Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Biserica Ortodoxa Romana (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=507)
-   -   Cuvant pentru suflet ! (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=16604)

cristiboss56 21.08.2013 22:22:21

În lumea materială, în lumea noastră pământeană, singurătatea înseamnă iad?
 
Este un crâmpei, este o atmosferă de iad, pentru cei fără Dumnezeu, căci pentru cei ce au credință în Dumnezeu nu există singurătate! Pentru un om care are convingerea și credința și certitudinea existenței spirituale de care ne vorbește Hristos și Biblia, nu există singurătate.

În lumea materială, în lumea noastră pământeană, singurătatea înseamnă iad?
Da. Este un crâmpei, este o atmosferă de iad, pentru cei fără Dumnezeu, căci pentru cei ce au credință în Dumnezeu nu există singurătate! Singurătatea este un infern, un iad pentru cei ce nu-l au pe Dumnezeu. N-are pe nimeni, și chiar dacă e în societate, dacă n-are credință în Dumnezeu, și cel ce se află în societatea cea mai veselă, și dacă-i în familie, și dacă oriunde e, se simte singur.
Un om care nu-l are pe Dumnezeu se simte părăsit, în singurătate, înspăimântător. Dar un om care-l are pe Dumnezeu niciodată nu este singur. Singurătatea nu-l omoară ci, dimpotrivă, se simte fericit în singurătate. Pentru că în singurătate el poate să se simtă într-o atmosferă mai potrivită, unde poate să se gândească mai profund la Tatăl nostru ceresc. Unde se poate ruga mai liniștit, unde poate să-și desfășoare gândurile, să urce cu gândurile până la Dumnezeu. Că dacă nu dispune de această liniște, îl tulbură gălăgia. De aceea toți sfinții au iubit singurătatea și pustia. Nu pentru că au fugit de societate, ci pentru că acolo se întâlneau cu Dumnezeu. Îl contactau pe Dumnezeu, ca să zic așa mai vulgar. Pentru că intervin toți cei din singurătate, toți călugării din mânăstire, care nu se simt singuri, ci se simt mai aproape de Dumnezeu. Ei stau de vorbă cu Dumnezeu pentru toată lumea. Pentru cei din singurătate, pentru voi, cei ce sunteți în singurătate, care vă simțiți copleșiți de singurătatea infernală de Iad. Niciodată, și am mai stat de vorbă despre acest lucru, aparent un lucru ce pare greu de acceptat, niciodată un om nu este singur.
Pentru un om care are convingerea și credința și certitudinea existenței spirituale de care ne vorbește Hristos și Biblia, nu există singurătate. Oare nu se simte aici, unde ne găsim noi, că fiecare avem un martor lângă noi, copiii aceștia, tinerii aceștia care filmează, au un înger lângă ei. Tu ai un înger lângă tine, eu poate unul sau mai mulți îngeri, deci singurătatea este o boală, este o nenorocire pentru care omul este vinovat. Din această cauză el trebuie să sufere și această nefericită viață de însingurare.


(Iustinian Chira - Bogdan Eduard, Convorbiri în amurg, Editura Dacia, 2006, p. 129)

cristiboss56 23.08.2013 21:12:31

Dumnezeu are mii de moduri ca să te facă să vezi iubirea Lui
 
Cel care primește și înfruntă durerea prin prisma veșniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credință nezdruncinată în Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunătatea Domnului și este candidat la încoronare.
Dumnezeu are mii de moduri ca să te facă să vezi iubirea Lui. Hristos poate să schimbe nefericirea într-un cântec melodios de preaslăvire. Tristețea voastră va naște bucurie, a zis Domnul (Ioan 16, 6). Cine se luptă, acela și biruiește, căci în "piața" cerului nu sunt lucruri ieftine. Momentele de suferință și de jertfă sunt clipe de binecuvântare, căci lângă fiecare cruce se află și o înviere. Și ce dacă acum suferim și plângem neîncetat, căci necazul nostru de acum, ușor și trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veșnică covârșitoare (II Corinteni 4, 17). Omul suferinței este atletul cel mai bun al vieții, cu biruință slăvită care va fi răsplătită scump, cu premii veșnice: Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9). Cel care primește și înfruntă durerea prin prisma veșniciei este de pe acum biruitor, cel ales, care prin credință nezdruncinată în Dumnezeu a ajuns la fericire, a gustat din bunătatea Domnului și este candidat la încoronare. El poate să repete strigătul biruitor al Apostolului Pavel: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârșit, credința am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptății pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea (II Timotei 4, 7-8). Cu asemenea trăiri duhovnicești, depășirea suferinței și transformarea ei în bucurie izbăvitoare devine realitate. Aceasta este prefacerea datorată puterii lui Dumnezeu, nebunie pentru omul rațional, dar urmare firească pentru creștinul credincios. Întoarcerea aceasta, dacă pentru ateul existențialist rămâne o problemă nedezlegată sau o nălucire în vis, pentru omul biologic, pentru omul credinței este o minune mare a prefacerii lui Dumnezeu. Experierea duhovnicească a suferinței duce la dezlegarea unei mari probleme, călăuzește pe calea de la întuneric la lumină.
Prin urmare, suntem datori să primim suferința care vine asupra noastră ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Bobul de grâu este acoperit și putrezește în pământ, dar atunci rodește viața. Recolta suferinței este bogată și binecuvântată. Binecuvântarea lui Dumnezeu pe ogorul lacrimilor este mare și o trăiesc cei care cred cu adevărat în harisma discernământului. Harul lui Dumnezeu să fie asupra celor care au trecut prin cuptorul multelor suferințe, ajutați de puterea și cunoașterea divină. Pe aceștia îi așteaptă odihna nemuritoare, veșnică și prea fericită în Dumnezeu. Amin!
(Ne vorbește Starețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, Editura Egumenița, pp. 314-315)

cristiboss56 24.08.2013 21:27:29

Nu știe Dumnezeu ce avem nevoie?
 
Așadar, rugăciunea noastră, în înaintarea ei – ce înseamnă în înaintarea ei – în ieșirea ei, când urmează să iasă rugăciunea dinlăuntrul nostru, ca să devină cu adevărat o mișcare către Dumnezeu, vom vedea că ea este o «tăcere în tăcere» înlăuntrul tăcerii. Adică o tăcere absolută.



Arhimandrit Emilianos Simonopetritul - Despre rugăciune
Dar oare nu ne ascultă Dumnezeu și altfel [decât strigând]? Sau nu știe Dumnezeu ce avem nevoie? Cum să nu! Dar Dumnezeu vrea acest lucru, pe de o parte, ca să ne exprimăm noi dorul nostru față de El și ca să fie ceva al nostru. Și în al doilea rând, ca să conștientizăm nevoia noastră și golătatea noastră. Și în al treilea rând, ca să învățăm să cerem. Dacă Dumnezeu ne-ar da imediat, mai înainte ca noi să facem toate aceste lucruri, pe care le-am spus, și mai înainte de a le trăi intens, pe cât de ușor Îl câștigăm, pe atât de ușor Îl vom arunca, fiindcă nu am înțelege adevărata valoare pe care o are. Dacă tatăl tău ți-ar da milioane, le-ai arunca în dreapta și în stânga pe drumuri. Dacă însă vei vărsa sudorile tale, ca să iei în final doar cincizeci de drahme pe zi, cu toată munca ta, vei vedea atunci cum vei face economii și vei simți ce înseamnă banii. Nu îi vei mai risipi cu ușurință. Chiar așa, ca să nu Îl risipim în vânt pe Dumnezeu, de aceea Dumnezeu vrea să Îl simțim mai înainte în această puternică agonie a strigătului pe care îl scoatem din adânc.
Astfel încât, mai întâi: trăim rugăciunea ca pe o luptă.
În al doilea rând, ca pe un strigăt din adânc care iese în multe feluri, cum am spus anterior. Acum însă când noi înaintăm și trăim această întoarcere a noastră către Dumnezeu ca pe un strigăt din adânc, vom constata că strigătul nostru, în final, nu este auzit de Dumnezeu. Trebuie ca acest strigăt să se preschimbe, să se întoarcă într-o tăcere lăuntrică, într-o atmosferă de tăcere.
Dumnezeu este Dumnezeul celor ce se liniștesc și al celor ce au dobândit tăcerea. Și aceasta o vom simți atunci, după ce vom fi strigat la Dumnezeu. Oricât am vorbi despre tăcere, nu vom înțelege semnificația ei și sensul ei, dacă nu vom trece de aceste trepte succesive. De ce? Ce înseamnă ceea ce spunem acum iarăși : „tăcere”. Ce fel de lucru este acesta ? Când strigi, nu îl auzi pe celălalt, trebuie să te oprești, ca să-l auzi. Sau când este zgomot în jurul tău, vocea ta se încurcă printre altele și nu se mai aude, nu se mai distinge. Trebuie să se oprească toți, să te oprești și tu, ca să-l asculți pe celălalt, și dacă stau de vorbă le vei spune mai întâi „ssst ! sst !” și abia după aceea vei vorbi, ca să se distingă vocea ta. Această trăire și această realitate o vom trăi și în întoarcerea sufletului nostru către Dumnezeu.
Așadar, rugăciunea noastră, în înaintarea ei – ce înseamnă în înaintarea ei – în ieșirea ei, când urmează să iasă rugăciunea dinlăuntrul nostru, ca să devină cu adevărat o mișcare către Dumnezeu, vom vedea că ea este o «tăcere în tăcere» înlăuntrul tăcerii. Adică o tăcere absolută. Prin urmare, fie va trebui să știu și să învăț – și este absolut necesar să învăț și să știu – să mă rog în zgomote, fiindcă este cu neputință să reușim o liniște absolută, fie va trebui să vânez și numaidecât va trebui să vânez tăcerea absolută pentru rugăciune, atât cât este cu putință. Dar încă și ciripitul păsărilor și susurul râului sau pârâului, care trece pe lângă noi, încă și bătaia vântului îți taie rugăciunea și întrece cuvântul tău care iese. Dar dacă nu știi acest lucru, nu faci nimic. Va trebui să învățăm să ne rugăm și în absolută tăcere. De aici, marea însemnătate a nopții – o rațiune a marii însemnătăți a nopții ! Mă voi ruga în zgomot, dar în același timp voi vâna și absoluta tăcere, ca să pot vorbi cu Dumnezeu. Dumnezeu răspunde în mod special acelora care tac în loc tăcut. La liniște, așadar, tăcerea.



sursa: Extras din cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos- Atena 2004)

cristiboss56 24.08.2013 21:35:11

Fiecare om este chemat să se pregătească pentru viața și nestricăciunea viitoare, cu sufletul și cu trupul său...
Nu dintr-o dată ajungem la desăvârșire. Mântuirea noastră și îndumnezeirea noastră este un proces care cuprinde atât întreaga viață, cât și întreaga istorie a omului. Fiecare om este chemat să se pregătească pentru viața și nestricăciunea viitoare, cu sufletul și cu trupul său, printr-un proces în trei etape: nașterea prin Sfântul Botez și pecetluirea cu Duhul Sfânt prin Mirungere, viețuirea evanghelică în care omul lucrează liber cu harul primit în Biserică și, la sfârșitul acestei lumi, învierea și transfigurarea finală.
În viețuirea evanghelică pe pământ, creștinul este lăsat de Dumnezeu într-un trup muritor și pătimitor, dar eliberat de diavolul care stăpânea în inima lui înainte de Botez. Acum diavolul atacă doar din afară, prin trup, mai ales sub formă de gânduri și, dacă i se permite, își formează un culcuș în „jurul inimii”.
Lupta creștinului este o lucrare a binelui din iubire pentru Dumnezeu și aproapele, pocăință pentru răul săvârșit din neștiință, uitare sau lene, și prin răbdarea în trup a necazurilor inerente acestei vieți. Prezența și lucrarea Domnului în Duhul Sfânt în viața creștinului transformă necazurile trăite pe cale în locuri de întâlnire cu mila și iubirea sa de oameni și ușă de intrare în bucuria pe care El ne-a adus-o prin crucea Sa. Sensul vieții creștinului este bucuria de a fi cu Dumnezeu și dumnezeu după har, oricare ar fi prețul pentru această devenire.
(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, p. 75-76)

cristiboss56 25.08.2013 22:52:19

"reteta de mantuire "a părintelui Paisie pentru toți cei osteniți și împovărați
 
sursa:http://www.agioritikovima.gr/didaches/geronta-paisiou/27038-gerontas-paio



Schimbați-vă viața, descoperiți sensul vieții, câștigați timpul pe care l-ați pierdut în călătoria voastră de până acum pe acest pământ.

Limitați-vă nevoile materiale pentru că acestea creează poveri înfricoșătoare și neliniști.
Nu râvniți la oamenii care au bani, confort, slavă și putere, ci la cei care trăiesc în virtute, înțelepciune și dreaptă credință.
Nu cereți de la Dumnezeu lucruri care întăresc numai trupul, ci cereți, în primul rând, ceea ce este bun și folositor pentru suflet.
Schimbați-vă viața, descoperiți sensul vieții, câștigați timpul pe care l-ați pierdut în călătoria voastră de până acum pe acest pământ.
Nu vă încredeți în cugetul oamenilor lumești.
Vindecați-vă de bolile care domină în viața oamenilor care nu au învățat să postească, să se înfrâneze, să se roage și să nădăjduiască.
Nu deznădăjduiți, Dumnezeu este pretutindeni și îl iubește pe om.
Tăiați orice relație cu răul, trăiți liber, în acord cu voia lui Dumnezeu.
Arătați-vă credința și prin faptele dragostei față de aproapele.
Hotărâți-vă, ce vreți mai mult: să plăceți lumii sau să vă întoarceți lângă Dumnezeu.
Aproape toate problemele încep de la gură (de la felul în care vorbești, adică) și de asemenea de la cât de mult depinzi de patimile tale.
Să o iubești pe soția ta mai mult decât pe tine însuți. Cu faptele, nu cu vorbele. Și să nu-i vorbești niciodată urât, fiindcă de fiecare dată limba ucide și distruge dragostea. De asemenea, să luați aminte că unii părinți îi răsfață pe copiii lor și le fac toate voile. Și când răsfeți prea mult pe copil, devine egoist și o va lua pe o cale strâmbă. Mulți părinți au grijă să dea copiilor lor mai mult lucruri materiale. Aceasta este o greșeală. Trupul are multe pofte materiale, dar viață scurtă. Sufletul are veșnicie: alt drum, altă călătorie. Sufletul nu sfârșește în pământ, ci la Dumnezeu. Astăzi toți se ocupă de trup, iar nu de nevoile sufletului lor.
- Și care sunt nevoile sufletului, părinte?
- Iată, cum să-ți zic? Nevoile sufletului sunt felurite. Și bucuriile sufletului sunt altele decât cele ale trupului. Trupul ușor îl mulțumești, sufletul nu. Dacă ai bani și te duci într-un magazin mare, trupul este mulțumit. Dar ce poți să găsești pentru sufletul tău într-unul din magazinele acelea mari, cum le zice, supermarketuri, da. Sufletul are nevoie de alte lucruri. Sufletul are nevoie de pace, liniște, comunicare cu Dumnezeu. Pentru a se întreține trupul, este nevoie de bani și de pâinea cea de toate zilele, dar sufletul, pentru a se întreține, are nevoie de talanți dumnezeiești: pâinea cea cerească.

cristiboss56 26.08.2013 20:58:44

Se poate ca creștinul să nu aibă lângă el un doctor duhovnicesc, căruia să-și deschidă inima, să-și spună durerile, să-și arate rănile provocate de vrăjmaș...
Vrăjmașul nevăzut se războiește mereu cu creștinul. Se poate ca creștinul să nu aibă lângă el un doctor duhovnicesc, căruia să-și deschidă inima, să-și spună durerile, să-și arate rănile provocate de vrăjmaș, încât să primească de la acesta tratamentul potrivit (leacuri, povețe, mângâiere, încurajare). În cazul acesta, adică dacă nu are doctor duhovnicesc, este în primejdie de a pieri, mai ales dacă este și lipsit de experiență. Eu, ca părinte și doctor duhovnicesc, deși sunt nevrednic, vă voi arăta o cale care, dacă nu aveți un duhovnic lângă voi, vă va face să aflați ușurare durerilor voastre, vindecare rănilor și ajutorare în vreme de primejdie.
Calea aceasta este să alergați prin rugăciune la Domnul Iisus Hristos, Izbăvitorul și Mântuitorul nostru, care a fost răstignit și a pătimit pentru noi. Să fiți încredințați că orice veți cere cu credință fierbinte, cu inimă zdrobită și smerită, veți primi; fiindcă Acesta spune: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, și celui care bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8). Și dacă vreodată Domnul va întârzia să ne dea ceea ce cerem, va fi ori din pricina puținei noastre credințe, ori pentru că inima noastră nu este foarte curată, ori pentru că suntem mândri, ori din vreun motiv pe care Domnul îl cunoaște și care este spre folosul nostru. Duhul Sfânt ne spune că inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Oricum, atunci când afli un duhovnic, să te duci să-ți mărturisești sincer păcatele.
(Părintele Filothei Zervakos, Ne vorbește Părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, p. 284-285)

cristiboss56 28.08.2013 21:09:47

“Nimica sunt, nimica pot, nimica am”
 
Un bătrân s-a rugat Bunului Dumnezeu întrebând ce fapte să mai facă, ca să se mântuiască. Și i s-a arătat îngerul și i-a zis: “Așa să te mântuiești, dacă cugeți astea: nimica sunt, nimica pot, nimica am”. Și aceste cuvinte, tot un cuvânt sunt: smerenia

Până la urmă, tot smerenia este vârful tutor virtuților. Dacă cineva are fapte bune și n-are smerenie, se răstoarnă din căruță; este în primejdie. Unii n-au fapte bune, dar au smerenie, căință, păreri de rău, pe aceia îi mântuiește Bunul Dumnezeu mai mult ca pe aceia care au fapte bune și li se pare că au ceva.
Un bătrân s-a rugat Bunului Dumnezeu întrebând ce fapte să mai facă, ca să se mântuiască. Și i s-a arătat îngerul și i-a zis: “Așa să te mântuiești, dacă cugeți astea: nimica sunt, nimica pot, nimica am”. Și aceste cuvinte, tot un cuvânt sunt: smerenia. Și cine se smerește, caută să fugă de tulburări… În viața de obște, de tulburări nu poți fugi; numai atâta: să ții gura închisă, să zici: “Doamne Iisuse…”, și să răspunzi numai strictul necesar; cât este nevoie. Atâta am sporit în mănăstire: cât am ascultat de altul.
(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, pp. 44)

cristiboss56 29.08.2013 22:19:19

De fiecare din noi depinde dacă va trăi viața adevărată
 
Raiul nu se trăiește doar după moarte. El se trăiește în inima omului. Când acolo există Hristos, când omul Îl iubește pe acesta, atunci acel om, chiar dacă ar trăi într-o piață aglomerată, nu vede nimic altceva, nu aude nimic din afară, de exemplu mașini, oameni etc., ci discută și comunică neîncetat cu iubitul lui, Hristos. Acesta este omul care trăiește viața adevărată, pe Hristos.
Deși a studiat doar clasa I primară, părintele (Porfirie) nu face greșeli dogmatice, întrucât teologhisește fiind părtaș la acest har dumnezeiesc nezidit, care este izvorul nepătat al teologiei autentice dar și al vieții "depline" autentice.
Hristos este "plinirea Celui ce plinește toate întru toți" (Efeseni 1, 23) și de aceea cuviosul părinte Porfirie spunea că Hristos este viața. Viața lui Hristos, viața cu Hristos, este singura viață pe care merită s-o trăiască omul.
Pe aceasta o trăia ca o sărbătoare. De aceea propovăduia că viața fără Hristos este moarte. Cel ce trăiește cu Hristos trăiește în rai, chiar din viața asta pământească.
Raiul nu se trăiește doar după moarte. El se trăiește în inima omului. Când acolo există Hristos, când omul Îl iubește pe acesta, atunci acel om, chiar dacă ar trăi într-o piață aglomerată, nu vede nimic altceva, nu aude nimic din afară, de exemplu mașini, oameni etc., ci discută și comunică neîncetat cu iubitul lui, Hristos. Acesta este omul care trăiește viața adevărată, pe Hristos.
De fiecare din noi depinde dacă va trăi viața adevărată "aici și acum", sau dacă va gusta moartea adevărată, "moartea cea nemuritoare", care este despărțirea de Hristos, de dumnezeiescul har. De această moarte trebuie să se teamă omul.

(Ieromonah Sava Aghioritul, Vindecarea sufletului în învățătura părintelui Porfirie, Editura Egumenița, 2012, pp.45-46)

cristiboss56 30.08.2013 23:02:40

„Până când, Doamne?”
 
Deseori, după ce am încercat momente de bucurie duhovnicească, începe să ni se pară că Dumnezeu S-a îndepărtat de noi și cuvântul Său a amuțit. Atunci țâșnește din sufletul nostru un strigăt de disperare și exclamăm precum David: „Până când, Doamne?”
Există perioade în istoria popoarelor când se arată slava lui Dumnezeu în toată splendoarea ei și când Împărăția lui Dumnezeu își vădește puterea. Atunci pare a se stabili o relație vizibilă între Dumnezeu și oameni; se înmulțesc, devin mai dese, minunile, profețiile, ca și la facerea lumii, când lumina s-a despărțit de întuneric și s-au aprins luminătorii cerești, și lumea morală se umple atunci de o lumină cerească, care înțelepțește și îndeamnă pe o cale dreaptă. Dar nu arareori, după aceasta vin epoci în viața omenirii când glasul lui Dumnezeu nu se mai aude și când atotputernicia Sa nu se arată din plin. Asemenea vremuri ne sunt trimise ca niște mari „examene”, menite să ne încerce credința. Cerul pare să se fi închis atunci pentru noi, încep să se facă auzite șoaptele necredincioșilor care cer semn din cer și care repetă: „Unde îți este Dumnezeul tău?” Dar, cu toate că în zilele noastre nu vedem bolnavii însănătoșindu-se într-o clipă sau morți care învie, puterea lui Dumnezeu rămâne neslăbită. Glasul Său nu încetează să răsune chiar dacă nu-l auzim: „Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez” (Ioan 5,17).
Ceea ce se întâmplă în istoria umanității se repetă și în viața fiecărei persoane. Și în viața sufletească, după un seceriș bogat urmează secetă și foamete, când sufletul suferă de sete și de foame, tinzând spre adevăr și când rezervele din hambare se arată neîndestulătoare.
Deseori, după ce am încercat momente de bucurie duhovnicească, începe să ni se pară că Dumnezeu S-a îndepărtat de noi și că cuvântul Său a amuțit. Atunci țâșnește din sufletul nostru un strigăt de disperare și exclamăm precum David: „Până când, Doamne?”
Chiar dacă Domnul nu ne „răspunde” îndată, El ne va vorbi când va veni ceasul să ne vorbească. Dacă vom alerga cu credință la Dânsul, și-I vom aștepta cu răbdare răspunsul la rugăciunea noastră, îl vom primi, neîndoielnic, când vom avea cea mai mare trebuință de el.
(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 74)

cristiboss56 31.08.2013 22:44:46

Omul trebuie să-și afle pacea înăuntrul său
 
Scopul nostru este unul singur: să ajungem să ne vedem pe noi înșine, să ne vedem propriile noastre greșeli, să ne învinuim în toate, să ne criticăm, să ne socotim răspunzători și vinovați de orice și să nu dăm atenție dacă aproapele nostru este vinovat sau nu.
Să fim cu toții atenți și să ne nevoim, așa încât să nu ne pierdem țelul, iar mâine să ne căim amarnic. Trebuie să avem de-a pururi în minte aceste lucruri și să lucrăm ca și cum ar fi ultima noastră zi de viață. Scopul nostru este unul singur: să ajungem să ne vedem pe noi înșine, să ne vedem propriile noastre greșeli, să ne învinuim în toate, să ne criticăm, să ne socotim răspunzători și vinovați de orice și să nu dăm atenție dacă aproapele nostru este vinovat sau nu. Părinții spun: "Dacă dorim să avem pace noi înșine prin a încerca să-i împăcam pe alții, nu vom avea niciodată pace". Cu alte cuvinte, dacă vrem să primim pacea de la alții devenind împăciuitori, nu vom mai avea niciodată pace. Așadar omul trebuie să-și afle pacea înăuntrul său.
"Fă pace înăuntrul tău", zice avva Isac "și atunci cerul și pământul vor fi în pace cu tine".
Să punem acest adevăr sfânt în inimile noastre, căci aceasta este comoara duhovnicească pe care Sfânta Evanghelie si textele patristice ne-o oferă spre mântuirea ticăloaselor noastre suflete!


(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos, Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Egumenița, p.217)


Ora este GMT +3. Ora este acum 00:47:30.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2021, Jelsoft Enterprises Ltd.