Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Biserica Ortodoxa Romana (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=507)
-   -   Cuvant pentru suflet ! (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=16604)

cristiboss56 26.09.2013 21:46:21

Bine ai venit pe forum, Mihaela !
 
Citat:

În prealabil postat de b.mihaela (Post 535696)
Iar culmea iubirii și a libertății este prietenia. .

Dintr un articol publicat pe blog :

"Prietenia este atat de greu de descris in cuvinte, incat te simti dezarmat in fata miilor de ganduri pe care le nutresti fata de acest concept. Cu toate acestea, atunci cand te gandesti la un prieten este imposibil sa nu constientizezi trainicia acestei notiuni.

Prietenia adevarata este ca o floare rara, asa cumprietenul adevarat ... este cel care te accepta asa cum esti si te ajuta sa fii mai bun. Nu-mi trebuie multi prieteni, imi este de ajuns chiar si un singur prieten adevarat pentru ca el ...

... este persoana care te sprijina in incercarea de a-ti depasi limitele.
... este persoana care iti ridica moralul atunci cand ai nevoie si te sprijina ca sa nu cazi.
... este langa tine atunci cand ai cea mai mare nevoie si stie sa-ti insufle curaj precum si puterea de a pasi mai departe pe cararile vietii.
... este persoana care isi aminteste de tine atunci cand se roaga si iti doreste tot binele din lume.
Prietenul adevarat se roaga sa iti mearga bine si sufera cu tine atunci cand esti nefericit.
... este persoana care te apreciaza pentru ceea ce esti si nu pentru ceea ce ai, ceea ce stii sau pentru felul cum arati.
... este persoana care nu sta cu bratele incrucisate atunci cand treci prin momente dificile, ci iti acorda sprijin neconditionat, fara sa astepte nimic in schimb.
... este persoana care te intelege atat de bine si care iti da impresia ca aveti aceleasi orizonturi, ca priviti in aceeasi directie.
... este persoana cu care poti sa-ti impartasesti gandurile si care se bucura pentru tine chiar si pentru lucrurile marunte.
... este persoana care se gandeste la tine chiar si in momentele in care nu-i esti aproape si care nu te va lasa niciodata sa clachezi.
Prietenul adevarat este persoana care imparte cu tine singuratatea, tristetea, dar si bucuria si fericirea.
Un bun prieten știe să se îngrijească de tine, lipsa ta va fi completată de surplusul lui, ce este al lui este și al tău.
Un bun prieten îți va da speranță, un bun prieten te va face să fii tare, un bun prieten te va ajuta să vezi soarele ce se ascunde dincolo de norii negrii, un bun prieten te va motiva pentru a merge mai departe atunci când tu nu mai poți și nu mai vrei, cand vei dormi el va veghea asupra ta,
cand vei fi pe drum te va apăra, te va ocroti. Inima lui va bate în același ritm ca și inima ta, acest prieten bun te va înțelege și îngădui cu toate slăbiciunile tale."
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...--b1-p2126.htm

marina31 26.09.2013 22:27:27

"Staretul Siluan insusi vorbea intotdeauna numai despre dragostea lui Dumnezeu si niciodata despre dreptate, dar eu (arhim.Sofronie, ucenicul staretului) dinadins l-am provocat la o convorbire despre aceasta. El a spus mai mult sau mai putin urmatoarele:
Despre Dumnezeu nu se poate spune ca este nedrept sau ca in El se afla nedreptate, dar nici nu se poate spune ca este drept, asa cum intelegem noi dreptatea. Sfantul Isaac Sirul zice: Nu indrazni a nuimi pe Dumnezeu drept. Caci unde este acea dreptate: noi am gresit, iar El si-a dat pe Fiul Unul-Nascut crucii? Iar la cele spuse de Cuviosul Isaac se poate adauga: Noi am gresit dar Dumnzeu pe sfintii ingeri i-a pus in slujba mantuirii noatre. Dar si ingerii, plini fiind de dragoste, ei insisi au dorinta de a ne sluji si in aceasta slujire primesc asupra-si durerile. Dar iata ca si vietatile necuvantatoare si tot restul fapturii au fost date de catre Dumnzeu legii stricaciunii, caci nu li se cuvenea a ramane slobode de acea lege, atunci cand omul, pentru care ea fusese facuta, prin pacatul lui, ajunsese rob stricaciunii. Astfel ca, unii de bunavoie, iar altii nu de bunavoie, dar toata zidirea impreuna suspina si impreuna chinuieste pana acum, impreuna patimind cu omul. Iar aceasta nu este legea dreptatii ci legea iubirii."

cristiboss56 28.09.2013 21:34:39

sursa: Γερόντισσα Γαβριηλία: Η Ασκητική της Αγάπης, 19η έκδοση, Εκδόσεις Το Τάλάντο, 2006, pp. 363-364

Asemenea lui Simon Kirineanul trebuie să fim întotdeauna gata să alergăm în ajutorul aproapelui. Dacă ceri de la cineva ocupat un serviciu, ți-l va face. Dar nu ți-l va face niciodată leneșul.
Vai mie dacă nu iubesc…
De trei lucruri este nevoie. Primul, credința. Al doilea, credința. Al treilea, credința.
Ce ușor se ține postul când se urmărește o dietă pentru slăbirea trupească! Și cât de greu Miercurea și Vinerea deoarece o vrea Biserica.
La Biserică să ocupăm totdeauna același loc. Pentru Îngeri.
Dupre Liturghie să ședem în Biserică cât putem. Pentru Îngeri.
Când vorbim și suntem întrerupți, să nu continuăm. Lucrul cesta vrea să spună că nu trebuia să se audă ceea ce am fi vrut să spunem. Lucrul cesta îl fac Îngerii. Ei ne întrerup.
Acela carele nu vrea să vadă pre nimeni nu este om.
Nu suntem nicăieri pentru totdeauna.
Pentru toate care ni se întâmplă suntem de vină doar noi.
Când ne rugăm, să închidemm ușa.
Desăvârșita Dragoste, dupre Hristos, cuprinde respectul personalității celuilalt, indiferent de statutul său.

Gavrilia Monahia

cristiboss56 28.09.2013 22:30:55

Îndărătnicii de noi, n-ar trebui să vorbim despre această poruncă a desăvârșirii și iubirii de vrăjmași, fiindcă nu facem altceva decât ne scuzăm mereu, că nu putem. Cu alte cuvinte repetăm același păcat, pe care l-a făcut Adam, dând vina pe Dumnezeu pentru căderea sa.
Înfruntăm pe Dumnezeu, că ne-a poruncit un lucru imposibil. Desăvârșirea și iubirea de vrăjmași nu sunt nici măcar sfaturi evanghelice; sunt porunci. Prin urmare cu împlinirea sau neîmplinirea lor, stăm sau cădem din creștinism.
Să nu descurajeze nimeni; fiecare are măsura sa, pe care trebuie să o ajungă. Pe ce cunoaștem aceasta ?
- Pe cele ce ni se întâmplă; pe cele ce ne vin fiecăruia să le trecem,ținând seamă de aceste două porunci. Providența conlucră cu noi pentru desăvârșirea noastră: prin toate împrejurările grele, din care nu putem ieși teferi decât lepădându-ne de noi înșine, ducând o cruce în fiecare zi și îmbiați cu protivnici, plini de ură, capabili să ne și dezlege de viața aceasta.
Cât suntem de departe de iubirea de vrăjmași, și zarea desăvârșirii cât e de departe, ne stă probă faptul că aproape în fiecare casă trăiesc laolaltă oameni care nu se înțeleg.
Dar să ne întoarcem la noi: abia se mai propovăduiește iubirea de oameni! Ar trebui să devenim întâi oameni!
Nu-i vorbă - trebuie să înțelegeți și aceasta - că dintre toate suferințele, care turbură furios viața omenească, cea mai mare este ura, dușmănia și răzbunarea: unul și același diavol: boarea iadului între oameni.
O, tu ură, care vii din iad și faci și lumea iad!...
Sigur că a propovădui iubirea de vrăjmași între asemenea condiții de iad, însemnează să o pățești la sigur. Astăzi se înțelege lucrul acesta cel mai bine. Dar când mai și trăiești iubirea de vrăjmași, iubirea care nu face deosebirea între oameni, asemenea lui Dumnezeu, care trimite ploaie și peste cei buni și peste cei răi, riscurile sunt ultime: crucea te așteaptă.
- Să nu se creadă că în lumea aceasta poți crede în desăvârșire nepedepsit! Iar Iisus se ruga pentru ucigașii Săi...
Aceasta n-o pot face decât oamenii hotărâți să sfârșească pe o cruce. Ce facem? Fricoșii - scrie - că nu intră în împărăția lui Dumnezeu. Deci porunca aceasta, a iubirii de vrăjmași și a desăvârșirii, chiar și Dumnezeu a plătit-o cu viața.
Deci, până nu ne cheamă Dumnezeu, trimițându-ne El împrejurările care să ne dezlege și de frică și de îndrăzneala trufiei, curajul nostru ar semăna mai mult a păcat decât a virtute. Ar fi sinucidere și nu jertfă a iubirii.
E aci o cumpănă rezemată pe conștiință: noi suntem și din lumea aceasta, desăvârșirea nu-i din lumea aceasta. Porunca desăvârșirii ne cere, pur și simplu, strămutarea - încă în lume fiind - în împărăția din care ne-a venit desăvârșirea, îmbrăcată concret, într-un Om-Dumnezeu, în Iisus Hristos.

(Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva, 2006, pp. 126-127)

cristiboss56 29.09.2013 20:11:18

Crezi tu, oare, într-o viață viitoare fericită, fără de sfârșit? Crezi tu oare în chinurile viitoare fără de sfârșit gătite păcătoșilor care nu se căiesc? Nu crezi, sau crezi foarte slab, vag și cețos. Ai milă de tine! Dacă ai crede într-o viață fară de sfârșit atunci ai fi gata să sacrifici totul: și munca și averea ta, și odihna și sănătatea, și însăși viața. Tu însă viețuiești în nepăsare: omori vremea în zadar, îți cheltui averea pe nimicuri, petreci în desfătări, nu te gândești la mânia viitoare și de neînlăturat a lui Dumnezeu; nu-ți răscumperi prin nimic păcatele tale cele fără de număr; nu arăți pocăință sinceră. Adu-ți aminte mai des, omule, de veșnicie; nu uita că tot ce este aici e putreziciune. Acolo însă, în viața cea veșnică, e pace veșnică, bucuriei veșnică, desfătare veșnică, lumină veșnică, minunată bună-mireasmă veșnică, contemplare veșnică a luminii celei neapropiate. Așadar, slujește lui Dumnezeu, nu patimilor tale.
(Sfântul Ioan de Kronștadt, Liturghia – cerul pe pământ, Editura Deisis, 2002, p. 228)

cristiboss56 30.09.2013 20:59:01

" Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima "!
 
“ Blandetea , stapanirea maniei si purtarea frumoasa fata de cei ce ne-au suparat fac parte din intelepciunea pe care Mantuitorul a aratat-o in lume pe multe cai, dar cea mai insemnata dintre toate e pilda vietii Sale si a patimii indurate pentru noi. Mai intai, Domnul a luat asupra-Si trup si sange de dragul acelora care Il intristeaza atat de mult, a venit sa slobozeasca pe cei care intuneca, prin rautatile lor, chipul Sau si binefacerile Sale, si care astfel sunt neputinciosi de a mai savarsi vreo fapta buna. Pentru ca a scos din om duhuri necurate a ajuns sa fie numit nici mai mult nici mai putin decat ca Beelzebut, capetenie a demonilor, si alte lucruri si mai rele decat acestea,ceea ce insa nu L-a oprit de a merge mai departe pe drumul Sau.Unul dintre ucenicii sai s-a lasat cumparat de cel- rau, Domnul insa nu l-a scos din ceata Apostolilor, ci l-a lasat si pe mai departe in apropierea Sa, ca si pe ceilalti prieteni ai Sai. Sta la masa cu ucigasul Lui si ca sfetnic de taina Si-a ales pe tradatorul Sau.Il impartaseste cu Sangele Sau, se lasa imbratisat si, la urma, chiar sarutat de el.Intr-un cuvant, tot ce a fost nemaipomenit, totul a fost incercat pentru noi. A murit pentru cei pe care i-a umplut de bunatati si , chiar dupa ce au primit aceste binefaceri,ei au scos sabia asupra Lui, iar pritenul Sau comanda ceata celor ce cautau sa-L ucida. Sarutarea a fost semnalul prinderii, iar Cel ce patimea acestea se purta atat de senin si plin de bunavointa, incat pe unul dintre copoii aceia, ranit de un ucenic, nu l-a lasat cu rana nevindecata ci, punandu-I la loc urechea, indata i-a vindecat-o. Si Domnul nu i-a facut nimic aceluia si nici foc din cer nu a varsat peste nemernici, dupa cum nici trasnete din cer n-a trimis peste cei care ar fi fost vrednici nu numai de atat, ci si de mai rau, ei, care,cu toate ca vazusera marturiile puterii Lui suprafiresti si de bunatate nemaintalnita, totusi nici de cea dintai nu s-a infricosat, nici de cealalta nu s-au rusinat. Cel spre care cetele ingeretsi nu indrazneau sa priveasca de bunavoie in urma celor ce-L duceau ii legasera si mainile cu care dezlegase pe vamesi, pacatosi si bolnavi de legaturile atator boli si ii slobozise de tirania duhurilor necurate.
Pe sluga care L-a lovit cu palma nu a omorat-o cum s-ar fi crezut, ci , cu deosebita blandete si bunatate, i-a cerut doar socoteala si pe cat a putut a schimbat parerea tuturor asupra Sa. Osandit la moarte de judecatorii cei fara de lege, Domnul asculta in liniste sentinta, iar in cele din urma, dupa ce aceasta sentinta s-a dus la indeplinire, fiind batut in cuie,El e atat de departe de a-Si retrage dragostea fata de ucigasii Sai, incat, dimpotriva, roaga pe Tatal Sau sa nu le mai ia in seama acest pacat savarsit fata de Fiul Sau Unul-Nascut. Si nu numai ca nu i-a uitat, ci inca le-a luat si apararea cu un glas plin de toata dragostea si fierbanteala : “ Parinte , iarta-le lor, ca nu stiu ce fac “, intocmai ca un tata iubitor care se milostiveste de fiii care din pricina varstei au savarsit nebunii si indeamnape dascal sa priveasca cu bunavointa aceste greseli ale lor.
Cu astfel de vorbe si-a dat duhul Fiul Omului.Apoi cand S-a sculat din morti si a vrut sa faca partasi la biruinta Lui pe cei ale caror inimi ramasesera inca credincioase, fara a-Si mai aduce aminte in ce primejdii L-au parasite si ca au fugit ziua in amiaza-mare, Mantuitorul ii cheama pe ucenici, le hotareste locul de intalnire, iar cand Se arata mai tarziu in mijlocul lor,nu-I mai invinuieste ca au fugit, ba se pare ca nu mai tine minte ca L-au parasit si , cum intarisera cu totii vorba ca-I vor impartasii soarta pana la moarte, nici nu le aduce aminte de cele intamplate, gandindu-se numai la suferintele adevarate care vor veni, iar nu la cele de atunci. Nimic din ce s-ar fi cuvenit nu face, ci, impartasindu-le binecuvantarea pacii si a Duhului Sfant,le incredinteaza purtarea de grija a lumii intregi, facandu-I capetenii ale intregului pamant, aceasta in ce priveste intai ceata celor unsprezece apostoli. Cat despre “ verhovnicul” Petru, care, dupa atatea marturii de dragoste,totusi L-a tradat, lui ce i-a facut ? Nu numai ca nu a mai adus vorba de lepadarea lui si de legamintele pe care le-a calcat,ca adica chiar si moarte va suferi pentru Invatatorul sau, pentru ca scurta vreme dupa aceea sa se lepede de El, ci ii da si lui acum, intocmai ca si celorlalti Apostoli, putere de a-I vesti invierea, iar dupa ce i-a dat acesta cinste ,il intampina foarte prieteneste, ispitindu-l sa vada cat ii este de mare dragostea si intrebandu-l daca Il iubeste mai mult decat ceilalti. Cand Petru a simtit ca-l ispiteste in dragostea lui, a raspuns ca da, iar dupa aceea din nou l-a intrebat si I-a raspuns iarsi ca-L iubeste.(…)
Toate acestea,binenteles, nu pentru ca nu ar fi cunoscut deplin pe prietenul Sau. A crede asa ceva ar fi sa ne inselam, dupa cum tot asa ne-am insela daca am crede ca nici el nu ar fi cunoscut pe Domnul, caci in amandoua cazurile ne-am indeparta de adevar. Ci prin aceasta Domnul a vrut sa arate ca nu este suparat deloc pentru fagaduintele pe care I le facuse odinioara si le calcase; dar daca nu l-ar fi intrebat de mai multe ori pe Petru, nu ar fi putut trezi in el iarasi dragostea care incepuse sa se stinga. Fiindca, punand astfel de intrebari si primind astfel de raspunsuri Domnul a ajuns sa intareasca iarasi dragostea in chip deosebit, iar cand i-a adus aminte de vechea prietenie si au stat de vorba despre ea, Domnul nu numai ca a facut-o sa creasca, chiar daca ea nu ar fi avut radacina,El tot ar fi sadit-o.
Iata asadar cum stie Mantuitorul sa lepede orice urma de manie cand se cade. Dar chiar si cand provaduieste si invata, nu pune El, oare,mai mare pret pe blandete decat pe orice altceva? Caci ne spune doar ca nici rugaciunea si nici jertfa nu le primeste daca sunt facute in stare de manie sau de ciuda. Pana si iertarea pacatelor, acest dar al tuturor, pe care Domnul n-i L-a adus din cer, nu se va impartasi nici unui om care din pricina trebuintelor lui daca va sta manios si, chiar de ar varsa siroaie de lacrimi si de sudori in rugaciunile lui, iar trupul si-ar strapunge cu sabia sau l-ar arunca in foc, nici atunci nu-l va asculta Dumnezeu.Iata cat de mare a fost blandetea Mantuitorului , incat si cei ce cugeta la viata Lui se imblanzesc fata de cei care ii supara, lucru pe care Insusi l-a spus,ca, de Ma veti cunoaste mai de aproape si veti vedea cat sunt de bland asa va veti face si voi:” Invatati-va de la Mine,ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre “.
Dar mai este si un alt chip, in care gandul la viata lui Hristos rodeste in noi parga blandetii: sufletelor celor ce cauta legea Domnului ajung sa se aprinda de dragostea dupa Sfanta Impartasanie.Caci de acesta Sfanta Masa nu te poti apropia cand ai nima inciudata. De aceea, sufletele celor ce cugeta la Dumnezeu se vor apara si se vor pastra curate, caci sangele varsat inca de la inceput in scopul tuturor impacarilor nu va rabda, pe buna dreptate, ca sufletele lor sa ajunga sub stapanirea urgiei si a maniei.Pentru ca glasul Fiului (…),s-a inaltat pana la tronul Tatalui ca sa ceara iertare ucigasilor si n-a cerut sa le faca judecata celor ce L-au prigonit si nici razbunare n-a cerut, cum a strigat sangele lui Abel asupra fratelui sau Cain; dimpotriva, El a iertat totul, iar cand Il junghiau,El si atunci cerea iertarea ucigasilor Sai”.

Fragment preluat din cartea :" Despre viata in Hristos " autor Sfantul Nicolae Cabasila

cristiboss56 01.10.2013 21:31:20

Doar moartea poate să umple de măreție și de sens ceea ce în aparență este mărunt și nesemnificativ: felul în care pregătim o ceașcă de ceai pe o tavă sau așezăm o pernă la spatele unui bolnav, tonul vocii noastre când îi vorbim, modul în care ne mișcăm.

Timp de trei ani mama mea a suferit de cancer. A fost operată fără succes. Doctorul m-a informat, adăugând: „Dar... bineînțeles că nu îi veți spune mamei dumneavoastră." I-am răspuns: „Bineînțeles că îi voi spune." Și așa am și făcut. Îmi amintesc că m-am apropiat de ea ca să-i spun că medicul a telefonat să mă anunțe că operația nu a reușit. Am rămas tăcuți, după care mama mi-a spus: „Așa că voi muri." I-am răspuns: ..Da.’’ Apoi am rămas într-o tăcere adâncă, împărtășindu-ne unul altuia tot ceea ce trăiam, fără să spunem un cuvânt. Nu am căutat în nici un fel să examinăm situația. Ne aflam în fața unui intrus care apăruse în viața noastră și bulversase totul. Nu era o fantomă, nu era un rău, nu era o spaimă. Era ceva definitiv, pe care trebuia să-l primim, fără să știm cum se va sfârși. Am rămas amândoi fără să rostim vreun cuvânt atâta timp cât ne-au cerut sentimentele. Apoi viața și-a reluat cursul ei. În consecință s-au întâmplat două lucruri. Primul a fost că în nici un moment, nici mama, nici eu nu ne-am împotmolit în vreo minciună, obligați să jucăm o comedie, dar nici nu am rămas dezarmați. Niciodată n-am simțit nevoia de a intra în camera mamei cu un zâmbet fals pe buze, spunând cuvinte lipsite de adevăr. Niciodată nu am jucat comedia vieții învingătoare asupra morții, nici n-am pretins că boala e în declin sau că lucrurile stau mai bine decât în realitate, când amândoi știam prea bine că nu era așa. În nici un moment nici unul dintre noi nu s-a simțit lipsit de sprijinul celuilalt. Erau clipe când mama simțea că are nevoie de ajutor. Atunci suna clopoțelul, eu soseam și vorbeam despre moartea ei, despre durerea mea, despre durerea despărțirii de ea. Iubea viața, o iubea profund. Cu câteva zile înainte de a muri ea a spus că ar fi gata să trăiască 150 de ani în suferință, dar să trăiască... Iubea frumusețea primăverii, care tocmai se apropia. Ne iubea pe noi. Gândul despărțirii o umplea de durere. Oh, să poți atinge această mână care nu mai este și să auzi sunetul unui glas care a tăcut! (Tennyson).
Au venit și alte momente, când durerea despărțirii era insuportabilă, și atunci stăteam și discutam cu ea despre asta. Ea, la rândul ei, îmi oferea tot sprijinul, consolându-mă pentru moartea sa. Relația noastră a fost profundă și adevărată. Nu exista nici umbră de minciună în ea. Tocmai de aceea relația noastră era marcată de adevăr până în adâncul ei. Și apoi mai era și un alt aspect, pe care l-am mai pomenit. Pentru că moartea era pe aproape, pentru că ea putea surveni în orice dipă și atunci ar fi fost prea târziu de îndreptat ceva, trebuia ca totul să exprime în fiece moment, în modul cel mai deplin și desăvârșit, prețuirea și iubirea de care relația noastră era marcată. Doar moartea poate să umple de măreție și de sens ceea ce în aparență este mărunt și nesemnificativ: felul în care pregătim o ceașcă de ceai pe o tavă sau așezăm o pernă la spatele unui bolnav, tonul vocii noastre când îi vorbim, modul în care ne mișcăm - totul poate fi expresia profunzimii legăturii sufletești. Dacă se percepe vreo notă falsă, dacă apare vreo fisură, dacă ceva distruge armonia, totul trebuie reparat pe loc. Cea mai mică îndoială poate fi dezastruoasă, cea mai mică amânare lasă timpul să treacă fără întoarcere. Moartea îl pune pe om față în față cu adevărul vieții la o intensitate și într-o transparență de neegalat.

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, 2010, p. 82-84)

cristiboss56 02.10.2013 21:24:04

Ale cui sunt frunzele copacilor? Ale lui Dumnezeu. Ale cui sunt gândurile bune care îți vin în minte? Ale lui Dumnezeu. Cine a dat copacilor, pomilor, însușirea de a se forma și crește în ei o parte lemnoasă, de a se forma si dezvolta în ei frunze, flori si roade? Dumnezeu le-a dat-o. Cine te-a înzestrat cu darul gândirii și al vorbirii? Dumnezeu. Folosesc oare arborii și pomii însușirile pe care le au de la Dumnezeu spre dauna lor? Nu. Folosește oare omul însușirile și puterile ce i-au fost date de Dumnezeu spre dauna lui? Da, folosește. Abuzează de minte, cea dată de la Dumnezeu pentru cunoașterea lui Dumnezeu și a adevărurilor Sale, abuzează de inimă, creată de Dumnezeu pentru a iubi pe Dumnezeu și pe aproapele, pentru a simți comunicarea cu Dumnezeu; abuzează, în sfârșit, de liberul arbitru, care i-a fost dat omului pentru continua sa desăvârșire și pentru a cultiva virtuțile.
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viata mea în Hristos, Editura Sophia, p. 80-81)

cristiboss56 03.10.2013 20:47:07

Nu pot să îmi împodobesc primele rânduri cu laude pentru Dumneavoastră. Scrieți: „Mă rog rău, sunt leneșă la învățat psalmi, m-am lăsat aproape de tot". Halal progres, ce să zic!
Aceasta poate avea urmări rele: nepăsarea față de lucrurile lui Dumnezeu se poate preface în nărav, și atunci adio cucernicie. Trebuie să prevenim lucrul acesta. Binevoiți să faceți astfel: învățați psalmii când veți avea chef, alegându-i pe cei pe care îi înțelegeți mai bine și care vă merg mai mult la inimă. Și mai bine va fi dacă nu îi veți învăța totdeauna în întregime, ci stihurile care vă rămân mai ușor în suflet, cum ar fi: Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte, Doamne, să-mi ajuți mie grăbește; nu întoarce fața Ta de la mine; unde mă voi duce de la Duhul Tău?, și așa mai departe. Spuneți-le apoi pe dinafară întorcându-vă mintea spre Dumnezeu în timp ce vă faceți treburile... Puteți „scrie" aceste versulețe pe orice pas pe care îl faceți - și veți fi ca într-un veșmânt frumos, îmbrăcată în cuvântul lui Dumnezeu...
Dimineața moțăiți, și ca atare nu vă rugați, sau vă rugați la plesneală... Este foarte rău. Rugați-vă puțin, însă așa cum trebuie, după toată rânduiala rugăciunii. Dacă întârziați cu trei minute acolo unde vă grăbiți să ajungeți, nu este mare lucru! Așadar, rugați-vă neapărat aceste trei minute dimineața, în atare caz, n-aveți de ce vă apuca să citiți rugăciuni după carte sau pe dinafară... rugați-vă cu propria gândire și propriile cuvinte. Puneți-vă în fața lui Dumnezeu... Dumnezeu este aproape și de Dumneavoastră, măcar că Dumneavoastră puteți fi departe de El cu gândul și cu simțămintele: apropiați-vă de El atât cu unul, cât și cu celelalte... Dați-I mulțumită că v-a păzit în vremea somnului și că v-a dat să vedeți din nou lumina Sa și să mai trăiți o vreme... fiindcă mulți se culcă, dar de sculat nu se mai scoală.
Cereți de la El binecuvântare pentru treburile zilei care începe, ca să vă arate pe cele bune și să vă ferească de cele rele... Chemați-o pe Maica Domnului, chemați pe îngerul păzitor, pe sfânta a cărui nume îl purtați și pe sfinții toți...
Rugați-vă pentru mama, fratele, rudele și cunoscuții voștri; pomeniți-i și pe cei adormiți. După aceea, încredințându-vă voii lui Dumnezeu, mergeți la treburile pe care le aveți, străduindu-vă în tot chipul să nu uitați că înaintea feței lui Dumnezeu umblați...
Faceți toate acestea cu minte adunată și cu simțire nerăspândită: rugăciunea Dumneavoastră va fi atunci adevărată, iar conștiința nu vă va reproșa nicicând că nu v-ați rugat ori că v-ați rugat rău. Îndeajuns va fi aceasta, mai ales dacă veți păstra lipită de inimă așezarea cea rugătoare.
La fel vă puteți ruga și seara. Totuși, întrucât aici vă puteți face mai mult timp, rugați-vă și cu rugăciunile învățate din cărți; ele vor ajuta să îndreptați către Dumnezeu cu mai multă putere și înțelegere cuvintele rugăciunii Dumneavoastră.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viața de familie, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2004, p. 22-23)

cristiboss56 05.10.2013 00:11:29

Parintele Pustnic Gherasim din Sfântul Munte
 
http://www.youtube.com/watch?v=VCOmxZrCH9Y

cristiboss56 05.10.2013 19:59:01

Împărăția Cerurilor, comprimată într-o sămânță mică, a luat-o un Om, și-a aruncat-o în grădina Sa, lumea, și s-a făcut (creștinul) copac mare și păsările cerului s-au sălășluit în ramurile lui.
Împărăția Cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” – mai desprinse de pământ și firea pământească, trăind mai după firea lor cerească, trăind mai „în grija lui Dumnezeu”, decât în grija vieții.
Păsările acestea sunt „vulturii” care se vor aduna ca să judece lumea (1 Corinteni 6, 2), când pământul va fi „stârv”.



(Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 105)

cristiboss56 06.10.2013 16:07:24

sursa: Extras din cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena, 2004

Arhimandrit Emilianos Sionopetritul - Relatiile cu aproapele

Să spunem acum un cuvânt și despre vizitele pe care le facem pe la case sau între noi monahii? Luați aminte la trei lucruri. Sunt foarte simple. Cuviosul Nil, care era mare ascet și teolog, zice că atunci când te întâlnești cu cineva sau când te duci într-o casă „nu așteptați să fiți voi salutați primii”, nu aștepta să-ți spună celălalt „bună ziua”. Tu să spui cel dintâi, tu să te smerești, nu aștepta să se smerească celălalt. „Noi cei dintâi trebuie să salutăm, fie pe prieten, fie pe dușman”. Chiar dacă este dușman, chiar dacă este prieten, noi ne vom comporta în același fel.
Un alt ascet, avva Isaia, zice: „Dacă te duci ca musafir în casa cuiva”, dacă te duci acasă la un cunoscut sau la o cunoscută și iese afară și te lasă singur și gazda este nevoită să te lase singur, să nu-ți ridici fața și ochii și să începi să cercetezi cu curiozitate toate. Nici să nu deschizi sertarul să vezi ce are în el, nici „vreo ușiță”, nici vreo fereastră, ca să vezi dacă nu cumva se deschide altfel, „nici vreun sipet, nici vreo carte”, pentru că se poate ca în acea carte să aibă vreo scrisoare personală. Poate să aibă în sipet ceva pe care nu vrea ca tu să-l vezi. Spune celui ce iese. Și pentru ca gazda să fie și mai lipsită de bănuieli, când să plece, spune-i: „Te rog, ai ceva să-mi dai să fac până te întorci?” Ca să simtă ea că nu rămâi singur, ci că o consideri prezentă.
Sfântul Nil ascetul, zice că, atunci când te afli cu cineva, să fii atât de serios, atât de plin de har, să te comporți atât de frumos, încât să fii cuvios, vrednic de tot respectul. Umbletul să aibă cuviință bărbătească, chiar dacă ești femeie. În împărtășirea de hrană, fii cu înfrânare. Când te întâlnești cu cineva și îți pune să mănânci, oricum îți va pune înainte din toată inima cele mai bune mâncăruri. Să nu începi să mănânci cu lăcomie, fiindcă vei crea o impresie proastă. Nu te defăima singur. Chiar dacă ți-e foame, mănâncă puțin. Mănâncă puțin din toate și e de ajuns. Fiindcă trebuie să fii învățat să mănânci puțin, ca să poți să te înfrânezi. Dacă ești învățat să mănânci mult, nu vei putea mânca puțin. La somn, cu măsură. Dacă e nevoie să te găzduiască peste noapte, să nu fii tu primul care merge la culcare și ceilalți să nu știe ce să facă prin casă. Să dormi mai puțin decât dormi acasă la tine, pentru că trebuie să ții companie oamenilor care te găzduiesc, să discuți cu ei, să le arăți dragostea ta, să le dai darurile pe care li le-ai adus și, pe lângă acestea, să-ți arăți „buna voire și acordul în toate”. Adică să-i faci să simtă că a intrat în casa lor un adevărat înger.
Și un ultim lucru pe care îl menționează Avva Isaia. Cu toate că era un ascet, un pustnic, cuvintele lui erau foarte sociabile și în același timp duhovnicești și teologice. Zice, așadar, că, dacă cineva, fratele tău sau mama ta sau soția ta ți-a gătit o mâncare și nu a reușit-o, nu-i spune că ai gătit prost, nu-i spune că nu este cum te așteptai. Moarte este pentru sufletul tău. Este mare păcat să spui că mâncarea nu este bună, fiindcă femeia este și ea un om neputincios. Poate că a avut o problemă , vreo dificultate. Poate că fratele, monahul, să fi fost bolnav, obosit, poate să se fi gândit la ceva și să fi ars puțin mâncarea. Nu a pierit lumea. Așa binecuvintează Dumnezeu mănăstirea, așa binecuvintează și casele noastre, fiindcă și casa noastră este tot o mănăstire. Se rănește celălalt. De aceea zice: cercetează-te pe tine cum te-ai întrista pentru ceea ce auzi de la altul și așa odihnește-l pe celălalt. Nu știi că dacă ți-ar fi spus ție cineva același lucru, te-ai fi supărat? Pentru ce atunci tu o mâhnești pe soția ta sau pe fratele tău?
Și continuă avva Isaia: „Dacă veți cânta împreună, și unul greșește la un cuvânt, nu-i spune îndată și nu-l tulbura pe el, nu-i spune „taci, ai greșit”, fiindcă acest lucru îl va tulbura și când va vrea să cânte iar, va face neîncetat greșeli. Așa se creează problemele în sufletele oamenilor. Desigur, acestea sunt valabile pentru monahi, este totuși un exemplu și pentru familie.

cristiboss56 07.10.2013 21:11:25

Staruinta in credinta pentru implinirea dorintelor - Sf.Teofan Zavoratul
 
Trebuie să învățăm să cerem, să simțim cu adevărat că Dumnezeu proniază toate întâmplările vieții noastre și că tot El poate împlini cerința noastră dacă este folositoare. Trebuie să ne aflăm în adevărul lucrurilor și al credinței ca să primim răspuns! Adesea il confundăm pe Dumnezeu cu dumnezeul zămislit de mintea noastră și de aceea nu ne adresăm cui trebuie. Statornicia cererii trebuie să se bizuie pe credință nestrămutată asemenea femeii din Canaan. Sfântul Teofan Zăvorâtul o fericește pe acestă femeie și-i propovăduiește credința ca model demn de urmat fiecărui creștin dornic de împlinire:

Ce a făcut-o pe cananeanca ca să vină la Domnul și să stăruie atât în cererea ei? Convingerile care se închegau în ea: era încredințată că Mântuitorul are putere să o tămăduiască pe fiica ei și a venit la El; era încredințată că El nu va lăsa neîmplinită cererea ei și nu a încetat să ceară.

Convingerile sunt rezultatul întregii vieți: al educației, al gândurilor ce umplu mintea de obicei, al impresiilor lăsate de lucrurile din jur, al învățăturilor cercetate și al feluritelor întâmplări și îndeletniciri din viață.

Sub înrăurirea tuturor acestora, gândirea lucrează și ajunge la anumite convingeri.Aici trebuie să avem în vedere că pretutindeni este și din toate părțile pătrunde în sufletul omului adevărul lui Dumnezeu. Adevărul poate fi aflat în inima omului; adevărul lui Dumnezeu este întipărit în toate făpturile; adevărul lui Dumnezeu poate fi aflat în obiceiurile și datinile oamenilor; ba chiar și în învățăturile lor poate fi găsit într-o măsură mai mică sau mai mare. Pretutindeni stă la pândă și minciuna. Cine este din adevăr, acela adună adevăr și este plin de covingeri adevărate, mântuitoare; iar cine nu este din adevăr adună minciună și este plin de covingeri mincinoase, de rătăciri pierzătoare.

Dacă a fi sau nu a fi din adevăr depinde de om, să judece fiecare; însă judecata lui Dumnezeu îi așteaptă pe toți...

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (Editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși) (Efes. 1, 1-9; Mc. 7, 24-30)

cristiboss56 08.10.2013 22:16:51

Orice lucru bun găsește omul să spună despre Maica Domnului nu va putea să exprime măreția Ei. Prin ascultarea ei, Maica Domnului ne-a deschis nouă iarăși Raiul, pe care îl închisese neascultarea Evei. Eva a rupt veriga care ne unea cu Dumnezeu și a adus în lume întristare și durere. Maica Domnului a unit iarăși veriga și a adus în lume bucuria Raiului. Ne-a unit cu Dumnezeu, de vreme ce Hristos este Dumnezeul-Om.
Arhanghelul Gavriil a adus în lume vestea cea plină de bucurie, că oamenii datorită Maicii Domnului au aflat „har înaintea lui Dumnezeu”. Maica Domnului se bucură, fiindcă S-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu și ne-a izbăvit de păcat. Ne bucurăm și noi, pentru că Maica Domnului ne-a scos cu „obrazul curat”. De aceea cântăm la Nașterea Domnului:Pustia aduce lui Hristos ieslea, iar noi, oamenii, aducem pe Maica Lui, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu”.

Cuviosul Paisie Aghioritul

cristiboss56 09.10.2013 21:52:15

Curajul crestin: biruinta duhovniceasca
 
http://www.youtube.com/watch?v=pqH57DonxC4

cristiboss56 10.10.2013 18:17:00

Scrii că te chinuie o tristețe apăsătoare de neînvins și inexplicabilă. Trupește ești sănătoasă, casa ți-e plină dar inima îți e pustie. De fapt, inima ți-este plină de întristare întunecată. Te duci, din obligație, la distracțiii și spectacole, dar asta îți mărește și mai mult întristarea. Păzește-te bine, aceasta este o boală primejdioasă a sufletului. Ea poate să omoare sufletul cu totul.


http://i1.wp.com/ortodox.md/wp-conte...?fit=240%2C160

Nefericirea pe care Dumnezeu o îngăduie să vină asupra noastră este mai bună decât fericirea pe care ne-o zidim singuri. Dumnezeu îngăduie nefericirii să vină totdeauna la vreme asupra credincioșilor săi. Ea este ca glasul prietenului ce strigă la miezul nopții celor ce dorm: Arde! Înțeleptul părăsește casa cuprinsă de flăcări și, lăsând-o să ardă, își scapă viața. Iar nebunul se vaită în mijlocul focului și așteaptă să ardă în flăcări o dată cu casa.

Traista fericirii noastre pământești este totdeauna ruptă. Cu cât bagi și bagi mai multe lucruri în traistă, cu atât se varsă mai mult din ea. Cei mai neiscusiți în înțelepciunea dumnezeiască poartă traistele cele mai mari, iar înțelepții umblă fără nici o traistă. Dacă te bucuri că nu este cazul tău, că traista ta nu pare a fi ruptă, atunci ascultă porunca morții: „unu, doi, trei,” și atunci și tu te vei simți pe marginea mormântului în care va apăsa asupra ta nu numai pământul, ci și traista fericirii, prea-plină, care va îndoi întunericul și greutatea mormântului.

Nicolae Velimirovici, „Gânduri despre bine și rău”

cristiboss56 11.10.2013 21:06:27

Un ucenic al părintelui ne-a povestit:
„În vara anului 1997 a vizitat mănăstirea un grup de ofițeri de la Armată, care au dorit să-l vadă și pe părintele Cleopa.
Părintele i-a primit și le-a vorbit în fața chiliei, dar mulți dintre ei râdeau, glumeau, vorbeau ironic. Stând lângă părintele și văzându-i cum se comportau, m-am tulburat și i-am șoptit:
- Prea Cuvioase, veniți în chilie că sunteți obosit și vedeți că nu-i interesează ce vorbiți.
- Ei, lasă, mai stau. Poate se va folosi vreunul.
Așa că a rămas până când s-au hotărât ofițerii să plece de bună voie, deși nu au încetat cu glumele și vorbele ironice.
Rămas singur cu părintele, l-am întrebat:
- Părinte Cleopa, de ce ați stat așa mult de vorbă cu ei? Nu i-ați văzut cum se comportau?
- Poate unul dintre ei va rămâne cu ceva, mi-a răspuns părintele, dar atunci nu am înțeles ce vrea să spună.
Într-o Duminică dimineața vine la chilia părintelui un domn și-mi spune că el este din orașul B. și în urmă cu vreo două săptămîni a fost aici împreună cu un grup de ofițeri de la Armată, iar acum ar dori să vorbească personal cu părintele Cleopa, care l-a și primit în chilia sa.
Abia atunci mi-am dat seama că părintele știa pentru cine vorbește atunci și nu-l deranja faptul că ceilalți ofițeri glumeau și erau ironici, căci și un singur suflet e mai scump decît toată lumea“.
(Părintele Cleopa, Mânca-v-ar Raiul, Tipografia Multiprint, Iași, 2002, pp. 155-156)

cristiboss56 12.10.2013 20:30:43

Dacă omul începe, încet-încet, să conștientizeze starea lui și se hotărăște, se smerește în fața lui Dumnezeu, se străduiește să se lase, cu încredere, în mâinile lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va găsi o cale să intre în subsolul lui întunecat, să intre în sufletul lui aspru, să-l preschimbe și să-l facă adevărat creștin, om adevărat.
Abia atunci, îi va vedea pe ceilalți oameni ca pe niște oameni adevărați și va avea un contact real și o comuniune reală cu ei și, firește, va apuca pe calea sa și va spori, din har în har, până ce se va desăvârși întru Iisus Hristos.
(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Te cunosti pe tine însuti? Viața duhovnicească și problemele psihologice, Editura Bizantină, p. 125)

cristiboss56 14.10.2013 19:51:46

Confesiunea colonelului care l-a arestat pe Părintele Arsenie Boca
 
Îmi amintesc acum un episod interesant de la Mănăstirea Sâmbăta. Eu eram în acea vreme responsabil cu cazarea la mănăstire. Și, la un moment dat vine un domn îmbrăcat civil. Și-mi povestește următoarele: Uite, eu sunt colonelul care l-a arestat pe părintele Arsenie. Ce m-am speriat atunci! M-or trecut niște fiori… Zic: Doar nu vei fi venit să mă tragi de limbă acum. Și zice: Nu, Părinte, stai liniștit, că mi-am băgat demisia. Eu de atunci am plecat din Securitate. Atunci mi-am dat demisia, văzând minunile Părintelui! Și eu atunci l-am tras de limbă, să-mi spuie cât mai mult. Și zice: Părinte, hai să-ți spui. Nu știu ce general de pe la Brașov o auzit că Părintele, la mănăstire la Sâmbăta, adună multă lume - că se adună multă lume, că spune la oameni tot felul. Și știți, pe timpul lui Ceaușescu era spaima mare să nu se adune multă lume la un loc, nu cumva să se pună de vreo revoluție sau ceva. Deși la biserică nu se duce lumea pentru Revoluție, că se duce pentru rugăciune și pentru necazurile lor... Și, în momentul când o primit ordin, zice colonelul: N-am fost numai eu. Am fost trei - eu, un căpitan și încă unul - ce știu eu ce alt grad. Ne-o trimis la mănăstire, să-l aducem, să-l arestăm pe Părintele și să-l ducem undeva la Sâmbăta de Sus, unde este palatul brâncovenesc. Trebuia să se ducă, să-l aresteze, să-l bage, să-l închidă acolo, până vine generalul să discute cu Părintele. S-or dus, l-au arestat... Și-mi zice: Părinte, să vedeți când l-am arestat! I-am zis: „Părinte, uite, ne-o trimis generalul să vă arestăm.” Părintele o zis: „Bine, mă, știam... ”. Părintele știa dinainte! Și zice: „Dați-mi voie să zic și eu un Tatăl nostru”. Și asta era pe la amiază. Până o zis Părintele Tatăl nostru s-o făcut sară. Am bătut în ușă, ne-am învârtit primprejurul bisericii. Ne gândeam: „Mă, o fi sărit popa! S-o băgat în altar, o fi sărit pe geamul ăla, s-o fi dus... ”. Ce să se ducă, că nici nu se deschideau geamurile acelea, pe acolo... Și zice colonelul acela mai departe: La un moment dat, am dat perdeaua și m-am uitat. Părintele era în genunchi în fața Sfintei Mese. Se ruga. După ce s-o rugat Părintele, l-am luat, l-am dus, l-am încuiat. Trei rânduri de uși erau! Un rând de gratii, un rând de uși de fier și un rând de uși normale. O cheie era la mine, una la altul și a treia cheie la celălalt. Nu puteam unul fără de ceilalți doi să intrăm! Gratii la geam, peste tot gratii! L-am dus, l-am băgat pe Părintele acolo, l-am închis. A doua zi urma să vină generalul, să stea de vorbă cu dânsul acolo unde l-am închis, la palatul ăla brâncovenesc.
Și zice colonelul: Părinte, când am venit a doua zi cu generalul, no, deschidem ușa... și nu era nimeni în cameră. Camera goală! Vai de mine! Ne venea nouă să ne facem cruce! Noi eram colonei de Securitate și ne venea nouă să ne facem cruce! Generalul ne întreabă: „No, cum l-ați luat? Unde l-ați dus? Nu-i nimeni aici. E goală camera! No, duceți-vă și aduceți-l!” Noi eram disperați: De unde să-l aducem? No, ne ducem înapoi la mănăstire; unde să ne ducem altundeva! Când ne ducem la mănăstire, Părintele era în slujbă și tocmai spunea „Pace tuturor.!” Noi intram pe ușă și numai pace nu aveam noi! Dar n-am avut voie să-l luăm, până nu o terminat. L-am lăsat, o terminat Sfânta Liturghie, frumos, și apoi l-am dus.
Și continuă colonelul: Eu de atunci i-am zis generalului: „Să știți că eu îmi dau demisia din Securitate! Un om singur nu putea să facă așa ceva! Că, uite, aici sunt colegii mei - o cheie e la unul, o cheie la celălalt, a treia era la mine. Cum de-o ieșit omul ăsta? Un om simplu nu face așa ceva! Nu face așa ceva!”
(Pr. Ghelasie Țepeș, Părintele Arsenie Boca – Fiti îngăduitori cu neputintele oamenilor, Editura Agnos, Sibiu, 2013, pp. 48-50)

cristiboss56 16.10.2013 08:46:39

În iubire omul este bun; în iubire omul se dezvăluie
 
Când Îi spun lui Dumnezeu „Miluiește-mă!" port în conștiința și în inima mea atât pe oameni, cât și lumea întreagă. A fi singur cu Dumnezeu înseamnă acum a fi plin de iubirea pe care Dumnezeu o are pentru toți oamenii; singur cu Dumnezeu și unit cu toți. Lumina lui Dumnezeu este atotcuprinzătoare; în El îi văd pe ceilalți; privindu-L îi privesc pe ceilalți. Nu mai sunt doar un om neutru care nu face rău celorlalți. Ci, în măsura în care înaintez în iubire, trec la o etapă pozitivă, văzând taina celorlalți, devenind tot mai conștient de responsabilitățile mele față de ei. Mă simt obligat să fac ceva pentru ei, să-i ajut să-și rezolve greutățile vieții, problemele lor spirituale, să-i fac să guste bucuria în Dumnezeu. Oamenii sunt atât de împovărați, atât de chinuiți de probleme interioare și exterioare. Sunt extraordinar de complecși; sensibili la fiecare situație. Oamenii sunt foarte chinuiți astăzi; trebuie să-i ajutăm. Dar pentru aceasta e nevoie de o mare iubire.
În iubire omul este bun; în iubire omul se dezvăluie. În fața iubirii mele, el se deschide, se liniștește, devine calm. Acum există cineva care-l iubește, care e plin de atenție față de el: se liniștește, se dezvăluie așa cum este; își descoperă temeiul său adevărat. Atunci cunosc omul prin iubire.
Limitându-ne pretențiilor personale prin asceză ajungem mai întâi să nu facem rău, să nu-i vătămăm pe ceilalți, să fim acceptabili pentru ceilalți. După care dorim din toată ființa noastră să ne dăruim, să iubim, să-i arătăm celuilalt iubirea; iar el se descoperă atunci tot mai mult. Astfel, plin de iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, voi cunoaște taina lor, voi cunoaște adâncimea persoanelor.
(Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard,Mica dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica,Editura Deisis, 2000, pp. 217-218)

Annyta 16.10.2013 10:42:49

Citat:

În prealabil postat de cristiboss56 (Post 536662)
sursa: Extras din cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena, 2004

Arhimandrit Emilianos Sionopetritul - Relatiile cu aproapele

Să spunem acum un cuvânt și despre vizitele pe care le facem pe la case sau între noi monahii? Luați aminte la trei lucruri. Sunt foarte simple. Cuviosul Nil, care era mare ascet și teolog, zice că atunci când te întâlnești cu cineva sau când te duci într-o casă „nu așteptați să fiți voi salutați primii”, nu aștepta să-ți spună celălalt „bună ziua”. Tu să spui cel dintâi, tu să te smerești, nu aștepta să se smerească celălalt. „Noi cei dintâi trebuie să salutăm, fie pe prieten, fie pe dușman”. Chiar dacă este dușman, chiar dacă este prieten, noi ne vom comporta în același fel.
Un alt ascet, avva Isaia, zice: „Dacă te duci ca musafir în casa cuiva”, dacă te duci acasă la un cunoscut sau la o cunoscută și iese afară și te lasă singur și gazda este nevoită să te lase singur, să nu-ți ridici fața și ochii și să începi să cercetezi cu curiozitate toate. Nici să nu deschizi sertarul să vezi ce are în el, nici „vreo ușiță”, nici vreo fereastră, ca să vezi dacă nu cumva se deschide altfel, „nici vreun sipet, nici vreo carte”, pentru că se poate ca în acea carte să aibă vreo scrisoare personală. Poate să aibă în sipet ceva pe care nu vrea ca tu să-l vezi. Spune celui ce iese. Și pentru ca gazda să fie și mai lipsită de bănuieli, când să plece, spune-i: „Te rog, ai ceva să-mi dai să fac până te întorci?” Ca să simtă ea că nu rămâi singur, ci că o consideri prezentă.
Sfântul Nil ascetul, zice că, atunci când te afli cu cineva, să fii atât de serios, atât de plin de har, să te comporți atât de frumos, încât să fii cuvios, vrednic de tot respectul. Umbletul să aibă cuviință bărbătească, chiar dacă ești femeie. În împărtășirea de hrană, fii cu înfrânare. Când te întâlnești cu cineva și îți pune să mănânci, oricum îți va pune înainte din toată inima cele mai bune mâncăruri. Să nu începi să mănânci cu lăcomie, fiindcă vei crea o impresie proastă. Nu te defăima singur. Chiar dacă ți-e foame, mănâncă puțin. Mănâncă puțin din toate și e de ajuns. Fiindcă trebuie să fii învățat să mănânci puțin, ca să poți să te înfrânezi. Dacă ești învățat să mănânci mult, nu vei putea mânca puțin. La somn, cu măsură. Dacă e nevoie să te găzduiască peste noapte, să nu fii tu primul care merge la culcare și ceilalți să nu știe ce să facă prin casă. Să dormi mai puțin decât dormi acasă la tine, pentru că trebuie să ții companie oamenilor care te găzduiesc, să discuți cu ei, să le arăți dragostea ta, să le dai darurile pe care li le-ai adus și, pe lângă acestea, să-ți arăți „buna voire și acordul în toate”. Adică să-i faci să simtă că a intrat în casa lor un adevărat înger.
Și un ultim lucru pe care îl menționează Avva Isaia. Cu toate că era un ascet, un pustnic, cuvintele lui erau foarte sociabile și în același timp duhovnicești și teologice. Zice, așadar, că, dacă cineva, fratele tău sau mama ta sau soția ta ți-a gătit o mâncare și nu a reușit-o, nu-i spune că ai gătit prost, nu-i spune că nu este cum te așteptai. Moarte este pentru sufletul tău. Este mare păcat să spui că mâncarea nu este bună, fiindcă femeia este și ea un om neputincios. Poate că a avut o problemă , vreo dificultate. Poate că fratele, monahul, să fi fost bolnav, obosit, poate să se fi gândit la ceva și să fi ars puțin mâncarea. Nu a pierit lumea. Așa binecuvintează Dumnezeu mănăstirea, așa binecuvintează și casele noastre, fiindcă și casa noastră este tot o mănăstire. Se rănește celălalt. De aceea zice: cercetează-te pe tine cum te-ai întrista pentru ceea ce auzi de la altul și așa odihnește-l pe celălalt. Nu știi că dacă ți-ar fi spus ție cineva același lucru, te-ai fi supărat? Pentru ce atunci tu o mâhnești pe soția ta sau pe fratele tău?
Și continuă avva Isaia: „Dacă veți cânta împreună, și unul greșește la un cuvânt, nu-i spune îndată și nu-l tulbura pe el, nu-i spune „taci, ai greșit”, fiindcă acest lucru îl va tulbura și când va vrea să cânte iar, va face neîncetat greșeli. Așa se creează problemele în sufletele oamenilor. Desigur, acestea sunt valabile pentru monahi, este totuși un exemplu și pentru familie.

Mă întorc la acest mesaj pentru că mi-a atras atenția în mod deosebit... De obicei eu sunt mai directă și pe motivul respectării adevărului mai spun dacă mâncarea nu e chiar pe placul meu (persoanelor mai apropiate)... Prefer relațiile în care pot să mă exprim liber, chiar dacă feedback-ul meu nu e mereu pozitiv. Se pare că sunt prea pretențioasă, poate prea critică...

cristiboss56 18.10.2013 15:05:18

Sfințenia este reală, vie, naturală, accesibilă
 
Dacă unii neagă sfințenia, alții îi exagerează caracterul. Sfințenia este reală, vie, naturală, accesibilă. Putința sfințeniei este un dat al condiției umane. Sfințenia nu este o exagerare, ci dimpotrivă, este starea de echilibru și armonie care aduce o viață plină de bucurie. Sfinții sunt oameni adevărați și nimic din ce e omenesc nu le lipsește, doar că în ei binele a învins răul. Adesea trăim lângă sfinți și nu-i recunoaștem.
Pentru a ajunge la o viață desăvârșită, omului i s-a dăruit har dumnezeiesc - energie necreată - și de aceea mântuirea nu este posibilă fără har. Oamenii în care ajunge să împărățească harul sunt sfinți, căci harul așează omul în ordinea divină prin sfințenie. Toți oamenii - ne spune știința - emană lumină și energie, dar sfinții răspândesc lumină necreată, dumnezeiască. Mulți împărați, ostași, gânditori, creatori și mari organizatori au fost sfinți și deschid calea sfințeniei pentru toți oamenii, indiferent de profesiune, națiune, sex ori vârstă.
(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, București, 2006, p. 467)

cristiboss56 19.10.2013 14:50:34

Rugăciunea leagă sufletul de suflet
 
Rugăciunea leagă sufletul de suflet; îl face simțitor la suferință și durere. De nu e rugăciune ori de-i puțină, n-ajungi la inima celui de lângă tine și nu i-o știi. Că numai rugăciunea te face în chip minunat văzător ai tainei lui. Departe de ai săi, Sfântul Serafim de Sarov în toată viața sa cu rugăciune primea înștiințare de la ei.
Iubește-i încă și te roagă și pentru cei plecați de aici, la Domnul. E un chip înalt al iubirii, ce n-așteaptă răsplată. Așa, întotdeauna și mult s-a rugat Părintele Serghie, ca toți ceilalți mari bărbați duhovnicești.
Cât privește pe cei vii, după cum am mai spus, numai prin rugăciune putem ajunge la iubirea lor, lipsită de orice egoism, sădită în Dumnezeu, lucrând prin El și pentru El, iar nu prin noi și pentru noi.
Pe scurt, Părintele Serghie spune că "rugăciunea e maică născătoare de multe odrasle ale iubirii".
(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învătătura Părintelui Serghie, Editura Sophia, pp. 99-100)

cristiboss56 20.10.2013 15:31:51

„Demonul tatălui meu”- Pr. Stephen Freeman
 
sursa: http://glory2godforallthings.com

Strămoșii mei au ajutat la crearea unei lumi crude, iar consecințele ei continuă să apară în viața mea și a câtorva oameni din jurul meu. Trebuie să înțelegem că atât pământul, cât și fiecare persoană din jurul nostru sunt salvarea noastră. Hristos a înfruntat demonii tatălui meu și i-a distrus. Victoria mea este legătura mea cu Hristos.
Înainte de a scrie titlul „Demonul tatălui meu”, am ezitat, deoarece nu am vrut să aduc tatălui lipsă de respect. Dar articolul are ca referință propria-mi viață, pentru că de când am crescut, am descoperit că lucrurile cu care mă lupt nu sunt diferite de cele cu care s-a luptat și tatăl meu. Poate și bunicul meu s-a luptat cu ele la rândul său.
Am scris recent că „noi suntem cu toții conectați”. Această afirmație este adevărată pentru oameni în general, dar cu atât mai mult pentru Biserică și pentru familii. Acum câțiva ani am auzit o serie de lecturi ale părintelui Thomas Hopko despre păcatul primordial, genetic și personal. Lecturile alcătuiau o privire de ansamblu asupra noțiunii de păcat și chiar mai mult, asupra conexiunii adânci pe care acesta o are în viețile oamenilor. Ortodoxia nu a vorbit deseori despre „păcatul originar” - ideea moștenirii sentimentului de vinovăție de la păcatul lui Adam și al Evei, dar nici nu a ignorat faptul că păcatul și zdrobirea au o profundă legătură moștenită. Este aproape cazul unui abuzor sexual care a fost la rândul său abuzat sexual. Păcatul și zdrobirea au un caracter foarte adânc conectat. Noi suntem rareori „originali” în alegerea păcatului. Cineva a trebuit să ne învețe mai întâi!
Profetul Iezechiel mustră copiii lui Israel cu însăși cuvintele Domnului, spunând: „Părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au strepezit dinții?” (Iezechiel 18, 2) Dumnezeu spune lui Israel că problemele lor nu sunt moștenite, ci ei înșiși și le-au făcut.
Eu trăiesc într-o cultură care se confruntă cu probleme în ceea ce privește relațiile dintre oameni. Aceste probleme nu sunt ceva ce am creat eu, ci reprezintă ceva ce am moștenit. Bunicul mamei mele a fost stăpân de sclavi așa cum a fost și tatăl său înainte. Mi s-a spus că era „îngăduitor” și asta face totuși puțină diferență. Strămoșii mei au ajutat la crearea unei lumi crude, iar consecințele ei continuă să apară în viața mea și a câtorva oameni din jurul meu. Și e bine că au făcut asta strămoșii mei și nu eu. Eu sunt în poziția mea și alții în pozițiile lor rezultate în mare parte de la strămoși. Nu noi am creat lumea, dar încă mai avem de trăit în ea.
Câteva lucruri în existența umană ilustrează cel mai bine conexiunea vieților noastre decât relațiile cu familia. Noi suntem moștenitorii fizici ai strămoșilor noștri - infarctul pe care l-am avut recent are mai mult legătură cu existența moștenită decât cu mediul înconjurător. Inima mea nu este mai puțin moștenită decât umbra nasului meu. Dar moștenirea noastră se extinde cu mult peste inimi și nasuri, ea se extinde către caracter, înclinații (către bine sau rău) și către o serie de alte probleme „psihologice”.
O zicală ortodoxă spune: „Un călugăr salvează prin rugăciune șapte generații din familia sa”. M-am întrebat adesea dacă aceste șapte generații sunt în viitor sau în trecut (sau împărțite în mod egal). În viața mea m-am luptat cu probleme care se pare că nu au fost în întregime noi. „Demonii” mei sunt mai mult sau mai puțin „demonii” tatălui meu. Este cred cazul ca ghilimelele să nu fie puse.
Cultura seculară, cu noțiunea de psihologie a persoanei ar putea ține cont de genetică și mediul înconjurător - pentru că aceasta refuză să recunoască că pot exista legături care merg dincolo de aceste influențe.
Eu am trăit prea mulți ani în comunitate - comunitatea parohiei în general. Legăturile dintre oameni, cele dintre preot și oameni, dintre enoriași și închinători din alte locuri, dintre sfinți și păcătoși și chiar dintre bărbați și îngeri, toate acestea sunt caracteristice vieții de parohie. Aceste legături sunt deseori ignorate, nu pentru că sunt greu de observat, ci pentru că noi avem personalități diferite care le fac greu de perceput.
Întreaga viață este un sacrament, ceea ce înseamnă că lucrurile co-există. Noi facem parte din viețile celor din jurul nostru. Boala și sănătatea sunt deopotrivă împărțite. Vindecarea și iertarea nu sunt niciodată individuale.
În romanul „Crimă și Pedeapsă” al lui Dostoevsky, criminalul Raskolnikov este consolat de prostituata Sonya:
„Mergi în acest minut, stai la răscruce, îngenunchiază, sărută mai întâi pământul pe care l-ai pângărit și apoi îngenunchiază în fața lumii întregi și spune tuturor oamenilor cu voce tare: „Sunt un criminal!” Apoi Dumnezeu îți va da viața înapoi. Vei merge? Vei merge?” (Capitolul 30)
Trebuie să înțelegem că atât pământul, cât și fiecare persoană din jurul nostru sunt salvarea noastră. Hristos a înfruntat demonii tatălui meu (și apoi ai mei) și i-a distrus.
Victoria mea este legătura mea cu Hristos.
(Pr. Stephen Freeman)
sursa: http://glory2godforallthings.com

antoniap 20.10.2013 19:47:48

Lucruri pe care trebuie sa le pazesti cu sfintenie

Dacă ai posibilitate și voință, obișnuiește să te trezești la rugăciune în miez de noapte. Rugăciunea din timpul zilei este de argint și este dusă la Dumnezeu de către sfinții îngeri, însă cea mai puternică rugăciune este cea din timpul nopții. Ea se numește de aur fiindcă atunci cerurile sunt deschise iar rugăciunea ajunge la Dumnezeu direct, fără nici o mijlocire. Căci așa cum vrăjile și farmecele au cea mai mare putere în timpul nopții, tot așa și rugăciunea are o putere foarte mare și este o jertfă bine plăcută înaintea lui Dumnezeu, tocmai pentru faptul că faci o osteneală foarte mare să te trezești în miez de noapte. Noaptea, mintea este limpede și detașată de orice grijă lumească din timpul zilei, iar rugăciunea ta va fi curată și rostită cu atenție și înflăcărare. Roagă-te pentru iertarea păcatelor, roagă-te pentru întreaga lume, fă metanii cât poți, plângi, căci diavolii sunt îngroziți de oamenii care-și plâng păcatele și pun hotărâre temeinică de a nu mai păcătui. Metaniile sunt ca o sabie care taie și scot păcatele, lacrimile le spală, iar rugăciunea umple de virtuți.


Ferește-te să lucrezi Duminica, pentru că banii câștigați în aceste zile sfinte de sărbătoare, ți se vor fura pentru că și tu ai furat întâi Ziua Domnului. Sau îi vei pierde singur, sau îi vei da pe medicamente și pe la doctori.


Ferește-te să judeci pe cel ce l-ai văzut greșind, căci vei ajunge să cazi exact în aceleași păcate. Nu iubi somnul, desfătarea, mândria, îmbuibarea cu mâncăruri și băuturi, căci acestea sunt cauzele care pornesc în tine războiul curviei.


Cât ești în viață, fă-ți cu mâna ta ce ar trebui să-ți dea alții de pomană după ce vei muri, căci la moarte s-ar putea să n-ai parte nici măcar de o groapă, cu atât mai puțin de pomeni, milostenii.


Dacă vei ajunge vremurile grele și ți se va lua pâinea de pe masă, să nu faci revoltă, căci nu se cade să ieși în stradă pentru stomac.
Încearcă să faci cel puțin o bucurie pe zi unei persoane, fie că-i dai de pomană haine, mâncare sau bani, fie că-i spui o vorbă bună, un cuvânt de încurajare și mângâiere, pentru că foarte mult contează înaintea lui Dumnezeu să bucuri un suflet.


Silește-te să faci fapte mari, dar ia aminte că Dumnezeu se uită la intenția cu care faci, nu la mărimea faptei.
Să nu treacă ziua și să fii certat cu cineva, căci nicio rugăciune nu-ți va mai fi primită până nu te împaci și-ți ceri iertare acelora cărora le-ai greșit sau ți-au greșit.


Nu lega prietenii cu oamenii vicioși, căci vei ajunge să înoți în aceeași mocirlă în care înoată și ei. Ferește-te de prietenia cu lumea necredincioasă, care este vrăjmășie cu Dumnezeu.
Nu ai voie să iei parte la înmormântarea sinucigașilor și nici să mănânci din pomana acestora. Cei care merg la astfel de înmormântări se însoțesc cu demonii iadului care conduc prin văzduh la groapă trupul sinucigașului și presară deasupra cenușa iadului, zicând: „Și voi, și voi veți fi ai noștri.”


Diavolul nu-ți cunoaște gândul, însă te ispitește acolo unde știe că ai slăbiciune. El pune în undiță exact râma cu care știe că te ademenește. De exemplu, nu te ispitește cu patima beției, dacă știe că nu-ți place băutura și că nu te poate doborî, ci cu patima de care știe că ești tu stăpânit.


Fii model în lume, astfel încât oamenii să aibă ce învăța de la tine și să te pomenească în rugăciunile lor. Cu tine, Dumnezeu poate judeca lumea. La Judecată, când Dumnezeu îi va întreba pe ceilalți care au trăit lângă tine, de ce nu au făcut și ei fapte bune, de ce nu au mers la Biserică, nu s-au spovedit, împărtășit, te va pune pe tine ca martor și le va spune acelora: „Dar el cum a putut, el cum a știut?” Alminteri, și alții pot fi de mărturie pentru tine la Judecata de Apoi.
din învățăturile și îndemnurile părintelui Visarion Iugulescu
Sursa:

http://luminapentrucandeladinsuflet....-cu-sfintenie/

cristiboss56 21.10.2013 20:23:13

Iubirea nu cere mari isprăvi și planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privire, o mică rugăciune...

Ea cată la frate, gata mereu să-i sară în ajutor. Fii blând și bun cu toți, ne îndeamnă Părintele Serghie, că toți sunt în nevoi, bolnavi cu toții. Nu-i nimeni sănătos la suflet. Deși ne pare că le merge bine, de stai să cugeți ce i-a fost hărăzit omului să fie, și ce-a ajuns, nu poți decât să plângi de mila lor, și-a ta. Pe lânga asta, sunt necazurile vieții: citește numai ziarul, și-ai să vezi cum omenirea se zbate în chin și suferință. N-au, oare, toți acești oameni nefericiți nevoie de mila și bunătatea ta?

Fiecare om pe care Domnul ți l-a scos în cale să simtă că ți-e drag, că-i vrei binele și ai dorința vie de a-l ajuta. Să simtă, adică, toți iubirea ta.

Și cum să nu-i iubești pe toți, când sunt cu toții de mare preț în ochii lui Dumnezeu! Când fiecare, cum spune Dostoievski, mărunt și neînsemnat cum e, are o soartă măreață și zguduitoare, vrednic de luat în seamă și de plâns. Că pentru toți, până la unul, S-a întrupat și S-a jert*fit Hristos. Părintele Serghie spune sus și tare că niciodată nu-i prețuim pe oameni așa cum se cuvine, și de aceea pe cei ce par că sunt mai de necinste, pe aceia cu mai multă cinste să-i întâmpinăm (cf. 1 Cor. 12, 23).

Să-ți pese de fiecare om, ajută-l, dorește-i mântuirea. Cu gingășie însă să-l ajuți. Nu-i ține predici, că nu-i sunt de folos nici lui, nici ție. Nici sfat nu da de nu ți s-a cerut. De faci vreun bine, fă-l cu duh smerit. Să-ți fie pildă adânca smerenie cu care Sfântul Serafim de Sarov îi întâmpina pe cei ce veneau la el, mic ori mare. (…)

Mai înainte de a le vorbi oamenilor de Dumnezeu, roagă-l, pe Duhul Stant să te lumineze cum și ce să spui. Și întotdeauna, cu rugăciune pentru cel de lângă tine, caută și află cuvântul potrivit.

Că rugăciunea uneltește iubirea de oameni, o ține vie, o sporește și o arată.

Rugăciunea iți deschide ochii, ca să-l vezi pe cel de lângă tine și să-i cunoști nevoia.

Din milă, vine ruga, iar din rugă, mila.

Îndoit folos ai pururea din rugăciunea pentru frate; pe tine te blagoslovește cu sporul de iubire, pe celălalt, cu mângâierea celor cerute pentru el. Și nu-i mai mare dar ca darul rugăciunii. Dă-l mai întâi celui ce-i știi nevoia și necazul. Dar ține minte că nu e om să n-aibă trebuință de rugăciunea și de iubirea ta.

Iar nevoia pe care o are fiecare, ți-o arată rugăciunea. Ea iți șoptește și de-i bine să-i vorbești și cum, ori de-i mai bine să păstrezi tăcerea și să stai deoparte.

(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura Părintelui Serghie, Editura Sophia, pp. 97-99)

cristiboss56 22.10.2013 19:49:13

Smerenia
 
SMERENIA ESTE UNEALTA MEA!

https://lh6.googleusercontent.com/-2...nopetritis.gif

Vei afla ușor într-un om lucrările parțiale ale multor altor virtuți, dar căutând în el mireasma smereniei, abia dacă o vei găsi. De aceea, este nevoie de multă smerenie pentru a dobândi acest lucru.”
Dacă-i analizezi pe oameni, la toți vei găsi cu ușurință unele virtuți sau unele nevoințe duhovnicești. Dacă vei căuta însă mireasma smereniei, abia de o vei găsi. Câte fapte bune avem fiecare dintre noi! Dar smerenie, câti avem?
De aceea este nevoie de multă smerenie. Varianta corectă este “silință” în loc de smerenie. Ca să dobândești smerenia, e nevoie să-ți zdrobești sinele, sa-l jertfești. Să te smerești înaintea oamenilor. E nevoie să-ti pui în acțiune existența ta cu silire, să o iei în serios și să spui: “Gata, smerenia este unealta mea!” Când vei face aceasta, smerenia va deveni proprietatea ta.
(Arhim. Emilianos Simonopetritul – Cuvânt despre trezvie. Tâlcuire la Sfântul Isihie)



Smerenia este cugetul inimii noastre care ne încredințează că suntem mai păcătoși decât toți oamenii și nevrednici de mila lui Dumnezeu. Cand ne defaimăm pe noi înșine nu avem smerenie, ci atunci cand altul ne ocarăște și ne defaimă, încă în public, iar noi răbdam și zicem: «Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască, pentru păcatele mele», aceasta este smerenia adevarată. De mare ajutor pe calea mântuirii ne sunt smerita cugetare și smerenia, care spala păcatele și biruiesc diavolul”.

Smerenia în fața Domnului și a omului este taina tainelor, cu care poți străbate calea până la Tatăl nostru Cel din ceruri. Smerenia este floarea cea mai gingașă, dar și greu de atins. Prin ea Îl putem cunoaște pe Iisus. Sufletul meu aleargă după Iisus, dar mai întâi va trebui să ajungă la cunoașterea adevăratei smerenii.
Calea cea bună a smereniei este calea pe care ne-ai arătat-o Tu, Iisuse, și sufletul meu dorește să Te urmeze, fiindcă așa știu că voi împlini voia Ta! Fără ajutorul Tău însă, știu că nu voi putea. Dar eu mă rog Ție, Iisuse, ajută-mă să ajung și eu așa cum ai zis: „învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima”.
După Sfântul Isaac Sirul smerenia este haina lui Dumnezeu care S-a smerit, îmbrăcându-Se în trupul nostru muritor. Iar ce este ea anume, auzim pe același mare sfânt al liniștii, zicând: Smerenia este o putere tainică pe care o primesc sfinții desăvârșiți, după desăvârșirea întregii lor viețuiri. Această putere nu se va da decât numai celor desăvârșiți în virtute, prin puterea harului, atât cât încape în hotarul firii.”

Leoaica 23.10.2013 14:54:33

Iarăși milostenia
 
"Odată, cum mergeam cu sfântul prin piața orașului, văd la dreapta mea un om care aștepta ceva. Veneau după el mulți săraci cerându-i ajutor. Iar el, facându-se că-i alungă, le punea repede în mână milostenia sa. Așa se ascundea de oameni. Cum l-am văzut, l-am tras de mână pe cuviosul și i-am spus despre virtutea acestui om. Iar el, mi-a zis: „Este mare înaintea lui Dumnezeu. Îl cunosc, pentru că de mai multe ori m-am întâlnit cu el”. Apoi, după câteva zile iarăși l-am întrebat despre această virtute și el mi-a povestit această străină minune:
Eram copil cam de 12 ani, mi-a zis el, și m-am dus la biserica Sfântului Apostol Toma să mă rog. Aici am găsit un preot învățând poporul și, între altele, a vorbit și despre milostenie. Zicea că cel ce dă milostenie la săraci este ca și cum ar pune în mâna Domnului ceea ce dăruiește. Când am auzit acest cuvânt m-am minunat și am judecat pe omul lui Dumnezeu, zicând că este mincinos. Pentru că, gândeam, de vreme ce Domnul este în ceruri de-a dreapta Tatălui, cum poate să fie pe pământ ca să ia ceea ce dăm la săraci.
Deci, pe când mergeam și mă gândeam la cele auzite, văd din întâmplare un sărac zdrențăros, care avea deasupra capului lui, o, minune, chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Și cum mergea săracul, s-a întâlnit cu un om milostiv, care i-a dat o bucată de pâine. Dar când acel iubitor de săraci a întins mâna sa către cerșetor, a întins și Domnul din icoană mâna Sa, a luat pâinea și a mulțumit, apoi a dat-o săracului. Însă nici acesta, nici cel milostiv nu au văzut ceva. M-am minunat și am crezut. De aici știu că cel ce dăruiește fraților celor nevoiași, pune darul său cu adevărat în mâinile lui Hristos. Această icoană a lui Hristos o văd deasupra tuturor săracilor și de aceea mă străduiesc să fac cât pot milostenie, care atât de mult îi place Domnului."

(Un episcop ascet, Viața și învâțâturile Sfântului Ierarh Nifon, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 79)

www.doxologia.ro

Leoaica 23.10.2013 14:57:09

Sfaturi pentru sporirea duhovnicească
 
1. Să ai un canon zilnic de rugăciune; nu însă foarte mare, ca să-l săvârșești, în pofida tuturor treburilor tale;
2. În timpul liber, să te adâncești în sensurile rugăciunilor canonului tău, înțelegând fiecare cuvânt, trăind fiecare frază și pregătindu-ți inima pe măsură, încât la vremea rugăciunii să le înțelegi lesne;
3. Fără îndoială, la ceasul rugăciunii mintea ta va zburda și se va încurca cu alte treburi. De fiecare dată când îți dai seama că se întâmplă aceasta, să readuci gândirea ta la obiectul rugăciunii. Să repeți citirea iară și iară, până când o vei face cu atenție și simțire. În acest fel vei constrânge mintea să se concentreze la rugăciune, până când, cu timpul și cu nevoința continuă, se va izbăvi de rătăcire și lâncezeală;
4. Dacă vreun cuvânt sau vreo frază a rugăciunii mișcă puternic sufletul tău, să nu înaintezi mai jos. Rămâi acolo, cu atenția gândului și cu trezvia inimii! Hrănește sufletul tău cu gândurile bune și cu sentimentele sfinte pe care le produce acest cuvânt sau frază. Nu te sili să lepezi o asemenea stare binecuvântată. Ține-o până când va pleca ea singură! Este semnul că duhul rugăciunii s-a arătat lucrător în tine. Și, în același timp, este mijlocul cel mai eficient pentru statornicia acestui duh în inima ta.

(Sf. Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viața duhovnicească, editura Egumenița, p. 45)

www.doxologia.ro

cristiboss56 24.10.2013 18:24:15

Pocăința este cea mai importantă și mai urgentă necesitate a vieții noastre, iar amânarea ei este o uneltire a diavolului, cu care ușor ne poate înșela. Uităm faptul că numai prezentul ne aparține și că pentru viitor nu putem fi siguri, noi nu știm ceasul morții și de aceea trebuie să luăm acum hotărârea de a pune început de pocăință.
Unul din multele mijloace pe care diavolul le folosește, pentru a ne împiedica de la Taina Mărturisirii este neîncrederea în discreția duhovnicului. Multora le creează teama că duhovnicul le va vădi păcatele. Dar aceasta este înșelare, deoarece duhovnicii sunt legați cu legăminte înfricoșătoare înaintea lui Dumnezeu. Chiar și atunci când sunt amenințați cu moartea, nu au dreptul să arate, și nici nu arată, niciodată nimic din cele pe care le spovedesc înaintea lor cei care se apropie de Taina Mărturisirii. Mai ales femeile obișnuiesc adeseori să-și spună păcatele, „în mod confidențial” prietenelor și rudelor lor, iar atunci când cele destăinuite de ele sunt divulgate și altora, ele presupun că au fost divulgate de către duhovnic.
Ultima și cea mai puternică armă a diavolului, pe care acesta o folosește mai ales împotriva celor care au săvârșit păcate mari, este deznădejdea. Ascunde în chip viclean, nemăsurata milostivire a lui Dumnezeu și nesfârșita Lui dragoste pentru noi, arătându-ni-L numai Drept Judecător.
Diavolul vrea încă să ascundă de noi faptul că patimile noastre se pot preschimba în virtuți cu harul lui Dumnezeu, pe care Acesta îl dăruiește fiecărui om care se smerește și se pocăiește cu adevărat. Deznădejdea este hulă împotriva lui Dumnezeu, deoarece tăgăduiește dragostea Lui, iubirea Lui de oameni și mila Lui; ea tăgăduiește încă și făgăduințele Lui. Dacă ar fi fost posibilă curățirea sufletului nostru numai prin propriile noastre puteri, atunci, pe dreptate, ar fi trebuit ca toți să fim cuprinși de deznădejde.
Acum, însă, când Dumnezeu cere de la noi numai hotărârea și străduința de a trăi în acord cu voia Lui, nici un gând de deznădejde nu trebuie să ne tulbure. Trebuie să spunem și aceasta că, este un mare păcat, ce are nevoie de spovedanie, faptul de a nu chema pe duhovnic atunci când avem rude care sunt pe moarte, îndreptățindu-ne pe noi înșine și spunând că nu facem aceasta pentru a nu-i înfricoșa. Și astfel îi lăsăm în timpul ieșirii sufletului lor pradă fricii pricinuită de prezența demonilor, de vreme ce pleacă din această viață nepregătiți.
(Arhim. Atanasie Anastasiu, Povățuire către pocăință, Editura Evanghelismos, București, 2004, p. 109-111)

cristiboss56 27.10.2013 19:37:41

"Din bărbat lipsește ceva... femeia lipsește de undeva..."


Deși se naște neputincios, omul este destinat să ajungă la o anumită maturitate, este rânduit să atingă deplinătatea.
Bărbatul, în mersul său spre întregire, spre deplinătate, ajunge într-un anumit punct, în care simte cu tărie că îi lipsește ceva. Femeia, de cealaltă parte, simte că lipsește de undeva. De aceea și diferă atât de mult psihologia genului feminin, de psihologia genului masculin.
Așadar, datorită acestei completări, în final, omul se întregește, ajunge la întregire, la deplinătate, în cadrul căsătoriei. Bărbatul găsește ceea ce îi lipsește, iar femeia își găsește locul de unde lipsește. Aceasta, însă, nu se întâmplă la modul absolut.
Omul se întregește prin căsătorie numai atunci când căsătoria se încheie și cu Dumnezeu.
(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Adolescența, fecioria, căsătoria, Editura Bizantină, București 2010, p. 175)

cristiboss56 28.10.2013 19:25:52

Nu poți iubi fără a suferi
 
Nu poți iubi fără a suferi. Cea mai mare durere este a iubi până în sfarșit. Hristos atâta a iubit, încât S-a dat unei morți cumplite. Tot astfel și sfinții. Raiul și iadul cer întotdeauna acest preț. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferințe cât se poate de adânci și de vii.

A urma lui Hristos urcând pe Golgotha. Acest urcuș nu este altceva decât lupta ce a dus-o Hristos în dragostea Sa pentru lumea întreagă. Când lupta se desfășoară doar în planul lumii și al patimilor, oamenii se istovesc și îmbătrânesc foarte repede. În schimb, atunci când suferințele vin de la lupta împotriva patimilor în Duhul lui Hristos, oamenii renasc.

Cum să ne îndreptăm către Dumnezeu? Atunci când tindem încordat către acest singur țel, tot restul devine izvor de suferință, de dureri. Ci purtăm această cruce în tăcere.

Iată paradoxul vieții creștine: alegând suferința lui Hristos pentru lume, avem simțământul de a fi mai aproape de El și de viața vecinică.

(Arhimandritul Sofronie, Din Viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2011, pag.23)

Ekaterina 30.10.2013 19:38:05

Cu cat se departeaza cineva de Dumnezeu, cu atat lucrurile se complica mai mult. Se poate ca cineva sa nu aiba nimic, dar daca il are pe Dumnezeu, nu mai doreste nimic. Acesta este adevarul! Iar daca le are pe toate si nu il are pe Dumnezeu, este chinuit inlauntrul sau. De aceea, fiecare pe cat poate sa se apropie de Dumnezeu. Numai langa Dumnezeu afla omul bucuria cea adevarata si vesnica. Otrava gustam atunci cand traim departe de dulcele Iisus. (Parintele Paisie Aghioritul)

cristiboss56 31.10.2013 22:58:22

Fraților, trupul nu trebuie condamnat. L-a făcut un mare meșter și trebuie păstrat. Noi condamnăm împătimirea. Și nici nu punem problema iertării. Întâi punem problema vindecării. Iertarea vine de la sine. Deci, nu avem nimic cu trupul. Chiar dorim foarte mult să-l menținem, ca să se poată mântui și el. Uite, să vă spun un alt caz, fiind vorba de smerenie, chiar dacă iese din subiect, dar să nu-l scăpăm din mână. Un frate a venit la mănăstire, cum obișnuiește lumea să spună, mai simplu. Nu e nimeni simplu, dacă a venit la mănăstire. A avut un Duh, care a lucrat și care ajută atât de mult neamul omenesc. Și starețul i-a spus: „Ce cauți aici la poartă?” „Am venit și eu aici, să mă fac călugăr”. „Aici sunt oameni smeriți. Tu nu vezi că ești mândru?” Iar el, săracul, nici nu știa ce-i aceea mândrie. Era foarte doritor. „Da, dar mă fac și eu călugăr”.
„Nu. Aici sunt oameni smeriți. Nu se poate. Tu ești mândru”. El, săracul, insista. Starețul zice: „Bine, stai aici la poartă și cine intră, să-i zici: «Binecuvântați-mă pe mine, că sunt mândru». Și cine iese, să-i zici tot așa”. Și l-a ținut acolo șapte ani. Șapte ani. Îi dădea să mănânce, dar nu l-a făcut decât să se smerească. Iar el a fost sincer, că sincer venise la mănăstire, și i-a spus starețului: „Iertați-mî pe mine, că sunt mândru!” „Blagosloviți, că sunt mândru!” Asta era toată ascultarea. Și el o făcea cu toată inima. Și s-a sfințit.
Deci, repet, nu condamnăm trupul. Îi dăm ce-i trebuie. Însă nu lăsăm necondamnată nepătimirea trupului. Trupul nostru se împătimește în fel de fel de păcate. Și atunci trebuie vindecat cu orice chip.
(Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbește Părintele Arsenie (Papacioc), vol. I, Ed. Episcopiei Romanului, 1996, pp. 94-95)

cristiboss56 01.11.2013 19:52:44

Bucuria, nimicirea întristării
Așadar, în lume, când nu avem pe Hristos strigând și urlând în viața noastră, în existența noastră, ci trăim absența lui Hristos, trebuie să arătăm dragoste față de aproapele, să facem milostenie, ca să putem să ne întărim cumva viața noastră. Prin aceste virtuți ne lepădăm în parte de noi înșine și trăim pentru Hristos. Dar în mănăstire nu trăim pentru Hristos, ci Îl trăim pe Hristos, trăim în Hristos. De aceea Biserica noastră spune mirenilor: „Ai? Să dai”. În timp ce monahilor le zice:„Să nu ai nimic al tău”.
Prin urmare, Apostolul ne îngăduie „să plângem cu cei ce plâng”, fiindcă lacrima aceasta prin care te lepezi de tine însuți și participi la viața altuia, lacrima aceasta devine sămânță, arvună a veșnicei bucurii. Adică începi să semeni înlăuntrul tău, dacă nu ai deja, sămânța și să împrumuți din bucuria veșniciei pe care o faci prezentă. Astfel chiar și acel „a plânge cu cei ce plâng” țintește tot să fii bucuros, iar nu să plângi.
„Ridică-ți mintea și vezi starea îngerească, dacă acestora li se potrivește vreo altă stare decât a se bucura și a se veseli”, ne îndeamnă Marele Vasile. Folosește-ți puțin mintea, zice, suie mintea ta sus la cer și spune-mi: „Este cu putință să-ți închipui îngerii că plâng? că participă ei la agonia, la neliniștea celuilalt? Ce fac? Nu fac nimic altceva decât „să se bucure și să se veselească”. Îngerii se bucură și se veselesc, adică au bucurie lăuntrică, plină de slavoslovia către Dumnezeu, pe care o exprimă obștii îngerești în care trăiesc, fiindcă „au fost învredniciți să stea înaintea lui Dumnezeu și să se desfăteze de negrăita frumusețe a slavei Ziditorului nostru. Către viața aceea îndemnându-ne pe noi Apostolul, ne poruncește să ne bucurăm pururea”.
Ne îndeamnă, așadar, apostolul Pavel, zice Marele Vasile, să imităm viața îngerească care înseamnă, în primul rând, să ne bucurăm pururea. Iar când alții plâng, să folosim lacrima lor, ca să dobândim o mai mare bucurie cerească și astfel viața noastră să fie o neîncetată bucurie.
După ce am văzut ce spun despre bucurie Athanasie cel Mare, cuvioasa Sinclitichia, Marele Vasile, să continuăm cu un fragment din Palladie care prezintă cum trăiau pustnicii forma cea mai aspră a vieții monahale.
„Îi puteai vedea pe ei veselindu-se în pustie”. Era cu putință, zice, să vadă cineva fețele lor bucurându-se. „Nu ar putea spune cineva pe acest pământ o asemenea bucurie”. Nu ar putea cineva să spună că există pe pământ o atât de mare veselie, nici bucurie trupească. „Nici o scârbă sau întristare nu era în aceștia”. Nu ai putea afla nici o scârbă, adică o mâhnire, nici o amărăciune. „Dar chiar dacă cineva se arăta amărât, îndată părintele Apollo cerea să afle de la el pricina, și apoi descoperea cele ce se află în ascunzișul inimii fiecăruia”. Dacă totuși cineva părea cumva mâhnit, întristat, se ducea îndată părintele Apollo, bătrânul, starețul, și îi zicea: Ce ți s-a întâmplat? Nu ca să afle cu adevărat ce s-a întâmplat. Fiindcă cel amărât, cel supărat, omul îndurerat este întotdeauna în afara realității, nu știe niciodată ce se întâmplă în jurul lui și înlăuntrul lui. Îl întreba, ca să ia drept punct de plecare cuvintele lui și după aceea să-i descopere adevăratele pricini ale mâhnirii lui. Fiindcă toți monahii, dar și mirenii, care sunt întristați sau amărâți, cred că sunt astfel pentru Dumnezeu, cred că în cazul lor așa trebuie să fie. Or, părintele voia să-i descopere „cele din ascunzișul inimii lui”, că supărarea lui nu se datorează nici uneia dintre pricinile pe care le credea el, oricare ar fi fost acelea. Singura pricină a oricărei întristări, mâhniciuni, melancolii și amărăciuni este întotdeauna egoismul, individualismul, autoizolarea noastră și lipsa comuniunii cu Dumnezeu.
(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre viață. Cuvântul nădejdii, Indiktos, Atena, 2005)

cristiboss56 02.11.2013 21:50:09

A-ți cere iertare sau a ierta la timp este o artă și expresia mărinimiei și a experienței de viață. Ceea ce nu pot păstra oamenii din cauza iuțelii sau a ambițiilor personale se poate repara prin iertare, prin înțelegerea profundă a simplei realități că toți suntem trecători pe pământ, că vine o clipă când vom pleca din această viață și toate gândurile și aspirațiile noastre nu vor mai fi. Vom merge înaintea Marelui Judecător, unde vom da seama de orice cuvânt deșert, de orice supărare deșartă care ar fi putut fi anulată printr-o simplă întoarcere de gând. Cel care își duce gândul către sfârșitul său și către deșertăciunea căutărilor și a ambițiilor omenești rabdă ușor orice supărare, nu judecă și din această cauză este un om „ușor de purtat", un om plăcut. Astfel de oameni sunt și nu sunt prieteni cu toată lumea, pentru că nu-și mai aparțin, ci au devenit un bun comun al tuturor, ca și Dumnezeu, ca și dragostea.
(Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, 2006, p. 130)

cristiboss56 03.11.2013 21:11:18

Cine se roagă pentru ceilalți, cine se vede pe sine mai prejos de ei și, în acest fel, are o legătură autentică cu ei, străin de orice împătimire și dispoziție iubitoare de sine, e cu neputință să nu se bucure văzându-le înaintarea, mai ales în cele duhovnicești și în virtute. Fericit este monahul care socoteste mântuirea și îna*intarea tuturor ca pe a sa. Rugătorul reusește, prin mijlocirea rugăciunii și a harului pe care ea îl dă, să se unească profund cu ceilalți, lăuntric, duhovnicește, și nu exterior. Nu numai cu cei pe care îi cunoaște sau are legături, ci cu toți oamenii, chiar dacă ei nu-l cunosc și chiar dacă nu și-a exprimat simțămintele sale înaintea lor.
Lipsa de invidie a sufletului iubitor și smerit a celui rugător față de ceilalți îl împlântă în inima lor. Face inima lor ini*ma sa și își unește simțirile sale sufletești cu ale lor. Aceasta fără nici o vorbire mieroasă și edulcorată, cum se vede la cei ce știu să joace teatru de prost gust. Puterea rugăciunii îl face pe rugător frate "siamez" al celorlalți, astfel încât ceea ce simte pentru ei este adevărat, firesc și fără ipocrizie. Această viziune o accentuează cu putere Sfântul atunci când spune că rugătorul este separat și totuși unit cu toți.
(Arhimandrit Evsevios Vitti, Despre rugăciune. Tâlcuiri la Sfântul Nil, Editura Sf. Nectarie, pp. 140-141)

cristiboss56 04.11.2013 17:20:53

Despre lupta duhovniceasca
 
Link permanent catre articolul complet:

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...a-b1-p2174.htm

1. Cu cat mai repede dobandesti o virtute, cu atat mai usor o pierzi.Cu cat o dobandesti mai incet si cu mai multa truda, cu atat mai ferma ramane;exact ca planta aceea care a crescut inalta si i-a spus chiparosului:
- "Vezi ce mult am crescut doar in cateva zile!Esti aici de atatia ani si nu prea ai crescut cine stie ce".
- "Da ", spuse chiparosul, "dar tu n-ai vazut inca furtuni, valuri puternice si ierni friguroase!"
Iar dupa catva timp, planta s-a uscat, in timp ce chiparosul a ramas acolo unde se afla!Asa este si cu omul duhovnicesc.Atat in vreme de furtuna, cat si in vreme de pace el ramane acelasi.De ce? Deoarece lunga perioada de timp a creat stabilitate.Cand la inceput a renuntat la lume, conditia sa duhovniceasca era instabila, dar, in timp, harul lui Dumnezeu a lucrat mantuirea sa si eliberarea de patimi.Asadar, omul trebuie sa se nevoiasca astazi, iar harul lui Dumnezeu va incepe sa actioneze de la sine maine.Atunci, nu va mai trebui sa va nevoiti pentru a avea ganduri bune; harul care ramane in voi este cel care le aduce in mintea ta fara efortul tau.Atunci vei vedea mari taine!
Vei avea sentimentul, sa spunem asa, al amintirii mortii sau o alta amintire benefica.Cand te trezesti si inca iti deschizi ochii, in loc de a te simti somnoros, vei fi progresat;vei fi trecut deja prin intreaga taina a ceea ce numim "theoria"(vederea duhovniceasca) si vei spune:"Dar cum se poate intampla acest lucru, intrucat inca ma scol?Cum se intampla acest lucru?"Totusi, harul lui Dumnezeu actioneaza de la sine - este rezultatul unui process indelungat.


Acelasi lucru se intampla cu pacatul:fie treaz, sau adormit, un pacatos se gandeste permanent la rau.Cand pacatul e ajutat de un obicei rau si de diavol, devine un rau permanent.La fel si cu binele;un obicei bun ajutat de harul lui Dumnezeu devine a doua natura a omului.
2. A suspecta pe cineva ca acesta gandeste rau de tine sau ca spune lucruri rele despre tine e numita drept minciuna a mintii de catre Sfintii Parinti.
O minciuna a limbii este atunci cand, de exemplu, in loc sa spunem ca m-am sculat tarziu pentru a merge la biserica din propria mea nepasare, spun ca eram obosit fiindca am muncit mult ieri!
3. Postul este o virtute exceptionala, el inabusa impulsurile trupesti si da putere sufletului pentru a lupta impotriva otravirii inimii prin simturi si ii ofera un remediu impotriva oricarei otraviri trecute.Postul face ca mintea sa fie permanent curatita.El alunga orice gand rau si aduce ganduri sanatoase, dumnezeiesti - ganduri sfinte care lumineaza mintea si o aprind de mai multa ravna si fervoare duhovniceasca.
4. Indiferent cat de tare ne oprima tiranul cel inspaimantator al sufletelor noastre din invidie si rautate, va veni timpul ca Dumnezeu sa-i judece rautatea si sa ne ofere odihna, noua, celor impovarati.Rabdare, copilul meu.
Haide sa purtam si cununa plina de ghimpi a necazurilor vietii, asa cum a facut-o si arhetipul nostru, Iisus Domnul.Sa lasam ca ghimpii sa intre adanc in capul nostru si sa sangeram indurerati, asa incat durerea si sangele sa infrumuseteze si sa slaveasca haina sufletului nostru, asa incat sa nu fim rusinati atunci cand vom aparea dinaintea lui Hristos si vom vedea alte suflete pline de slava si curatie.Rabdare; iarna necazurilor va trece, iar frumoasa primavara va aduce mireasma harului dumnezeiesc.

5. Lupta cu toata puterea sufletului tau pentru dragostea lui Hristos.Diavolul lupta zi si noapte sa ne faca slugile lui si sa ne faca nevrednici de Preasfantul nostru Dumnezeu.Dar noi sa luptam pentru a deveni vase alese ale Hristosului nostru Celui rastignit asa incat sa-l rusinam pe diavol si sa slavim Dragostea Care a varsat atotsfantul Sau Sange peste noi!
Lupta cu tarie.Nu te teme, caci ii avem dinaintea noastra pe fratii nostri mai mari - ingerii - care lupta impreuna cu noi.Ei sunt incomparabil mai puternici decat demonii.De aceea, fiti curajosi.Intariti-va cu adevarata cunoastere de sine, caci adevarul il apara pe luptator cu arma atotputernica.
6. Roaga-te mereu cu iubita rugaciune a lui Iisus.Interiorizeaza-te prin tacere si lectura.Ingrijeste-te de sufletelul tau, fiica mea.Traieste mai duhovniceste in casa ta.Dumnezeu iti vede situatia, iar ceasul harului va bate in mod miraculos atunci vand se va hotari de sus.Plangi cu umilinta rugandu-te:"Ce-i va folosi omului daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde?" (Matei 16, 36).Satana foloseste toate mijloacele pentru a frana sufletele de la urcusul duhovnicesc.Fericit cel ce scapa de el si il rusineaza.Meditati la desartaciunea lucrurilor trecatoare si la viata vesnica si adevarata din Ceruri, unde se afla Biserica biruitoatre care asteapta si se roaga pentru Biserica luptatoare, cea care duce lupta cea grea astazi - caci noi avem nevoie de dogmele corecte ale sfintilor nostri Parinti si de o credinta arzatoare in Hristos.

Este vremea cand diavolul ii poate "amagi, de va fi cu putinta, si pe cei alesi" .(Matei 24, 24).

cristiboss56 05.11.2013 20:15:10

Traista Fericirii, Nefericirea si Masura Suferintelor
 
Cand fericirea cladeste un cuib pentru tine si familia ta, nu crede ca ea te va rasfata multa vreme. Caci impotriva oricarei fericiri pamantesti se porneste o rascoala nevazuta. Abia te-ai asezat bine in cuibul fericirii si mai inainte sa te fi incalzit in el, pe neasteptate patrunde in cuib si se arata capul sarpelui. Pentru ca fericirea pamanteasca este o inselare, nu este altceva decat fericirea pe care sarpele a fagaduit-o Evei.
Nefericirea, careia Dumnezeu ii ingaduie sa vina asupra noastra, este mai buna decat fericirea pe care incercam sa ne-o zidim singuri. Nefericirea vine intotdeauna la timp; ea este ca vocea prietenului care striga la miezul noptii catre cel adormit: “Arde !”.
Omul intelept paraseste casa cuprinsa de flacari si lasand-o sa arda, isi scapa viata. Iar omul nebun se vaita in mijlocul focului si asteapta sa fie ars in flacari odata cu casa sa.
Dumnezeu vegheaza asupra fiecarui om mai cu grija decat oricare gradinar asupra pomilor sai. Gradinarul reteaza pomii ca sa creasca mai repede si mai bine. Insa daca reteaza prea mult din crengi si din tulpina, pomul se usuca.
De aceea, sa nu crezi ca Dumnezeu va ingadui vreodata ca suferinta ta sa intreaca masura. Bine spune Nil Sinaitul: “Daca olarul stie cat timp trebuie sa tina oala in foc ca sa fie arsa fara sa se sparga, cu atat mai mult va sti Dumnezeu masura suferintelor noastre”.
Traista fericirii noastre pamantesti este totdeauna rupta. Cu cat bagi mai multe lucruri in traista, cu atat se varsa mai mult din ea.
Cei care nu inteleg intelepciunea dumnezeiasca poarta traistele cele mai mari; insa inteleptii umbla fara traista.
Dar daca te socotesti fericit ca traista ta nu pare sa fie rupta, atunci socoteste ca odata ajuns in mormant, va apasa asupra ta nu numai pamantul, ci si traista fericirii tale cu mult prea plina, care va spori intunericul si greutatea mormantului.
Cu alt fel de fericire va rasplati Dumnezeu pe credinciosii Sai si anume cu fericirea Sa. El nu va intarzia cu rasplata, dar nici nu o va grabi.
Oare atletul asteapta sa fie declarat invingator in timpul alergarii? Oare agricultorul asteapta sa primeasca rodul graului indata ce-l seamana?
Caci esti trimis in aceasta viata nu sa intri in stapanirea fericirii, ci numai sa te faci vrednic de ea.

Episcopul Nicolae Velimirovici "Invataturi despre bine si rau"

antoniap 06.11.2013 22:02:21

http://nordortodox.webs.com/


Ora este GMT +3. Ora este acum 11:26:55.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2020, Jelsoft Enterprises Ltd.