Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Biserica Ortodoxa Romana (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=507)
-   -   Cuvant pentru suflet ! (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=16604)

cristiboss56 24.06.2015 22:42:23

Și inelele care li se pun pe deget soților la cununie amintesc de darul harului dumnezeiesc pe care l-au primit prin Taina Cununiei și de faptul că trebuie să aprindă acest dar și să nu uite să se roage lui Dumnezeu pentru bunăstarea familiei și, bineînțeles, unul pentru celălalt. Inelele ne amintesc, de asemenea, despre legămintele de credincioșie, de fidelitate, pe care și le fac unul celuilalt mirele și mireasa. (...)
Așa cum am spus, inelele trebuie să le aducă aminte soților că nu își mai aparțin lor înșiși.
Când învățam la seminar, monahii și burlacii îi numeau în glumă „inelați” pe tinerii seminariști căsătoriți. Ei, monahii sunt, în general, oameni veseli... După cum se știe, păsările se inelează la picioruș, și inelul lor arată că pasărea respectivă este sub observație, că nu e liberă, că aparține cuiva. Și omul cu inel arată că nu mai este liber, că inima lui este ocupată și că este legat pe veci de jumătatea sa. Nu degeaba inelele sunt fără început și fără sfârșitsimbol al veșniciei, al nesfârșirii.
Asta le aduce aminte inelul de logodnă soțului și soției, precum și tuturor celor de față.
La rânduiala logodnei, preotul se roagă ca Domnul să întărească logodna mirelui și miresei „în credință, în înțelegere, în adevar și în dragoste”. Aici se are în vedere, bineînțeles, credința în Dumnezeu ca Dătător al tuturor bunătăților, pentru că El spune: „Fără Mine, nimic nu veți putea face”. Aici există însă și un alt sens: soții trebuie să aibă credință unul în celălalt. Credința înseamnă încredere în cel pe care îl iubești, precum și credincioșie, fidelitate față de cel iubit.
Pr. Pavel Gumerov

cristiboss56 25.06.2015 23:13:52

Străduiește-te să scoți din inimă orice dorință nedreaptă care desfată trupul ci, dimpotrivă, necăjește-l cu traiul sever, socotind umilitor tot ce îl răsfață. Nu uita că ești legat de o fiară îngrozitoare care se înfurie pe tine și latră neîncetat. Străduiește-te să îi potolești întotdeauna poftele dăunătoare sufletului prin post și sărăcie cruntă. Băuturile plăcute, mâncărurile gustoase, paturile moi și somnul lung - toate acestea înfierbântă fiara și, din această cauză, tu dai înapoi.
Dacă, într-adevăr, vrei să potolești nebunia ei, atunci printr-o viață fară câștig, întotdeauna cu stomacul ușor să plutești pe marea vieții, rugându-te lui Hristos. Să consideri un exil viața aceasta în care ești condamnat pentru fărădelegea ta. Sentința va fi aceea că, dacă în cea de-a doua luptă, nu te vei feri de înfrângerea pe care în trecut ai suferit-o de la șarpele urzitor de rele, nu vei fi părtaș grădinii Eden cu teama de primejdiile morții, în cazul gustării rodului oprit. Însă, așa cum spune făgăduința nemincinoasă a lui Hristos, unde este Însuși Domnul Dumnezeu, acolo vei fi și tu, îndestulându-te de slava Lui cea dumnezeiască. Urmărește ca timpul dat ție de Dumnezeu pentru vindecarea rănilor tale celor sufletești să nu îl petreci fară minte în hrănirea cu dulcegării și beții urmând ca, în loc să te veselești în lumina cea neapusă, să nu stai în întunericul cel îngrozitor.
Sfântul Maxim Grecul

cristiboss56 25.06.2015 23:35:52

Omul vrea să-și facă o viață după propriul plac, și-o inventează și pretinde de la celălalt ca el să corespundă ideilor lui - dar pe o asemenea temelie nu poți clădi viața de familie.
Viața de familie e un poligon de testare a calității iubirii noastre. Numai dragostea autentică poate depăși greutățile, poate sprijini în clipa cea grea, poate să nu trădeze ci să prețuiască ceea ce are, să nu inventeze, ci să privească situația cu ochi lucizi - iar toate premisele născocite, false, idealizarea, visarea se sfârșesc prin dezamăgire, mânie, ciudă, agresiune și tot felul de alte nenorociri.
(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, p. 56)

cristiboss56 28.06.2015 21:15:06

Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură pentru un minut fața apelor, apoi se scufundă în adâncuri.
Așa se cufundă și întristările în inima celui smerit căci puterea Domnului e cu el.
Unde locuiești tu, suflet smerit? Cine viază întru tine? Și cu ce te-aș putea asemăna?
Tu arzi limpede ca soarele dar nu te mistuiești și încălzești pe toți cu căldura ta.
Al tău este pământul celor blânzi, după cuvântul Domnului.
Tu ești asemenea unei grădini în floare în mijlocul căreia se găsește o preafrumoasă casă în care îi place Domnului să locuiască.
Pe tine te iubesc cerul și pământul.
Pe tine te iubesc Sfinții Apostoli, Proorocii, Sfinții Ierarhi și Cuvioșii.
Pe tine te iubesc Îngerii, Serafimii și Heruvimii.
Pe tine te iubește, în smerenia ei, Prea Curata Maică a Domnului.
Pe tine te iubește și de tine se bucură Domnul.
Domnul nu se arată sufletului mândru. Chiar dacă ar învăța toate cărțile, sufletul mândru nu va cunoaște niciodată pe Domnul fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh iar Dumnezeu nu e cunoscut decât prin Duhul Sfânt.
Cuviosul Siluan Athonitul,

cristiboss56 30.06.2015 23:47:51

Nicolae Steinhardt: 29 de moduri de a-L mărturisi pe Dumnezeu în viața de zi cu zi
 
1. Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârșind cele menționate de El Însuși: dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaților, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe bolnavi și mergând să-i vedem pe cei ferecați în temniță. 2. Tot astfel crezând neîndoielnic că El este Calea, Adevărul și Viața.
3. Postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrânându-ne;
4. Dar și iertând pe greșiții noștri, alungând de la noi ținerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (și nu numai iubindu-l, ci îngăduindu-i a fi așa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrășmașii;
5. Dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat;
6. Făptuind binele în taină, mâniindu-ne doar pe foarte scurtă vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne în exces de cele ale lumii și ale trupului. Făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și dojeni când simțim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă, dar meritorie virtute);
7. Netemându-ne, alungând frica, socotind-o ca pe un păcat de moarte, ca pe năpasta lumii, îndrăznind, mereu dând dovadă de bărbăție, de ostășie;
8. Adăpostind pe călători, ajutând pe cei slabi, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fățarnică nepărtinire și vicleană înțelepciune) semne și minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;
9. Nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii. Ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde privirea rece și neprevenită a unui terț;
10. Neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm și de batjocoră demonilor), dar nici textelor;
11. Nelăsând bogăția (ori arghirofilia, care poate locui și în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice, făcându-ne din legea relativității, principiul incertitudinii și doctrina instabilității celor lumești întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;
12. Nepizmuind, neațintindu-ne ochii asupra semenilor noștri, asupra greșelilor și inevitabilelor cusururi omenești, ci mai vârtos asupra alor noastre;
13. Neluând numele lui DUMNEZEU în deșert, rodindu-ne talentul ori talanții, ori fracțiunea de talant;
14. Neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să înăbușe rodirea Cuvântului în noi;
15. Lăsând nevinovăția copilăriei să ne roureze sufletul și să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;
16. Veghind, păstrându-ne treji, dar nepunând mare preț pe tăria noastră, știind că duhul e osârduitor, dar trupul neputincios, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cadere (n-a grăit Fericitul Filip Nerri: ține-mă Doamne de urechi că altminteri Te vând ca Iuda?)
17. Fiind modești, recunoscători, iubindu-L pe Domnul din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul și toată virtutea noastră;
18. Ferindu-ne de șovăială și impunându-ne a fi statornici în hotărâri;
19. Fiind înțelepți ca șerpii, nu numai blânzi ca porumbeii;
20. Crezând neclintit în Cuvântul lui Iisus, păzindu-l, mâncând și bând la vremea potrivită preacuratul trup și scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiți suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Hristos, că ne putem numi prieteni ai Săi;
21. Grăind vorbe bune ori săvârșind gesturi de compasiune față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze;
22. Descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiți când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu și triviale! Dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate și, în consecință, plăcute lui Hristos;
23. Și-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsiderați, nu numai cei sărmani, ci în general cei care nu se bucură de atenția și cinstirea semenilor; cei uitați sau părăsiți – acestora să le dovedim gentilețe, cuviință, solicitudine;
24. Oprindu-ne de la păcate, devenind adevărați creștini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte păcate ne-am fi murdărit;
25. Scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere. Toate au fost și sunt create numai în starea harului sfinților (Sf. Iustin: „Toate câte filosofii și legislatorii le-au gândit și le-au spus frumos, le-au elaborat grație părții de Logos aflătoare în ei.”)
26. Sărutând pe cei leproși: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiții, rostuiții, chivernisiții, slugarnicii se feresc și se tem, e un lepros vrednic de a fi sărutat;
27. Refuzând a ne zgâi la cel în suferință și descumpănire, rugându-ne așa cum știm, chiar dacă nu cunoaștem la perfecție tipicul rugăciunilor (și poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaștri de pe insulă care nu-l știau, dar umblau pe mare);
28. Neprecupețindu-ne vremea, zăbovind ca samarineanul cel milostiv pentru a veni în ajutorul păgubiților, accidentaților, nenorociților;
29. Aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălășluiește suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin și purtându-ne cu el ca atare.
Să nu se îngrijoreze nimeni. Enumerarea de mai sus e strict exemplificatorie. Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.
Toți Îl slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii și priceperii noastre, potrivit stilului nostru, ar zice Blaga.

Adaptare după Nicolae Steihardt, cap. Felurimi din cartea „Dăruind vei dobândi” (Maria Burlă)

cristiboss56 01.07.2015 23:13:49

Ah, dacă am ști cum iubește Preasfânta pe toți cei ce păzesc poruncile lui Hristos și cât îi este de mila si se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simțit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feței lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaște: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea și iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aș fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze și să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!”. Cuvintele ei erau plăcute, liniștite și blânde, și ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci și nu știu ce i-aș putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei față de mine, necuratul, și cum voi mulțumi bunei și milostivei Maici a Domnului.
Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu și chiar și numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul și tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat și neînțeles. Ea viază în ceruri și vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, și acoperă cu milostivirea ei tot pământul și toate noroadele. Și pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria și nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh și, ca om, e aproape de noi după fire și tot sufletul creștinesc e atras spre ea cu iubire.
Sfântul Siluan Athonitul

cristiboss56 02.07.2015 22:41:21

În inimă domnește pacea lui Dumnezeu: „Și pacea lui Hristos... să stăpânească în inimile voastre" (Coloseni 3, 15).
Inima este chitara, coardele ei sunt simțirile, iar pana este mintea, „care mișcă cu pricepere desăvârșită simțirea prin pomenirea lui Dumnezeu; din această mișcare se ivește în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumnezeiești" (Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, cap. 3, Filocalia, vol 8, pp. 227-228).
Inima este izvorul din care, prin rugăciune și căldură a simțirii harice, țâșnește apa „din Duhul de viață dătător" (Sfântul Grigorie Sinaitul, Scrieri, p.82).
Inima este omul cel tainic (Sfântul Grigorie Palama, Către Xenia. Filocalia (orig. gr.), vol. 4, p. 109).
Iată numeroasele analogii folosite de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți pentru a ne înfățișa și descrie lucrarea inimii. În concluzie, inima este „omul cel tainic", locul unde Se revelează și Se sălășluiește Dumnezeu printr-o viață ascetică după har. Ea e biserica duhovnicească unde se săvârșește o neîncetată liturghie dumnezeiască și o neîncetată doxologie a lui Dumnezeu. Acest loc, care pentru mulți dintre noi este un loc întru totul necunoscut, e cunoscut de către sfinți. El este cel care dă omului viață.
Mitropolit Hierotheos Vlachos

cristiboss56 03.07.2015 23:16:17

Părinte Nicodim


Odată, i-au zis ucenicii:
– Părinte, dă-ne un cuvânt de folos.
Iar bătrânul le-a răspuns:
– Fraților, să aveți credință în Dumnezeu, că ce nu pot face oamenii, face El într-o clipă. De nimic să nu vă temeți, decât de Dumnezeu. De aceea păziți poruncile Lui ca lumina ochilor, că a Lui este slava în vecii vecilor. Amin! (...)
Acest neobosit duhovnic purta mare grijă pentru mântuirea tuturor. Pe călugări îi sfătuia să facă ascultare fără cârtire și să se roage neîncetat. Pe mireni îi sfătuia să muncească cu demnitate pentru pâinea cea de toate zilele și să vină neîntrerupt la biserică. Pe cei căsătoriți îi sfătuia să nască copii și să-i crească în frică de Dumnezeu, combătând cu multă putere divorțul și avortul. Iar pe tineri îi îndemna să asculte de părinți, să învețe carte, să se ferească de beție și desfrânare, ca să fie folositori societății în care trăiesc.
Pe toți îi îmbărbăta ca un părinte, îi învăța ca un duhovnic și îi mângâia cu dragoste de mamă. Încă și pe cei bolnavi îi vindeca cu rugăciunea, căci era întărit cu darul Duhului Sfânt.
Un călugăr iubitor de liniște l-a întrebat:
– Părinte Nicodim, ce este mai de folos astăzi pentru călugări? Să stea la liniște și să se roage sau să ajute la mântuirea altora?
– Să le facă pe amândouă: întâi rugăciunea și viața cât mai sfântă, și apoi misiunea, care este dragoste și milostenie duhovnicească. Când vezi casa vecinului în flăcări, poți să stai la liniște și să te rogi, până nu arunci pe foc o găleată de apă? Lumea de astăzi este aprinsă de focul urii, al desfrâului și al păcatului. Să ajutăm și noi, călugării, după putere, la mântuirea oamenilor.

cristiboss56 04.07.2015 23:03:57

Spuneau maicile din Mănăstirile Văratec și Agapia că părintele Nicodim era un om de rugăciune. Se ruga în chilie cu mâinile înălțate spre cer, se ruga în biserică, se ruga pe cale, se ruga în pădure, permanent slăvea pe Dumnezeu. După ce-și termina rugăciunea, deschidea ușa chiliei și vorbea cu oamenii, spovedind și mângâind pe toți. Uneori, fața lui era luminată de darul rugăciunii și de bucuria Duhului Sfânt.
Acest renumit duhovnic era foarte râvnitor pentru mântuirea celor ce veneau la el. Pe toți îi primea cu dragoste, îi mărturisea cu atenție și îi sfătuia cu înțelepciune, căci era statornic și hotărât în cuvânt și niciodată nu se schimba. Făcea totul să salveze sufletul omului.
Odată, a venit la părintele un om tulburat și i-a spus:
– Părinte, au venit peste mine multe necazuri și nu le mai pot răbda. Dă-mi un cuvânt de folos.
– Nu te tulbura, frate, a zis bătrânul. Vezi scârbele acestea? Iată, pe aici a pășit Hristos. Pe aici au trecut Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinții Apostoli, sfinții mucenici și toți părinții. Pe aici se cade să trecem și noi, cei care urmăm lui Hristos. Că nu este altă cale de mântuire. Nu putem dobândi bucuria mântuirii, până nu gustăm mai întâi din paharul suferinței și al necazurilor vieții. (...)
Iar pentru sfânta rugăciune învăța:
– Fraților, să ne rugăm neîncetat, cu luare-aminte și cu atenție. Să nu lăsăm mintea să hoinărească în timpul rugăciunii. Că la ce te gândești, la aceea te și închini, și rugăciunea se preface în păcat, că te închini idolilor din minte, iar nu lui Hristos. Deci, să cerem ajutorul lui Dumnezeu, ca să ne putem ruga cum trebuie. Iar dacă gândurile noastre fug, să le întoarcem înapoi, precum își întoarce ciobanul oile ce fug din turmă.

cristiboss56 05.07.2015 23:32:07

Datoria familială este dragostea dezinteresată. Fiecare trebuie să uite de propriul „eu”, dedicându-se celuilalt. Fiecare trebuie să se învinuiască pe sine însuși, nu pe celălalt, atunci când ceva nu merge așa cum trebuie. Este neapărată nevoie de răbdare și stăpânire de sine, pe când nerăbdarea poate să strice totul.
Un cuvânt tăios poate să încetinească pentru luni de zile contopirea sufletelor. De amândouă părțile trebuie să existe dorința de a face căsnicia fericită și de a depăși tot ce împiedică acest lucru. Până și cea mai puternică dragoste are nevoie în primul rând să fie întărită zi de zi. (Sfânta Muceniță Alexandra, Împărăteasa Rusiei)


Ora este GMT +3. Ora este acum 13:38:28.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2021, Jelsoft Enterprises Ltd.