///////
,,,,

Ma si pregateam sa incep cu citatele despre dragoste
Dar cand am vazut care e de fapt problema care o ridici,m-am rusinat.
Da,nu prea ne iubim familia,ci mai mult necunoscuti,sau nou venitii in viata noastra.
De familie suntem satui,caci poarta in spate tot escul nereusitelor noastre,de a face ceva concret,de a darui.Ne credem buni cu altii,dar proba de foc a familiei nu am trecut-o.
Si daca vorbesc prea general,si la voi nu e asa,la mine e asa .

"Nici un profet nu e iubit in tara lui"

Aproapele este în primul rând cel de lângă tine,părinte,copil,soţ(soţie),frate(soră).Dumnezeu ne cere pe aceştia să îi ajutăm mai înainte de toate.

Uneori,când suntem în necazuri,în lipsuri sau în nevoi întindem mîinile spre Dumnezeu să ne ajute căci nu avem curajul să ceram ajutorul rudelor noastre care ar putea să ne ajute dar nu o fac.De ce? Este o întrebare pe care mi-o pun adeseori dar nu găsesc răspunsul.

Ai un frate sau o soră care te-ar putea ajuta să-ţi găseşti un serviciu de care ai mare nevoie.Îl rogi cu lacrimi dar nu te ajută! Şi merge la biserică şi spune că este bun şi milostiv!

Ai un frate sau o soră care au un apartament disponibil în Bucureşti sau în alt oraş mare.Copilul tău stă cu chirie prin cine ştie ce casă mizeră şi dă o groază de bani.El ştie aceasta dar nu te ajut! Şi merge la biserică şi spune că e bun şi milostiv!

Ai un frate sau o soră care are bani mulţi iar mama lui(ei)are nevoie de o proteză nouă pe care nu şi-o poate permite,ştie aceasta dar nu o ajută căci i-a lăsat casa celui mai amârât dinte copii ei.
Şi acesta merge la biserică şi spune că este bun şi este milostiv!
.................................................. ...:68:

La intrebarea "Cine este aproapele meu?" Hristos ofera pilda samarineanului milostiv. Iata un articol ziditor al parintelui Teofil Paraianu, Dumnezeu sa-l ierte! -
http://www.razboiulnevazut.org/articol/42/Aproapele

Tin minte ca am citit undeva ca omul cel mai important, intr-un anumit moment, este cel de langa tine, aici si acum. Asadar, sa incepem de la apropiatii nostri, de la parinti, rude, prieteni, si apoi sa ajungem sa ii cuprindem pe toti. Cum sa avem dragoste pentru aproapele, cand nu avem nici macar pentru apropiatii nostri?

Nu aveti impresia ca aceasta expresie, iubeste-ti aproapele, are un iz de coada de maimuta?

Daca ai vedea un om cazut pe marginea santului ce ai face? L-ai studia,l-ai ignora,sau l-ai ajuta? Sau poate i-ai trage si tu una ,ca tot e cazut....

Ma intrebi pe mine sau pe cei care sustin ca aproapele e cineva din familie. Sau din trib.

Ce e mai aproape cămaşa sau paltonul?
Să nu-mi spui că porţi paltonul direct pe piele că nu te cred!
La maimulţe nu se aplică deoarece au blană.

Pai uite, iustin10 nu e de parerea ta
Intreaba-l pe el

Aproapele meu e topcat fiindca mi se pare simpatic emoticonul lui cu maimutica. :)))

aproapele tau este orice om cu care ai contact, chiar si aici pe forum. toti oamenii sunt "aproapele tau": cersetorul din autobuz, directorul unde lucrezi, topcat, eu, iustin etc...:) parerea mea...

[quote=maria-luisa;202709]aproapele tau este orice om cu care ai contact, chiar si aici pe forum. toti oamenii sunt "aproapele tau": cersetorul din autobuz, directorul unde lucrezi, topcat, eu, iustin etc...:) parerea mea...[/QUOT
Dilema mea era in legatura cu faptul ca nu ne ingrijim de cei din familie dar avem grija de necunoscuti. Cum ne va judeca Dumnezeu? Ne va zice oare: da, l-ai ajutat pe x, y, z, dar stii ca in momentul acela cineva din familia ta (aproapele) era in suferinta si tu nu l-ai cercetat?

[quote=luminitarodina;202720]daca e in suferinta, indiferent cine, cu atat mai mult cineva din familia ta si poti sa-l ajuti si vrea sa-l ajuti cu ceva, atunci asta trebuie facut, dar aproapele tau nu sunt doar cei din familia ta, asta am vrut sa zic.

Aproapele meu este cel in care recunosc "chipul lui Dumnezeu" sau "chipul lui Hristos". Problema este ca de multe ori se intampla sa nu il recunoastem, nici macar in noi, si, cu atat mai putin, in cei de langa noi.

Sa mai punem problema intr-un fel: Cred ca aproapele este cel care are nevoie ACUM SI AICI de tine! Fie rude, fie prieteni, fie necunoscuti... Eu traiesc in strainatate departe de rude, departe de prieteni (nu sunt de mult timp plecat deci nu am multi prieteni noi) si atunci ce fac? Astept pana ajung langa cei dragi sa-i ajut? Nu prea cred.... Ajuti pe primul care iti iese in cale si are nevoie de ajutor! Daca ar fi fost vorba de rude sau de cei dragi probabil ar fi spus "rude" sau "aproape de inima ta". Parca tot Hristos spunea "Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei mai mici, mie mi-aţi făcut".
Doamne ajuta sa si implinim cele bune!

Nu uitati ca "aproapele meu" a fost definit in VT si se incadreaza in religia tribala. De aia spuneam ca are un iz de coada de maimuta, ca nu prea diferentiaza omul de animal, desi e un pas in plus.

Animalele nu au fost create "dupa chipul lui Dumnezeu". Nu pot vedea in animal un semen al meu. Daca unii o fac, nu au decat.

aproapele este cel care nevoie de tine si iti cerul ajutorul in mod pertinent. poate o sa aruncati cu piatra, dar multe "rude" traiesc cu ideea ca daca ai, sa la dai. ca asa trebuie, daca ai..... de parca "avutul" asta l-ai furat sau ti-a picat din cer. nu conteaza ca muncesti 15-20ore/zi... si ce daca. ceea ce spun nu cred ca este o chestie generala, dar mi se pare corect sa-l ajuti pe cel care are nevoie reala de ajutorul tau, fie ca ti-e frate, fie ca e un simplu strain.

Esti plin de prejudecati
Nu am spus ca animalul e semenul tau, am spus ca si animalele tin la aproapele lor, animalele din aceeasi haita

Stiu ca s-a dovedit stiintific comportamentul de socializare, in randul multor animale. E un lucru minunat, care arata, ca atat ele cat si noi, am fost adusi la existenta de acelasi Creator.

Touche, pusicat!

Nu stiu daca, de exemplu, in cazul a doi virusi care nu se ataca unul pe altul (e un caz extrem, puteam sa aleg altul, cum ar fi doi rechini), se poate vorbi de socializare.
E un lucru minunat, care arata ca altruismul e un algoritm de supravietuire mai bun decit egoismul ;).

De acord, studiul cu pricina tocmai acest lucru punea in evidenta. Numai ca, doar persoana umana este prin defintie altruista, pe cand in lumea animala altruismul este unul aparent, dictat de instinct.

Totusi, in sens crestin, notiunea de "aproape" nu se caracterizeaza doar prin altruism. Este infinit mai mult decat atat deoarece se intemeiaza pe iubirea crestina. Il consider "aproapele meu" nu numai pe cel de la care obtin beneficii, ci si pe cel care ma uraste, pe cel de alta credinta etc.

la noi
 

aproapele nostru, de prea multe ori este cel :
-care ne injunghie pe la spate,cand are cea mai buna ocazie !
-care ne minte in fata frumos,si cauta sa profite de buna noastra credinta !
-e camaradul care iti intoarce spatele cand ai cea mai mare nevoie de el !
-e omul pe baza caruia nu poti pune nici cea mai mica incredere !
-e prietenul fatarnic,care ne lauda ,dar ne invidiaza cu dintii stransi,pe la spate !
-e prietenul care nu ar pregeta sa-ti ia nevasta, si tot avutul,daca ar putea !
-e cel care, promitand ceva, ne lasa cu ochii in soare !

Doamne, multi sunt asa ! Cum de-i suporta pamantul ?!
Cat,despre omul bun, exista si el saracul,dar doame cat de putin ca numar !
Io sper sa-i indrepte Dumnezeu pe cei de mai sus, asa cum numai El insusi stie !

imi pare rau sa citesc ca traiesti printre asemenea oameni. cred ca eu sunt intr-o zona favorizata, in care genul de oameni pe care-i enumeri nu sunt asa de multi. :26:

Presupun că pilda samarineanului milostiv nu se referă doar la relaţiile din afară, dintre oamenii văzuţi. Deşi contextul pildei (şi majoritatea tâlcuirilor pe marginea temei) arată spre relaţiile dintre oameni, interpersonale.
Cuvântul Dumnezeiesc însă nu obişnuieşte să se lase epuizat în afară... Aşa am băgat de seamă, să fiu iertat de opinie. Altfel spus, doar în trecere (ţintind spre un scop mai înalt şi nespus mai important) Domnul face sociologie şi psihologie socială, morală. Ba chiar, cred că nici la psihologia individuală Cuvântul nu se opreşte decât pentru a o aduna de jos şi a o ridica, transfigurînd-o, spre "arealul" Duhului, al Cerului...
La Hristos orice discurs are ca ţintă finală învierea şi împlinirea duhovnicească, să fiu iertat pentru evidenţa precizării.
Dacă aş îndrăzni să schiţez o oarecare interpretare cu iz duhovnicesc (ca exerciţiu copilăresc, desigur) aş considera că samarineanul e mintea omului (eul cel făcut din duhurile amestecate ale omenescului lumii acesteia), cel căzut e omul dinlăuntru (născut prin Botez), prigonitorii sunt dracii şi patimile iar casa de ajutor e Biserica.
Cred că Hristos ţinteşte în această pildă (şi) îndreptarea cugetului către lăuntrul omului, acolo unde zace rănit omul duhovnicesc pe care, cum spune Gheron Iosif în textul din semnătură, voieşte să îl ajute harul Dumnezeiesc.
Mintea care ia aminte că în propriul univers lăuntric zace un om rănit (ori poate ucis de tâlharii din văzduhuri, de patimi) este îndemnată de Mântuitor să se oprească din drum şi să grijească pe cel căzut.
Sufletul meu, aşadar, e căzut şi are nevoie de milostenie. Din partea minţii mele mai întâi, întrucât ea, mintea, e cea mai aproape şi cunoaşte cel mai bine (de este luminată prin har) nevoile şi rănile celui dinlăuntru. Sarcina minţii, pentru a fi pe placul Domnului, este să facă toate cele de trebuinţă pentru ridicarea şi vindecarea celui căzut (adică a sufletului care a păcătuit şi păcătuieşte în adâncul inimii). Să facă deci toate cele propovăduite de Hristos, actuale şi depline în Biserică.
Medicamentul care întremează pe cel căzut lângă drum este harul Dumnezeiesc.

Dragostea pentru aproapele din afară trece prin miluinţa faţă de aproapele dinlăuntru. Rănile, foamea şi setea acestui om lăuntric cer asistenţa şi sprijinul cugetului meu care are de ales dacă se opreşte din drum sau trece cu nepăsare mai departe.

O minte care îşi adună resursele pentru a-şi duce sufletul la Spovedanie, de pildă, este un bun, un foarte bun samarinean.

Interesanta interpretare. Desi, dupa umila mea parere, nu e mai mult decat o speculatie. Cu frumusetea si pericolul ei. Umbland sa deschidem usile Cartii cu asemenea cheie, ajungem si la intelegerea iadului despre care vorbeste atat de des Isus ca fiind o realitate subiectiva (intrapsihica).

Eroarea e insasi ideea (gnostica) dupa care am avea nevoie de cine stie ce cheie. Ei bine, spre dezamagirea amatorilor de ermetisme si decriptari: Isus a fost un om simplu. Ne-a lasat o invatatura simpla. Exoterica, si nu ezoterica. Intr-un limbaj simplu. Pentru oamenii simpli. Cu cat vom umbla cu hermeneutici mai sucite, cu atat vom rataci mai tare.
Fericiti cei saraci cu duhul!

Mihnea, aminteşte-ţi te rog că toţi Părinţii, în Duhul lui Hristos, arată neîncetat, indiferent de epoca istorică, înspre omul lăuntric / omul duhovnicesc. Este realitatea noastră fiinţială cea mai autentică, singura capabilă să se unească cu Dumnezeu, restul fiind deşertăciune supusă vremii, putreziciunii, viermelui morţii.
Gheron Iosif, printre alţi bărbaţi cucernici din zilele noastre, nu face decât să reaşeze în atenţia minţii noastre pe acest om lăuntric. Asemenea sfinţilor Teofan Zăvorâtul sau Siluan ş.a.m.d. Mesajul lui este acela că adevăratul folos în relaţiile dintre semeni este condiţionat de sănătatea şi vigoarea omului lăuntric. Aşadar de acesta să ne ocupăm mai întâi, el fiindu-ne cel mai aproape de cuget şi fiind, evident, rănit grav la fiecare dintre noi creştinii.
Înţelegem relativ uşor/repede cum e cu moralitatea dintre oameni însă, în mod oarecum curios, negăm şi minimalizăm văzduhul tainic al adâncimilor minţii, al inimii, al omului duhovnicesc din noi. Ne temem în cel mai firesc mod de întuneric, acel întuneric din noi pe care doar Lumina îl poate străbate şi risipi. Şi fugim în cele exterioare: cugete, vorbe, aspiraţii, ţeluri, idealuri, fapte inutile şi dăunătoare care nu sunt altceva decât lumescul şi pământul din noi.

Lumea de azi e tot mai extrovertă şi risipită în afară. Că e trasă cu meşteşug din ale ei taine şi tainiţe.
Biserica, însă, are mereu grijă să ţină cugetul orientat către lăuntru (vezi cercetarea de sine cu Lumina Dumnezeiască străbătîndu-ne oarecum "din spate", aşadar cu harul pocăinţei, precum şi discernerea gândurilor etc.) şi să poarte harul tocmai acolo unde sălăşluieşte şi unde creşte sămânţa învierii: în omul lăuntric, omul duhovnicesc din fiecare creştin.

Asceza creştină este centrată tocmai pe aceste aspecte ale devenirii întru Fiinţă, proces tainic, lăuntric, asistat şi condus de harul Dumnezeiesc pe măsura participării libere a voinţei noastre conştiente.

Lucrarea învierii nu se rezumă la actele exterioare dintre oameni şi nici la dialogul intern al psihologiei obişnuite, ci ţinteşte mai la adânc, sau altfel spus în relaţia inimii cu văzduhurile...
Dar pentru a urca în cerurile interioare către unirea cu Dumnezeu, străbătînd întunericul iadului personal ("Ţine-ţi mintea în iad..."), mintea trebuie să se coboare pe sine din turnul babilonian al înfumurării intelectuale, recunoscîndu-şi nimicnicia şi rolul subaltern în raport cu omul lăuntric, cel sădit şi îngrijit cu iubire necontenită de Bunul Dumnezeu.

Intrebare
 

Este frumos sa-ti ajuti aproapele, dar cum e sa-ti bati joc de aproapele tau?Cum este ca sa ti se spuna in biserica(Biserica Rusa-Biserica Studentilor -Bucuresti),, este nebuna, este c....este proasta, preotu John, se stramba,managerul doamna X-profesor de matematica explica elevilor pe holul scolii,, parintele Vasile a pus-o sa demisioneze. etc, etc.(epitete adresate mie, care mi-am dat demisia de la scoala ,,sf. trei ierrahi''-bucuresti ca profesor de chimie;nici nu am venisem bine in acea scoala;acum sincer chiar le multumesc cadrelor didactice de acolo , elevilor si parintilor acestora , daca nu se purtau asa stateam din respect- care nu-l merita nimeni din acei ce lucreaza in acea biserica), si e ,,ortodoxia te educa''-citat parintele Vasile,cum te simti?Iar tu sa gandesti ,,biserica nu este un a voastra ci a lui Dumnezeu''.M-am gandit auzind toate acestea ca Domnul Dumnezeu ar trebui sa vina si sa faca faca ordine, adica sa ne judece si sa ne dea pedeapsa cuvenita fiecaruia.

Multumesc sincer in primul rand : cadrelor didactice , elevilor si parintilor elevilor din acea scoala, ca prin atitudinea lor am luat hoararaea de a demisiona anul trecut, daca nu se purtau asa, ajungeam sigur la spital.

Am luat acesta horarare de a povesti doar o parte din ceea ce mi s-a-ntamplat, pentru ca dum,neavoastra sa sti si sa ma judecati, asa cum au facut-o si altii, ca de, judecata nu o face Bunul Dumnezeu , el ,,e mort de mult,,.

Din perspectiva mea discursurile Mantuitorului sunt foarte dificil de incadrat intr-o schema fixa. Intradevar, in multe momente, a spus lucruri foarte direct si foarte clar,adresandu-se unor oameni simpli,precum taranii evrei din Galilea. Este logic sa presupunem ca acele discursuri au fost spuse intr-o maniera ce permitea intelegerea lor cat mai simpla si directa, altfel ar fi fost doar niste discursuri fascinante pt istorie dar incomprehensibile pt destinatarii lor de atunci. Insa in alte situatii s-a adresat unor oameni invatati dpdv teologic, care aveau exercitiul interpretarii Torei. De foarte multe ori a folosit parabole iar acestea aveau particularitatile lor lor in lumea de atunci. In alte situatii s-a adresat cercului restrans de ucenici si textele NT arata ca nici acestia nu au inteles mereu despre ce era vorba cu claritate. Exista o anumita importanta a contextului si destinatarilor si cred ca mai este o problema: reactia celor care le-au auzit. De exemplu marea majoritate a celor care au auzit predica de pe Munte erau oameni simpli care apoi s-au intors in satele lor, nu a urmat un exod al populatiei, care sa abandoneze tot si sa plece dupa Mantuitor.Acei oameni, daca ne raportam strict la acel discurs exceptional, s-au intors la viata lor de zi de zi, evreiasca, probabil au mers in continuare la sinagoga. Ei nu au auzit in acel discurs ce au auzit fariseii in alte ocazii, nu stim cum au aplicat aceea invatatura si ce s-a intimplat cu ei mai departe, cel putin din perspectiva textului. Cel mai probabil ei au perceput discursul ca unul deosebit de tot ce stiau intr-un anumit sens dar un discurs in interiorul iudaismului in care traiau. Nu cred ca si-a imaginat vreunul evolutia ulterioara a evenimentelor. S-ar putea sa fie o foarte mare diferenta intre modul cum intelegeau ei, in contextul lor, si noi, dupa 2000 de ani de evolutie teologica a evenimentelor. Este foarte dificil sa-i judeci dupa criteriile noastre si asta genereaza, pe cale de consecinta, probleme de hermeneutica. Eu de exemplu cred ca primele comunitati crestine nici nu-si imaginau ca istoria va mai dura atat sau ca omul va zbura efectiv prin spatiu avand si o Biblie cu el, intr-o nava spatiala. Cumva cred ca toti au incercat sa inteleaga discursurile conditionati, intr-o anumita masura, de contextul lor. In acest caz este foarte dificil sa imparti intelegerea textelor in cadegorii fixe. Ce am spus sunt doar opinii personale si trebuie tratate ca atare.

Foarte bine zis.