Într-o casă sărăcăcioasă trăia odată o tânără de o frumuseţe răpitoare, împreună cu tatăl ei; frumuseţea exterioară era însă umbrită de cea interioară. Tânăra avea un suflet curat, inocent, plin de iubire pentru Dumnezeu, pentru semenii ei şi nu se trudea pentru a-şi menţine frumuseţea exterioară, pentru ea contând doar sufletul omului. Spre deosebire de fiica sa, tatăl era un om morocănos, căruia nu îi convenea niciodată nimic şi era mereu pus pe ceartă. Văzând credinţa fetei, adesea izbucnea hulindu-l pe Dumnezeu sau bătându-şi joc de comportamentul singurei lui fiice. Într-o zi, înainte de a sosi vremea Sfintei Liturghii, fata gătea tocăniţă de legume. Nu terminase însă pregătirea ei, când toaca a bătut; neavând cui să îi lase în grijă tocăniţa, a lăsat-o şi a mers la biserică. Vrăjmaşul diavol îi şopteşte viclean la ureche, îndemnând-o să plece înainte de terminarea slujbei. – Eşti o fată săracă. Acele legume sunt unică hrană a ta şi a tatălui tău pe următoarele zile. Du-te acasă să vezi dacă nu cumva s-a prins mâncarea şi miroase urât… biserica nu pleacă nicăieri şi vei mai putea veni la slujbă şi altă dată. Dându-şi seama de la cine vin gândurile, tânăra răspunde:
– Dumnezeu Care hrăneşte orice făptură a Sa va avea grijă şi de mâncarea mea. După ce şi-a făcut semnul Sfintei Cruci, a ascultat cu atenţie slujba până la sfârşit. S-a întors acasă liniştită, cu pace în suflet dar când deschide uşa, minune mare: în loc de mirosul urât care ar fi fost normal din cauza mâncării arse, în aer plutea o mireasmă deosebită, nelumească. Uimită s-a întors în bucătărioară; ridicând ochii, vede un tânăr frumos, cu faţa strălucitoare şi cu o privire blândă care purta un veşmânt dumnezeiesc. Mâneca dreaptă îi era suflecată şi în mână ţinea o lingură cu care amestecă mâncarea. După puţin timp, minunatul bucătar gustă din mâncare iar apoi scoate din sânul său o batistă mică de unde ia nişte mirodenii şi le aruncă cruciş în oală. Zâmbindu-i, îndată îşi desface aripile şi zboară spre Cer. Speriată, tânăra se întoarce spre răsărit şi începe să se roage lui Dumnezeu.
– Doamne, nevrednicia mea este mult prea mare… cine sunt eu pentru a-L trimite pe îngerul Tău să aibă grija mea? Îţi mulţumesc pentru iubirea Ta nemăsurată, îţi mulţumesc pentru purtarea Ta de grijă, îţi mulţumesc pentru că, deşi sunt o păcătoasă care nu merită să îţi fie fiică, m-ai primit în braţele Tale ocrotitoare. În timp ce se ruga, se aud zgomote puternice afară; tatăl sosise acasă… o stare de nervozitate îl stăpânea determinându-l să urle şi să dea cu piciorul în tot ce îi ieşea în cale.
– Mi-e foame, vreau să mănânc! Se auzi vocea groasă şi impunătoare a bărbatului. Trânteşte uşa.
– Unde este mâncarea şi ce este cu mirosul acesta? Smerită, fata îi serveşte mâncarea fără să scoată nici o vorbă. Îndemnat de un gând rău, fără nici un motiv, tatăl izbucneşte când vede mâncarea din faţa lui.
– Eu nu mănânc o asemenea porcărie. Ridică vasul şi-l întoarce cu fața-n jos… vroia ca mâncarea să cadă pe podea, dar aceasta nu căzuse. Intrigat, aruncă cu putere farfuria în perete, dar în loc ca mâncarea să se împrăştie aceasta rămânea intactă la fel ca şi farfuria. Turbat de furie, o apucă strâns de braţe pe fiica lui:
– Ce ai făcut? Farmece?
– Eu.. eu… – Ţi-am zis să nu te mai rogi Dumnezeului tău. Uite ce s-a întâmplat din vina ta. Precum o fiară, se îndreaptă spre camera fetei, dorind să rupă crucea ce se odihnea pe perete, însă când luă crucea în mână, o arsură cumplită îi cuprinde întreg trupul, făcându-l să se zvârcolească de durere. Tânăra, cu lacrimi în ochi, fuge în faţa singurei icoane pe care o avea, în afară de cruce, şi căzând în genunchi, se roagă duios.
– Dumnezeule, iartă-l, nu ştia ce face. Te rog, opreşte-i durerea sau dă-mi-o mie, dar nu îl lăsa să sufere aşa. Te rog, Doamne, fie-Ţi milă de el… suspinând uşor, continuă rugăciunea. Facă-se voia Ta şi iartă-mă pentru această îndrăzneală. Răspunsul îl primeşte îndată. O voce îi şoptea în suflet şi în minte să ia crucea care căzuse alături de tatăl ei şi să-l atingă cu ea. Fata a urmat vocea lui Dumnezeu şi durerea tatălui ei a dispărut. Fără a scoate vreo vorbă, acesta se ridică şi pleacă, lăsându-şi fată singură în cameră micuţă. După vreo două ore, se întoarce… ochii îi erau înlăcrimaţi iar în mână ţinea o micuţă icoană pe care o cumpărase din banii care îşi pusese în gând, înainte să-i cheltuiască pe băutură. Fata, care rămăsese în acelaşi loc, aşteptându-şi tatăl, îl priveşte uimită.
– Primeşte această iconiţă, fetiţa mea. Primeşte-mi şi iertarea.
– Nu am pentru ce să te iert, tăticule. Mulţumesc! Zise, îmbrăţişându-l bucuroasă.
– Vino în bucătărie, nu ai mâncat nimic. Mâncarea îşi păstrase dumnezeiasca mireasmă. Gustând din ea, o dulceaţă nespusă îi cuprinde, toate simţurile lor preschimbându-se şi dobândind ceva dumnezeiesc. Iubirea şi iertarea sunt flori ale sufletului iar dacă ai aceste flori, poţi alunga iarna cumplită care îngheaţă multe inimi înveninându-le cu trufie, mâhnire, cruzime şi ură. Dumnezeu să ne dea puterea de a ne scoate inimile din iarnă grea şi să sădim în ele florile atât de necesare udate de ploaia credinţei.! Să credem cu toată fiinţa noastră în Dumnezeu care toate le poate câte le voieşte. “Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei 17, 21)

Doi bărbaţi, ambii grav bolnavi, ocupau aceeaşi încăpere într-un spital. Unuia dintre ei i se îngăduise să se ridice din pat timp de o oră în fiecare după-amiază. Patul lui era alătturi de unica fereastră din cameră. Celălalt trebuia să stea tot timpul întins în pat. Cei doi au stat de vorbă ore în şir. Au vorbit despre soţiile şi familiile lor, despre casele lor, despre munca lor, au depănat amintiri din armată sau din vacanţele petrecute.
În fiecare după-amiază, cînd cel de lîngă fereastră se ridica, îşi petrecea timpul descriindu-i celuilalt ceea ce vedea că se întîmplă dincolo de geamul ferestrei. Celălalt începu astfel să trăiască pentru acea scurtă oră zilnică, în care lumea lui era în funcţie de culoarea şi de ceea ce se întîmpla în lumea din afară. Fereastra dădea într-un parc cu un lac. Raţe şi lebede se jucau în apă, în timp ce copii se jucau cu bărcuţele. Tineri îndrăgostiţi mergeau mînă în mînă printre flori de toate culorile, în timp ce în depărtare se ghicea prezenţa oraşului. Pe măsură ce omul de lîngă fereastră descria cu de-amănuntul toate acestea, cel din pat închidea ochii, imaginîndu-şi această scenă pitorească. Într-o după-amiază caldă, omul de lîngă fereastră descrise o paradă trecînd. Deşi celălalt nu putea auzi orchestra, putea însă, cu ochii minţii, să vadă ceea ce celălalt descria cu atît de multe detalii sugestive. Şi aşa trecură zile, săptămîni şi luni…
Într-o dimineaţă, cînd a venit asistenta de servici să le aducă apa pentru a se spăla, a găsit trupul lipsit de viaţă al omului de lîngă fereastră, care se săvîrşise în pace, în timpul somnului. Femeia s-a întristat şi a chemat personalul pentru a lua trupul neînsufleţit.
La vremea la care a considerat că este potrivit, celălalt a cerut ca, dacă se poate, să fie mutat lîngă fereastră. Asistenta a fost bucuroasă să îi îndeplinească dorinţa şi, după ce s-a asigurat că totul este cum se cuvine, l-a lăsat singur. Încet, greu şi dureros, acesta a reuşit să se ridice în capul oaselor pentru a vedea, pentru prima dată cu ochii lui, lumea de afară. Încordîndu-se, se întoarse apoi spre fereastra de lîngă pat. Şi în faţa ochilor a văzut un zid gol. Omul a întrebat-o pe asistentă cum a putut vedea fostul său coleg de cameră, care-i descrisese atît de multe minunăţii văzute pe fereastră. Asistenta i-a răspuns că omul era orb şi nu a putut să vadă nici măcar zidul gol… Şi, adăugă ea, poate că „a vrut doar să vă încurajeze pe dumneavoastră”.
Este o mare bucurie să poţi să-i faci fericiţi pe ceilalţi, în ciuda greutăţilor propriei existenţe. Împărţite cu alţii, supărările se înjumătăţesc, în timp ce bucuriile se dublează. Dacă vrei să te simţi bogat, atunci ia aminte la lucrurile pe care le ai şi pe care nu le poţi cumpăra cu bani

Rugându-se Cuviosul Macarie cel Mare oarecând lui Dumnezeu, a auzit un glas zicându-i:
- Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor doua femei, care vieţuiesc împreună în cetatea învecinată. Deci, auzind aceasta bătrânul, şi-a luat toiagul şi a mers în cetatea aceea şi, aflând casa lor, a bătut la uşă şi îndată una dintre ele a ieşit cu mare bucurie şi l-a primit. Apoi, chemându-le pe amândouă, a zis către dânsele aşa:
-Iată, pentru voi am îndurat atâta osteneală, venind din pustia cea îndepărtată ca să înţeleg lucrările voastre, pe care să mi le spuneţi, netăinuindu-le. Şi au răspuns femeile către bătrânul:
-Crede-ne, Sfinte Părinte, că nici în noaptea trecută n-am fost libere de patul bărbaţilor noştri, deci, ce fel de lucruri cauţi la noi ? Însă bătrânul stăruia, rugându-le ca să-i arate rânduiala vieţii lor. Iar ele, fiind silite, au zis:
-Noi nu aveam niciun fel de rudenie între noi, dar s-a întâmplat de s-au însoţit cu noi doi fraţi şi, petrecând cu dânşii în aceeaşi casă cincisprezece ani, n-am zis una către alta niciun cuvânt rău sau spurcat, nici nu ne-am sfădit cândva, ci am vieţuit în pace până acum. Şi ne-am sfătuit ca, lăsând pe soţii cei trupeşti, să mergem în ceata sfintelor fecioare, celor ce slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să-i înduplecăm pe bărbaţii noştri ca să ne lase pe noi, cu toate că i-am rugat pe dânşii cu foarte multe lacrimi şi rugăminţi. Drept aceea, necâştigându-ne dorirea, am pus aşezământ între Dumnezeu şi între noi ca să nu zicem nici un fel de cuvânt nesocotit până la moartea noastră ! Acestea auzindu-le Sfântul Macarie, a zis:
-Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta, și fiecăruia, după alegerea cea de bunăvoie, îi dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască.

CERUL, PĂMÂNTUL ȘI LUMEA

Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de un vecin:
- Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit? Niciodată nu te-am văzut supărat.
- Foarte simplu - a răspuns celălalt.
În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate.
Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de Apoi.
În cele din urmă, privesc în jurul meu lumea întreagă ce se trezeşte în fiecare dimineaţă la viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli sau neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş putea ajuta, în felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face. Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna linişte şi mulţumire, atât în sufletul celui care primeşte cu recunoştinţă, cât şi în sufletul celui care dăruieşte cu drag.
"Cine este bun mai bun să se facă şi cine a biruit ispita să se roage pentru cel care e încă în ispite. " ( părintele Paisie Olaru )

Când Dumnezeu a creat femeia, a lucrat până târziu în a șasea zi ...
Un înger a venit și a întrebat: "De ce iți petreci atât de mult timp lucrând la creația asta?"
Domnul a răspuns:
"Trebuie să funcționeze în tot felul de situații, trebuie să fie capabilă să îmbrățișeze mai mulți copii în același timp, să aibă o îmbrățișare care să poată vindeca orice, de la un genunchi rănit , la o inimă zdrobită.
Trebuie să facă toate acestea doar cu două mâini.
Se vindecă singură atunci când este bolnavă și poate lucra 18 ore pe zi ".
Îngerul a fost impresionat. Doar două mâini ... Imposibil! Și acesta este modelul standard? "Îngelul se apropie și atinge femeia.
- Dar ai făcut-o atât de moale, Doamne.
"Ea este moale", la exterior, a spus Domnul, "Dar eu am făcut-o puternică.
Nu îți poți imagina ce poate îndura și învinge."
"Poate ea să gândească?" A întrebat Îngerul ... Domnul a răspuns: "Nu numai că ea poate gândi, ea poate să negocieze si să lupte pentru visele ei".
Îngerul a atins obrajii ei ... "Doamne, se pare că aceasta e defectă !
Ai pus prea multe poveri asupra ei".
"Nu e defectă ... este o lacrimă", Domnul a corectat îngerul ...
- Pentru ce e?A fost întrebat de înger ... Domnul a spus: "Lacrimile sunt calea de a-și exprima durerea, îndoielile, dragostea, singurătatea, suferința și neputință ei".
Îngerului a ramas impresionat.
"Doamne, ești un geniu. Te-ai gândit la tot.
O femeie este într-adevăr minunată "
Domnul a spus: "Într-adevăr este.
Are putere care uimește un bărbat, poate manevra necazuri și poartă greutăți , oferă multă dragoste și fericire , zâmbește când simte că țipă, cântă când simte că plânge, plânge când e fericită și râde când se teme.
Dragostea ei este necondiționată.
Cand are Inima zdrobită , își găsește puterea de a-și continua viața si să o ia de la capăt, mai puternică și plină de speranțe.
Îngerul a întrebat: "Deci femeia este o ființă perfectă?"
Domnul a răspuns: "Nu. Are doar un dezavantaj, adesea uită ce merită! "

„Un om milostiv trecea pe drum și a văzut un sărac care zăcea mort și gol. De milă, a scos o haină de pe el și l-a acoperit cu ea pe mort.
După o vreme, cu el s-a întâmplat o nenorocite: a căzut de pe cal și și-a rupt foarte urât piciorul. Doctorii au declarat într-un glas că trebuie neapărat să i-l taie, altfel va muri fără îndoială – și promițându-i că vor reveni în ziua următoare ca să îl vindece în acest chip înfricoșător, l-au părăsit.
Omul s-a mâhnit; nu mai putea să doarmă, și plângea întruna. În miez de noapte i se arată un necunoscut și-l întreabă:
– De ce plângi?
– Cum să nu plâng domnule? Doctorii vor să-mi taie piciorul.
– Arată-mi-l! – a cerut cel ce se arătase. După ce l-a privit, a zis:
– Acum scoală-te și umblă.
– Nu pot că este rupt!
– Încearcă! – a stăruit necunoscutul. Sprijină-te pe mine.
Bolnavul a ascultat și, cu greu, a pornit.
– Încă mai șchiopătezi – a băgat de seamă necunoscutul și frecând, parcă, cu ceva piciorul bolnav, i-a zis. Acum culcă-te și dormi.
– Mă părăsești deja? – a strigat omul.
– Ce-ți mai trebuie? – a răspuns acela. De acum ești sănătos.
Omul este mesagerul divinității
– Pentru Dumnezeu, Care te-a trimis la mine, spune-mi: cine ești? – l-a întrebat cel vindecat în chip minunat.
– Uită-te la mine și spune: nu e aceasta haina ta?
– Adevărat: a mea este, domnule! – a întărit omul.
– Eu sunt cel pe care l-ai văzut gol, zăcând mort, pe care l-ai acoperit cu haina ta. Iată că pentru fapta ta cea bună Dumnezeu m-a trimis să te vindec. Dă mulțumită Domnului! – a zis acela și s-a făcut nevăzut.
Omul s-a simțit atunci pe deplin sănătos și a dat slavă lui Dumnezeu, iar doctorii s-au mirat nespus de minunea cea mai presus de cugetul și de priceperea omenească.”
Se spune că nimic nu este întâmplător și că lucrurile ni se întâmplă cu un motiv. Că trebuie să lași loc de bună ziua și că trebuie să fii atent unde calci când urci pe o scară pentru că nu se știe ce și pe cine vei întâlni când o cobori. Nu știi niciodată de la cine ai de învățat o lecție, poți primi lecția perseverenței de la cine nu te aștepți, lecția politeței de la un om pe care nu îl salutai sau lecția iubirii de la cel pe care îl urai. Sau invers, te poți baza pe un prieten, iar el te poate dezamăgi, poți auzi vorbe urâte de la cel pe care îl tratai cu respect și amabilitate. Alteori, te dezamăgește chiar persoana pe care o iubești cel mai mult.
„Apa vieții – 300 de istorioare cu tâlc duhovnicesc”, editura Sophia, 2016

Odată, un om stătea liniştit la masă, ospătându-se cu poftă din felurile pregătite. La picioare, s-a aşezat câinele său. Uitându-se în ochii omului, câinele îşi spunea:
“Dă, Doamne, să mănânce cu poftă stăpânul meu şi, după ce s-o sătura, să-mi dea şi mie o bucăţică!”
În acest timp, s-a apropiat şi pisica. Privindu-l pe om cum mănâncă şi gudurându-se pe lângă el, îşi spunea în sinea ei:
“Dă, Doamne, să orbească stăpânul meu, doar o clipă, să-i pot fura mâncarea!”
Câinele aştepta să primească tot ce omul s-ar fi îndurat să-i dea, cunoscând bunătatea stăpânului său. Pisica însă pândea orice moment să poată fura, lăcomia îndemnând-o să nu se mulţumească cu ceea ce ar fi primit.
Aşa este şi în viaţă. Unii dintre prietenii care ne înconjoară sunt asemenea câinelui, adică fideli şi devotaţi, răbdători şi sinceri. Alţii însă sunt asemenea pisicii: oricând cu un zâmbet pe buze, dar mereu cu răutate în suflet, aşteptând doar prilejul să fure şi să profite de pe urma ta.
Când ai în preajma ta prieteni adevăraţi, bucură-te pentru ei şi pentru prietenia voastră; când vezi însă că de tine se apropie şi cei asemenea pisicii, nu-i goni şi nu te purta cu ei aşa cum ar merita, ci roagă-te pentru ei şi încearcă, prin bunătatea ta, să îi faci şi pe ei mai buni.
“Suferiţi de pe urma unui om rău? Iertaţi-l, ca să nu fie astfel doi oameni răi!” (Fericitul Augustin)
Din “Cele mai frumoase Pilde şi povestiri creştin-ortodoxe”, Leon Magdan. Editura Aramis – Patriarhia Română

Se spune că erau trei prieteni care îşi doreau să urce un munte pentru ca în vârful lui trăia un bătrân plin de înţelepciune, pe care îşi doreau să-l cunoască. La un moment dat au ajuns la o răscruce, şi fiecare a continuat să-şi aleagă drumul după cum îl îndemnă sufletul.
Primul a ales o cărare abruptă, ce urca drept către vârf. Nu-i păsa de pericole, dorea să ajungă la bătrânul din vârful muntelui cât mai repede.
A doua cale nu era chiar atât de abruptă, dar străbătea un canion îngust şi accidentat, străbătut de vânturi puternice.
Al treilea a ales o cărare mai lungă, care ocolea muntele şerpuind în pante line.
După 7 zile, cel care urcase pe calea cea abruptă a ajuns în vârf extenuat, plin de răni sângerânde. Plin de nerăbdare, s-a aşezat să-şi aştepte prietenii.
După 7 săptămâni, ameţit de vânturile puternice care i se împotriviseră, ajunse şi al doilea. Se aşeză în tăcere lângă cel dintâi, aşteptând.
După 7 luni sosi şi cel de al treilea, cu faţa strălucindu-i de fericire, semn al unei profunde stări de linişte şi mulţumire interioară.
Cei doi erau furioşi pentru că drumul lor a fost greu şi au avut mult de aşteptat, în timp ce drumul lui a fost o adevărată plăcere. Aşa că l-au întrebat pe bătrânul înţelept care a ales cel mai bine.
– Ce ai învăţat tu? Îl întreba bătrânul înţelept pe primul.
– Că viaţa este grea şi plină de pericole şi greutăţi, că este plină de suferinţă şi adeseori ceea ce întâlnesc în cale îmi poate provoca răni, că pentru fiecare pas înainte trebuie să duc o luptă încrâncenata, care mă sleieşte de puteri. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da, ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? Îl întrebă pe al doilea.
– Că în viaţă multe lucruri mă pot abate din cale, că uneori pot să pierd drumul, ajungând cu totul altundeva decât doresc… dar dacă nu îmi pierd încrederea, reuşesc până la urmă. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da, ai ales bine… Şi tu, ce ai învăţat? Îl întrebă pe ultimul.
– Că mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am Răbdare, că dacă privesc cu Înţelegere viaţa nu este o povară grea, ci un miracol la care sunt primit cu bucurie să iau parte, că Iubirea care mă înconjoară din toate părţile îmi poate lumina sufletul dacă îi dau voie să pătrundă acolo. Aşadar… am ales eu calea cea mai bună către tine?
– Da, ai ales bine…
Uimiţi de răspunsurile bătrânului, cei trei prieteni au căzut pe gânduri. Şi au înţeles, în sfârşit, că la orice răscruce POT ALEGE… iar viaţa fiecăruia este rezultatul alegerilor făcute de-a lungul ei.
Măcar pe undeva prin vreun colţ de suflet… să mai găsim puţină Răbdare, un strop de Înţelegere… şi poate Iubire!
Sursa: ascultainima.blogspot.ro

Se spune că, atunci când s-a apropiat sorocul venirii pe lume a Mântuitorului, mare bucurie şi nerăbdare era sus, în cer, fiecare înger neştiind cum să se pregătească mai bine pentru clipa cea mare.
– Ţii, zise un arhanghel, eu mă voi duce cu îngerii mei şi voi cânta cele mai frumoase cântări, cum nu s-au auzit vreodată pe pământ sau în cer, pentru a le încânta sufletul Pruncului şi Maicii Sale.
– Bine te-ai gândit, i-a răspuns alt arhanghel, eu mă voi duce cu îngerii mei, vom aprinde toate stelele şi vom alunga toţi norii. Astfel, noaptea Sfintei Naşteri, va fi cea mai frumoasă noapte din câte s-au pomenit.
– Noi, săriră bucuroşi alţi îngeri, îi vom anunţa pe păstori, să vină şi ei să se închine Domnului şi vom avea grijă ca nimeni să nu tulbure liniştea Pruncului.
Vă daţi seama, dragii mei, ce zarvă era în cer. Toţi îşi pregăteau darurile.
Doar undeva, într-un colţ de rai, stătea trist un înger care nu ştia ce să îi ducă micului Iisus, când Se va naşte. Îngerul acesta era ocrotitorul animalelor şi toate vietăţile îl ascultau.
– Eu cred, zise îngerul în sinea sa, că tare frumos ar fi ca şi necuvântătoarele să se închine Domnului, la Naşterea Sa, căci toată creaţia se va bucura de venirea Sa pe lume. Dar ce animale ar fi mai potrivit să trimit? Şi numaidecât cobora pe pământ, într-o frumoasă poieniţă de la marginea unei păduri. Anunţă să i se înfăţişeze toate vietăţile care ar vrea să I se închine Domnului şi să-I ducă daruri. Vestea s-a răspândit cu repeziciune şi fiarele au şi început să apară. Primul, bineînţeles că a venit leul, regele animalelor. Oricum, cine ar fi îndrăznit să apară înaintea lui?
– Eu îl voi păzi pe Prunc, nu voi lăsa pe nimeni să se apropie. Colţii şi răgetele mele cumplite ar alunga, fără îndoială, orice nepoftit, zise plin de el leul.
– Ei, dragul meu, îi răspunse îngerul, tu eşti prea fioros. Cred că mai degrabă L-ai speria pe micul Prunc. Aşa că, fără supărare, eu zic să I se înfăţişeze altcineva.
Nici nu a terminat bine vorba, că vulpea, care atâta aştepta, a şi sărit în faţa îngerului şi, prefăcându-şi glasul cât mai mieros cu putinţă, zise:
– Vai, dar bine v-aţi mai gândit, fără îndoială că e nevoie de cineva care să aibă grijă multă de Cel nou-născut.
Eu aş fi cea mai potrivită; darul meu tare bine ar mai prinde: în fiecare dimineaţă îi voi aduce câte o găină şi alte bunătăţi de-ale gurii, pentru a nu flămânzi nici o clipă.
– Stai uşurel, cumătra vulpe, îi întoarse vorba îngerul, tu eşti prea vicleană şi nu cred că Bunul Dumnezeu nu s-ar bucura de darurile tale obţinute prin furtişaguri.
Aşa că ia să vedem cine mai doreşte.
– Noi, noi, suntem aici sus, pe creangă, ciripeau de zor păsările: ciocârlii, vrăbiuţe şi multe alte înaripate. Noi vom cânta cele mai frumoase triluri.
– Nici asta n-ar fi bine, le-a întrerupt îngerul. Voi sunteţi prea gălăgioase. Dacă veţi ciripi toate odată va fi mare hărmălaie şi, oricum, vor fi acolo cei mai pricepuţi îngeri să cânte, aşa că nici voi nu puteţi merge.
– Dar mergem noi! Ziseră câteva furnici ieşite dintr-un muşuroi, i-am duce Pruncului fărâmituri de pâine proaspătă şi fărâmiţe mici de zahăr.
– Ei, hărnicuţelor, ar fi frumos şi vă mulţumesc că v-aţi gândit, dar voi sunteţi prea mici şi vor fi acolo păstorii şi magii.
Şi tare mi-e frică, din neatenţie, să nu vă strivească vreunul sub picior. Aşa că mai bine rămâneţi la ale voastre.
– Dar eu, zise păunul, desfăcându-şi coada-i nemaipomenită: Eu cred că aş fi cel mai potrivit să mă înfăţişez înaintea Domnului. Frumuseţea mea va încânta pe toată lumea, pe Prunc şi pe sfânta Sa Maică.
– E adevărat, eşti foarte frumos, păunule, dar tu prea eşti cochet şi fudul. Aşa că prefer să mai caut! Îi răspunse şi lui îngerul cu răbdare.
Şi tot aşa, unul câte unul, aproape toate animalele s-au perindat prin faţa îngerului. Acesta nu se putea hotăra care vietate ar fi cea mai potrivită să fie alături de Pruncul Iisus, când Acesta Se va naşte. Spre seară, văzând că nu se mai înfăţişează nimeni, îngerul s-a ridicat şi a dat să plece, dar a auzit zgomot pe câmpul de la marginea pădurii. Era un ţăran care-şi ara ogorul, având înhămat la jug un bou. Puţin mai încolo, păştea cuminte măgarul pe care omul îşi încărcase desaga cu cele de trebuinţă, îngerul, nevăzut de om, ci doar de animale, s-a apropiat de bou şi de măgar şi, mergând uşor pe lângă brazdă, i-a întrebat:
– Spuneţi-mi, n-aţi vrea să vă închinaţi Domnului, la Naşterea Sa şi să îi duceţi ceva în dar?
– Bunule înger, răspunseră cu tristeţe boul şi măgarul, dar ar fi o onoare prea mare pentru noi. Şi n-am avea nimic de preţ să-i putem oferi Pruncului şi Maicii Sale. Noi nu ştim decât să muncim din zori până seara. Cu ce L-am putea ajuta noi pe Dumnezeu şi ce-ar putea El să vadă la noi?
Deodată, chipul îngerului se însenină şi o sfântă lumină inundă tot câmpul. Acum era fericit, găsise, în sfârşit, darul cel mai potrivit.
– Ei bine, aflaţi că voi sunteţi cei aleşi. Veţi fi alături de Maica Domnului şi de Iisus, în noaptea de Crăciun. Căci voi ne arătaţi, prin munca, smerenia, ascultarea şi răbdarea. Iar acestea sunt lucruri sfinte. Apoi, cu răsuflarea voastră caldă, îl veţi încălzi pe Prunc, care va fi culcat chiar în ieslea cu fânul vostru. Aşa a ales Dumnezeu să vină în lume şi aşa este cel mai bine: într-un grajd sărăcăcios şi umil, nu în palate şi lux. Aşa că pe voi v-am ales şi eu să îi fiţi alături, la Naşterea Sa.
Boul şi măgarul se uitau miraţi şi nu le venea să creadă. Nici n-ar fi îndrăznit să spere la aşa cinste mare şi la atâta bucurie: Domnul Iisus să vină în mijlocul lor, iar ei să fie martori la cea mai mare minune din toate timpurile. Ce fericire, nu le venea să creadă!
– Cei din urmă vor fi cei dintâi, le mai spuse îngerul şi dispăru.
Şi aşa este: toţi cei umili şi smeriţi se vor bucura mai târziu şi vor ajunge lângă Dumnezeu, Care-i va răsplăti pentru credinţa şi dragostea lor.
Şi iată că a venit şi noaptea sfântă a Naşterii Domnului, cea mai frumoasă noapte din câte au existat. Pruncul a primit de la toţi felurite daruri: păstorii au venit cu lapte, magii i-au adus aur, smirnă şi tămâie, iar Fecioara Maria I-a oferit cel mai frumos dar: dragostea de mamă. Şi uite-aşa, de atunci a rămas obiceiul că la naştere, orice copil să primească câte ceva de la cei apropiaţi.
Dar ştiţi cine este, de fapt, cel mai aproape de copii?
Bunul Dumnezeu! Iar darurile Lui sunt cele mai frumoşi şi mai folositoare. Căci atunci Când se naşte, fiecare copil primeşte de la Dumnezeu un talent, o iscusinţă, la care să fie cel mai bun atunci când va creşte. Unul va ajunge mare învăţat, altul un gospodar harnic, celălalt un muzician desăvârşit ori poate un smerit călugăr. Fiecare cu darul şi harul său, de la Dumnezeu.
NastereaŞi voi, dragii mei, aţi primit de la Domnul cele mai frumoase daruri, atunci când v-aţi născut. Care sunt acelea? Nu ştiu, voi trebuie să le descoperiţi, pentru a fi fericiţi în viaţă. Iar când veţi afla talentul cu care v-a hărăzit Cel de sus, cu răbdare şi muncă, veţi ajunge cei mai buni în ceea ce veţi face; multă mulţumire veţi avea şi voi şi cei din jurul vostru.
Aşa să vă ajute Bunul Dumnezeu!
Leon Magdan
Jurnal Spiritual

La un calugar seara, cand voia sa se culce, intra un inger la el in chilie, atat de stralucitor incat ii lua ochii. Si cand intra el, venea si cu mireasma buna, ca sa zica ca este de la Duhul Sfant. Nu-l indemna la rau, ci atat ii spunea : ” Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta !” Iar el spunea : ” Eu mi-am facut rugaciunea „. Dar ingerul spunea : ” Nu. Mai roaga-te „. ” Eu mi-am facut pravila „. Iar el spunea : ” Nu stii ce spune Apostolul Pavel : Neincetat va rugati ? ” Si cand voia sa se culce, iar il scula.
Omul, daca nu doarme, se tulbura. Nu-l lasa ingerul sa se odihneasca. Si l-a sculat asa timp de vreo trei luni. Iar calugarul zicea : ” Cum sa nu ma rog, daca vine ingerul Domnului, ca asa zice Sfantul Apostol Pavel !” Tulburandu-se el asa, a slabit si s-a imbolnavit. Si se intalneste cu un sihastru batrn, ca in pustia Egiptului erau mii de pustnici, ucenici ai Sfantului Antonie cel Mare. Batranul il vede asa slab si tulburat si-i zice :
– Ce ai frate ? Cum o mai duci ?
– Parinte, bine o duc.
Era un cuvant de mandrie. Insa omul trebuie sa zica cu smerenie ca nu face nimic bun.
– Cum bine ? zice parintele.
– Parinte, cu ajutorul lui Dumnezeu, de trei luni ma scoala ingerul la rugaciune !
– Si cum te scoala ?
– Cand ma culc, el vine langa mine, ma scoala la rugaciune si se roaga si el cu mine !
– Ia aminte, frate, ca acela nu este ingerul Domnului. Acela este satana, care te pandeste pe tine !
– Dar cum, parinte ? Eu vad ca de cand ma scol sunt bolnav si tulburat si niciodata n-am umilinta ca ma impietresc la inima …
– Uite asa sa faci. Cand va veni sa te scoale la rugaciune, sa zici : ” Eu nu vreau sa ma scol acum, ci cand va veni vremea, la miezul noptii. Atunci o sa ma scol. Nu ma scula tu pe mine „.
Daca iti va spune ca este ingerul Domnului, sa-i spui : ” Eu sunt un om pacatos si nu-s vrednic sa ma scoale pe mine ingerii !” Diavolul, cand aude de smerenie, fuge. El nu vrea sa spui ca esti om pacatos niciodata, ca el a cazut din mandrie. deci, asa sa-i spui : ” Eu sunt un om pacatos, nevrednic sa ma scoale ingerii. Cand voi vrea ma voi scula,; cand nu, voi dormi. Tu sa nu mai vii la mine !”
Si s-a dus calugarul seara acasa si cum a ajuns, s-a culcat. Si a venit ingerul acela si i-a zis :
– Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta !
– Nu ma scol !
– Pai de ce ?
– Cand voi vrea eu o sa ma scol, nu cand vei vrea tu !
– Blestematule calugar, te-ai dus la batranul acela, care este un calugar mincinos si fatarnic. El te-a invatat sa nu mai asculti de mine ! Dar calugarul acela este iubitor de argint. Ca a venit la el un om sarac si i-a cerut un ban, iar el a zis ca n-are. Si totusi are trei arginti pe un geam. Are trei bani si-i tine intr-o carte pe geam. Si a zis catre sarac ca n-are bani.
Apoi s-a facut nevazut. Dar calugarul a zis :
– Blestematule diavole, eu vad acum ca esti tatal minciunii !
Apoi batranul s-a intalnit cu calugarul. El era inaintevazator. Si i-a zis calugarului : ” Nu-i asa ca ti-a zis ca am trei bani pe geam ? Am, dar a venit un betivan, care face numai rau; l-am vazut beat si stiam ca o sa vina o femeie saraca a doua zi si am tinut banii sa-i dau la acea necajita, nu la betivan. Dar tu ia aminte, frate, ca eu stiu ce ti-a spus despre mine, ca sunt iubitor de argint, fatarnic si mincinos. Deci sa nu-l mai asculti ca te duce la pieire, macar ca te scoala la rugaciune „.
Din ziua aceea n-a mai venit ingerul iadului, ca a vazut ca s-a suparat calugarul pe dansul.

Un fost slujitor de casă boierească de odinioară, retras acum la casa lui din motive de nerecunoştinţa faţă de serviciile lui, zăcea de multă vreme la pat. Cei pe care îi slujise muriseră înaintea lui. Mai rămăsese din familie o fată, dar era mândră şi distantă, mai ales de când devenise singura moştenitoare a proprietăţilor părinteşti. El o crescuse de mică şi părinţii o juraseră să aibă grijă de dânsul până la moarte. Ea însă nici n-a mai voit să ştie de el. L-a trimis la casa lui sărăcăcioasă unde îl îngrijea o fiică infirmă. Nu-l vizita, nu-i trimitea nici un ajutor.
După ceva vreme, domniţa de la conac se trezi la uşă cu fata fostului slujitor: „Tata vă roagă să treceţi pe la dânsul. Ar veni el, dar nu poate. E bolnav la pat şi eu îl îngrijesc. Spune că are cu dumneavoastră o vorbă importantă”. „Să mă lase în pace, răbufni domniţa îngâmfată, l-am dat ce i se cuvenea. Nu se mai satură să ceară!”. „Nu cred că vrea să ceară ceva. Spune că e mai important, îndrăzni fata s-o convingă, cu mare sfiiciune în glas”. „N-are ce să fie important. Asta e. Ştiu eu. Mereu crede că n-a fost plătit îndestul!”.
Fata s-a întors şi i-a spus bătrânului ei tată, mai pe ocolite, că domniţa e foarte ocupată şi că, deocamdată, nu poate veni. Peste câteva zile a trimis-o din nou pe fată şi aşa de mai multe ori. Într-o zi, simţindu-se rău, s-a temut că va muri şi atunci i-a scris domniţei o scrisoare, pe care fata i-o duse în fugă.
O ruga să vină degrabă să-l vadă, pentru că are să-i transmită un secret de familie. „Fiind servitorul de încredere al părinţilor dumneavoastră şi ştiind cât v-am iubit, ca un părinte, aceştia mi-au încredinţat o taină pe care mi-au poruncit să v-o dezvălui numai personal, când veţi fi împlinit 20 de ani, ca să ştiţi să vă folosiţi cu maturitate de această taină, l-aţi împlinit de curând. De aceea v-am tot chemat mereu. Mi-au spus că au ascuns o casetă plină cu diamante şi cu obiecte din aur, într-un loc greu de descoperit, pe care numai mie mi l-au arătat. Aş vrea să vă dezvălui taina acestui loc, pentru ca să intraţi în posesia comorii”.
Citind scrisoarea şi aflând despre ce era vorba, de data aceasta domniţa se grăbi să alerge la el. Luă caii cei mai buni şi dădu poruncă vizitiilor s-o ducă fulger la casa slujitorului. I se făcu pe voie. Dar când ajunse, constată că era prea târziu. Omul murise. Aşadar, pentru interesul ei o chema mereu, iar ea se purtase cu dânsul fără omenie. Nu-i trebuiau banii ei. Dacă asta ar fi urmărit şi-ar fi putut lua singur bogăţiile din casetă şi n-ar fi ştiut nimeni, căci numai el cunoştea taina. O cuprinseră amare păreri de rău.
Dar acum toate părerile de rău erau inutile. Se întoarse la conac, dărâmă pereţii caselor, zgândări grădinile, căutând comoara, dar n-o mai găsi niciodată. Îngâmfarea şi nerecunoştinţa se întoarseră împotriva ei.
Nerecunoscătorul nu are simţul valorilor, nici al echităţii, nici al bunătăţii. El doar primeşte, dar nu întoarce niciodată. În adânc, el nu preţuieşte binele pe care l-a primit. Profită de el ca-un hoţ, ca de ceva găsit pe drum, nu ca de darul unei inimi bune, a altuia. El nu ştie nici de bine, nici de răsplata binelui. Nu ştie de mulţumesc. E un egoist lipsit de cea mai elementară sensibilitate şi omenie.
Din invataturile Mitropolitului Antonie Plamadeala !

Se zice că era un om care, în preajma iernii, se trezi fără lemne de foc. Avea nevoie şi de ceva lemne de construcţie. Alergă în pădure, dar acolo constată că toţi copacii aveau crengile sus de tot şi nu putu apuca nici măcar una s-o rupă.
Era pe când copacii înţelegeau de vorba omenească. Omul nostru ştia acest lucru şi se rugă de mai mulţi copaci să-şi lase crengile în jos, să-şi facă şi el o sarcină de crengi, să-şi împlinească nevoile. Dar, ca şi cum s-ar fi vorbit între dânşii, copacii nu-i arătau nici o bunăvoinţă, ţinându-şi toţi crengile ridicate, parcă dimpotrivă, apărându-le.
Unuia singur i s-a făcut milă şi aplecându-şi câteva ramuri, l-a chemat: „Vino. Mi-e milă de tine!”. Omul a prins ramurile, a început să le despoaie de crengi, iar la urmă, rupând una mai grosuţă, a auzit zicând: „Pe mine ciopleşte-mă frumos, fă-ţi la fierar un topor ascuţit şi fă-mă coadă de topor. Şi vino cu toporul în pădure şi taie câţi copaci vrei”. Nu te vei mai ruga de nimeni. Omul făcu aşa. Şi se întoarse în pădure. „Încearcă-mă în copacul acesta”, îi zise coada. Şi omul o încercă. Toporul, mânuit bine din coadă, tăia de minune. În curând copacul fu gata să cadă.
Înainte de a cădea, omul şi coada de topor îl auziră din nou: „Să fii blestemat, îi zise omului, că ai încălcat legea recunoştinţei. Mie mi-a fost milă de tine, iar tu, drept răsplată, m-ai tăiat şi încă pe mine cel dintâi. Asta ţi-e recunoştinţa? De m-ai fi lăsat, ţi-aş fi dat în toate toamnele din crengile mele!”. „Iar tu, îi zise cozii de topor, să fii blestemată în vecii vecilor şi numele să-ţi fie de ocară în toată lumea, că te-ai întors împotriva mea şi a pădurii din care te tragi, făcăndu-te unealta acestui nerecunoscător. Şi numele tău de ocară să-l poarte şi omul care va face ca tine”. De atunci şi până azi, cu acest nume de ocară au rămas printre oameni, toţi trădătorii de neam, nerecunoscătorii, cei care şi-au pierdut omenia fata de tara si neamul lor.
Mitropolit Antonie Plamadeala

Era o bătrână într-un sat, căreia nepoţii îi spuneau ”Bunica-închide-uşa”.
Porecla aceasta şi-o căpătase astfel: Ori de câte ori nepoţii ei plecau în oraş, la şcoli sau la cine ştie ce treabă, ea le spunea:
– Dumnezeu să-ţi ajute, nepoate, să poţi închide uşile bine.
Iar dacă vreunul o întreba: Ce uşi, bunico?, ea îi spunea:
– Pe unde vei merge, bagă bine de seamă să-ţi închizi întâi uşile urechilor tale la toate şoaptele ispititoare ale satanei.
Pe urmă să-ţi închizi uşile ochilor tăi: să nu citeşti cărţi rele, pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor. Tot aşa cu uşa gurii. Adu-ţi aminte de vorba veche: “Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire buzelor mele”. Şi mai adu-ţi aminte de ce-a spus Mântuitorul că pentru orice cuvânt nefolositor sau rău, omul va da socoteală în ziua judecăţii. Dar mai presus de toate, nepoate dragă, să-ţi închizi bine uşa inimii tale împotriva ispitelor rele. Să laşi deschise uşile tale numai pentru Dumnezeu… De vei face aşa, noroc mare te va întâmpina în viaţă.
”Viața creștină în pilde”, Al. Lascarov – Moldovanu

O povestire, care ne-a rămas de la Lev Tolstoi, prezentându-ni-l pe dracul cel rău în acţiune, ne relatează: “Într-o zi, a pornit un biet ţăran la arat fără a fi prânzit. Luă o coajă de pâine cu sine. După ce a ajuns pe ogor, s-a dezbrăcat de suman, l-a pus sub o tufă şi-a vârât şi pâinea sub el. După o bucată de vreme a ostenit şi el şi boii şi l-a apucat foamea. Şi-a dejugat boii, i-a dat la păscut mai la o parte, el s-a dus la suman ca să-şi mănânce felia de pâine. Dar când ridică haina, vede că bucata de pâine nu e acolo. Caută el, caută, învârteşte sumanul pe faţă şi pe dos, îl scutură, pâinea nicăieri. Stă omul şi se minunează. Măi! Ciudat lucru. N-am văzut pe nimeni, cu toate acestea trebuie s-o fi luat cineva! Într-adevăr, pe furiş, venise Aghiuţă şi luase pâinea, pe când săteanul muncea cu boii. Şi acum sta ascuns după tufă şi aştepta să înjure ţăranul şi să-i spună numele.
Nu-i vorbă, s-a mâhnit creştinul, dar la urmă s-a mângâiat.
– Ei, zice el, de foame n-o să mor! Cine a lut pâinea se vede c-a fost mai flămând decât mine. S-o mănânce sănătos şi să-i fie de bine!
Aşa a zis omul, s-a dus la izvor, a băut apă proaspătă de s-a săturat, căci şi apa e de la Dumnezeu, s-a odihnit el ce s-a odihnit, apoi s-a sculat, şi-a înjugat boii şi-a prins iar să are.
A rămas dracul încremenit când a văzut aşa ceva, că nu l-a putut împinge pe creştin la păcat. Şi-a dat drumul în iad, s-a înfăţişat înaintea lui Scaraoschi, mai marele dracilor, şi i-a povestit toată afacerea. Cum a furat ţăranului pâinea şi cum în loc să înjure, a zis să-i fie de bine. S-a încruntat Scaraoschi, plin de mânie, şi s-a răstit la drac răcnind:
– Măi ticălosule, dacă omul a fost mai tare decât tine, vina e numai a ta, ai lucrat prost! Ar fi frumos acum ca toţi gospodarii cu nevestele lor cu tot să uite de înjurături, ce-am mai face noi atunci? Nu se poate să rămână lucrurile aşa! Îţi poruncesc să te duci numaidecât să munceşti pentru felia aceea de pâine şi dacă în trei ani nu-l răpui pe ţăran, să ştii că te scald în agheasmă!
De agheasmă îi era frică lui Aghiuţă. A luat-o la fugă, a ieşit în lumina soarelui şi şi-a făcut socoteala cum să-şi facă slujba pentru pâinea furată. S-a gândit, s-a hotărât, s-a preschimbat în chipul unui flăcău de treabă şi s-a tocmit slugă la ţăranul cel sărac. După aceea, l-a învăţat pe om în vara aceea să semene în mlaştină. L-a vecini arşiţa a ars holdele, iar la omul cel sărac păpuşoiul a crescut mult şi bogat. A avut ţăranul până la primăvară, ba încă i-a şi rămas.
În vara următoare, sluga l-a învăţat pe creştin să semene pe dealuri. Şi vara s-a nimerit să fie ploioasă. La ceilalţi a căzut holda la pământ şi s-a putrezit, iar la gospodarul nostru a făcut roadă minunată şi multă de nu mai ştia ce să facă cu dânsa. Şi a învăţat sluga pe gospodar cum să facă rachiu din porumb. Şi a făcut creştinul ţuică. A băut el, îi cinstea şi pe alţii.
Atunci s-a înfăţişat Aghiuţă înaintea lui Scaraoschi şi i-a spus cum şi-a plătit datoria pentru felia de pâine. Şi a vrut să se încredinţeze tartorul cel bătrân chiar cu ochii lui de această minune şi a venit la casa ţăranului şi iată ce-a văzut: Toţi fruntaşii din sat se strânseseră acolo la crâşmă şi gazda îi cinstea cu rachiu, iar nevasta, pe când împărţea băutura la oaspeţi, s-a lovit de masă şi a vărsat un pahar. S-a mâniat omul şi a început să răcnească: „Nebuna dracului! Cum de verşi tu aşa bunătate pe jos? Crezi că-s lături? Cotoroagă ce eşti!”
Atunci dracul ghionti cu cotul pe Scaraoschi:
– Aha, bagă de seamă, acum nu mai zice să-i fie de bine!
Iar ţăranul, suduind, a început a împărţi el băutura. Un sătean sărman venea de la lucru flămând şi ostenit. Se aşeză la o parte şi privea pe ceilalţi. Îi era poftă şi lui. Se uita, se uita, înghiţea în sec, iar gospodarul, în loc să-i întindă sărmanului un păhărel, îl privi chiorâş şi mormăi:
– Nu cumva ai vrea şi tu? Du-te dracului!
Şi vorba asta i-a plăcut tartorului. Iar Aghiuţă nu mai putea de bucurie şi se lăuda:
– Stai, stai, că ai să vezi ceva şi mai frumos!
Şi au băut oaspeţii. A băut şi crâşmarul. Apoi au prins a se linguşi şi a lăuda unii pe alţii. Privirile erau galeşe şi vorbele unsuroase ca untul, iar Scaraoschi trăgea cu urechea şi-i şoptea lui Aghiuţă:
– Dacă băutura îi face aşa ca vulpile, apoi să ştii că toţi încap pe mâinile noastre!
– Mai aşteaptă, mai stai, zise dracul, lasă-i să mai bea câte un păhărel. Acu ca nişte vulpi se gudură şi se mângâie cu cozile, dar acuşi, acuşi să vezi cum se prefac în lupi răi!
Iar sătenii au mai băut un pahar, au prins a vorbi mai tare şi mai aspru, au început să înjure în toate felurile, apoi s-au apucat la bătaie şi şi-au zdrobit nasurile. Se amestecă şi crâşmarul, îl apucară şi pe el şi-i dădură o mamă de bătaie soră cu moartea.
Se scărpină Scaraoschi în barbă, tare mulţumit:
Bine, tare bine – şopti el.
Mai stai, îi zise Aghiuţă, acuşi când or mai bea ai să vezi ceva şi mai frumos. Turbaţi cum sunt ca lupii, dar acuşi or să ajungă ca porcii!
Şi beau iar oamenii. Se fac molatici, chiuie, gem în toate felurile. Nici unul nu-i mai aude pe ceilalţi. După aceea plecară câte unul, câte doi, şi încep a cădea pe uliţă. Iese şi crâşmarul afară şi cade şi el cu nasul întro băltoacă. Se mânjeşte de sus lână jos şi zăcea acum ca un porc sălbatic şi grohăia. Asta şi mai mult i-a plăcut lui Scaraoschi.
– Ei, zise el, bună băutură ai iscodit tu măi băiete! Ia să-mi spui cum ai făcut-o? Eu socot că tu ai luat sânge de vulpe întâi, de aceea s-au făcut oamenii întâi ca vulpile. Pe urmă ai adăugat sânge de lup, şi răutate de lup s-a deşteptat în ei. În sfârşit, ai amestecat sânge de porc, de-au ajuns la urmă ca porcii.
– Ba nu, începu să se lămurească Aghiuţă, nu-i aşa! Am dat numai porumb din belşug. Sânge păcătos are tot omul în el, numai trebuie să îl faci să uite de biserică, de Dumnezeu şi de învăţăturile cele bune. Belşugul aţâţă pe om, sângele începe a clocoti în el şi l-am învăţat cum să prefacă în ţuică belşugul lui Dumnezeu. Şi aşa din ţuică se naşte în el sângele vulpii, al lupului şi al porcului. Iar de va bea mereu ţuică, niciodată nu se va deştepta, şi tot mai tare va cădea în ticăloşie.
Atunci l-a băut Scaraoschi pe umăr pe drac, l-a lăudat şi l-a încărcat de cinste în împărăţia întunericului şi-a mişeliei. De atunci şi până astăzi, mulţi se lasă târâţi de răutatea diavolului, dar sunt şi destui din aceia care se roagă mereu: „Şi ne izbăveşte de cel rău. Şi ne mântuieşte de cel rău”.
Aceasta-i povestea. Ea este purtătoare de mesaj. Cel rău, diavolul, îl ispiteşte pe om. Belşugul îi dă omului posibilitatea să-şi nutrească patimile. Dacă în povestire este vorba de băutură, astăzi putem adăuga lucruri pe care le vedem la tot pasul: desfranare, fumat, droguri şi alte plăceri pacatoase.
De toate acestea îl rugăm pe Dumnezeu să ne izbăvească: „Să nu ne ducă pe noi în ispită şi să ne mântuiască de cel rău!”.
Morala Împărăției, Andrei Andreicuț

Un batran credincios, avea scris deasupra uşii locuinţei lui, un singur cuvânt: Totdeauna.
Venind la el un vecin, care nu prea era zidit în ale credinţei, îl întrebă ce însemnează acel cuvânt.
Credinciosul îi răspunse:
– ,,Dragul meu, totdeauna va fi frumos soarele, totdeauna vor fi plăcute apele, totdeauna îşi va iubi mama copilul, totdeauna vom avea dragoste pentru prietenul nostru, totdeauna ne va părea rău pentru o faptă urâtă a noastră, totdeauna vom dori să fim iubiţi, totdeauna vom nădăjdui că vom fi ajutaţi, totdeauna vom năzui să fim fericiţi…’’
– ,,Ei şi?’’ – întrebă vecinul.
Credinciosul îi răspunse:
-,,Aceasta însemnează, dragul meu, că este Dumnezeu – şi de aceea am scris cuvântul acesta deasupra uşii, ca să-i spun că şi eu mă voi închina Lui totdeauna…’’
Vecinul acela a rămas pe gânduri – şi a plecat de acolo copleşit de tăcere.
Al. Lascarov-Moldoveanu, Cartea cu pilde, Editura Semne, Bucuresti, 2011, p. 95
Jurnal Spiritual

O întâmplare infricosatoare s-a petrecut pe vremea împăratului Mauriciu al Bizanţului, la sfârşitul secolului al Vl-lea.
În Tracia, bântuia locurile, un tâlhar vestit, care ajunsese spaima satelor şi a drumurilor. Nu-l putea prinde nimeni. Împăratul se gândi atunci să-i ofere iertarea, cu condiţia să vină singur la Bizanţ, să nu mai fure şi să-i ceară iertare. Auzise de dânsul că nu se lăsa sub nici un chip prins de frica pedepsei şi astfel nu mai avea de ales altceva, decât să continue cu viaţa de tâlhărie. Aflând acum de iertarea şi condiţiile împăratului, se prezentă înaintea lui, ceru iertare şi precum i se făgăduise, aşa se făcu.
După două zile se îmbolnăvi şi fu dus la spital. Noaptea avu un vis grozav şi când se trezi începu să se roage lui Dumnezeu de iertare pentru toate relele pe care le săvârşise. Obţinuse iertarea oamenilor, dar iertarea de la Dumnezeu începu să-l preocupe acum mai mult. Se pomeni plângând, el care nu plânsese niciodată şi nici nu se înduioşase de lacrimile altora. Udă basmaua pe care o avea cu sine şi perna şi aşternutul. Şi aşa plângând, boala îl învinse şi trecu în lumea cealaltă.
În aceeaşi noapte, după ce îl priveghease pe bolnav până târziu, medicul aţipi şi avu un vis. Se făcea că vede o mulţime de diavoli, ca nişte fiinţe hidoase, întunecate, care stăteau în jurul patului celui bolnav. Aveau cu dânşii o mulţime de hârtii, de zapise pe care erau însemnate toate păcatele lui, cerându-i sufletul să-l ducă în iad.
Au apărut şi doi îngeri, ţinând în mâini o cumpănă. Pe unul din talere puseseră demonii hârtiile lor. Celălalt era gol. Talerul cu păcatele se lăsă de îndată în jos, până la pământ. Cei doi îngeri se întrebau dacă au ceva de pus pe talerul celălalt. Căutară în viaţa tâlharului ceva bun, dar nu găsiră nimic şi erau trişti. Atunci, unul din îngeri observă basmaua udă de la capul lui. Înţelese că era udă de lacrimi. Nu cumva erau lacrimi de pocăinţă! Se va vedea.
Luă basmaua şi o puse pe talerul gol. Şi în aceeaşi clipă talerul se lăsă în jos cu atâta putere, încât zapise-le diavolilor săriră în toate părţile şi se risipiră pe jos.
În momentul acela doctorul se trezi, se îndreptă spre patul bolnavului şi îl găsi mort. Lângă el era basmaua udă de lacrimi. O luă şi o duse la împărat spunându-i: „Iată basmaua care i-a adus tâlharului iertare şi în ceruri” (din Prolog, 17 octombrie).
Biserica ne pune la dispoziţie mijloace pentru a ne afla şi noi, de voim, în stare de pocăinţă. Nunai Biserica ne pune la dispoziţie Taina spovedaniei. Trebuie doar să ne hotărâm să-i spunem lui Dumnezeu greşelile care ne macină. Greşelile care ne fac opaci faţă de alţii. Să i le spunem şi Dumnezeu, prin duhovnic, ne va da dezlegare. Le va şterge pur şi simplu. Ca şi cum n-au fost niciodată. Ca şi cum s-ar fi petrecut într-un vis rău.
Prelucrare dupa Mitr. Antonie Plamadeala

La un episcop creştin ortodox veni într-o zi un cetăţean cu o rugăminte: să-l lămurească episcopul, să-i spună ce înseamnă numele de creştin şi cu ce poate asemăna acest nume. Episcopul i-a răspuns zicând:
– A purta numele de creştin înseamnă a purta numele cel mai de cinste.
– Se aseamănă poate cu numele unui general, care-i sărbătorit de tot poporul când se întoarce biruitor din război?
– Da – zise episcopul – e nume de cinste şi acesta dar numele de creştin e şi mai mare!
– Poate numele creştinului se aseamănă cu un mare înţelept, filozof, care cunoaşte toate tainele şi poate răspunde la toate întrebările!
– Da – răspunse episcopul – şi acesta e un nume cinstit, dar numele de creştin e şi mai de cinste!
– Se aseamănă cu numele unui împărat – zise credinciosul – căci cine are mai mare parte cinste decât un împărat?!
– Da- e un nume de cinste şi numele de împărat – răspunse episcopul- dar tot mai mare e numele de creştin!
– Poate se aseamănă cu al unui sfânt care petrece o viaţă curată, sau cu al unui înger?!, zise omul întrebător.
– Da, aşa este – grăi episcopul cu tărie şi bunătate în glas – numele de creştin cuprinde toate aceste nume: de înţelept, de general, de împărat, de sfânt şi de înger; toate numele acestea laolaltă dau numele de creştin.
Creştinul este un împărat pentru că domneşte peste lume, nu se lasă robit sau stăpânit de ea. Creştinul e un mare general biruitor deoarece ştie să-i învingă pe toţi duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, duhurile răutăţilor şi armatele ispitelor, ale patimilor vinovate. Creştinul este un înţelept, că el cunoaşte adevărul Evangheliei, taina vieţii eterne şi calea mântuirii, care este cea mai importantă. Creştinul se aseamănă cu omul sfânt, deoarece el luptă să-şi îmbunătăţească sufletul până la desăvârşirea morală, spirituală, pe care o au sfinţii şi îngerii lui Dumnezeu. Aşa este de mare numele de creştin!

Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii ii erau înceţoşaţi, iar paşii împleticiţi.
Întreaga familie manca împreună la masă, însa mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mana după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsa pe faţa de masţ. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui.
Până-ntr-o zi când…
“Trebuie să facem ceva cu bunicul, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să tot audă cum plescăie şi troscăie în farfurie!” Aşa că soţul şi soţia au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşă. Acolo bunicul manca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Şi pentru că bunicul reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.
Uneori, când se uitau în direcţia bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti – singur, după uşă bunicul îşi manca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul si nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul se uita când la bunicul, când la mămica şi la tăticul lui, fără să spună un singur cuvânt…
Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl a observat că băieţelul meştereşte ceva pe covor.
S-a apropiat şi a văzut că încerca să cioplească o bucată de lemn. “Ce faci tu acolo”, l-a întrebat tatăl duios.
Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre tăticul lui şi i-a răspuns la fel de duios: “O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu şi mami când cresc eu mare…” A zâmbit şi s-a întors la “treaba” lui.
De data aceasta a fost randul părinţilor să rămână fără cuvinte.
O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. Şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.
În seara aceea, soţul l-a luat pe bunic de mână şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicul urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, pâna la sfârşitul zilelor lui.
Şi, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjată dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiţă pe covor.
Ce seamănă omul, aceea va şi secera.
Sursa: după o povestire de Lev Tolstoi

Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume şi au mers amândoi la muntele Nitriei şi petreceau acolo în sihăstrie şi în ascultare.
Dumnezeu le-a dat amândurora darul umilinţei şi lacrimi, în rugăciunile lor. Odată, bătrânul sihăstriei a văzut în vis pe amândoi fraţii stând la rugăciune şi fiecare ţinea câte o hârtie scrisă în mâna lui şi udând hârtia cu lacrimile lor, se spălau slovele scrisorii de pe hârtie şi scrisoarea unuia lesne se spală, iar a celuilalt cu anevoie şi chiar dacă se spală, iarăşi se cunoşteau slovele. Bătrânul s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate acea vedenie cu acei doi fraţi. Şi trimiţând Dumnezeu îngerul Său, i-a spus zicând:
– Slovele şi scrisoarea scrisă pe acele hârtii pe care le-ai văzut ţinându-le în mâinile lor, acelea sunt păcatele lor. Unul din ei a păcătuit fireşte, adică după fire, şi pentru aceea aceluia lesne i se spala slovele. Celălalt a căzut în necuraţii şi spurcăciuni peste fire. De aceea, mai multă osteneală îi trebuie intru pocăinţă lui.
Şi de atunci totdeauna îi zicea bătrânul:
– Sileşte-te, frate, osteneşte-te, frate, că se cunosc slovele. Dar nu i-a arătat bătrânul, nici nu i-a spus aceasta, până la moartea lui, că nu cumva scârbindu-se să-şi smintească silinţa să, ci totdeauna îi zicea:
– Sileşte-te, frate, căci cu multă osteneală se spala slovele zapisului.

Un oarecare călugăr, temător de Dumnezeu, anume Grigorie, ne spunea: „Mi-a venit mie un gând să mă duc la Ierusalim, ca să mă închin la biserica Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos şi la toate Sfintele Locuri, care sunt acolo. Şi când am ajuns la Ierusalim,la un anume loc, am aflat un mal mare și înalt şi într-însul o peşteră şi sub malul acela era o mănăstire. Şi-mi spuneau mie călugării din mănăstirea aceea că, mai înainte de această vreme, un frate dintre ei avea dorirea ca să locuiască în peştera care era mai sus şi-l ruga pentru aceasta pe egumen. Iar acesta, fiind cu dreaptă socoteală, i-a zis lui: «Fiule, cum vei petrece singur în peşteră, fiindcă n-ai biruit nicidecum încă patimile gândurilor trupeşti şi sufleteşti? Pentru că celui ce voieşte să se liniştească, i se cade să fie lângă învăţători, iar nu singur să se chivernisească. Iar tu nicidecum n-ai ajuns la o măsură ca aceasta şi ceri de la mine ca să-ţi dau învoire să petreci singur în peşteră. Eu socotesc că tu încă n-ai cunoscut cursele cele de multe feluri ale diavolului. Şi mult mai de folos îţi este să slujeşti părinţilor şi, cu rugăciunile acestora, să primeşti ajutor de la Dumnezeu și împreună cu dânşii, în vremurile cele orânduite, să slăveşti şi să lauzi pe Stăpânul tuturor, decât să te lupţi singur cu gândurile cele necurate. Oare n-ai auzit pe grăitorul de Dumnezeu, Părintele Ioan Sinaitul, scriitorul Scării, grăind: Vai de cel ce petrece singur, că de va cădea în lene, nu este cine să-1 ridice pe el. Iar Domnul zice: Unde sunt doi sau trei adunaţi în nunele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20)».
Acestea grăind egumenul către dânsul, n-a putut să-l întoarcă pe el de la nişte gânduri ca acelea, stricătoare de suflet. Deci, vâzându-i dorirea lui cea neschimbată, cu care se ruga ca să petreacă el în peşteră, i-a dat voie. Iar după ce a intrat în peşteră cu rugăciunea egumenului, la vremea de prânz îi ducea lui mâncare un frate, iar el, având o coșniță legată cu frânghie, o lăsa în jos și lua mâncarea. Deci, a fost el câtăva vreme în peşteră. Iar diavolul, cel ce de-a pururea se luptă cu cei ce voiesc a vieţui după dumnezeiasca rânduială, nu înceta a-l tulbura pe acesta, ziua şi noaptea, cu gânduri rele. Apoi, după puţine zile, închipuindu-se în îngerul luminii, diavolul i s-a arătat, zicându-i: «Să ştii că, pentru curăţia ta şi pentru viaţa ta cea cu bune obiceiuri, m-a trimis Domnul ca să slujesc sfinţiei tale». Iar călugărul i-a răspuns: «Dar ce bine am făcut eu ca să-mi slujească mie îngerii?». Iar el a zis: «Toate câte le-ai făcut sunt mari și înalte. Că toate cele frumoase le-ai lăsat şi te-ai făcut călugăr. Apoi, cu postul, cu rugăciunea și cu privegherea te osteneşti. Ba, mai mult, lăsând şi mănăstirea, te-ai sălăşluit aici. Apoi, cum să nu-ţi slujească sfinţiei tale îngerii?» Cu aceste bârfeli l-a îngâmfat pe el şarpele cel pierzător de suflete și l-a adus la mândrie și totdeauna i se arăta lui.
Însă într-o zi, un om fiind bătut de tâlhari a ajuns la acest călugăr. Şi necuratul diavol, care în chip de înger i se arăta lui, i-a zis: «Acest om a fost prădat de tâlhari, iar cele furate de la el sunt în cutare loc ascunse, deci spune-i lui ca, mergând acolo, să şi le ia». Şi, venind omul la peşteră, s-a mchinat, iar călugărul, de sus, i-a zis lui: «Bine ai venit, frate. Ştiu că ai un necaz și că tâlharii au venit şi ţi-au furat cutare și cutare lucru. Nu te necăji peste măsură, că sunt toate puse în cutare loc, iar tu, mergând acolo, le vei afla pe toate și te roagă şi pentru mine».
Deci, omul auzind aceasta, s-a mirat și ducându-se şi-a aflat cele furate și l-a proslăvit pe el în toată ziua aceea zicând: «Călugărul ce a intrat în peşteră este prooroc». Şi se aduna la el mulţime de oameni și-l ascultau pe dânsul şi se minunau de diavoleasca lui învăţătură. Că îi spunea fiecăruia cele ce vor fi şi se împlineau întocmai. Şi aşa s-a înşelat acel ticălos călugăr câtăva vreme.
Iar a doua zi, din săptămâna a doua după înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, i s-a arătat lui spurcatul diavol şi i-a zis: «Să ştii, părinte, că pentru viaţa ta cea fără de prihană și asemenea îngerilor, vor veni la tine și alţi îngeri și așa, cu trup cu tot, te vor lua la ceruri și vei vedea negrăită frumuseţea Stăpânului, împreună cu toţi îngerii». Acestea zicându-le, diavolul s-a făcut nevăzut. Iar iubitorul de oameni şi milostivul Dumnezeu, Cel ce nu voieşte să piară cineva, a pus în inima lui gând ca să-l vestească şi pe egumen. Deci, venind după obicei fratele care îi aducea lui hrană, arătându-se el de sus, i-a zis: «Frate, mergi de spune egumenului ca să vină aici». Iar fratele, ducându-se, a spus egumenului şi acesta, sculându-se degrabă, a venit şi cu o scară s-a suit la dânsul şi i-a zis: «Pentru ce, fiule, mi-ai poruncit să vin aici?» Iar fratele i-a răspuns: «Cum îti voi răsplăti, părinte sfinte, pentru toate câte ai făcut nevredniciei mele?» Iar egumenul i-a zis: «Ce bine ţi-am făcut tie? ». «Părinte, a zis el, prin tine de multe şi mari bunătăţi m-am învrednicit. Că prin tine m-am învrednicit a mă îmbrăca în chipul îngeresc şi prin tine, văd îngerii și cu dânşii a vorbi m-am învrednicit şi prin tine, darul proorociei am luat». Iar egumenul, auzind acestea, s-a mirat şi a zis: «Ticălosule, vezi tu pe îngeri? Sau te-ai învrednicit tu de darul proorociei? Vai de tine, lipsitule de minte. Nu ți-am spus eu ţie să nu mergi în peşteră, ca să nu te înşeli de diavoli?». Şi acestea grăindu-le egumenul, i-a zis fratele: «Să nu spui aceasta, cinstite părinte, că eu pentru sfintele tale rugăciuni văd îngeri. Iar mâine dimineaţa am să fiu înălţat de îngeri la ceruri cu trupul şi să ştii, sfinţia ta, că după ce mă voi sui eu, vreau să cer de la Donmul Dumnezeul nostru, ca şi pe tine să te ia îngerii și împreună cu mine să fii în slava aceea».
Deci, acestea auzindu-le, egumenul l-a lovit peste obraz şi i-a zis: «Te-ai îndrăcit, ticălosule. Dar de vreme ce ai venit aici, nu mă voi duce, ci voi şedea până ce voi vedea ce se va întâmpla ţie. Că îngerii, spurcaţii aceia diavoli de care vorbeşti, eu nu-i voi vedea, dar tu de-i vei vedea venind, îndată să-mi spui mie». După aceea a poruncit să ia scara și a rămas în peşteră, postind eu cel înşelat și cântând Psaltirea neîncetat. Şi după ce a venit ceasul întru care nădăjduia cel înşelat că se va înalța la cenruri, a văzut pe diavolii cei ce veniseră și i-a spus: «Au venit, părinte». Atunci egumenul, cuprinzându-l pe el, a strigat, zicând: «Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută robului tău acesta, ce s-a înşelat, şi nu-1 lăsa pe el să fie stăpânit de diavolii cei necuraţi». Acestea zicându-le el, diavolii trăgeau de cel înşelat, vrând să-l răpească de la stareţ, iar acesta îi certa pe dânşii. Şi luând diavolii mantia celui înşelat au pierit nevăzuţi. Şi se vedea mantia înălţându-se în văzduh până ce nu s-a mai văzut, iar după multă vreme a căzut jos, pe pământ. Atunci stareţul a zis celui înşelat: «Oare vezi, lipsitule de minte, ce au făcut diavolii mantiei tale? Aşa urma să-ţi facă şi ţie. Că precum pe Simon vrăjitorul, aşa şi pe tine te-ar fi înălţat în văzduh și, dându-ţi drumul, te-ai fi sfărâmat şi ţi-ai fi dat ticălosul tău suflet.»
Atunci a strigat egumenul pe fraţi şi le-a poruncit să aducă scara şi a coborât pe cel înşelat. Şi i-a poruncit lui să slujească la bucătărie, la pitărie şi la celelalte slujbe ale fraţilor, ca să-şi smerească gândurile. Şi aşa s-a izbăvit fratele acela.
Deci, să luăm aminte la noi înşine şi cu toată grija să ne păzim inima şi să nu primim gândurile pe care diavolii ni le aduc. Ci, mai mult, să ne gândim la moarte şi la veşnicele chinuri, iar gândurile să le omorâm cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea, cerând lui Dumnezeu, cu inimă smerită, ca să ne păzească de toate cursele vrăjmaşilor celor ce ne vânează pe noi”. Dumnezeului nostru, slavă!

Viaţa e o luptă de care trebuie să ne bucurăm
Doi oameni munceau în aceeaşi pădure tăind lemne. Copacii erau mari, puternici şi vânjoşi. Cei doi tăietori de lemne îşi foloseau topoarele cu aceeaşi măiestrie, dar cu metode diferite: primul lovea trunchiul cu o constanţă de neînchipuit, lovitură după lovitură, fără să se oprească, decât câteva clipe pentru a-şi mai trage răsuflarea. Cel de-al doilea făcea o mică pauză la fiecare oră.
La apusul soarelui, primul tăietor de lemne era la jumătatea trunchiului. Era lac de sudoare şi n-ar mai fi rezistat nici cinci minute în plus. Al doilea, să vezi şi să nu crezi, terminase de doborât copacul cu trunchiul gros. Începuseră în acelaşi timp, iar cei doi arbori erau la fel ca dimensiuni.
Primului tăietor de lemne nu-i venea să-şi creadă ochilor. „Nu mai înţeleg nimic! Cum ai reuşit să termini când te opreai la fiecare oră?“
Celălalt tăietor zâmbi: „Tu ai văzut că mă opream după fiecare oră, dar n-ai văzut că profitam de pauză şi pentru a-mi ascuţi securea“.
Sufletul nostru este asemenea unei securi. Să nu-l lăsăm să ruginească. Să-l ascuţim câte puţin în fiecare zi. Cum? Vă propun o scurtă reţetă: Îmbrăţişaţi în fiecare zi persoanele dragi. Fiţi iubitori faţă de toţi. Zâmbiţi! Rugaţi-vă! Ajutaţi pe cei din preajma voastră dacă au nevoie de sprijinul vostru. Uitaţi-vă la cer şi priviţi spre înalt. Viaţa e o luptă de care trebuie să ne bucurăm, nu ceva pe care e nevoie să o îndurăm.

Un călugăr avea două haine: una nouă, iar alta veche. Odată, iarna, a venit la el un sărac şi i-a cerut să-i dea ceva de îmbrăcat, măcar o zdreanţă. Călugărului i s-a făcut milă de el, a intrat în chilie, s-a dezbrăcat de haina veche şi a vrut să o dea săracului şi să îmbrace în locul ei haina nouă, dar a căzut îndată pe gânduri: „Oare voi păzi porunca lui Dumnezeu dacă voi da săracului haina veche? Oare nu în numele lui Hristos cere de la mine? Şi atunci, de ce să dau lui Hristos ceea ce am mai prost? Hristos nu este mai bun decât toţi?”
Şi a îmbrăcat iarăşi haina veche, iar săracului i-a dat-o pe cea nouă.
Săracul, luând haina, a vândut-o în oraş, şi straiul a trecut din mână în mână vreme îndelungată – şi iată că într-o bună zi călugărul a venit la oraş ca să-şi vândă cosurile impletite şi a văzut că în haina lui cea nouă, pe care o dăduse săracului, e îmbrăcată o femeie.
S-a întristat şi, întorcându-se acasă, a început să plângă: „Rău am făcut, mai bine nu aş fi dat haina!” După ce a adormit, în cele din urmă, plin de întristare, L-a văzut în vis pe Domnul Iisus Hristos.
– Frate, frate! – a grăit Domnul, atingându-Se de umărul lui. Uită-te la Mine: recunoşti haina asta?
– Da, Doamne! – a răspuns călugărul. Este haina mea.
– Aşadar, nu te întrista şi nu te necăji – i-a zis Hristos. Când ai dat-o săracului, Eu am primit-o de la tine.
Şi s-a bucurat călugărul de milostivirea lui Dumnezeu.

În vremurile îndepărtate, când tătarii ne cotropeau meleagurile îmbelşugate în roade şi în credinţă, undeva, într-un sătuc din Ardeal, trăia o femeie credincioasă, văduvă, cu zece copii: şase băieţi şi patru fete. Să mai spun că era săracă? Nu-i era uşor, dar nici nu se plângea niciodată de nimic, nici măcar de faptul că soţul ei murise în luptele cu hoardele tătare şi rămăsese singură cu şase copii minori. Pe vremuri, oamenii nu se temeau să aibă copii mulţi, ba dimpotrivă! Două fete se căsătoriseră şi erau la casele lor, iar trei băieţi dintre cei mai mărişori fugiseră în munţi pentru a nu fi luaţi şi supuşi de tătari.
Mezinul avea o înclinaţie deosebită către cele sfinte. Deseori îşi petrecea zilele şi nopţile la slujbele mănăstirii din apropierea satului. Drumul traversa un colţ de pădure şi un petic de câmpie, oprindu-se drept în faţa unor ziduri înalte de cărămida, ce ascundeau câteva chilii şi o bisericuţă închinată Maicii Domnului.
Lui Marius, căci aşa îl chema pe flăcăiaşul nostru, îi plăcea să străbată drumul, cântând din cântările slujbelor, iar în afara acestora, era fericit când se ghemuia pe o lespede rece într-un ungher întunecos din biserică, sau când ieşea nu departe de zidurile mănăstirii şi se aşeza pe malul unui pârâiaş ce curgea liniştit, ascultând cântările călugărilor. Deseori, ucenicea cu turma de vite alături de fratele Teodor. Îi plăcea că era tăcut şi învârtea tot timpul pe degete un şir de mătănii. Uneori, îşi ridica ochii spre el, îl mângâia pe cap ca o binecuvântare şi îi spunea cu o voce blândă, dar hotărâtă:
– Frate, văcuţele astea pasc în continuu, iar eu, păcătosul, nu fac nimic. Şi nu uita: tot timpul să-I slujeşti lui Hristos şi Maicii Sale!
Şi tăcea. Zilele treceau liniştite… Intr-o zi, un grup de călăreţi tătari, veniţi ca din senin, se opriră la porţile mănăstirii pentru hrană. Îşi pregătiseră iataganele, dar n-a fost nevoie să le folosească, fiindcă, de la sine parcă, porţile s-au dat în lături şi prădătorii au luat nestingheriţi cât au putut duce din cămările cu alimente. Aşa o zi, aşa două, ba poate chiar şi douăzeci şi nouă, când, nemaiavând mâncare, tătarii s-au hotărât să ia din obiectele bisericii, iar pe călugări să-i treacă la credinţa lor, că tot erau ei blânzi şi supuşi.
Însă atunci, bătrânul egumen s-a înfăţişat cu dârzenie căpeteniei şi i-a zis în numele tuturor:
– Noi nu mai avem decât trupurile astea. Dacă crezi că îţi trebuie, ia-le, însă sufletele sunt ale lui Hristos şi ale Maicii Sale.
Înfuriat, căpetenia se pregătea să lovească, dar ieşind de după zidul unde ascultase tot, Marius îi spuse curajos căpeteniei:
– Lasă-i pe ei şi ia-mă pe mine că sunt tânăr şi-ţi voi aduce şi pe fraţii mei.
Căpetenia, gândindu-se puţin, se învoi şi se înţeleseră ca a doua zi să se întâlnească negreşit, dincolo de pârâiaş, lângă pădure. Toată noaptea Marius s-a rugat Maicii Domnului ca să-l scape din necaz. La fel şi călugării au făcut priveghere de noapte pentru el. A doua zi, fiecare a venit la locul întâlnirii. Marius plângea şi se ruga. Deodată, s-a pornit ca din senin o furtună năprasnică cu ploaie torenţială şi o ceaţă de nu se vedea nimic. După un sfert de ceas, totul se limpezi. Tătarii priviră cu uimire cum în faţa lor se întindea o apă mare ce încerca cu putere să lovească zidurile mănăstirii. Speriaţi de aşa vedenie, crezând că pe băiat l-au luat apele râului, tătarii au fugit şi nu s¬au mai întors.
Nici de Marius nu se mai ştie nimic. Călugării cred că Maica Domnului a făcut o minune; de multe ori parcă auzeau dintre ape glasul lui şi aşa cum deseori îi plăcea să vină la biserică, aşa şi apele, uneori, încercau să se arunce către zidurile mănăstirii. Ei au botezat acest râu, ce li se părea totuşi prietenesc, Marius, după numele băiatului. Mai târziu, localnicii l-au numit Mureş şi aşa a rămas până în ziua de azi.
Darul Maicii Domnului, legende creştine, Laura Chîlnicean

În anul 1968, miercuri, în ajunul înălţării Domnului, a venit spre închinare la Mănăstirea Sihăstria o bătrână din satul Pâraie, Comuna Mălini – Suceava. O chema Ioana Muscă. Această credincioasă a povestit Părintelui Cleopa cu lacrimi în ochi următoarele:
„Eu sunt născută în comuna Brăieşti -Fălticeni, în anul 1881. Dar m-am căsătorit în comuna Mălini, satul Pâraie. Bărbatul meu, Dumitru Gh. Muscă, era tare necredincios; nu mergea niciodată la biserică, nu se ruga, nu se mărturisea, nici nu făcea milostenie. Nu voia să mănânce nici măcar pasca sfinţită, pe care o aduceam de Paşti de la biserică. Aşa trăind el, în timpul primului război mondial, s-a îmbolnăvit tare. Cu greu a primit să se spovedească. Apoi s-a şi împărtăşit. Iar după puţină vreme a murit. Am rămas văduvă şi singură. La Brăieşti mai aveam câţiva fraţi. Doi dintre ei erau tot aşa de slabi în credinţă. Ştefan, deşi avea femeia lui, trăia cu alte femei din sat. îl ştiau oamenii, dar el nu voia nici măcar să se spovedească. Pe urmă, a căzut grav bolnav la pat, s-a mărturisit la preot, s-a împărtăşit, că era tare slăbit şi îndată a murit.
Mai aveam şi o soră, Elena, care a trăit 16 ani necununată cu un bărbat. Nici ea nu se spovedea. Odată s-a îmbolnăvit fără veste şi a murit nemărturisită. Acum, luna aceasta, mi s-a întâmplat un lucru înfricoşat. De obicei, nu mă culc până la miezul nopţii. Stau şi torc lână şi cânepă de la oameni, că n-am cu ce trăi. Odată, seara târziu, a început să mă fure somnul cu furca în mână. Atunci am lăsat furca şi fusul pe pat, am îngenuncheat şi mă rugam, aşa, pe de rost, cu lampa aprinsă, că nu ştiu carte. M-am rugat şi pentru sufletul bărbatului meu, să-1 ierte Dumnezeu, aşa cum fac întotdeauna.
Deodată, uşa de la sală, care era încuiată, se deschise singură. M-am speriat. Credeam că vine la mine o nepoată, fiica fetei mele, ca să doarmă cu mine. M-am dus şi am încuiat uşa şi am continuat să mă rog. După câteva minute iar se deschise singură uşa din sală. Cine face glume cu mine?, mă întrebam. Am luat lampa în mână, m-am dus pe sală, m-am uitat, am strigat fata, dar nu era nimeni. Atunci am încuiat iarăşi uşa, am pus un drug în verigile uşii, cum este la casele vechi, şi am venit să-mi continui rugăciunea. Cum mă rugam în genunchi, aud iarăşi uşa pe sală că se deschide singură, drugul cade jos şi apare în prag un tânăr frumos…
– Nu te teme, mătuşă Ioană, îmi zice el, ştii cine sunt eu?
– Nu ştiu, am zis eu.
– Eu sunt îngerul păzitor al vieţii tale. Eu te păzesc de tot răul. Aşa-i că te-ai rugat lui Dum*nezeu pentru sufletul bărbatului tău?
– Da, m-am rugat. Mă rog pentru el întotdeauna.
– Ai vrea să-l vezi unde este el acum?
– Aş vrea. Dar se poate, că este mort?
– Vino după mine!
Şi nu ştiu cum m-am luat după acel tânăr, am ieşit pe sală, apoi prin spatele casei am dat în grădină. De acolo am ieşit într-un câmp care semăna cu ţarina Mălinilor. Tânărul mergea înainte şi eu după dânsul. Vedeam din loc în loc pomi, ogoare şi câmp deschis. Deodată am dat de un râu foarte adânc, furios, cu apă tulbure, care curgea cu mare zgomot.
– Cum se cheamă râul acesta? l-am întrebat eu. Parcă e pârâul Suha…
– Aceasta este “Apa tulburării”, mătuşă Ioană. Trebuie să trecem dincolo.
– Dar cum să trecem, că nu văd decât o punte foarte îngustă. Mă tem să nu cad în prăpastia asta…
– Ţine-te de mine, mătuşă Ioană! Nu te teme, că nu cazi! Iată, eu merg înainte.
Am trecut dincolo, am mai mers aşa pe un câmp şi am dat de o altă apă foarte lină şi limpede ca cristalul. Era mult mai îngustă.
– Cum se cheamă apa asta?, l-am întrebat pe tânăr.
– Asta se cheamă “Apa liniştii”, mătuşă Ioană. Trebuie să trecem şi peste ea. Dar păşim numaidecât dincolo, nu mai trebuie punte, că este îngustă.
După ce am trecut şi apa aceasta, am mai mers pe câmp spre un munte. Parcă semăna cu muntele Suha, nu departe de Mălini. Apoi am văzut la marginea muntelui mai multe cuptoare de var, ce intrau sub munte. Fiecare cuptor avea capac de metal şi câte doi oameni uriaşi, foarte fioroşi, care păzeau cuptorul.
– Acestea sunt cuptoarele comunei Drăceni, mi-a zis acel tânăr, unde se chinuiesc în foc oamenii din comună, care au murit în păcate.
Mergând pe lângă munte am dat de alte cuptoare, unde se chinuiesc cei ce au murit în păcate, din comuna Mălini.
– Aici se află şi bărbatul tău şi fraţii tăi, Ştefan şi Elena, pentru că au trăit în păcate grele. Să căutăm cuptorul unde este bărbatul tău, Dumitru Gh. Muscă.
Ne oprim în faţa unui cuptor mare. îngerul se apropie de acei păzitori şi le spune:
– Deschideţi capacul cuptorului, ca să vadă mătuşa Ioana unde se chinuie bărbatul ei!
Apoi aud un zgomot de lanţuri care trag în sus capacul. înăuntru vedeam oameni mulţi arzând în văpaie de foc. Erau îmbrăcaţi în hainele lor, iar focul ţâşnea prin haine şi nu ardeau. Pe mulţi dintre ei îi cunoşteam, că erau din comuna noastră, Mălini. Am cunoscut pe unul care a fost mulţi ani cârciumar în sat. Erau şi femei din sat.
– Acestea sunt cuptoarele comunei Mălini, mi-a explicat tânărul.
Printre ei am văzut nişte oameni negri, cu furci în mâini care îi întorceau şi îi pârjoleau în foc.
– Adu afară pe bărbatul mătuşei Ioana, a poruncit tânărul către unul din acei negri.
Atunci cineva a luat cu furca de fier pe bărbatul meu şi 1-a aruncat ca pe un snop de grâu aprins în gura cuptorului. Era îmbrăcat în cojoc, cu iţari albi şi căciulă pe cap, aşa cum l-am îngropat, iar prin haine ţâşneau flăcări verzui de foc. Cum m-a văzut bărbatul, m-a cunoscut şi a început a striga la mine cu glas jalnic:
– Ioană, nu mă lăsa, Ioană! Scoate-mă din focul acesta, că mă arde cumplit! Nu mă lăsa, că tare mă mai chinuiesc! Du-te la biserică şi să plăteşti şapte rânduri de sărindare pentru mine… Apoi cineva 1-a luat cu furca şi 1-a aruncat din nou în cuptor.
– Tot aici ard în foc şi fraţii tăi, Ştefan şi Elena, mi-a spus acel tânăr, arătându-mi-i în cuptor. Apoi mi-a zis:
– Mătuşă Ioana, să dai şapte rânduri de sărindare la biserici pentru dânşii. După aceste slujbe, bărbatul tău, Dumitru, şi fratele tău, Ştefan, vor ieşi din acest foc şi vor ajunge la lumină, căci înainte de moarte s-au spovedit. Iar sora ta, Elena, pentru că a murit nespovedită, nu va putea ieşi de aici, dar chinurile ei mult se vor uşura.
Apoi acel tânăr a spus la cei doi păzitori:
– Sloboziţi din nou capacul cuptorului! Şi am auzit iarăşi zgomot de lanţuri grele, care se lăsau în jos parcă din cer şi s-a închis capacul.
– Mătuşă Ioana, du-te acum înapoi, că nu-ţi este departe casa!
– Dar unde sunt eu aici, că nu cunosc locul?
– Lasă, că te însoţesc eu.
Mergeam după dânsul peste câmp, spre satul Pâraie. Dar n-am întâlnit acolo cele două râuri: “Apa liniştii” şi “Apa tulburării”. Am ajuns în grădină în spatele casei mele, am intrat în sală şi am ajuns în odaie.
– Mătuşă Ioana, iată ai ajuns acasă!, şi îndată a plecat tânărul. în clipa aceea m-am deşteptat ca din somn. M-am văzut în genunchi în odaia mea. Uşile erau amândouă deschise, iar printre uşi am zărit spatele unui tânăr luminat, care a dispărut în
întuneric. Era cam la miezul nopţii. Lampa era încă aprinsă în casă. Atunci am început să mă închin cu lacrimi, că eram cuprinsă de frică pentru cele văzute. Apoi am luat lampa în mână, am încuiat pentru a treia oară uşa de la sală şi am pus din nou drugul în uşă…”.
De asta am venit acum la sfintele mănăstiri, Părinte Cleopa, să dau sărindare, ca să scot din foc pe bărbatul şi pe fraţii mei, căci am văzut că tare se mai chinuiesc acolo. Aşa mi-a poruncit tânărul acela.
Mătuşa Ioana Muscă mai trăieşte poate şi astăzi în satul Pâraie – Mălini. Are 90 de ani şi tot timpul se roagă, plânge, dă slujbe la biserici şi povesteşte tuturor cum a văzut sufletele păcătoşilor arzând în iad.
„Istorioare duhovniceşti”, arhimandrit Ioanichie Bălan

Era un om, temător de Dumnezeu şi bogat în bunătăţi. Sihastrul şedea într-un munte pustiu, la hotarele cetăţii Antinoua din Egipet.
Şi într-o zi, a fost ispitit de vrăjmaşul care stă ne-adormit în preajma celor îmbunătăţiţi cu duhul. El i-a zis: „Nu mai pune pe alţii să-ţi slujească, ducând în cetate lucrurile ieşite din munca mâinilor tale, ci singur du-te acolo, vinde-ţi coşurile ce ai făcut; cumpără-ţi cele de trebuinţă şi întoarce-te îndată în linişte, ca astfel, nimănui să nu-i faci vreo greutate”.
Acestea erau însă vorbe înşelătoare. Diavolul nu avea alt gând decât acela de a scoate pe omul cel sfânt din calea lui, aruncându-l ispitelor.
Sihastrul, supunându-se acestui gând ca unuia care ar fi bun, a ieşit din chilia sa, neînţelegând meşteşugul viclean al diavolului.
Mergând pe drum, a intâlnit o femeie şi facând cale mai multă împreună, s-a aprins sihastrul de ea, şi s-au tras ia un loc pustiu, păcătuind împreună.
Îndată, el a înţeles că vrăjmaşul s-a bucurat de căderea sa, şi l-a cuprins deznădejdea, de vreme ce, prin fapta sa, mâhnise pe Sfîntul Duh, pe îngeri şi pe sfinţii părinţi.
Cuprins de grea mâhnire, el nu şi-a mai adus aminte că Domnul este gata să dea putere celor ce nădăjduiesc în El. Uitând de tămăduirea greşelii, voia să se arunce în râul ce curgea aproape, că astfel bucuria diavolului să fie desăvârşită.
Venindu-şi în fire, se gândea cum ar putea să arate mai multă râvnă în pocăinţă, căpătând milostivirea lui Dumnezeu prin lacrimi şi tânguiri.
S-a întors aşadar în slujba sa şi a astupat uşa. Şi ca asupra unui mort, aşa a început el a plânge şi a se tângui, ridicând rugare către Dumnezeu spre iertare. Pe urmă a intrat în post şi priveghere, nevoind să vadă pe nimeni.
Fraţii, văzându-l astfel, s-au mirat, cunoscându-i viaţa îmbunătăţită, dar el, nevoind să-i primească în chilie, le spunea:
– Nu vă deschid, că am dat cuvântul Domnului că mă voi pocăi în felul acesta vreme de un an. Rugaţi-vă pentru mine, nevrednicul!
Şi astfel a petrecut anul acela, postind şi priveghind, intru iertarea căderii sale în păcatul cel murdar.
Când a venit noaptea învierii lui Christos, sihastrul a luat o candelă, a grijit-o, a umplut-o cu untdelemn, pe urmă a acoperit-o şi, căzând în rugăciune, a zis aşa:
– Îndurate şi milostive Stăpîne, Cel ce voieşti ca păcătoşii să se mântuiască venind la cunoştinţa adevărului Tău, miluieşte pe cel ce atâta te-a mâhnit şi te-a mâniat, făcând voia vrăjmaşului. Iată, mort sunt acum. Dar Tu, Doamne, Cel ce miluieşti pe cei necuraţi, milostiveşte-te spre ticăloşia mea, că eşti bun şi iertător, şi înviază pe cei morţi, din care unul este acesta ce ţi se roagă Ţie, acum în preajma Sfintei Tale învieri. Ţie mă rog, Doamne: iartă-mi greşeala. Înviază pe cel mort şi porunceşte ca focul să aprindă candela aceasta, ca astfel să mă încredinţez de iertarea Ta, mult milostivule, şi să mă fac din nou supus robul Tău, slujindu-ţi mai cu putere ca dinţii.”
Acestea grăind în noaptea Sfintei Învieri, s-a ridicat sihastrul şi a cercetat dacă s-a aprins candela. Dar nu se aprinsese. Atunci, a căzut, cu lacrimi amare, în rugăciune şi mai plină de cutremurare, zicînd: „Doamne, Dumnezeule, — milostiveşte-te şi înviază-mă!… Şi când s-a sculat, a văzut aprinsă candela. Atunci cuprins de mare îmbucurare, sihastrul s-a minunat de darul cel atât de mare al lui Dumnezeu. S-a veselit cu duhul că l-a încredinţat de iertarea păcatului ce făcuse.
Şi, din nou, s-a rugat: „Doamne, mulţumesc Ţie cu smerenie că ai întors ochii spre păcătoşenia mea şi ai iertat-o. Că Tu eşti cel ce m-ai zidit şi Ţie se cuvine toată slava şi toată închinarea.
Întru acestea s-a făcut ziuă — şi sihastrul s-a bucurat din nou de marea milostivire a lui Dumnezeu.
De-atunci, lumina din candela aceea nu s-a mai stins niciodată; a fost îngrijită cu smerenie şi cu dragoste de cel care fusese iertat de greşeala sa.
Până la moarte, sihastrul n-a mai lăsat să se stingă candela, punându-i deopotrivă untdelemnul cel văzut cum şi cel nevăzut al sufletului.
Şi la ceasul ce s-a arătat, sihastrul s-a dus în pace la Domnul, mângâiat şi curăţit de duhul iertării lui Dumnezeu, carele s-a pogorât în lume, luând trup ca noi, spre a întoarce pe cei păcătoşi, să nu moară, ci să fie vii, aşa precum s-a întâmplat cu sihastrul a cărei povestire am scris-o aici.

Ne spunea ucenicul lui, Protosinghelul Varsanufie, că odată mergea Părintele Cleopa pe poteca unei păduri şi a văzut venind spre el un tânăr necunoscut. Atunci părintele, nevrând să fie cunoscut, s-a rugat lui Dumnezeu să nu fie văzut de oameni. Astfel, prin minune, tânărul a trecut pe lângă el, dar nu l-a văzut, fiind acoperit de harul Domnului.
Aceste fapte s-au petrecut de mai multe ori, Părintele Cleopa fiind acoperit cu darul lui Hristos, şi nimeni nu le ştia decât el şi ucenicul lui.
Având multă linişte la bordeiul său din pădure, Părintele Cleopa îşi împărţea timpul în trei părţi: rugăciune, scriere de cuvinte duhovniceşti şi odihnă.
Cea mai mare parte a timpului se ruga, facându-şi toată rânduiala de preot şi pustnic în fiecare zi, până la 12-15 ore. Se ruga mult şi cu rugăciunea inimii, pe care o deprinsese din tinereţe, iar timpul liber rămas îl folosea la scrierea cărţilor sfinte, mai ales predici.
Din cărţile scrise de cuvioşia sa în liniştea munţilor amintim: Predici duhovniceşti (Urcuş spre înviere), Predici la Duminici de peste an, Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţii de peste an, Minunile lui Dumnezeu din zidiri, precum şi unele îndreptare de spovedanie pentru stareţi, ieromonahi, preoţi de mir, monahi şi credincioşi.
Odată, ne spunea Părintele Cleopa că într-o sâmbătă după amiază s-a pregătit să scrie un îndreptar de spovedanie pentru arhierei, cu binecuvântarea Patriarhului Justinian. Pe când voia să înceapă a scrie, a văzut în razele soarelui un Arhiereu îmbrăcat în veşminte, care strălucea de lumină şi care l-a binecuvântat cu ambele mâini pentru începerea acestui lucru sfânt. Atunci a înţeles că Însuşi Hristos l-a binecuvântat să înceapă această sfântă lucrare, pe care a săvârşit-o cu bine, în adâncul munţilor!
În toamna anului 1964, Părintele Cleopa, cu darul lui Hristos, s-a reîntors în obştea Mănăstirii Sihăstria, la 29 septembrie. A fost o mare bucurie duhovnicească pentru călugări şi credincioşi. Din anul acela până la sfârşitul vieţii sale, adică timp de 34 de ani, cuvioşia sa era căutat de toţi: călugări şi mireni, ţărani şi intelectuali, tineri şi bătrâni, elevi şi studenţi, români şi străini. Toţi îl căutau, toţi îi cereau sfat duhovnicesc, toţi se simţeau bucuroşi în chilia lui şi aveau mare speranţă în rugăciunile cuvioşiei sale, fiind un mare duhovnic harismatic şi cunoscător desăvârşit al Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 747-748)

Odată, pe când Sfântul Calinic ieşea de la slujbă, la o biserică din Craiova, epitropul i-a dat şase galbeni. Iar în ograda episcopiei, o femeie cerându-i milostenie, a scos acei galbeni şi i-a pus în mâinile ei.
Spunea acelaşi ucenic despre Sfântul Calinic:
‒ Era atât de milostiv, încât, când nu avea ce să dea milostenie, îşi dădea hainele de pe Preasfinţia sa şi, plângând, se ruga de mine nevrednicul ca să caut bani de unde voi şti, ca să aibă să dea la „fraţii lui Hristos”, căci aşa numea fericitul pe săraci şi neputincioşi.
Odată, pe când Sfântul Calinic ieşea de la slujbă, la o biserică din Craiova, epitropul i-a dat şase galbeni. Iar în ograda episcopiei, o femeie cerându-i milostenie, a scos acei galbeni şi i-a pus în mâinile ei.
După trei zile, aceeaşi femeie a venit iar la uşa Sfântului Calinic să ceară milostenie. Deci, chemând pe părintele Anastasie, ucenicul său, i-a poruncit zicând:
‒ Dă milostenie femeii de afară.
‒ Preasfinţite, a răspuns el, această femeie a primit şase galbeni când ne-am întors de la biserică.
Iar blândul păstor i-a zis cu asprime:
‒ Dar cuvioşia ta, dacă ai mâncat ieri, astăzi nu mai mănânci? O fi fost şi ea datoare la cineva şi de aceea mai cere. Du-te şi dă-i milostenie!
Din clipa aceea și până la sfârşitul vieţii Sfântului Calinic, n-a mai îndrăznit ucenicul să-i facă vreo observaţie în privinţa milosteniilor.
Spunea iarăşi ucenicul despre Sfântul Calinic:
‒ Când hirotonea preoţi, nu numai că nu lua nimic pentru osteneala sa, ci oprea şi pe alţii a le lua ceva. Iar când plecau preoţii pe la bisericile lor, îi chema înaintea sa şi îi povăţuia cum să se poarte în societate şi cu enoriaşii lor. Apoi le dădea bani de cheltuială pe drum, cărţi de preoţie şi alte cărţi de învăţătură.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 420-421)

Avva Moise era mereu în cugetare la cele duhovniceşti.
Avea o taină ascunsă în sufletul său, taină care îi aduce atâta linişte şi pace.
Unul din ucenicii săi a îndrăznit odată să-l întrebe:
– Avva Moise, care este această taină a sufletului tău ?
– Taina cea mare a sufletului meu este tăcerea, a spus avva Moise.
Nimic nu aduce mai multă pace sufletului ca tăcerea.
În tăcere şi singurătate, omul se întâlneşte cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii, îşi limpezeşte sufletul şi îşi hrăneşte mintea cu cele duhovniceşti.

Era odata un calugar in Galia, in Franta de astazi. Era pe timpul cand Biserica din Apus nu era catolica, ci era o singura Biserica Ortodoxa in toata lumea, ca pana la anul 1054 nu existau catolici sau protestanti, ci erau toti ortodocsi. Acel calugar avea deosebita dragoste si mare evlavie catre Maica Domnului si in fiecare zi ii facea canoanele, acatistele si paraclisele. Si facea metanii totdeauna cu multe lacrimi la icoana Maicii Domnului, ca s-o aiba ajutatoare pe pamant si in vremea mortii si in ziua judecatii.
Dar, auzind el ca este atata frumusete in ceruri, zicea: "Daca un inger este atat de frumos, dar Maica Domnului, care-i imparateasa Heruvimilor? Oare nu pot eu in viata asta sa o vad pe Maica Domnului? Macar cat este cu putinta omului!" Si a inceput a se ruga: "Maica Domnului, daca vrei si daca crezi ca imi este de folos, as vrea sa te vad o data in veacul de aici, ca mai mare evlavie sa simt pentru tine si mai mare credinta. Eu vad sfintele tale icoane, dar as vrea sa vad cum esti tu in ceruri. Nu sunt vrednic, ca sunt om pacatos, dar macar cat este cu putinta omului". Ca de s-ar arata slava ei cuiva, ar muri omul de atata frumusete.
Dupa multi ani iarasi aude un glas: "Parinte, ia seama! Maica Domnului o sa ti se arate pentru evlavia ta, dar tu ai sa orbesti! Vrei sa ramai fara vedere?" Dar el zice: "Vreau! Sa raman orb cate zile mai am, numai sa o vad o data".
Si odata, pe cand era el la rugaciune, i s-a aratat Maica Domnului. A venit intai o mireasma a Duhului Sfant si cand a inceput sa apara lumina, cum rasare soarele, de mii de ori mai puternica, el ce s-a gandit? "Ca sa nu orbesc de tot, am sa inchid un ochi si am sa orbesc numai de unul".
Si a aparut Maica Domnului cu Mantuitorul in brate, asa cum este pictata pe icoane. Atunci a inchis un ochi. Si a cazut cu fata la pamant de atata lumina si frumusete, incat limba omeneasca n-o poate spune. Si Maica Domnului i-a spus: "Nu inceta a te ruga. Atat m-am aratat, cat iti este cu putinta". Si l-a binecuvantat si ca fulgerul s-a inaltat la cer. Calugarul a orbit cu ochiul cu care a privit stralucirea, dar era bucuros ca i-a ramas un ochi.
Si dupa ce a plecat Maica Domnului, avea mare bucurie si mare mangaiere de la Duhul Sfant care a venit prin Maica Domnului si l-a umplut de dragoste duhovniceasca, dar ii parea rau ca nu s-a uitat cu amandoi ochii, ca sa vada frumusetea ei cea negraita. Apoi se duce la icoana Maicii Domnului si zice: "Multumescu-ti tie Maica Domnului, ca te-am vazut! Imi pare rau ca mi-am crutat un ochi. Vreau sa raman orb pana la moarte, numai sa te mai vad o data".
Si s-a rugat ani de zile la Maica Domnului, cu lacrimi si cu post, ca sa i se mai arate o data, asa de mare bucurie ii lasase in suflet, ca nu poate sa inteleaga mintea si sa spuna limba de tarana, cata frumusete are chipul ei.
Atunci iar a auzit un glas: "Parinte, a auzit Maica Domnului rugaciunile tale si o sa ti se mai arate o data. Dar primesti sa ramai orb toata viata ta?" Si el, bucuros ca o s-o mai vada o data pe Maica Domnului -, pentru ca zicea, ca alta fericire si bucurie mai mare pe pamant nu este -, a zis: "Multumesc darului Stapanei cerului si al pamantu-lui, pentru dragostea ei. Pentru aceasta sunt in stare sa-mi pierd si viata vremelnica, nu numai vederea, numai s-o mai vad o data".
Si ce s-a gandit el: "Am sa pun mainile la ochi, sa vad macar asa printre degete lumina ei". Dar cand a vazut ca vine si cand a venit lumina asa de tare, el voia sa puna mainile la ochi. Si cand s-a uitat, in loc sa-l orbeasca, s-a intamplat alta minune: i-a deschis Maica Domnului si celalalt ochi! Si aude un glas: "Iata, ti-am vindecat si ochiul celalalt, caci pentru dragostea mea ai vrut sa fii orb! De acum ramai si ma vei vedea in veacul viitor pentru vecii vecilor!"
Si atat s-a aprins el de dragostea Maicii Domnului, ca toata viata, unde se ducea, il auzeau calugarii cantand Maicii Domnului o cantare. Si atata bucurie avea, ca in loc sa-l orbeasca de tot, i-a deschis si celalalt ochi care i-l orbise. Si toata viata lui lauda pe Maica Domnului, si nu avea alt cuvant, decat "Maica Domnului", oriunde.
Si s-a dus bietul calugar in ceruri, sa se sature de bucuria si lumina, de veselia cea negraita si de privirea Preacuratei Nascatoare, nu o clipa, nu un minut, ci de-a pururea. S-a dus sa aiba privirea cea duhovniceasca indreptata spre Preacurata si spre Mantuitorul si spre Sfanta Treime cu toti sfintii, in lumina cea neapropiata si sa se bucure si sa se veseleasca.
Noi sa nu dorim numaidecat o vedere ca aceasta. Aceasta a fost o cutezanta a unui suflet asa de mare. Dar noi sa ne vedem de pacatele noastre si sa nu dorim s-o vedem pe Maica Domnului, ca nu suntem vrednici.
Sa ne vedem si sa ne plangem pacatele! Sa ne pocaim pana la ultima suflare; sa ne marturisim cu-rat, sa fim impacati cu toti, sa tinem sfintele posturi, sa ducem viata curata, sa avem dragoste catre aproapele si atunci si noi pacatosii vom nadajdui la mila Mantuitorului si a Preacuratei Fecioare Maria, ca sa o vedem si noi in veacul viitor, nu un minut, nu o zi, nu un an, nu o mie de ani, ci in vecii vecilor.
Pentru rugaciunile Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieste-ne pe noi pacatosii. Amin.

La un calugar seara, cand voia sa se culce, intra un inger la el in chilie, atat de stralucitor incat ii lua ochii. Si cand intra el, venea si cu mireasma buna, ca sa zica ca este de la Duhul Sfant. Nu-l indemna la rau, ci atat ii spunea : ” Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta !” Iar el spunea : ” Eu mi-am facut rugaciunea „. Dar ingerul spunea : ” Nu. Mai roaga-te „. ” Eu mi-am facut pravila „. Iar el spunea : ” Nu stii ce spune Apostolul Pavel : Neincetat va rugati ? ” Si cand voia sa se culce, iar il scula.
Omul, daca nu doarme, se tulbura. Nu-l lasa ingerul sa se odihneasca. Si l-a sculat asa timp de vreo trei luni. Iar calugarul zicea : ” Cum sa nu ma rog, daca vine ingerul Domnului, ca asa zice Sfantul Apostol Pavel !” Tulburandu-se el asa, a slabit si s-a imbolnavit. Si se intalneste cu un sihastru batrn, ca in pustia Egiptului erau mii de pustnici, ucenici ai Sfantului Antonie cel Mare. Batranul il vede asa slab si tulburat si-i zice :
– Ce ai frate ? Cum o mai duci ?
– Parinte, bine o duc.
Era un cuvant de mandrie. Insa omul trebuie sa zica cu smerenie ca nu face nimic bun.
– Cum bine ? zice parintele.
– Parinte, cu ajutorul lui Dumnezeu, de trei luni ma scoala ingerul la rugaciune !
– Si cum te scoala ?
– Cand ma culc, el vine langa mine, ma scoala la rugaciune si se roaga si el cu mine !
– Ia aminte, frate, ca acela nu este ingerul Domnului. Acela este satana, care te pandeste pe tine !
– Dar cum, parinte ? Eu vad ca de cand ma scol sunt bolnav si tulburat si niciodata n-am umilinta ca ma impietresc la inima …
– Uite asa sa faci. Cand va veni sa te scoale la rugaciune, sa zici : ” Eu nu vreau sa ma scol acum, ci cand va veni vremea, la miezul noptii. Atunci o sa ma scol. Nu ma scula tu pe mine „.
Daca iti va spune ca este ingerul Domnului, sa-i spui : ” Eu sunt un om pacatos si nu-s vrednic sa ma scoale pe mine ingerii !” Diavolul, cand aude de smerenie, fuge. El nu vrea sa spui ca esti om pacatos niciodata, ca el a cazut din mandrie. deci, asa sa-i spui : ” Eu sunt un om pacatos, nevrednic sa ma scoale ingerii. Cand voi vrea ma voi scula,; cand nu, voi dormi. Tu sa nu mai vii la mine !”
Si s-a dus calugarul seara acasa si cum a ajuns, s-a culcat. Si a venit ingerul acela si i-a zis :
– Scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta !
– Nu ma scol !
– Pai de ce ?
– Cand voi vrea eu o sa ma scol, nu cand vei vrea tu !
– Blestematule calugar, te-ai dus la batranul acela, care este un calugar mincinos si fatarnic. El te-a invatat sa nu mai asculti de mine ! Dar calugarul acela este iubitor de argint. Ca a venit la el un om sarac si i-a cerut un ban, iar el a zis ca n-are. Si totusi are trei arginti pe un geam. Are trei bani si-i tine intr-o carte pe geam. Si a zis catre sarac ca n-are bani.
Apoi s-a facut nevazut. Dar calugarul a zis :
– Blestematule diavole, eu vad acum ca esti tatal minciunii !
Apoi batranul s-a intalnit cu calugarul. El era inaintevazator. Si i-a zis calugarului : ” Nu-i asa ca ti-a zis ca am trei bani pe geam ? Am, dar a venit un betivan, care face numai rau; l-am vazut beat si stiam ca o sa vina o femeie saraca a doua zi si am tinut banii sa-i dau la acea necajita, nu la betivan. Dar tu ia aminte, frate, ca eu stiu ce ti-a spus despre mine, ca sunt iubitor de argint, fatarnic si mincinos. Deci sa nu-l mai asculti ca te duce la pieire, macar ca te scoala la rugaciune „.
Din ziua aceea n-a mai venit ingerul iadului, ca a vazut ca s-a suparat calugarul pe dansul.
Sa stiti ca diavolul se arata in chip de inger, sau in alt chip, sau in chipul lui Hristos, sau in chip de arhanghel, de sfinti, de ierarhi, de cuviosi. El intai te invata bine, pana i te inchini lui. Iar dupa ce te inchini lui, te duce la pierzare.
Patericul egiptean

În cartea profetului Daniel din Biblie, ni se amintește visul regelui Nabucodonosor din Babilon. Într-o noapte, acel falnic rege din Babilon a visat un copac uriaș, cu vârful până la cer si cu ramurile până la marginile pământului; frunzele copacului erau frumoase, iar roadele sale erau mari și gustoase și din ele se hrăneau semințiile oamenilor și toate viețuitoarelor. Dar, pe când copacul se înălța tot mai falnic, un glas din cer s-a auzit zicând: „Doborâți copacul și tăiați-i crengile, scuturați frunzele lui și împrăștiați roadele lui” (Daniel 4, 11). Regele Nabucodonosor s-a îngrozit. La cererea lui, profetul Daniel îi tălmăcește visul, care însemna sfârșitul năprasnic al vieții lui Nabucodonosor, ca pedeapsă pentru nedreptățile sale. Dar visul, cu porunca de a „doborî copacul”, mai înseamnă și sfârșitul jalnic al fiecărui om. Căci ce altceva este omul decât un pom sădit pe pământ – care, la porunca lui Dumnezeu, cade ca și lovit de trăsnet – ori un fir de iarbă cosit sau smuls din rădăcină?
Se întâmplă uneori ca, în vecinătatea noastră, să cunoaștem un om îndestulat cu de toate, bine văzut de cei din jur, care îl privesc și îl laudă ca pe un pom frumos și plin de roadă. Ramurile neamului său se întind în lung și în lat, în rubedenii numeroase. Este sănătos și tânăr, toți din jurul lui îi urează să trăiască mulți ani. Dar, tocmai în clipa când parcă nicio umbră nu-i tulbură fericirea, deodată, răsună și pentru el cumplitul glas: „Doborâti copacul!”. Și porunca se împlinește, iar moartea îl lovește pe neașteptate: sugrumat de cancer sau de o boală de inimă, zdrobit de un accident nedorit de nimeni sau lovit, sub o altă formă, de o moarte năprasnică. Cei din jur află cu uimire că cel plin de viață până acum câteva ore s-a stins din lumea de aici, pentru totdeauna. Câte întâmplări din acestea nu v-a fost dat să vedeți în jurul dumneavoastră, în familiile dumneavoastră sau între cunoscuți?! Ceea ce este mai dureros nu este numai faptul că moartea vine fără de veste, ci mai ales că ea îi surprinde pe oameni nepregătiți pentru acest pas decisiv. Nu putem ști cât de pregătit sau cât de nepregătit de moarte a fost tânărul din Nain. Fiind însă unicul fiu al unei văduve, lipsit de îndrumarea și autoritatea tatălui său, poate își va fi adunat și el destule păcate ale tineretilor sale până în ceasul neașteptat al morții. Acel tânăr însă a avut atunci ocazia unică de a se întâlni pe drumul către cimitir cu Însuși Stăpânul vieții și al morții, cu Iisus Mântuitorul Care, înduioșat de lacrimile mamei, îl cheamă pe tânăr iarăși la viața aceasta pământească. Fără îndoială că acel tânăr a văzut dincolo un peisaj de neuitat, încât tot restul vieții și l-a trăit cu mai multă luare-aminte decât toți ceilalți tineri de vârsta lui. Dar câți tineri pot avea experiența uluitoare a tânărului văduvei din Nain? Aproape niciunul! Totuși, câți tineri, și nu numai tineri, din vremea noastră, nepregătiți de moarte, își continuă viața în dezordine, cu nepăsare, ca și cum n-ar muri niciodată? Și, dacă s-ar putea lega un dialog cu un astfel de tânăr după ce a trecut pragul celeilalte lumi, l-ai putea întreba: Ce-ai făcut, tinere? Te-ai nenorocit pentru totdeauna! Pentru că sufletul tău era plin de păcate: de părinți n-ai ascultat, de Dumnezeu nu te-ai temut, ci adeseori L-ai înjurat și L-ai tăgăduit, de rugăciune nu te-ai îngrijit, de desfătări nu te-ai ferit, la urmările faptelor tale celor rele nu te-ai gândit, la suflet și la judecata lui Dumnezeu n-ai cugetat. Te-ai nenorocit pentru veșnicie, pentru că pomul vieții tale nu numai că s-a tăiat fără de veste, dar se va și arunca în foc. Drept răspuns, tânărul, după ce a gustat puțin din moarte și a văzut ce este dincolo, nu va mai râde cu dispreț, ci se va căi cumplit pentru lipsa lui de seriozitate și de înțelepciune, dar atunci va fi prea târziu. Asemenea surprize cumplite se pot întâmpla oricui, oriunde și la orice vârstă.
„Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe”, Părintele Sofian Boghiu

A existat odată un om atât de sfânt încât până şi îngerii se bucurau văzându-l. Cu toate acestea, el nu avea nici cea mai mică idee de faptul că este un sfânt. Îşi vedea liniştit de treburile zilnice, împărţind în jur bunătatea la fel de inconştient cum îşi răspândesc florile parfumul lor şi becurile de pe stradă lumina lor.
Sfinţenia lui consta în faptul că el uita instantaneu trecutul persoanei pe care o avea în faţă, privind-o ca şi cum ar fi văzut-o pentru prima oară. De aceea, el vedea dincolo de aparenţele exterioare, în însăşi esenţa fiinţei, acolo unde oamenii erau inocenţi şi nevinovaţi, şi mult prea ignoranţi pentru a şti că greşesc. De aceea, el îi ierta şi îi iubea pe toţi deopotrivă, fără să i se pară însă nimic ieşit din comun în atitudinea lui, căci ea nu era rezultatul unei decizii, ci al felului în care îi privea el pe oameni.
Într-o zi, un înger i-a spus:
– Dumnezeu m-a trimis la tine. Poţi să îmi ceri orice vei dori şi dorinţa îţi va fi îndeplinită. Vrei să primeşti darul vindecării?
– Nu, a răspuns omul. Aş prefera să-L las pe Dumnezeu să vindece el însuşi.
– Vrei să ai puterea de a-i aduce pe păcătoşi înapoi, pe drumul cel drept?
– Nu, a spus el, nu am eu dreptul să ating inima omului. Acest drept divin le este rezervat numai îngerilor.
– Vrei să fii un model de virtute, pentru ca oamenii să fie atraşi de tine şi să te imite?
– Nu, a răspuns sfântul, căci în acest fel aş deveni centrul atenţiei.
– Atunci ce doreşti?, a insistat îngerul.
– Graţia lui Dumnezeu, a răspuns omul. Dacă voi dispune de această graţie, voi avea tot ceea ce mi-am dorit vreodată.
– Nu, trebuie să-mi ceri ceva miraculos, i-a spus îngerul. În caz contrar, o asemenea însuşire îţi va fi distribuită în mod obligatoriu.
– Bine, în acest caz iată ce doresc: lasă binele să se facă prin mine, fără ca eu să devin conştient de acest lucru.
De aceea, Dumnezeu i-a dăruit următoarea calitate: umbra sa căpăta puteri vindecătoare, dar numai atunci când cădea în spatele lui. În acest fel, bolnavii care cădeau sub incidenţa umbrei sfântului – dar numai dacă acesta era cu spatele la ei – erau vindecaţi pe loc, pământul devenea fertil, izvoarele ţâşneau, iar feţele celor doborâţi de greutăţile vieţii se colorau din nou.
Sfântul nu ştia însă nimic din toate acestea, căci atenţia celor din jur era atât de centrată asupra umbrei încât ei au uitat de omul care o răspândea. În acest fel, dorinţa lui de a face bine fără să ştie nimic de acest lucru s-a împlinit cu prisosinţă.

Într-o iarnă grea, un călugăr a plecat din mănăstire spre satul de la poalele muntelui, să vadă de sănătatea unui copil pe care boala îl ţintuise la pat. La marginea pădurii, a găsit, căzut în zăpadă, un cerb mort de foame şi frig, dar şi-a continuat drumul. Ajuns în casa băiatului, l-a chemat pe tatăl acestuia şi i-a spus:
– Am găsit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul şi foamea l-au răpus. Haide să îl iei şi veţi avea hrană pentru o vreme!
Bucuros, omul i-a mulţumit călugărului şi l-a urmat la locul cu pricina. Lângă cerbul mort însă, zăcea acum un lup, care, găsind între timp animalul, îl devorase. Neştiind să se oprească la timp, mânat doar de o lăcomie exagerată, lupul mâncase mult mai mult decât i-ar fi trebuit şi decât ar fi avut nevoie. Acum zăcea mort, ucis de propria lui lăcomie.
Văzând toate acestea, călugărul îi spuse ţăranului:
– Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, răpuşi de griji şi nevoi, de lipsuri şi greutăţi. Sufletul lor se întunecă şi “îngheaţă” în atâtea necazuri. Aceştia uită de Dumnezeu şi de cele sfinte, furaţi de viaţa grea pe care o trăiesc, când doar credinţa le-ar mai putea încălzi sufletul. Numai dragostea şi mila Lui Dumnezeu îi pot întări; nu trebuie decât să le caute, însă alţii – vai de aceia! – sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui şi, cu toate acestea, sunt şi ei morţi sufleteşte. Trăiesc doar pentru ei, când ar putea să dea şi altora. Sufletul lor este “îngheţat” de egoism, întunecat de lăcomie. Vai de ei, căci păcatul lor este cu atât mai mare! Să fii copleşit de greutăţi este o neputinţă, însă să fii doborât de plăceri este o ruşine! La Judecata ce va veni curând, va fi rău de sufletul îngenunchiat de greutăţi, dar va fi vai şi amar de sufletul îngenunchiat de plăceri.
“Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieţii încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belşugul vieţii devine iarăşi chip de ispită. E la fel de greu, atât să-ţi păstrezi sufletul neînjosit de greutăţi, cât şi să nu ţi-l jigneşti în situaţii înalte.”(Sfântul Vasile cel Mare )
Sursa: ,,Cele mai frumoase Pilde şi povestiri creştin-ortodoxe’

Adevaratele minuni
Un tanar fara credinta spunea mereu ca el nu crede in minuni. Dar intr-o zi, mergand pe strada, a intalnit un om, care, plimbandu-se incet, se oprea la tot pasul si, privind in dreapta si in stanga, exclama intruna:
– Doamne, ce minune! Ce minunatii mi-a fost dat sa vad!
– Nu te supara, a intrebat necredinciosul, dar la ce te uiti si te minunezi asa de tare ?
– Cum la ce? La floarea aceasta minunata! Si la copacul de acolo si, uite, priveste norii, cat sunt de frumosi!
– Ce ti-e, omule, a mai spus necredinciosul, n-ai mai vazut flori sau copaci pana acum? Ce, pana acum nu te-ai mai uitat niciodata pe cer sa vezi norii si pasarile zburand?
– Nu! – a raspuns omul. Vezi dumneata, pana astazi am fost orb din nastere. Insa, cu o saptamana in urma, familia m-a adus in acest oras la un medic celebru care m-a operat si m-a ingrijit cu multa dragoste. Chiar azi dimineata mi-a scos bandajele de la ochi si, dupa ce a vazut ca nu mai am nimic si m-am vindecat complet, m-a lasat sa plec.
De cand am iesit din spital, ma plimb insa pe strazi si nu ma mai satur sa privesc atatea lucruri frumoase, atatea minuni. Dumneata poate ca, vazand in fiecare zi florile, copacii, oamenii din jurul tau, nici nu mai realizezi cat este de minunata aceasta lume, cat este de uimitoare. Dar eu, eu o vad pentru prima oara si, crede-ma, niciodata nu mi-am imaginat ceva atat de frumos. Multumesc lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri frumoase pe care le-a creat si pentru faptul ca mi-a ajutat sa pot, in sfarsit, sa le vad si eu si sa ma bucur de ele.
Dar, daca tot ne-am intalnit, spune-mi incotro gasesc o biserica, fiindca vreau sa aprind o lumanare si sa multumesc Domnului pentru minunea care a facut-o astazi cu mine.
Impresionat de cuvintele omului, necredinciosul l-a insotit pe acesta pana la o bisericuta apropiata. Au intrat impreuna, au aprins cate o lumanare si au inceput sa se roage incet, in fata unei icoane.
In sufletul sau, omul necredincios pana atunci a inteles ca nu lumea era de vina, ci el. Toate erau pline de frumusete, toate erau minuni, dar el nu stia sa le vada. Trecea pe langa ele, fara sa le observe.
Ce minune este mai frumoasa decat o floare ce se deschide, oferindu-si parfumul ? Poate cineva sa-mi arate o minune mai mare decat dragostea si devotamentul unei mame pentru copilul ei ? Este cineva atat de crud, incat sa nu simta dragostea – minunea minunilor ?
Adevaratele miracole nu trebuie sa le vezi, ci sa le simti. Si in orice crestin se intampla un miracol atunci cand, apropiindu-se de ceilalti prin dragoste, simte cum se apropie de Dumnezeu.
„Sfintenia vine din dragoste. Toti cei ce cred si iubesc cu adevarat sunt sfinti.”

Un inger calatorea intr-o buna zi prin inaltimea cerului, leganandu-se printre stelele stralucitoare. El se apropia de fiecare stea si , de ici de colea, culegea cate o floare. Dupa ce culese din fiecare stea , el se pogora pe pamant si rupse si de aici o floare. Pe urma se sui in cer si disparu sub bolta albastra.
Florile de pe pamant, care vazusera ingerul stralucitor, fara sa vada ce floare luase cu el, se intrebau care sa fie sora lor pe care ingerul a cules-o si a dus-o cu el !
-Este un trandafir-ziceau trandafirii.
-Este un crin alb ca si ingerul- ziceau crinii.
-Ba nu, drept sa va spun surioarelor, ca nu poate fi decat o lalea- zicea, ingamfandu-se, o lalea foarte frumoasa.
Chiar micsuneaua, care-i asa de modesta, zicea si ea, cu glas dulce, ca ingerul luase o micsunea.
Deodata din inaltul cerului, o lacrima pica si veni sa straluceasca pe ghiocelul care avea o tulpinita rupta. Ingerul nu se arata, insa un glas ceresc se auzi:
-Sarmana floare, floare cu adevarat modesta! Fiindca te-am rupt, cere-mi o rasplata! Spune-mi ce ceri !?
Ghiocelul tacu.
-Vrei tu mirosul trandafirului?
-Nu!
-Dragalasenia lalelei?
-Nu!
-Vrei sa fii albastra ca floarea de liliac?
-Nu!
-Ce doresti atunci?
-Fiindca ai placerea sa-mi daruiesti ceva, fa sa ma nasc si sa infloresc indata ce se duce zapada. Oamenii amortiti si ingetati de viscol si de ger, cand m-or vedea si cand vor simti mireasma mea dulce, sa se simta incalziti si mangaiati ca se apropie primavara.
Din ziua aceea, ghiocelul este cea dintai floare care ne zambeste dupa o iarna posomarata.
Cu drag, o primavara cu ganduri curate , cu suflet cald si cu multa Lumina !!!

Ghiocelul și toporașii (viorelele) sunt flori mici cu capul plecat. Credincioșii de azi ................... dar să nu ne judecăm.

Un frate oarecare l-a întrebat pe un părinte, zicând: cum şi în ce chip este, părinte, dragostea de fraţi? Dar nedragostea? Răspuns-a lui bătrânul, zicând: dragostea de fraţi, aceasta este, fiule: să îndemni pururea şi să înveţi şi să povăţui şi pe fratele tău, mai ales pe cel mai tânăr şi de curând călugărit, la calea mântuirii şi spre faptele cele bune, folositoare şi plăcute lui Dumnezeu şi să mângâi pe cel necăjit, supărat şi deznădăjduit, să cercetezi pe cel bolnav şi să adăposteşti pe cel străin. Aceasta este dragostea frăţească şi acestea sunt, fiule, faptele dragostei frăţeşti. Iar nedragostea frăţească, aceasta este: a nu purta grijă pentru cercetarea, îndemnarea, învăţătura şi povăţuirea celor mai tineri spre calea mântuirii şi spre faptele cele bune şi folositoare şi plăcute lui Dumnezeu şi a nu mângâia, după putinţa ta, pe cel scârbit, supărat şi deznădăjduit, a nu odihni pe cel străin, a nu cerceta pe cel bolnav, ci numai de sine şi pentru sine a te îngriji. Cel ce face acestea, este iubitor de sine, nu de fraţi. Aceasta este, fiule, nedragostea de fraţi, pentru care Dumnezeu ridică şi ia darul Său de la purtătorii în zadar ai cinului şi numelui călugăresc.
***
Un frate l-a întrebat pe un părinte oarecare, zicând: pentru ce, părinte, acum fraţii care se ostenesc prin pustie şi prin mânăstiri, nu pot câştiga darurile lui Dumnezeu precum câştigau părinţii cei de demult? Răspuns-a lui bătrânul, zicând: fiule, părinţii cei de demult aveau dragostea frăţească cea desăvârşită şi fiecare ridica în sus, spre cer, pe fratele său. Acum, fiindcă s-a stins dragostea între preoţi fiecare îl trage în jos pe fratele său, şi pentru aceea nu câştigă fraţii noştri darul lui Dumnezeu ca părinţii cei de demult.
***
Un frate l-a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând: părinte, sunt doi fraţi şi unul dintr-înşii şade cu tăcere în chilia sa şi posteşte cu mare înfrânare toată săptămâna şi mult lucru lucrează în toate zilele. Celălalt slujeşte bolnavilor în bolniţă cu osârdie şi silinţă. Deci, al cărui lucru dintre aceşti doi fraţi este mai iubit şi mai primit de Dumnezeu? Răspuns-a bătrânul: cel ce şade cu tăcere în chilia lui şi multă rugăciune face şi posteşte şase zile, dar nu are dragoste şi milostenie către fraţi, şi de s-ar spânzura de nările lui, nu poate să fie asemenea celui ce slujeşte bolnavilor.
***
Ziceau bătrânii că ceea ce este al aproapelui trebuie fiecare să simtă şi să pătimească împreună cu el întru toate, să se bucure împreună şi să plângă împreună. Şi aşa să se afle, ca şi cum ar fi purtat trupul aceluia, precum este scris: un trup suntem întru Hristos. Şi iarăşi: a celor ce au crezut, inima era una singură.
***
Un pustnic aflând un om îndrăcit şi care nu putea să postească, s-a rugat lui Dumnezeu să se mute la dânsul dracul şi acela să se slobozească. L-a ascultat deci Dumnezeu şi a intrat dracul în pustnic, depărtându-se de la omul acela. Iar pustnicul fiind îngreuiat de drac, răbda nevoindu-se în post şi rugăciune. După puţine zile, pentru dragostea lui, mai mult a izgonit Dumnezeu şi de la dânsul dracul.
***
Zis-a un bătrân oarecare: fiilor, eu niciodată, din tinereţile mele, n-am vrut să mă folosesc numai pe mine, iar pe fratele meu să-l las nefolosit. Totdeauna m-am silit după putinţa mea, ca să-l folosesc pe fratele meu întâi şi apoi pe mine, ştiind că folosul fratelui meu este roada mea.
***
A fost ponegrit un frate la mănăstire că curveşte şi plecând s-a dus la avva Antonie. Şi venind fraţii din chinovie să-l îngrijească şi să-l ia, zicând: ai făcut aşa. El se apăra zicând: n-am făcut aşa ceva. Şi era acolo din întâmplare avva Pafnutie zis Kefalas, care le-a zis această pildă:
Am văzut pe malul râului un om împotmolit până la genunchi, şi venind alţii să-i dea mâna l-au înfundat până la grumaz.
Atunci le-a spus avva Antonie despre avva Pafnutie: Iată un om de-adevăratelea, în stare să vindece şi să mântuie suflete. Iar ei au încuviinţat cuvântul bătrânului, făcând metanie. Şi îndemnaţi de părinţi au luat fratele în chinovie.
***
A mai spus avva Antonie: de la aproapele vine şi viaţa şi moartea. Că dacă ne câştigăm aproapele, îl câştigăm pe Dumnezeu; dar dacă ne smintim aproapele păcătuim faţă de Hristos.
***
Avva Antonie a zis: într-o zi în care ședeam așezat lângă Avva Arfat, o fecioară a venit la noi și spuse: Părinte am postit două sute de săptămâni, mâncând doar la șase zile, am învățat pe derost Noul și Vechiul Testament, ce-ar mai trebui să fac?”. Zis-a bătrânul:”Disprețul este pentru tine ca onoarea?”. Ea spuse: ”Nu”, ”Pierderea ca și câștigul, străinii ca și părinții, sărăcia ca și bogăția?”. Ea zise:”Nu”. Bătrânul hotărî: ”Deci nu ai postit mâncând la șase zile, nici nu ai învățat Noul și Vechiul Testament, ci te amăgești singură. Du-te și muncește pentru că n-ai nicio virtute.

Un călugăr bătrân se ruga pe malul unei ape curgătoare. Se ruga în mijlocul naturii, privea cristalinul apei, când remarcă un scorpion căzut în apă; şi lupta cu disperare să-şi salveze viaţa. Înduioşat şi plin de milă, pustnicul băgă mâna în apă şi scoase scorpionul la mal. Acesta însă, drept răsplată, îl înţepă îndată pe chiar salvatorul lui.
După o vreme, când îşi deschise ochii din nou din rugăciune, bătrânul văzu că scorpionul era din nou în apă şi pe punctul să se înece. Din nou îl salvă bătrânul călugăr, iar scorpionul îl înţepă pentru a doua oară, aşa de tare încât acesta suspină.
Când această scenă se repetă pentru a treia oară, un pelerin care observa de departe, foarte atent, toate acestea, îl întrebă pe bătrân: “Dar de ce îl ajuţi mereu pe acest scorpion nemernic, care în loc să-ţi mulţumească el te răneşte mereu?”
Fiule, amândoi ne urmăm firile noastre, spuse bătrânul înţelept. Ţine de firea scorpionului să înţepe şi de a mea să fac binele necondiţionat, în iubire şi compasiune !”
În viața noastră de zi cu zi întâlnim la fiecare pas câte un scorpion, dar nu întâlnim în noi pe bătrânul pustnic, care obsesiv de frumos iubește pe cel ce-i face rău. Uneori deznădăjduim când vedem că scorpionii din viața noastră ne arată nerecunoștință.
Întodeauna ne dorim să primim calde mulțumiri, să fim lăudați pentru faptele noastre si nicidecum înșelați în așteptări. Din păcate însă nu realizăm cât de scorpioni suntem noi înșine cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos, pe care-L pălmuim la fiecare pas pentru binele făcut, prin fapte rele, prin judecare și osândire, prin nelucrarea sinelui. Trăim în „zodia scorpionului” și înțepăm mâna întinsă a lui Dumnezeu și nici măcar nu ne întristăm pentru asta!
Doamne Dumnezeul meu, ajută-mă în lucrarea mea sinceră să scap de scorpionul din mine și să devin candid/ă și înțele(a)pt/ă precum bătrânul din poveste !!!

Viaţa ca un fluture albastru
A fost odată un bărbat căruia i-a murit soţia, astfel că el locuia împreună cu cele doua fete ale sale, care erau din fire foarte curioase şi inteligente. Fetele îi puneau mereu multe întrebari… la unele ştia să le răspundă, la altele nu…
Tatăl lor îşi dorea să le ofere cea mai bună educaţie, de aceea într-o zi şi-a trimis fetele să petreacă o perioadă de timp în casa unui înţelept. Acesta ştia întotdeauna să le raspundă la întebările pe care ele le puneau. La un moment dat una dintre ele a adus un fluture albastru pe care plănuia să-l folosească pentru a înşela înţeleptul.
- Ce vei face? o întrebă sora ei.
- O să ascund fluturele în mâinile mele şi o să întreb înţeleptul dacă e viu sau mort. Dacă va zice că e mort, îmi voi deschide mâinile şi-l voi lăsa sa zboare. Dacă va zice că e viu, îl voi strânge şi-l voi strivi. Şi astfel orice răspuns va avea, se va înşela!
Cele doua fete au mers într-o clipă la înţelept şi l-au găsit meditând.
- Am aici un fluture albastru. Spune-mi, înţeleptule, e viu sau mort?
Foarte calm, înţeleptul surase şi îi zise:
- Depinde de tine… fiindcă e în mâinile tale!
Aşa este şi viaţa noastră, prezentul şi viitorul nostru. Nu trebuie să învinovăţim pe nimeni când ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobândim sau nu. Viaţa noastră e în mâinile noastre, ca şi fluturele albastru. De noi depinde să alegem ce vom face cu ea.

VIAȚA ÎNTRE MULȚUMIRE, NEMULȚUMIRE ȘI O PRIVIRE
De mult, a venit la un călugăr, un om tare necăjit şi l-a întrebat:
- Ce este rău cu mine? De ce nu îmi găsesc liniştea? De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea?
Bătrânul călugăr a luat atunci o sticlă şi, după ce a umplut-o pe jumătate cu apă, a pus-o în faţa omului şi l-a întrebat:
- Cum e această sticlă?
- Este pe jumătate goală!
- Vezi, i-a mai spus călugărul, eu o văd pe jumătate plină!
În viaţă, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos; Dacă vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi bogăţie. Dacă vom şti să-l privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate şi dragoste. Privind astfel viaţa şi oamenii, devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţi şi mai buni.
"Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine!" (Sfântul Ioan Gură de Aur )
PRIVIȚI OAMENII! Undeva, în fiecare, este Dumnezeu care ne întinde mâna pentru a ne lumina drumul spre ACASĂ!