:05

E rea beția, necumpătarea, asta e rea . . . !
 
Vă spun că nu-i vinovat vinul, că e pentru întărire. Iei un pahar, e pentru întărire, pentru un bătrân sau pentru oricine e obosit, un pahar, două, acolo. Dar e rea beția, necumpătarea, asta e rea.
Părinte, din discuțiile pe care le-ați avut cu mirenii care v-au cercetat aici, la mănăstire, care credeți că sunt principalele probleme cu care se confruntă familia creștină în ziua de azi? Și care ar fi mijloacele de a face față acestor probleme?
Prea multe nu prea știu. Sunt aici mulți care-s veniți din țară, din România, muncitori care muncesc pe aici. Unii găsesc de lucru, unii găsesc chiar cu un preț mai puțin... Și din câte am auzit de la dânșii, problemele care sunt în țară sunt sărăcia, beția, or mai fi și altele, poate, dar asta știu eu.
Și cum s-ar putea face față acestor probleme, cum ar putea fi depășite?
Ei, păi... beția... prin a nu bea.... Ar fi cel mai bine. Eu nu pot, sau nu știu cum... Ar fi mai multe de vorbit. Sărăcia... zic și mă gândesc că la sărăcie trebuie oarecum muncă... Și la beție, trebuie să vorbească cu preotul. Să se ducă la mărturisit, să se mărturisească, să primească un canon și după asta, încet-încet, se poate lăsa și de beție.
În unele sate se duceau la preot și îi cereau să-i lege, sau puneau jurământ că un an nu beau, sau așa ceva. E bine?
Nu-i bine. Păi, el dacă are de băut, bea... Tocmai, își pune jurământ, și apoi îl calcă și... Totuși, totuși, să se abțină el. Să ia hotărâre. Să se gândească că își cheltuiește și banii, că, pentru a bea, îi trebuie bani, și își nenorocește și familia. Câte s-au auzit și câte s-au întâmplat: își bate femeia acasă, copiii fug și sunt speriați, și, din beție, câte nu s-au întâmplat... Așa că, trebuie să se gândească și el că e om, are minte, poate judeca.
Un părinte mi-a spus că Sfântul Ioan Gură de Aur ar zice undeva că mulți oameni s-au înecat pe mare, dar și mai mulți într-un biet pahar.
Vă spun că nu-i vinovat vinul, că e pentru întărire. Iei un pahar, e pentru întărire, pentru un bătrân sau pentru oricine e obosit, un pahar, două, acolo. Dar e rea beția, necumpătarea, asta e rea.
Și cu sărăcia? Cu sărăcia se confruntă din ce în ce mai mulți oameni. Cum trebuie purtată crucea sărăciei?
Hm... asta ar fi o cruce?! Bine spus, e o cruce, și așa este: trebuie să ducem o cruce a sărăciei. Dar mă gândesc: în vremurile din urmă, în comunism – spunea cineva – i-au învățat pe oameni să fie leneși și să fure. Asta i-au învățat comuniștii și timpurile. Asta i-au învățat. N-a mai avut el, omul, gospodăria lui, să muncească și noaptea pentru copii sau ce-i trebuia. Gata, au trecut ca la normă, toate... când se întorceau de la lucru, mai furau de pe ici, de pe colo, s-au învățat... Așa a fost cu asta. Acum, nu mai știu cum e.
(Ne vorbesc părinți athoniți, Avva Dionisie de la Colciu, Avva Iulian de la Prodromu, Editura Bunavestire, Galați, 2003)

cristiboss56 20.09.2013 18:13:02

Lasă-L pe Dumnezeu să se ocupe de problemele tale!…Arh.Simeon Kraiopoulos
 
http://cristianstavriu.files.wordpre...pg?w=267&h=375 Nu cumva Dumnezeu îngăduie totul spre binele nostru?
Dumnezeu iconomisește lucrurile în așa fel încât să rămânem aproape de El. Le rânduiește pe toate spre binele nostru. Desigur, nu cu forța. Știe că ne vom familiariza, vom rămâne aproape de El și vom fi recunoscători.
,,Lasă problemele. O să mă ocup eu de ele. Neglijează-le ca și când nu le-ai avea”, spun celui încărcat, ca să scape puțin de griji, de presiunea stări pe care o simte a mâhnirii pe care o simte. Cel care crede în aceste cuvinte, va primi mare ajutor. În mod funcțional, adică psihologic, cel care se încrede, scapă de griji. Făcând aceasta Hristos găsește sufletul linistit, împăcat, netulburat și dăruieste din belsug Harul Său.
Orice facem, facem în numele lui Hristos. Suntem adunați în numele lui Iisus Hristos. În locul de spovedanie în numele lui Iisus Hristos suntem adunați. Acolo este prezent Hristos. Dacă nu este prezent de ce să mai stăm acolo? Sau, dacă nu este aici prezent de ce mai stăm, de ce mai venim? Este posibil să nu fie, din moment ce ne-a făgăduit că o să fie? Uneori Dumnezeu manifestă nu doar iubirea Lui, ci iubirea lui fină într-un mod fin. Așadar de ce să ne înspăimântăm?
Va veni ceasul – nu știm când, depinde de atitudinea fiecăruia- când omul va conștientiza și va spune: ,,Dumnezeul meu, te-ai ocupat de mine în felul acesta! Ai rânduit să mă îmbolnăvesc, ai rânduit să am complexe, ai rânduit să am traume încă din anii copilăriei! Ai făcut acestea tocmai pentru a mă împiedica să o iau pe un drum gresit!”
Omul se topeste în fața iubirii lui Dumnezeu.

„SUFLETUL MEU, TEMNIȚA MEA” – Arh. simeon Kraiopolous, Ed. Bizantină – 2009

cristiboss56 20.09.2013 18:28:37

Sfaturi de taina pentru sufletul omului!…Cuv.Porfirie Bairaktaris
 
Sa fii bun si ascultator. Sa ai rabdare cu ceilalti, sa nu te necajesti, sa nu fii prea sensibil, sa fii destoinic in munca ta. Sa nu vorbesti la serviciu prea mult despre lucruri religioase, daca nu esti intrebat.
Sa fii un exemplu demn de urmat, in drumul spre Hristos.
Sa mergi la biserica in mod regulat, sa te spovedesti si sa te impartasesti des si-atunci vei scapa de toata frica si ti se vor tamadui toate ranile sufletesti.
Te povatuiesc sa ai mereu dragoste pentru toti. In primul rand dragoste apoi toate celelalte.
Trebuie sa iubim cu inima curata si tot astfel trebuie sa ne rugam.
Nu vreau sa te apropii de Dumnezeu din pricina ca te temi de moarte. Vreau sa te apropii de El cu multa dragoste.Acesta este lucrul cel mai de seama, fiule.
Cand uneori incepe sa-ti fie frica, asa cum spui, aceasta se intampla din pricina ca nu Il iubesti indeajuns pe Hristos. Asta e totul.
Sa te rogi si sa iubesti. Sa-L iubesti pe Dumnezeu si sa-i iubesti si pe semenii tai. Nu vezi cate poate face dragostea lui Hristos? Sa nu te intrebi in sinea ta daca te iubesc ceilalti. Daca-i iubesti tu primul, sa stii ca atunci si ei te vor iubi deopotriva.
Ca sa fii iubit de ceilalti, mai intai trebuie sa-i iubesti tu.
Cand se revarsa asupra noastra Harul cel dumnezeiesc, rugaciunea noastra devine cu totul curata.
Sa te rogi neincetat, zi si noapte, chiar si cand dormi in pat.
Nu trebuie sa-i silim pe altii sa mearga la Biserica. Hristos a spus: Cine voieste, sa-Mi urmeze Mie.
Oricat ai fi de obosit sa nu uiti niciodata, seara inainte de culcare, sa faci rugaciunile de seara.
Sa nu te rogi lui Hristos sa-ti ia bolile, ci sa dobandesti pacea, lucrand rugaciunea mintii si fiind rabdator. Astfel vei avea mare folos.
Roaga-te si nu te supara. Roaga-te si fii rabdator.

cristiboss56 21.09.2013 20:54:18

Suferințele lumii sunt fără sfârșit. O descompunere generală, pe familii, și mici și mari. În fiecare zi inima mea mi se toacă. Cele mai multe case sunt pline de supărări, de neliniște, de stres. Numai în casele care trăiesc după Dumnezeu oamenii sunt bine. În celelalte, divorțuri, unii falimentari, alții bolnavi, unii accidentați, alții cu psiho-medicamente, cu droguri! Mai mult sau mai puțin cu toții, sărmanii, au o durere. Mai ales acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferințe de dincolo, îi trag băncile, îi scot din case, cu grămada și nu pentru o zi sau pentru două. Sau dacă un copil sau doi dintr-o astfel de familie sunt sănătoși, se îmbolnăvesc din pricina acestei situații. Multe familii de acestea dacă ar avea lipsa de grijă a monahilor, ar petrece cel mai bun Paște!
Câtă nefericire există în lume! Când pe cineva îl doare și se intereseză de ceilalți și nu de sine, atunci el vede întreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovnicești... De multe ori, atunci când rostesc rugăciunea: "Doamne Iisuse" - văd copilași mici, sărmanii, cum trec pe dinaintea mea mâhniți și se roagă lui Dumnezeu. Mamele lor îi pun să facă rugăciune, pentru că au probleme, greutăți în familie și cer ajutor de la Dumnezeu. Întorc butonul pe aceeași frecvență, și astfel comunicăm.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București)

cristiboss56 22.09.2013 19:39:22

sursa: Γερόντισσα Γαβριηλία: Η Ασκητική της Αγάπης, 19η έκδοση, Εκδόσεις Το Τάλάντο, 2006, pp. 357-358

Bucuria lui Hristos se găsește doar în prezent.


Când ai gând de judecată, să rogi pe Dumnezeu să ți-l ia în acel ceas ca să poți iubi acea față (pre care o judeci) așa cum o iubește El. Atunci Dumnezeu te va ajuta și o să vezi ale tale scăpătări. Dacă Hristos era vizibil, vei avea judecată?
Dacă nu-ți place de cineva gândește-te că pe fața lui vezi pe Hristos. Atunci nu vei îndrăzni nici să gândești să spui vreun cuvânt de judecată.
Trebuie să-i iubim pre oameni și să-i îmbrățișăm precum ni-i aduce Dumnezeu. Astfel vede și Însuși Domnul Tradiția Dreptei Înțelegeri.
Nimeni nu trebuie să devină rob omului. Suntem robi doar lui Dumnezeu. Cumpărați-vă dară cinste, zice Apostolul. Lingușeala nu trebuie să existe.

Numai atunci când te desăvârșești întru dragoste poți atinge nepătimirea.
Reușite au doar cei carele fac ceva cu adevărată dragoste.
Judecata este normal să vină la om. Critica și osândirea se întâmplă din răutate. Discernământul este Darul lui Dumnezeu și trebuie să ne rugăm ca să-l dobândim. Este neapărat pentru a noastră ocrotire și pentru a noastră întărire.
Omul indecis n-are părtășie în viață.
Dumnezeu, când trebuie, trimite pe cineva aproape de noi. Toți suntem însoțitori de drum.
Limba lui Dumnezeu este tăcerea.
Cine trăiește în Trecut, trăiește precum un lepădat. Cine trăiește în Viitor cu imaginația lui, este naiv, deoarece Viitorul este doar al lui Dumnezeu. Bucuria lui Hristos se găsește doar în prezent. În vecinicul prezent al lui Dumnezeu.

cezar_ioan 22.09.2013 23:43:09

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 534487)
te rog să primești și din partea mea un " cuvant pentru suflet ",rostit de Teofil Pârian :
http://www.youtube.com/watch?v=hNCO8WdODvQ

Mult bine e pus în cuvântul acesta. Mulțumesc, mulțumesc frate Cristian!
De l-ar asculta și l-ar pune la inimă cât mai mulți dintre forumiști!...

cristiboss56 25.09.2013 18:23:35

Iubirea creștină este „imposibilitatea posibilă" de a-L vedea pe Hristos în celălalt
 

Iubirea creștină este „imposibilitatea posibilă" de a-L vedea pe Hristos în celălalt, oricine ar fi, și pe care Dumnezeu, în iconomia Sa veșnică și tainică, a hotărât să-L aducă în viața mea, fie chiar și numai pentru câteva momente, nu ca pe un prilej de a face o „faptă bună" sau ca pe un exercițiu de caritate, ci ca începutul unei veșnice însoțiri în Dumnezeu Însuși. Pentru că, într-adevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcende întamplătorul și exteriorul din „celălalt" — prezența sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală — și ajunge la suflet, unica „rădăcină" personală a ființei umane, partea divină din el? Dacă Dumnezeu iubește fiecare om, aceasta se întamplă pentru că El cunoaște comoara neprețuită și absolut unică, „sufletul" sau „șinele" pe care El le-a dăruit fiecăruia în parte. Iubirea creștină este atunci participarea la acea cunoaștere divină și darul acelei iubiri divine. Nu există iubire „impersonală", pentru că iubirea este minunata descoperire a „persoanei" în „om", a unicului și personalului în comun și general. Este descoperirea a ceea ce este „de iubit" in fiecare om, a ceea ce este de la Dumnezeu.

(Pr. Prof. Alexander Schmemann, POSTUL CEL MARE, Ed. Univers enciclopedic, București, 1995, p.26)

cristiboss56 26.09.2013 20:32:59

Nevoia de călăuzire duhovnicească - Prin mărturisire, omul se izbăvește
 
sursa: http://www.oodegr.com/oode/pateres1/paisios/eksomologisi_1.htm

- Gheronda, în primii ani ai Creștinismului, creștinii făceau spovedanie publică. Ajută acest lucru ?
- Altceva era în primii ani ai creștinismului și altceva este acum. Astăzi acest lucru nu ajută.
- De ce gheronda ? Atunci era mai multă râvnă ?
- Da oamenii aveau și mai multă râvnă și nu aveau bolile sufletești pe care le au astăzi. Acum, vezi, de pildă, soții se despart fără motiv, nu este ca în vechime.
Oamenii s-au îndepărtat de taina spovedaniei, de aceea și sunt sufocați de gânduri, de patimi. Câți vin și cer să-i ajut în vreo problemă, și nici nu se mărturisesc, nici nu se duc la biserică ! „Mergi la biserică ?”, îi întreb. „Nu”, îmi zic. „Te-ai spovedit vreodată ?”. „Nu, eu doar am venit să mă faci bine”. „Dar cum ? Trebuie mai întâi să te pocăiești pentru păcatele tale, să le mărturisești, să mergi la biserică, să te împărtășești când ai binecuvântare de la duhovnic și eu voi face rugăciune, ca să te faci bine. Ai uitat că există și o altă viață și că trebuie să ne pregătim pentru dincolo ? ”. „Uite ce e, părinte, ceea ce îmi spui, biserici, altă viață etc., pe mine nu mă interesează. Acestea sunt povești. Am fost la vrăjitori, la medium-uri și nu au putut să mă facă bine. Am aflat că tu poți să mă faci bine”. Asta-i bună ! Le vorbești despre spovedanie, despre viața viitoare și îți spun că „astea sunt povești”, dar pe de altă parte tot ei zic : „Ajută-mă, iau medicamente !” Ei, dar cum așa, în chip magic să se facă bine ?
Și vezi, mulți, deși au probleme pe care le-au provocat păcatele lor, nu se duc la un duhovnic care poate să-i ajute efectiv, ci ajung să se mărturisească la psihologi. Își spun povestea lor, sunt sfătuiți de ei pentru problemele lor și e ca și cum, dacă au de trecut un râu, i-ar arunca înăuntru și fie se îneacă, fie ies la suprafață, dar unde ies… În timp ce, dacă s-ar fi dus la duhovnic, ar fi trecut pe celălalt mal pe un pod, comod, pentru că în taina spovedaniei lucrează harul lui Dumnezeu și îi izbăvește.
- Gheronda, mulți spun : „Nu găsim duhovnici buni și de aceea nu ne ducem să ne spovedim”
- Acestea sunt îndreptățiri. Orice duhovnic are dumnezeiască putere, atâta timp cât poartă epitrahil. Săvârșește taina, are dumnezeiescul har, când citește rugăciunea de dezlegare, Dumnezeu șterge toate păcatele pe care le-a spovedit cu pocăință sinceră. De noi depinde cât de mult vom fi ajutați de taina spovedaniei. Odată a venit aici la coliba mea cineva care avea probleme psihologice, cu gândul că eu am darul străvederii și că aș putea să-l ajut. „Ce vezi cu privire la mine, îmi zice ?” „Să-ți găsești un duhovnic, îi zic, să te spovedești ca să dormi apoi ca un prunc și să nu mai iei medicamente”. „Ei, îmi zice, azi nu mai sunt duhovnici buni. Mai demult erau”. Vin cu cugetul bun că vor fi ajutați, dar nu primesc ceea ce le spui și păcat de banii cheltuiți pe drum.
Dar am observat și un nou meșteșug al diavolului. Le dă oamenilor în minte gândul că dacă fac vreo făgăduință și o împlinesc, dacă se mai duc și în vreun pelerinaj, sunt în regulă duhovnicește. Și vezi mulți care merg cu lumânări și făgăduințe la mănăstiri, în pelerinaje, ca să ardă lumânările acolo, să facă și vreo câteva cruci mari, să mai și plângă oleacă, și li se pare că au făcut de ajuns. Nu se pocăiesc, nu se spovedesc, nu se îndreaptă și se bucură tangalaki.
- Gheronda, un om care nu se spovedește poate să fie aibă pace lăuntrică, să fie odihnit sufletește ?
- Cum să fie odihnit sau liniștit ? Ca să simtă cineva odihnă, trebuie să arunce molozul și zgura care se află înlăuntrul lui. Acest lucru se întâmplă odată cu mărturisirea, cu spovedania. Deschizându-și omul inima la duhovnic și spunându-și păcatele, se smerește și astfel deschide ușile cerului, vine bogăția harului lui Dumnezeu și se eliberează.
Mai înainte de mărturisire în capul lui este ceață, pâclă deasă, vede toate murdar și își îndreptățește păcatele lui. Fiindcă atunci când mintea lui este întunecată de păcate, nu vede curat. Odată cu spovedania, face un „pfuu !” și gata se risipește negura și se curățește orizontul. De aceea toți câți vin să discutăm vreo problemă sau să îmi ceară vreun sfat etc., dacă nu s-au spovedit niciodată, îi trimit mai întâi să se spovedească și după aceea să vină să vorbim. Unii îmi spun : „Gheronda, dacă poți să înțelegi ce trebuie să fac în această problemă, spune-mi”. Chiar dacă aș înțelege eu ce trebuie să faci, le zic, nu vei înțelege tu ce-ți voi spune. De aceea, du-te mai întâi și te spovedește și pe urmă vino să discutăm”. Fiindcă, spune-mi și mie, cum poți să comunici și să te înțelegi cu un om, când te afli pe altă frecvență ?
Prin mărturisire aruncă omul tot ce are nefolositor înlăuntrul lui și rodește duhovnicește. Într-o zi, săpam în grădină ca să răsădesc câteva roșii. Taman în ceasul acela, a venit cineva și îmi spune : „Ce faci gheronda ?” „Ce să fac”, îi zic, „iaca, îmi spovedesc grădina”. „Bine, gheronda, îmi zice, dar și grădina are nevoie de mărturisire ?” „Cu siguranță, are. Sunt încredințat că atunci când o spovedesc, scot adică afară pietre, buruieni, mărăcini și celelalte, atunci și ea produce roade alese, altminteri, roșiile vor fi sarbede și pipernicite !”

cristiboss56 26.09.2013 20:55:25

sursa: Din cartea Despre Dumnezeu. Ratiunea simtirii, Indiktos, Atena 2004 Arhimandrit Emilianos Simonoperitul - Prezența noastră la Biserică
În aceste două zile în care am trăit împreună cu voi, am înțeles și am simțit câtă credință au inimile voastre, cât de mult Îl căutați pe Dumnezeu, cum în cele mai grele clipe din viața voastră căutați un mic semn de la El, un prilej de pocăință și mărturisire. Acum la plecare, aș vrea să spunem două trei cuvinte pe seama sfântului pe care îl prăznuim astăzi.
Sfântul Sfințit Mucenic Iacob este una dintre personalitățile cele mai de seamă ale Bisericii primare. Sfântul Iacob, fratele Domnului, nu era numai o rudă după trup a lui Hristos, ci el a absorbit adânc din duhul Lui. Era atât de drept, încât i-au atribuit supranumele de drept ca semn distinctiv al vieții sale.
Potrivit tradiției Bisericii, el este cel care a săvârșit prima liturghie, primul text, din care ulterior s-au ivit și celelalte liturghii. Nu putem ști exact care era conținutul acestei liturghii, dar și numai această tradiție arată că sfântul nostru de astăzi a iubit slujirea lui Dumnezeu și a urmărit dumnezeiasca liturghie. Este cel ce a trasat o linie în biserică și mai cu seamă în Biserica Apostolică a Ierusalimului. Această tradiție a trecut apoi și la celelalte Biserici.
Dumnezeiasca Liturghie este cu adevărat un dar al Duhului Sfânt pentru noi oamenii. Este o mistagogie a Duhului, un mod de descoperire a lui Dumnezeu și a tuturor lucrurilor din cer. Nu există nimic în liturghie care să nu fie descoperire a dumnezeirii și a lucrărilor Sfintei Treimi.
Fiindcă știm și credem că Dumnezeu este Tatăl nostru, de aceea și biserica, mai ales atunci când slujim liturghia, o vedem ca pe propria casă. Intrăm, ieșim, ne bucurăm, ne facem cruce, aprindem lumânările, putem să și spunem ceva, dar oricine poate vedea că ortodoxul simte că biserica e casa lui. Biserica e casa noastră. Și această adunare este adevărata noastră familie. Familia mea nu înseamnă numai unul, doi sau trei copii pe care îi avem. Suntem noi toți și toți aceia care se învârt la dreapta și la stânga și care poate încă nu s-au gândit la Dumnezeu sau nu au îndrăznit să mărturisească încă faptul că înlăuntrul lor au vaiete și plânsete și că încearcă prin acestea să deschidă cerul, ca să răspundă Dumnezeu, ci șovăie și se rușinează. Liturghia este familia noastră, adunarea noastră, casa noastră. Fiindcă, împreună cu dumneavoastră și cu cei care nu sunt prezenți și cu păcătoșii și cu cei răi și cu morții, împreună cu toți aceștia sunt și aceia care astăzi se află în pedeapsă, dar cărora ceva poate să le amintească de Dumnezeu. Rugăciunile Bisericii, pomenirile, dumnezeieștile liturghii, cine știe pe câți dintre ei îi vor folosi și pe câți îi vor scoate încă și din iad, pe câți îi vor scoate din osândă. Aceasta este casa noastră. Atât de mare casă avem noi credincioșii!
Intrăm așadar în biserică, în casa noastră, și ne bucurăm adevărat. Acesta este cel mai mare privilegiu pe care poate să-l aibă un creștin. Trăim aici harul lui Dumnezeu. Trăim mântuirea noastră, rezultatele lucrării izbăvitoare a Dumnezeului nostru, a Marelui Arhiereu. Aici în biserică putem experimenta locul acela de la Apostol: Hristos „a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor ... cu însuși sângele Său și a dobândit o veșnică răscumpărare”. Hristos trăiește pentru noi, profețește și Își ridică mâinile la Tatăl cel ceresc. O dată Și-a vărsat sângele, o dată a intrat în Sfânta Sfintelor, și din ziua aceea nu a încetat să îndemne pe sfinți ca să intre și ei – și mai cu seamă, maica Lui, Preasfânta noastră – la Tatăl ceresc pentru noi, pentru inimile noastre, pentru păcatele noastre, pentru durerile noastre, pentru dezamăgirile vieții noastre. O dată a intrat în cer și rămâne veșnic, fără să cadă de pe tronul pe care a șezut de-a dreapta Tatălui ceresc. Aceasta înseamnă că atunci când intrăm în biserică să urmărim sfânta liturghie, nu este un lucru întâmplător. Nu este ceva să poți spune: nu te plictisești, voi veni și mâine, și poimâine. Este un lucru unic. Ne ducem la Cel pe Care L-am iubit, la Cel Care Și-a dat viața Lui pentru noi, la Hristos.
Dar unde este Hristos? Și aici este, și pretutindeni. În fond, Hristos, cea de-a doua Persoană a dumnezeirii este la dreapta Tatălui ceresc, în Sfânta Sfintelor. Prin urmare, să nu socotiți că atunci când intrăm în Biserică, intrăm și ieșim și iarăși intrăm. Nu. Urcăm și intrăm în Sfânta Sfintelor, în ceruri. Așa cum deschidem dvera din fața ușilor împărătești și iese Hristos, Sfântul Potir, așa deschidem ușa cerurilor și intrăm noi păcătoșii! Noi, păcătoșii, în măsura în care venim la Sfânta Liturghie, urcăm în Ierusalimul cel de sus. Înțelegeți ce lucru măreț trăiesc sufletele noastre? Ședem și noi de-a dreapta Tatălui și luăm cinste din cinstea lui Hristos și de la cinstitul trup al Domnului și Dumnezeului nostru!
Astfel încât, atunci când intrăm în biserică, străbatem distanța de la pământ la cer. Străbatem printre stele, lăsăm în urma noastră îngerii și urcăm acolo unde șade Preasfânta Treime. Aceasta este taina Bisericii noastre. Vedem pâinea și vinul, dar cine dintre noi nu crede că este Hristos? Mirosim vinul și pâinea, dar cine dintre noi nu crede că este trupul și sângele lui Hristos!
Aceeași taină are loc și aici. Vedem că suntem în fața acestor icoane sub candelabre, unul lângă altul. Greșit. Este taină. Nu suntem aici. Suntem acolo sus cu cetele sfinților, cu taberele îngerilor, împreună cu serafimii cei cu șase aripi, care aleargă atât de repede ca să ne învețe și pe noi să alergăm la Hristos ziua și noaptea, suntem împreună cu heruvimii cei cu ochi mulți, ca să se obișnuiască și ochii noștri să-L descopere pe Hristos. Aceasta înseamnă taina Bisericii noastre.
Pentru a o înțelege mai bine, să zicem că vrem să facem o călătorie, ca să urcăm pe un munte înalt. Ce facem atunci? Luăm cu noi merinde, hrană, încălțări, toiege, și orice altceva este de trebuință pentru călătorie, ne cercetăm sănătatea și ne pregătim. Și în timp ce ne pregătim, dintr-odată ne trezim că suntem sus, în vârf. Ceva de felul acesta se întâmplă și aici. Adică în timp ce ne pregărim inimile ca să urcăm undeva sus în cer, în realitate, încă din clipa în care ne-am gândit să mergem la biserică, ne aflăm deja pe înălțimile cerești. Ne pregătim de război, ca să biruim păcatul și demonii, deși vedem că păcatul are încă putere în trupul nostru, în sufletul nostru, în inima noastră, odată intrați în biserică, acest trup stă de-a dreapta Tatălui și Hristos ne arată pe noi Tatălui ceresc. Această taină se descoperă de atâtea și atâtea ori în biserică.

b.mihaela 26.09.2013 21:26:58

"Iubire fără libertate nu se poate. Iubirea nu poate fi o colivie de aur în care-l ținem captiv pe cel pe care-l iubim. Dar cea mai mare libertate este tocmai aceea de a iubi. Iar culmea iubirii și a libertății este prietenia. Nu este chemare mai importantă în această lume decât aceea la prietenie. Restul, tot felul de fapte bune necesare, se va adăuga firesc. Avem chemarea lui Hristos: „Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiți unul pe altul! Așa cum v-am iubit Eu pe voi, așa să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34); la care se adaugă mărturia Lui: acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15). Între prieteni se împart toate în împărtășire nu cu împuținare, ci, dimpotrivă, cu sporire."-

Cuvintele de mai sus se refera la iubirea divina , iubirea pura ,iubirea sufletului adica la gandirea pozitiva si faptele bune fata de tot ce intalnesti fara sa nu ceri nimic nimic in schimb . Asa cum si Tatal Nostru ne iubeste cand ne este greu ,ne asculta rugaciunile ,ne invaluie sufletul cu lumina ,ne da sanatatea trupului si ne ajuta pentru faptele noastre bune si noi trebuie sa ajutam pe semeni dezinteresat material pentru ca familia sa fie sfanta in iubire si credinta de Dumnezeu iar atunci SUFLETUL nu va fi niciodata captiv in propria colivie doar TRUPUL .


Ora este GMT +3. Ora este acum 12:35:04.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2020, Jelsoft Enterprises Ltd.