Ah, ce lucru grozav este un om care a gustat o dată din dulceaţa mântuirii sufleteşti şi pe urmă s-a întors iarăşi la patimi!
Când un om se hotărăşte la o viaţă nouă cu Domnul, când un om îl primeşte pe Domnul şi pe Duhul Domnului în inima sa, diavolul umblă neîncetat să se poată iarăşi întoarce în „casa de unde a ieşit”, cum zice Mântuitorul.
Cu fel de fel de şoapte şi ispite viclene bate iarăşi vrăjmaşul la uşa inimii celui întors la Dumnezeu şi încearcă să deschidă uşa. De cazi ici şi colea în această luptă, ridică-te repede şi pleacă înainte.
Nu dispera! Încă mai poţi scăpa, dacă-L primeşti îndată şi fără întârziere pe Iisus Mântuitorul şi Biruitorul!
Preot Iosif Trifa

De ce oare sfinţii se rugau neîncetat; de ce oare creştinului i se porunceşte să se roage neîncetat? Pentru a fi mereu împreună cu Dumnezeu şi nici un minut şi nici o secundă să nu dăm loc păcatului care caută neîncetat să ne prindă în cursă şi să ne aţină calea spre Împărăţia de Sus. Rugaţi-vă neîncetat (1 Tes 5,17), spune Apostolul. Aşa cum e neapărat necesar să respiri, tot atât de necesar este să te rogi; rugăciunea e respiraţia sufletului, puterea şi lumina lui; hrană, băutură, desfătare, pace, bucurie, spaţiu, mărire!
Sfântul Ioan de Kronstadt

Apoftegme ale Părintelui Paisie Aghioritul
Unii monahi care plecaseră au venit iarăși în pocăință în Sfântul Munte și și-au sfârșit viața în pace, aceștia au avut o bună dispoziție a inimii când au venit prima dată la mănăstire, dar nu au fost ajutați. Așa au pățit mulți. Vin cu intenții bune, dar nu află pe cineva care să-i călăuzească și să-i întărească. De aceea au sfârșit cum au sfârșit. Dar pentru aceștia toți Dumnezeu folosește uneori un mod smintitor ca să-i aducă înapoi în Sfântul Munte și mor cu pace. Ar fi o nedreptate a dumnezeieștii purtări de grijă, dacă Dumnezeu nu i-ar întoarce pe acești oameni lângă El. Fiindcă au avut bună dispoziție a inimii când au început și Dumnezeu nu uită acest lucru.
Cea mai mare încercare a altora este cel mai bun leac pentru noi. Eu, orice aș avea, când mă gândesc cum suferă acești oameni spun „slavă lui Dumnezeu”. Aș putea fi și eu un paralizat și să nu mă pot mișca deloc, ce-aș face atunci? Slavă lui Dumnezeu, acum sunt ca un împărat.
Viața noastră monahicească trebuie să fie o continuă doxologie către Dumnezeu.
Când Dumnezeu spune de mai înainte, prevestește, trebuie și omul să ia aminte. Fiindcă dacă omul este nepăsător și se schimbă și Dumnezeu se schimbă. Rezultatul pe care îl prevestește Dumnezeu depinde și de om.
Să trăiești durerea ta ca și cum n-ar exista.
Astăzi vin mulți monahi, dar nu mai există frământătură. Ne-am depărtat de tradiție. Nu mai încercăm să semănăm cu sfinții. Trebuie să ne comparăm pe noi cu sfinții. Nu trebuie să-i privim pe ei că aveau patimi mici sau mari și să ne comparăm în acestea cu ei.
Cu cât te ostenești mai mult cu atât mai multă bucurie și har vei lua de la Dumnezeu.
Când Dumnezeu va da dragostea Lui unui suflet acesta nu poate suporta, cade jos. Atunci nu mai caută nimic altceva. Vrea să lase toate și să se închidă într-o peșteră.
Trebuie să știm că atacul care vine din lucrarea demonică este oarecum un dar al lui Dumnezeu pentru păcătos, ca să se pocăiască, să se smerească și să se mântuiască. Când totuși este desăvârșită împietrire și nepocăință, atunci nu este atacat de demon, fiindcă vede Dumnezeu totala lui împietrire.
Mai demult ziceam rugăciunea, dormeam și rugăciunea continua. Mă trezeam și rugăciunea nu se oprea. Acum trăiesc problemele lumii.
Astăzi vin mulți tineri cu interes. Nu sunt curioși, ei caută să afle un exemplu și noi trebuie să fim cum ne vrea Dumnezeu, ca să se folosească alții care se apropie de noi, fiindcă altminteri vom da socoteală și pentru aceștia care se apropie de noi și se vatămă sau nu se folosesc.
În funcție de starea în care se află omul, ispita îi aduce și gândurile.
Ca să înceteze atelierul nostru (adică mintea noastră) să producă gânduri rele, trebuie lipsească răutatea. Atunci omul are sănătate duhovnicească.
Drumul cel mai ușor și cel mai scurt este ascultarea. În ascultare harul călăuzește.
Desăvârșirea continuă și în cealaltă viață.
În multe cazuri există încercări de la Dumnezeu, dar intră și diavolul și le face pe toate mai negre. Acela este cel mai greu lucru.
Există demoni care nu îl lasă pe cineva să vorbească și alții care nu îl lasă să asculte sfaturile pe care i le spun oamenii duhovnicești.
*** Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, 2011

Săvârşind cu conştiinţă bună această lucrare a demascării de sine, vei recunoaşte din inimă toate păcatele tale; vei recunoaşte că eşti vinovat şi în cutare privinţă, şi în alta, şi în cealaltă – că întru toate eşti vinovat; te vei îmbrăca, parcă, în păcatele tale şi vei simţi că ele zac asupra ta cu toată greutatea lor; îţi vei da seama că eşti fără răspuns şi vei striga: „Ticălos om sunt eu!” Iar după ce se va petrece asta în inima ta, grăbeşte-te să stârneşti ori să scoţi din inimă, care a fost deja predispusă la asta, simţămintele îndurerate ce alcătuiesc cuprinsul adevăratei pocăinţe – şi anume: întristarea că L-ai jignit pe Dumnezeu; ruşinea că ai ajuns atât de neisprăvit; părerea de rău că puteai să te înfrânezi şi nu te-ai înfrânat şi supărarea pe voia ta cea păcătoasă, care n-a luat aminte la nici o insuflare a raţiunii şi conştiinţei. Aceste simţăminte sunt gata să se nască în inimă de la sine după conştientizarea păcatelor şi vinovăţiei proprii; însă şi tu să le ajuţi să se dezvolte şi să le stârneşti din ce în ce mai puternic. Sufletul să ardă în ele ca un foc: cu cât va arde mai mult şi cu cât va fi mai puternică arderea, cu atât va fi mai mântuitoare.
Limita până la care trebuie dusă această îndurare pentru păcate este ura faţă de păcate şi dezgustul faţă de ele. În acest dezgust se află temeiul hotărârii de a nu mai păcătui şi nădejdea îndreptării de sine.


(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, Editura Sophia, 2002, pp. 83-84)

Lacrimile din vremea rugăciunii sunt semnele milei lui Dumnezeu, de care s-a învrednicit sufletul pentru pocăinţa lui; şi mai arată că primit a fost sufletul şi a început să intre în câmpia curăţeniei prin lacrimi. Că dacă gândurile nu se vor ridica din cele pieritoare şi nu se vor lepăda de la sine nădejdea în lume, şi dacă nu se vor apuca să dispreţuiască lumea, şi nu vor începe să-şi pregătească merinde bune pentru iertarea lor, şi dacă nu se vor porni în suflet gândurile la oricare (sfinţi) care sunt acolo (în cer) ochii nu pot vărsa lacrimi.
Pentru că lacrimile (curg) din gândurile cele necontenit curate, din concentrare, din gândurile multe şi dese, care în toată vremea răsar, şi din amintirea unui oarecare lucru subtil, care vine în minte, şi mâhneşte inima prin amintirea lui. Acestea înmulţesc şi sporesc şi mai mult lacrimile.


Sfântul Isaac Sirul

Are nevoie oare cel care abia a descoperit Ortodoxia de sprijinul celor apropiaţi?
Sprijinul exterior este important. Chiar Apostolul Pavel spune că „tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (I Corinteni 15, 33). Omul care a dobândit credinţa tinde să comunice cu cei care sunt credincioşi deja.
Pe de altă parte, acest sprijin nu-l poate duce total pe calea credinţei. Dacă omul se va sprijini doar pe alţii, atunci credinţa sa poate să dispară. Astfel s-a întâmplat cu mulţi. Spre exemplu, dacă un elev dintr-o familie îmbisericită ajunge la facultate şi se confruntă cu viaţa veselă şi distractivă de student şi nu are ceva mai mult decât ajutorul extern, atunci lumea sa lăuntrică se destramă.
De aceea, este foarte important ca atitudinea interioară a omului faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică să fie una temeinică. Atitudinea sa faţă de Trupul lui Hristos trebuie să fie o atitudine nu ca faţă de un locaş sau o adunare de cunoscuţi sau parohie (eu îi cunosc şi ei mă cunosc). Este foarte important să existe un ritm interior al vieţii bisericesti. Acesta este individual, dar anume cunoaşterea faptului că faci parte din Biserică, că te spovedeşti şi te împărtăşeşti este foarte importantă.
Preot Maxim Kozlov

Dumnezeu te iubeste !
 

Dumnezeu iubeste pe toti oamenii la fel de mult.Ne copleseste cu iubirea si bunatatea Lui.Dar peste dar.Nu pentru ca am facut noi ceva bun pe pamant sau ca meritam, ci pentru ca El este izvor de iubire.Dumnezeu nu pierde pe nimeni.Asteapta pe fiecare in ritmul sau.Delicat, sensibil, dulce.Invita si nu forteaza.

Sufletul smerit, modest atrage harul Duhului Sfant.Smerita cugetare.Omul este doar un vas prin care Dumnezeu lucreaza si nimic nu ii apartine, nimic nu este al lui.Toate sunt daruri ale lui Dumnezeu.Cu totii suntem unelte in mainile lui Dumnezeu sau prelungiri ale mainilor Lui.Sa ne lasam purtati, dansati...

Cand scurmam in cenusa trecutului mai gasim carbuni aprinsi.Se vor stinge cu timpul, cu lacrimi, cu suspine sau de la sine.E nevoie de rabdare.Sa iubim si sa iertam pe aproapele nostru.Iertam pentru viitor, nu pentru trcut.Daca nu reusim sa iertam, nu vom avea pace nici in rai, darmite pe pamant.Rugaciune fierbinte pentru toate durerile de pe lume care gem dupa dorul de Dumnezeu.Doar prin iubire cerul se coboara pe pamant si se umple de har.Cu recunostinta pentru toate examenele vietii sufletul se purifica.In multumire, nu in razvratire.Orice ai fi, Eu te iubesc, zice Domnul.Iar si iar.Si te iert.De saptezeci de ori cate sapte.Sa nu ma parasesti!Nu deznadajdui.Ridica-te si mergi mai departe.Iubirea nu este niciodata muta.In Hristos iubirea nu are sfarsit.

Pace si bucurie sfanta in cetatea sufletului.(Ieromonah Hrisostom Filipescu)

Apoftegme ale Părintelui Paisie Aghioritul
Pentru cei care nu sunt sporiți duhovnicește neorânduiala exterioară o arată pe cea lăuntrică.
Dacă nu există cuget bărbătesc nu există progres. Bărbăție este atunci când te predai în întregime cu toată încrederea lui Dumnezeu. Cel ce are bărbăție are și dragoste și Dumnezeu îi pune la socoteală asta.
Am auzit că zilele acestea s-a mișcat candela Preacuratei la Mănăstirea Iviron. Preacurata încearcă să ne trezească ca să ne pocăim, dar oamenii de astăzi nu se mișcă, oricât de mult s-ar mișca toate candelele.
Ajută mult când se roagă cineva în munți și nu prin văgăuni sau spații închise. Și Hristos S-a dus în munți să Se roage. Astfel se deschid mintea și simțirile. De aceea oamenii de la munte au o oarecare bărbăție.
Când cineva este nervos, este mai bine să nu îi vorbești deloc, fie și într-un mod blând. Fiindcă acela se aseamănă cu un rănit care nu primește nici mângâierea, fiindcă aceasta le-ar stârni și mai mult rănile.
Sufletul și duhul la care se referă uneori Sfânta Scriptură nu sunt două lucruri diferite, cum spunea Makrakis. De exemplu: „Mărește sufletul meu pe Domnul și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu”.
Pizma este o gelozie cu răutate și zavistie. Trebuie ca rivalitatea dintre noi să fie una bună, fără răutate. Aceasta o putem înțelege mai bine atunci când îl vedem pe cineva pe care îl (admirăm) invidiem și care a pătimit ceva rău. Dacă ne bucurăm, atunci gelozia noastră este rea.
Binecuvântarea și rugăciunea se prind, când sunt din inimă. De aceea Isaac i-a spus lui Isav să îi aducă să mănânce, ca să se bucure inima lui și să-l binecuvinteze.
Trebuie să ne nevoim să dezrădăcinăm patimile mari, fiindcă dezrădăcinând o patimă mare, se dezrădăcinează și multe altele mai mici.
Smerenia și dragostea, iată, acestea sunt totul.
Diavolul a căzut din mândria lui.Vai, vai, înfricoșător lucru! Cel dintâi înger a devenit vrăjmaș și lui Dumnezeu, și oamenilor. Nu trebuie să simtă cineva ură, ci compătimire, milă pentru starea lui.
A venit odată la Coliba părintelui Tihon un diacon foarte gras și i-am spus să postească des până la ceasul al nouălea. După câtva timp, l-am întâlnit în Dafni și nu l-am recunoscut, fiindcă slăbise foarte tare. Când cineva nu mănâncă mult, dar mănâncă des, atunci organismul își ia din ceea ce mănâncă. Când însă postește până la ceasul al nouălea, atunci organismul își ia vitaminele din frigider (adică din depozitele pe care și le face organismul). Hrana bună și îndestulată și viața sedentară îi face pe copiii mici grași și uneori ajung, bieții de ei, paralizați.
Trebuie fiecare să-și sfințească înclinația lui, ceea ce poate el să facă. Să zicem acum că eu mă duc să devin psalt la Protatos, să-i iau locul lui Firfiri. Pot face acest lucru? Nu pot. Voi căuta la ceea ce pot face eu, ca să-mi sfințesc înclinația mea, precum acel salahor din Pireu care l-a înviat pe socrul său. Acesta cu viața lui sfântă a sfințit întregul port și mulți și-au schimbat viața din pricina lui. Și totuși nu zicea „de ce să nu mă fac călugăr?” Dacă era pentru călugărie, nu s-ar fi căsătorit.
Smerenia, bunătatea și simplitatea sunt lucruri fundamentale. Bunătatea este să se gândească cineva mai întâi la ceea ce îl odihnește pe celălalt, iar nu la ceea ce îi convine lui. Și Dumnezeu nu este nedrept. Apoi, El va plini ceea ce noi am pierdut încercând să-l ajutăm pe fratele nostru.
Toți cei care au entuziasm și mult egoism trebuie să fie în ascultare, ca să-și taie voia lor.
Răul a sporit mult și, în ultimii ani, s-au petrecut mari schimbări. Există însă o frământătură bună pentru care Dumnezeu Se milostivește și asupra restului lumii. Să nu se strice și aceasta, pentru că atunci va fi vai și amar de noi!
Rugăciunea pentru cei adormiți ajută mult. De câte ori sunt obosit sau nu am timp să mă rog pentru cei adormiți, în aceeași noapte îi văd în somn pe părinții mei pentru care nu m-am rugat atunci.
Părinții evlavioși care vor ca fiii lor să devină călugări să nu le spună să devină călugări, ci să trăiască ei înșiși ca niște călugări, fiindcă dacă fiul lor nu are nici o înclinație pentru asta, atunci se va chinui întreaga lui viață. În acest caz, să le citească Episcopul o rugăciune și să nu se facă monahi.
Trebuie cu smerenie să ne spunem gândul nostru celor mai mari, poate astfel îi ajutăm și pe ei să se gândească cu mai multă pricepere.
Să lucreze cineva în acord cu starea lui duhovnicească. Să facă adică lucrurile care corespund stării duhovnicești în care se află. (Să nu-și depășească măsurile lui duhovnicești).
În timpul zilei să faci ce făcea Marele Antonie. Puțin lucru de mână, puțină rugăciune. Noaptea puțină meditație și studiu și rugăciune. Puțină și intensă meditație ajută mult.
Trebuie să se gândească omul pe de o parte la binefacerile lui Dumnezeu, și pe de alta, la cât de nemulțumitor este el și să caute mila lui Dumnezeu. Din orice să caute cineva prilej să-I mulțumească și să-L slăvească pe Dumnezeu.
Astăzi a venit timpul să se împlinească profeția Marelui Antonie: Va veni o vreme când oamenii vor înnebuni și dacă cineva este rațional, ceilalți îl vor numi nebun, pentru că nu este ca ei.
Dacă vrei să te bucuri întreaga ta viață, să te faci călugăr.
Oamenii păcătoși în cealaltă viață vor suferi din pricina poftelor lor.
De multe ori noi, monahii, devenim aspri din pricina faptului că nu trăim, fiindcă nu o vedem, durerea celorlalți. În timp ce mirenii săracii sunt milostivi, fiindcă trăiesc în apropierea oamenilor îndurerați. De aceea trebuie ca durerea celorlalți să o facem durerea noastră și să ne rugăm pentru toți.



Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte

Avansând de la o virtute la alta, omul înaintează de la o formă de înţelegere la alta. De la cea dintâi virtute, credinţa, până la cea din urmă, care este dragostea faţă de toţi, se întinde o cărare neclintită: nevoinţa. Pe această cale lungă, omul se formează, se transformă şi se transfigurează prin harul nevoinţelor sale ascetice. În acest mod, el îşi vindecă fiinţa de boala păcatului şi a necunoaşterii, restabilind integritatea persoanei sale, unificându-şi şi întregindu-şi sufletul. Vindecat şi redevenit întreg prin forţa morală şi religioasă a virtuţilor, omul dă expresie curăţiei şi integrităţii persoanei sale, mai ales prin curăţia şi integritatea cunoaşterii sale.
Părintele Iustin Popovici

Dacă există bunăvoință, orice relație poate fi îmbunătățită
 

Profilaxia bolilor este chezăşia vieţii sănătoase. Toată lumea ştie lucrul acesta, însă, din păcate, oamenii au uneori o atitudine foarte neglijentă şi faţă de sănătatea trupească, şi faţă de sănătatea duhovnicească a familiei lor.
Adeseori amânăm consultul medical până când nu mai avem putere să răbdăm suferinţa. Până în acel moment ni se pare că boala o să treacă singură. Şi în viaţa de familie oamenii încep să se gândească la faptul că viaţa lor de cuplu are nevoie de tratament numai atunci când se află în pragul divorţului. Se duc la preot, se duc la psiholog să ceară sfat atunci când este deja greu să mai fie ajutaţi.
Ranchiunele, reproşurile, ostilitatea se acumulează ani la rând ca un bulgăre imens de zăpadă, şi soţii înşişi nu prea mai cred că pot reface relaţia pe care o aveau la începutul căsniciei – deşi eu sunt convins că, dacă oamenii vor cu sinceritate să se ajute pe ei înşişi şi să-şi ajute familia în vederea îmbunătăţirii relaţiilor din sânul ei, nu există situaţii fară speranţă. Chiar şi atunci când deocamdată una singură dintre părţi caută pacea şi dragostea există toate şansele ca situaţia să fie îmbunătăţită, numai să vrea asta şi soţii. Cum se spune, „Dumnezeu îi dă omului, dar nu îi bagă în traistă”.
Pr. Pavel Gumerov

Medicament împotriva singurătății
 

Adesea, femeile singure sunt sfătuite să-şi umple viaţa cu îngrijirea copiilor la un orfelinat. Dar nu toate scapă de sentimentul singurătăţii prin această activitate. O cunoştinţă mi-a spus: „Mergeam la copii, le dăruiam căldură, dar şi eu vroiam, în acel timp, atenţie şi căldură umană.”
Poate că ea nu mergea aşa cum ar trebui la orfelinat. Poate că mergea pentru a se destinde sau fiindcă nu avea ce face altceva. Mergea pentru a primi acolo un medicament împotriva singurătăţii, dar inima nu i-a fost pătrunsă de apropierea acelor copii, care nu erau pentru ea decât interesanţi. Şi de aceea a plecat de acolo la fel cum venise.
Ştiu, din proprie experienţă, că, dacă oferi căldură sufletească altora, sufletul ţi se umple, de asemenea, de căldură. Probabil că, prin vizitele sale, ea nu a reuşit să dezgheţe inimioarele copilaşilor, lipsiţi de mângâiere şi căldură. Şi aceasta, pentru că ea nu le-a deschis uşa inimii sale.
Ştiu sigur că cei mici reuşesc să mulţumească. Ei vor foarte mult să iubească şi simt de la o poştă când cineva le doreşte binele. Pentru aceasta, ei răsplătesc din plin. Nu poţi uita ochii fericiţi şi încrezători ai unui copil pe care nu ai făcut decât să-l mângâi pe cap. Iar dacă i-ai mai dat ceva gustos sau o jucărie, atunci devii pentru el ca o rudă apropiată.
Poate că această femeie ar trebui să îşi schimbe atitudinea faţă de copii. Avea dreptate Şota Rustaveli atunci când a scris aforismul: „Ce ai ascuns este pierdut; ce ai dat este al tău.” Dacă ea vrea însă să se redescopere şi să simtă înţelegere, căldură şi dragoste, atunci să nu se ruşineze când dăruieşte toate acestea altora.
Tuturor celor care suferă de lipsă de căldură le sfătuiesc să iasă, ca puişorii, din oul egoismului cotidian şi să încerce să slujească pe cineva. Dar să nu aştepte răsplată imediată, ci să slujească altora, din dragoste.
(Dr. Dimitri Avdeev, Ioana Besedina, Femeia și problemele ei: perspectiva psihiatrului ortodox, traducere din limba rusă de Eugeniu Rigoti și Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2011, pp. 59-61)

Daca Dumnezeu mi-ar oferi inca o bucata de viata …
 

Dacă pentru o clipă, Dumnezeu ar uita că nu sunt decât o paiață de cârpă și mi-ar oferi o bucată de viață, fără îndoială că n-aș spune tot ceea ce gândesc, dar m-aș gândi la tot ceea ce spun. Aș aprecia valoarea lucrurilor, nu pentru ceea ce valorează, ci pentru ceea ce ele înseamnă cu-adevărat. Aș dormi puțin, n-aș mai visa deloc, căci prin fiecare minut când închidem ochii pierdem șaizeci de secunde de lumină. Aș merge când ceilalți se opresc, m-aș trezi când alții adorm. Aș asculta când alții vorbesc și aș savura o înghețată bună de ciocolată. Și aș trăi “îndrăgostit de dragoste”. Dacă Dumnezeu mi-ar oferi încă o bucățică de viată, m-as îmbrăca simplu, as cădea în genunchi în fata soarelui, lăsându-mi goale corpul și sufletul. Doamne, dacă as avea o inimă, mi-as scrie ura pe gheață și aș aștepta primele raze de soare. Cu un vis al lui Van Gogh aș picta pe stele un poem de Benedetti și i-aș oferi Lunii un cântec de Serrat. Aș stropi trandafirii cu lacrimile mele pentru a simți durerea spinilor și sărutul roșu al petalelor.
Dumnezeule, dacă aș avea o bucată de viată… n-aș lăsa să treacă nici o singură zi fără să le spun celor pe care-i iubesc cât de mult îi iubesc. Aș convinge fiecare bărbat și fiecare femeie că ei sunt cei la care țin cu adevărat și as trăi îndrăgostit de iubire. Aș demonstra oamenilor cât se înșeală crezând că încetează să se îndrăgostească atunci când îmbătrânesc, fără să știe că încep să îmbătrânească atunci când încetează să se îndrăgostească! I-aș da aripi unui copil, dar l-as lăsa să învețe singur să zboare. Iar pe cei bătrâni i-aș învăța că moartea nu vine o data cu vârsta, ci o data cu uitarea.
În fond, și eu am învățat de la oameni atâtea lucruri… Am învățat că toată lumea vrea să trăiască pe culmi, fără să știe că adevărata fericire constă în felul în care urci înălțimile. Am învățat că atunci când nou-născutul strânge pentru prima dată, în pumnul lui mic, degetul tatălui, îl cucereşte pentru totdeauna. Am învățat că un om n-are dreptul să-l privească pe un altul de sus decât atunci când trebuie să se aplece pentru a-l ajuta să se ridice. Sunt o mulțime de alte lucruri pe care as putea sa le învăț de la oameni , dar, realmente, multe nu îmi mai vor servi la nimic cu adevărat, pentru că, atunci când ma vor pune la păstrare în acea cutie, vai, eu voi fi murit deja.
Gabriel Garcia Marquez
(6 martie 1927 – 17 aprilie 2014

Învață să te bucuri de viață! Ai atâtea motive...
 

Mulți se supără pe ei înșiși din cauza suferințelor pe care le trăiesc. Poate se gândesc că le merită. Și greșesc. Poate fiindcă au fost educați de părinții lor să aibă sentimentul vinovăției, să se pedepsească, își fac rău singuri. Și totuși, oamenii sunt singurele ființe care pot da sens durerii lor, fiindcă sunt singurii care știu că trebuie să moară. Va trebui să învățăm să dăm semnificație pozitivă sentimentului de vinovăție pe care îl folosim pentru a deveni mai buni, dar să dăm una negativă, atunci când sentimentul de vinovăție ne paralizează, ne pedepsește, luându-ne încrederea în noi înșine și, ca urmare, posibilitatea de a crește și, mai ales, de a acționa. În fond, ce este depresia după o supărare, un refuz, un doliu pe care noi le considerăm nedrepte, dacă nu o pedeapsă îndreptată către noi înșine?
Învață, însă, să râzi de tine, cu inima!
A ști că trebuie să mor, face ca pentru mine viața să fie mai bogată în înțelesuri, tocmai pentru că timpul devine limitat și orice lucru pe care trebuie să-l faci devine o alegere reală.
Nu trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să nu ne trimită boli sau să ne ferească de suferințe, ci trebuie să-L rugăm să ne dea tăria de a suporta ceea ce trăim, să ne stea alături ca să nu ne pierdem integritatea spirituală, să alegem să ne continuăm viața, oricum ar fi.
Pentru a ne da speranță, forță și curaj.
Să râzi cu inima te ajută să încetezi să cauți dreptatea în lumea aceasta și să transformi în viață tot ceea ce ți se întâmplă ca venit din moarte.
Valerio Albisetti

La prima tinerețe, în momentul primei îndrăgostiri, pe oameni îi stăpânesc sentimentele și li se pare că fericirea constă tocmai în această furtună emoțională. Nu este adevărat. Fericirea adevărată vine ca un rezultat al acestor trăiri, al fidelității, al depășirii în comun a piedicilor, al efortului de a iubi. O asemenea dragoste este semnificativ mai profundă, mai temeinică, ea înseamnă cu mult mai mult decât această furtună emoțională. Dragostea înseamnă și efort, și responsabilitate a unuia pentru celălalt, este încercare de a te schimba în bine împreună cu omul tău iubit, este permanenta descoperire reciprocă, cunoaștere reciprocă. (Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, p. 85)

Un rege al Persiei, voind sa-si aleaga un sfetnic bun, a chemat la palat intr-o zi pe cinci dintre cetatenii cei mai de vaza din oras si le-a zis:
- Iata, am cinci inele pe degetele mele; ele vor fi plata sinceritatii voastre. Spuneti-mi fara lingusire: ce credeti voi despre puterea si marirea mea?
Ei, uimiti de frumusetea diamantelor de pe inele si voind sa le aiba, raspunsera regelui cu multe laude pe care nu se cuvenea sa le spuna decat lui Dumnezeu. Regele parea multumit si dadu rand pe rand 4 inele.
Pentru ca al cincilea, tacea, regele l-a indemnat sa-si spuna parerea.
- Eu cred, zise acesta, altfel decat cred cei care au vorbit inaintea mea. Eu cred ca toata puterea, de rege, o ai de la Dumnezeu si ti-a fost data pentru binele poporului ce-l stapanesti si odata va trebui sa dai socoteala de felul cum ai intrebuintat-o.
- Si eu cred tot asa, zise regele cu multumire. Dar tie nu-ti dau inelul, ci increderea si prietenia mea. Vei sta mereu langa mine, ca sfetnic al meu, caci in tine am gasit omul si prietenul sincer pe care-l cautam.
A doua zi, cei patru venira foarte grabiti sa spuna regelui ca negustorul de la care a cumparat inelele cu diamante sunt false. Dar regele le zise:
- Ce, voi credeti ca eu nu stiu ca diamantele sunt false? Eu le-am comandat astfel. V-am platit cinstit. Voi mi-ati dat laude false, eu v-am daruit diamantele false. V-am platit cu aceeasi masura, de ce va mai plangeti?!

Temelia este cel mai important lucru la ridicarea unei construcții. Constructorii marilor clădiri toarnă la temelie materiale scumpe – fier și beton –, ca să o facă pe aceasta rezistentă și capabilă să poarte greutatea întregii zidiri. Iar Iisus Hristos așază o neobișnuită temelie pentru înălțarea casei mântuirii – nu materiale pământești, valorând mulți bani, ci virtutea sărăciei cu duhul! Oamenii se chinuiesc să strângă mari averi, ca să poată să ridice o casă pământească. Iar pentru înălțarea casei cerești Mântuitorul întărește că nu este nevoie să risipești bogăție, ci dimpotrivă, să devii sărac cu duhul, adică să conștientizezi că nu ai nimic bun care să-ți aparțină. (I Corinteni 4, 7).
Omul poate să se dezvinovățească de faptul că nu a reușit să-și construiască o casă pe pământ, deoarece toată viața a fost sărac. Însă cum se va dezvinovăți acela care nu și-a înălțat casa veșnică a mântuirii sale, care tocmai cu sărăcie, și nu cu bogăție se construiește? Dacă nu orice om reușește să devină bogat, să devină sărac poate fiecare, numai să o dorească.
Arhimandrit Serafim Alexiev

Noi, ortodocsii, ne iubim inainte sa ne cunoastem
 

Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulţi ani, am fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiţi de călugări. Ce primitori erau! Ce înţelegători! Şi i-am spus unui călugăr: “Oriunde aş intra aici, în mănăstire şi schituri, pe oricine aş vedea, parcă l-am cunoscut din copilărie.” Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: “Noi, ortodocşii, ne iubim înainte să ne cunoaştem.” Şi am înţeles că este adevărat cuvântul lui. Esenţial ne cunoaştem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea. Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele, ci este, pur şi simplu, firea în care Dumnezeu l-a creat pe om. Esenţa Ortodoxiei este firea omului. Şi a luat în istorie nume de dreaptă slăvire, nume foarte frumos şi foarte sugestiv, adică nume care trădează, dacă vreţi, ceea ce au căutat Părinţii cei adevăraţi, care n-au căutat nici slavă lumească, nici filosofie mai adevărată, ci au căutat un singur lucru: să rămână în dreapta slăvire, descoperită de Însuşi Dumnezeu; au încercat să păstreze nestricată viziunea acestei firi omeneşti.
Căutăm ce nesaţ viaţa adevărată, în toate direcţiile vieţii noastre, prin cultură, prin călătoriile noastre duhovniceşti, ba chiar şi în păcat. Şi în păcat omul, până la urmă, îşi caută menirea lui cea adevărată. Dar păcatul ne este adevăr şi de aceea ceea ce Domnul nu ne-a dat ca poruncă, noi numim păcat, nu în sens moral sau etic, ci în sens ontologic, al firii. Chiar dacă noi nu înţelegem deplin poruncile, avem încredere în Dumnezeu, Care ne-a dezvăluit nouă ceea ce ştie El mai bine că ne trebuie, fiindcă El ne-a făcut şi El ne dezvăluie, prin cuvintele Sale, care sunt năzuinţele noastre şi unde găsim hrana ce o căutăm cu atâta poftă, adică viaţa veşnică.
Omul, prin fire, este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roşie orice ar fi el, prin firea lui este ortodox. Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului. Această fire, puţin câte puţin, s-a conştientizat; omul şi-a pierdut-o prin căderea în păcat şi psalmistul îl plânge pe om ca tot omul fiind mincinos, dar cred că trebuie înţeles oarecum ca traducerea în slavonă: “tot omul este minciună.”
Omul, dacă nu şi-a găsit identitatea lui, rămâne în minciună. Omul este minciună până când, în Hristos, devine adevăr ca şi Hristos Care S-a numit Adevăr. Or, ca omul să-şi regăsească, să zicem, identitatea, să-şi revină în fire, cum se spune în limba română, a trebuit ca Dumnezeu însuşi să Se întrupeze, să devină om, să trăiască mizeriile noastre, să trăiască toate defectele astea ale căderii, până şi moartea, până şi iadul. A făcut şi un lucru pe care primul Adam nu l-a ştiut. Că revenind prin Înviere la viaţă, a putut şi să Se înalţe la ceruri şi să şadă de-a Dreapta Tatălui, completând calea fiinţei omului, dacă vreţi calea “devenirii întru fiinţă” a omului, până la şederea de-a dreapta Tatălui.
Numai în Hristos omul îşi poate reveni în firea lui cea adevărată ca identitate, numai astfel îşi regăseşte firea lui cea adevărată, aşa cum a fost concepută de Dumnezeu mai înainte de veci, când S-a gândit să facă pe om în chipul şi asemănarea cea dumnezeiască.
Biserica ortodoxă nu atât convinge, cât seduce, adică atrage inima şi sufletul omului întreg. Cand se descopera „in duh si in adevar”, adevarul seduce, adica convinge toata firea, pana in maduva oaselor. Si aceasta este puterea Ortodoxiei, pe care am vazut-o de multe ori. Ortodoxia nu are un adevar relativ sau un adevar micsorat, deviat, cum am gasit astfel de adevaruri in toate confesiunile si religiile de care am auzit cite ceva, cu intuitii de multe ori extraordinare, ci adevarul deplin care, negresit, duce la mantuire.
Zice Domnul că nu este o poruncă mai mare decât aceasta de a iubi pe Dumnezeu, şi pe aproapele. Păstrarea dragostei, însă, trece prin multe greutăţi, care ne oţelesc duhovniceşte. Ne oţelesc într-un fel foarte curios, paradoxal. Ajungem nu să ne simţim puternici, ci, atunci când suntem slabi, cum spune Sfântul Apostol Pavel, atunci suntem puternici. Suntem puternici pentru că atunci ne smerim şi atunci înţelegem pe aproapele şi se poate naşte în sufletul nostru duioşie faţă de aproapele. Căci iubirea în Domnul este duioasă. Şi atunci, în smerenia şi duioşia de care vorbeam, poate lucra nu înverşunarea omului, ci asceza noastră; atunci lucrează în om harul lui Dumnezeu.
Duhul Ortodoxiei nu este afişare, nu este nici prozelitism; duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie şi revin la ideea aceasta: atenţie la cuvântul liturgic, la cuvântul de rugăciune. Deci, duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie. Amintiţi-vă cuvântul: “Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!” Şi noi, păcătoşii, încercăm, smeriţi, să gustăm şi să vedem că bun este Domnul în locul în acre ne-a pus, lângă “râurile” acelea ale Babilonului apusean, şi gustăm şi vedem şi bem.
Neamul nostru se cheamă Hristos. Sau, dacă vreţi, neamul nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu. Noi suntem Israelul cel nou, Israel în duh. Căci iar revenim la tema Duhului şi a adevărului. Patria noastră nu este România sau Rusia sau Anglia, este Ierusalimul cel de sus; paria noastră este cea care vine, nu cea unde ne-am născut. Ne-am născut într-un “cuib” ca şi păsările, şi trăim în el până ce ne vor creşte aripile, până ce vom zbura şi noi, ca să ne luăm zborul veşnic. Iarăşi zic, nu dispreţuim neamul. Pentru mine, mai ales, a mă naşte român a însemnat mai cu seamă a primi Botezul Ortodox şi pentru asta am fost, mai mult decât pentru toate, recunoscător lui Dumnezeu.
ieromonah Rafail Noica

Hrisostom Filipescu
 

Vorbele pline de vorbe nu ating inimile… Aroma cuvintelor poartă parfumul inimii sau mirosul minții. Scrisul este condamnarea la nemurire, iar uneori poezia devine rugăciunea inimii. Simt, simți, simţim.
Amintirile sunt popasuri binecuvântate pentru veșnicie. Gândurile, rugăciunile, inima, brațele, sentimentele, privirile calde ale cuiva sunt cele mai frumoase locuri din lumea aceasta. Naturalețea și gingășia oamenilor este dată de sufletele lor.
Numai iubirea îl apropie pe om de Dumnezeu. Măsura iubirii oferă calitatea, pofta vieții. Icoana propune un dialog interior al inimilor. Icoana din inima ta contemplă icoana din inima mea. Ne sărutăm icoanele sufletelor unul altuia şi lăcrimăm de minunea, de fericirea de a fi. Pace întru netrecătoare pomenire.
Unele lucruri nu se explică. Tăcere… Cerul nu minte. Bucurie sfântă în lumina din inimi!

Fericit cel pe care îl povățuiești cu dragoste, Doamne, că nu întorci fața Ta de la cei pe care îi iubești. Nu întoarce fața Ta nici de la mine, Doamne, ca să nu mă dea pierzării vicleanul.
După bunătatea Ta, cruță-mă pe mine, neputinciosul, și învrednicește-mă de iertarea multelor mele păcate, ca dimpreună cu toți cei ce au plăcut Ție să binecuvântez bunătatea Ta.
După bunătatea Ta, cruță-ne, Doamne, și miluiește-ne pe toți cei ce am fost lepădați de dreptatea Ta fiindcă nu am păzit cuvântul Tău, pe care păzindu-l am fi dobândit mântuirea.
Și eu am fost lepădat dimpreună cu toți aceștia, și chiar mai mult decât ei. Așadar, după bunătatea Ta, fă-mă vrednic a primi iertarea păcatelor, iar prin puterea acestei iertări – nădejdea mântuirii.
Cu dragoste am cugetat zi de zi la cuvântul Tău. Învrednicește-mă să strig împreună cu Drepții și această slavoslovie: laudă Celui ce m-a miluit, slavă Celui ce m-a iertat!
Pe Tine Te binecuvântează înălțimea, pe Tine Te mărește adâncul, Ție se închină toate, fiindcă toate au fost făcute de către Tine. Toate, Milostive Doamne, Te laudă!
Sfântul Teofan Zăvorâtul

Iubirea şi Adevărul sunt deofiinţă; cresc una prin cealaltă, se întrepătrund în infiniturile nesfârşite. Iubirea trăieşte prin Adevăr, iar Adevărul trăieşte prin Iubire. Dacă Iubirea are un limbaj, acesta e Adevărul; şi iarăşi, dacă Adevărul are o limbă, aceasta-i Iubirea. Cel ce are Adevărul are Iubirea. Adevărul nu poate trăi într-un suflet în care nu este sălăşluită Iubirea, fiindcă Iubirea este viaţa Adevărului, suflarea Adevărului şi inima Adevărului. Iubirea e cea care vădeşte ce-i din Adevăr în om: acolo unde nu e Adevărul, nu e Iubirea. Fără Adevăr, Iubirea şi-ar pierde vederea, s-ar afunda în întuneric şi ar ajunge oarbă; fără Iubire, Adevărul s-ar veşteji şi ar muri pentru totdeauna. Adevărul şi Iubirea sunt vasele sfinte de nesfărâmat ale harului, milei şi păcii lui Dumnezeu. Sufletul care le are, se umple îndată de harul dumnezeiesc. Fiindcă doar datorită Iubirii şi Adevărului ce sunt înlăuntrul omului, acestea trei sunt unite armonios. Iar darul acesta vine de la Preasfânta Treime. Dragostea crede totul, iartă totul, dar se bucură numai de Adevăr.

Iustin Popovic

Fă-ţi timp să te întrebi mai des: cărei înţelepciuni datorezi alcătuirea perfectă a corpului tău; ce îl ţine constant în viaţă şi îl direcţionează? Cine a statornicit legile intelectului, cele ce se manifestă până astăzi la toţi oamenii? Cine a înscris în inimile oamenilor legea conştiinţei, cea care lucrează în noi întru răsplătirea binelui şi osândirea răului?
Dumnezeule Atotputernic, Preaînţelept şi Atotbun! Tu ţii mereu mâna Ta ocrotitoare asupra mea, păcătosul, şi nu există clipă în care bunătatea Ta să mă fi părăsit! Fă-mă să-Ţi pot săruta mereu, cu credinţă vie, dreapta Ta. De ce-ar trebui oare să caut undeva departe semnele bunătăţii, înţelepciunii şi atotputerniciei Tale?!
Mă bucur nespus că le pot găsi, mai evident ca oriunde, în mine însumi. Eu sunt un miracol al bunătăţii lui Dumnezeu, al înţelepciunii şi atotputerniciei Sale. Eu cuprind în mine în mic un întreg univers. Sufletul meu este o expresie a lumii nevăzute, trupul, o expresie a lumii văzute.

Sfântul Siluan Athonitul – cugetări duhovnicești
 

„Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl caut. Cum aş putea să nu te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit. Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras cu iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeu şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine.”

„Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi Îl caută cu lacrimi.”

Sufletul trăieşte mult pe pământ şi iubeşte frumuseţea pământului; iubeşte cerul şi soarele, iubeşte grădinile frumoase, marea şi râurile, pădurile şi câmpiile; iubeşte sufletului şi muzica şi toate aceste lucruri pământeşti desfătează sufletul. Dar când cunoaşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, atunci nu mai vrea să vadă nimic pământesc.”

„Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în rai şi de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?” Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie şi de iubirea lui Hristos, care are milă de toţi.”

„Mă rog Ţie, Milostive Doamne, dă tuturor noroadelor pământului să Te cunoască prin Duhul Sfânt.”

„…iubirea lui Dumnezeu e raiul desfătărilor în care trăia înainte de cădere părintele nostru Adam.”

„Când pacea lui Hristos vine în suflet, atunci el este bucuros să şadă ca Iov pe gunoi şi să-i vadă pe ceilalţi în slavă; atunci sufletul se bucuros că e mai rău decât toţi.”

„Tu zici: „Viaţa mea e amară”. Dar eu îţi voi spune sau degrabă Domnul Însuşi îţi spune: „Smereşte-te şi vei vedea că nenoricirile tale se vor preface în odihnă aşa încât te vei minuna şi vei spune: <>“.”

„Sufletul celui smerit e ca marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură pentru un minut faţa apelor, după care se scufundă în adâncuri. Aşa se cufundă întristările în inima celui smerit, căci puterea Domnului e cu el. Unde locuieşti tu, suflet smerit? Cine viază întru tine? Şi cu ce te-aş putea asemăna? Tu arzi limpede ca soarele, dar nu te mistui şi încălzeşti pe toţi cu căldura ta. Al tău este pământul celor blânzi, după cuvântul Domnului. Tu eşti asemnea unei grădini în floare în mijlocul căreia e o preafrumoasă casă în care îi place Domnului să locuiască. Pe tine te iubesc cerul şi pământul.”

„Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri, primeşte cu bucruie ocările şi se întristează când este lăudat. Dar acesta nu este decât primul început al smereniei. Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bucură să stea în gunoaie şi zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oameni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos.”


„Dacă vom iubi pe vrăjmaşi, atunci mândria nu va avea loc în suflet, căci în iubirea lui Hristos nu este ridicare deasupra. Mândria mistuie ca un foc tot ce-i bun, dar smerenia lui Hristos e de nedescris şi dulce. Dacă oamenii ar şti aceasta, tot pământul ar învăţa această ştiinţă.”

„Sunt multe feluri de smerenie. Unul e ascultător şi se învinuieşte pe sine însuşi întru toate; şi aceasta e smerenie. Un altul se căieşte pentru păcatele sale şi se socoteşte nemernic înaintea lui Dumnezeu; şi aceasta e smerenie. Dar alta e smerenia celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt; cunoaşterea şi gustul celui ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt sunt altele. Când prin Duhul Sfânt sufletul vede cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se smereşte pe sine până la capăt. Şi această smerenie e cu totul deosebită şi nu o poate descrie. Dacă oamenii ar cunoaşte prin Duhul Sfânt ce fel de Domn avem, s-ar schimba cu toţii: bogaţii ar dispreţui bogăţiile lor, savanţii ştiinţa lor, ocârmuitorii slava şi puterea lor, şi toţi s-ar smeri şi ar trăi în mare pace şi iubire, şi mare bucurie ar fi pe pământ.”

„Când sufletul este în Duhul Sfânt, el este plin şi nu mai tânjeşte după cele cereşti, pentru Împărăţia cerurilor este înăuntrul nostru [Lc 17, 21], fiindcă Domnul a venit şi s-a sălăşluit întru noi [In 14, 23]. Dar dacă sufletul pierde harul, atunci el tânjeşte după cele cereşti şi cu lacrimi îl caută pe Domnul.”

„Iată o cale scurtă şi uşoară spre mântuire: Fii ascultător, înfrânat, nu osândi, păzeşte-ţi mintea şi inima de gândurile cel rele şi gândeşte că toţi oamenii sunt vuni şi Domnul îi iubeşte. Pentru acest gând smerit, harul Duhului Sfânt va via întru tine şi vei zice: “Milostiv este Domnul!”“

„Omul mândru nu vrea să vieţuiască după voia lui Dumnezeu: îi place să se conducă pe sine însuşi şi nu înţelege că omul nu are destulă minte să se conducă pe sine însuşi, fără Dumnezeu.”

„Când, prin Duhul Sfânt, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu şi de atunci primesc toate întristările care vin asupra mea şi zic: “Domnul se uită la mine, de ce să mă tem?” Dar înainte nu puteam trăi aşa.”

„Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viaţa e mult mai uşoară, pentru că şi atunci când în boală, în sărăcie şi în prigoană, el gândeşte aşa: “Aşa i-a plăcut lui Dumnezeu, iar eu trebuie să îndur aceasta pentru păcatele mele”.

„Orice suflet tulburat de ceva trebuie să întrebe pe Domnul, şi Domnul îl va povăţui. Şi aceasta mai cu seamă în ceas de nenorocire şi tulburare; de obicei, însă, trebuie discutat cu duhovnicul, fiindcă acest lucru înseamnă smerenie.”

„Toţi oamenii pe pământ îndură inevitabil întristări şi, deşi întristările pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni ele par de neîndurat şi îi întristează, şi aceasta pentru că nu vor să-şi smerească sufletul, nici să se predea voii lui Dumnezeu.”

„Pe pământ nimeni nu poate scăpa de întristări, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, le îndură cu uşurinţă.”

„…cine iubeşte mult, acela şi suferă mult.”

„Domnul a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi cel în care Acesta viază simte în el raiul.”

„Întotdeauna trebuie să ne rugăm ca Domnul să ne povăţuiască ce anume trebuie să facem, şi Domnul nu ne va lăsa să rătăcim. Adam n-a avut înţelepciunea să întrebe pe Domnul despre rodul pe care i l-a dat Eva, şi pentru aceasta pierdul raiul.”

„Mi-e milă şi plâng şi suspin pentru oameni. Mulţi gândesc: “Am făcut multe păcate: am ucis, am zburdat, am siluit, am defăimat, am desfrânat şi am făcut multe alte lucruri”, şi de ruşine nu vin la pocăinţă. Dar ei uită că înaintea lui Dumnezeu toate păcatele lor sunt ca o picătură de apă în mare.”

„Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăşti păcatul înseamnă că Domnul ţi-a iertat păcatele tale.”

„Sufletul care a cunoscut pe Domnul simte în chip nevăzut prezenţa Făcătorului său şi rămâne în El foarte liniştit şi bucuros. Şi cu ce s-ar putea asemăna această bucurie? Este asemenea celei pe care o simte un fiu iubit care se întoarece după o lungă despărţire dintr-o ţară îndepărtată în casa sa părintească şi vorbeşte pe săturate cu tatăl său, cu iubita lui mamă, cu fraţii şi surorile lui dragi.”

„Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi-L caut cu lacrimi. Cum să nu Te caut, Doamne? Tu Însuţi m-ai aflat întâi şi mi-ai dat dulceaţa Duhului Sfânt; şi acum sufletul meu tânjeşte după Tine. Inima mea s-a îndrăgostit de Tine şi mă rog Ţie: Dă-mi să rămân până la sfârşit în iubirea Ta; dă-mi pentru iubirea Ta să îndur toate întristările şi bolile.”

„O, cât de bucuros aş fi dacă toate noroadele ar cunoaşte pe Domnul!”

„Frică şi cutremur cuprind sufletul meu când vreau să descriu iubirea lui Dumnezeu. Sufletul meu e sărman şi n-are putere să descrie iubirea Domnului.”

„Mă rog Ţie, Milostive Doamne, dă tuturor noroadelor pământului să Te cunoască prin Duhul Sfânt.”

„Domnul iubeşte pe toţi oamenii, dar încă şi mai mult îl iubeşte pe cel care îl caută.”

„Fericit sufletul care iubeşte pe fratele său, căci fratele nostru este viaţa noastră.”

„Trebuie să învăţăm să ne cunoaştem sufletele, ca să ştim ce ne este de folos. Unuia îi este de folos să se roage mult, altuia să citească sau să scrie.”

„Harul vine de la tot binele, dar mai mult decât de la orice vine de la iubirea de fraţi.”

„Dacă te vei ruga pentru vrăjmaşi, va veni la tine pacea; iar când vei iubi pe vrăjmaşi, să ştii că un mare har al lui Dumnezeu viază întru tine; nu zic că este deja un har desăvârşit, dar e de ajuns pentru mântuire… Dacă nu-i iubeşti, măcar nu-i ponegri şi nu-i înjura; şi acesta va fi un lucru bun.”

„Nu pot înţelege de ce oamenii nu cer pace de la Domnul. Doar Domnul ne iubeşte atât de mult, încât nu ne va refuza nimic.”

„…când cineva ne supără şi ne ocărăşte trebuie să ne rugăm pentru el lui Dumnezeu ca pentru noi înşine, şi aşa aceasta va ajunge o obişnuinţă.”

„Sufletul meu e întristat până la lacrimi multe: mi-e milă de oamenii care nu cunosc dulceaţa străpungerii sfinte [a inimii].”

„Cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu trăieşte în pace, mulţumit de soarta lui, chiar dacă ar fi bolnav, sărac sau prigonit.”

„Duhul Sfânt uneşte pe toţi şi de aceea sfinţii sunt aproape de noi; şi când ne rugăm lor, atunci prin Duhul Sfânt ei aud rugăciunile noastre şi sufletele noastre simt că sfinţii se roagă pentru noi.”

„Şi dacă aici iubirea nu poate uita pe frate, cu atât mai mult nu ne uită sfinţii şi se roagă pentru noi.”

„Dacă omul nu spune totul duhovnicului, calea sa este întortocheată şi nu duce la mântuire, dar cine spune totul acela merge drept în Împărţia cerurilor.”

Sfântul Siluan Athonitul – cugetări duhovnicești
 

„Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte că duhovnicul îşi săvârşeşte slujirea sa în Duhul Sfânt şi de aceea trebuie să avem evlavie faţă de el. Credeţi, fraţilor, că dacă s-ar întâmpla cuiva să moară de faţă cu un duhovnic şi cel ce moare spune: „Părinte sfinte, dă-mi binecuvântare să văd pe Domnul în Împărăţia cerurilor”, iar duhovnicul spune: „Du-te, copile, şi vezi pe Domnul”, va fi după binecuvântarea duhovnicului, pentru că Duhul Sfânt în cer şi pe pământ Acelaşi este.”

„Monahul e un rugător pentru întrega lume; el plânge pentru întreaga lume şi aceasta e lucrarea lui de căpetenie.”

„Cine s-a smerit pe sine, acela a biruit pe vrăjmaşi. Dar cel ce se socoteşte în inima sa vrednic de focul cel veşnic, nici un vrăjmaş nu se poate apropia şi nici un gând lumesc nu pătrunde în sufletul lui şi toată inima lui rămân în Dumnezeu.”

„Mergi la duhovnic cu credinţă şi vei dobândi raiul.”

„Domnul e milostiv faţă de cel ce e în ascultare, chiar dacă uneori acela e cu nebăgare de seamă; dar cel ce nu ascultă depărtează el însuşi de la el harul lui Dumnezeu.”

„Sfântul Apostol Ioan Teologul spune că poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, ci uşoare. Dar el sunt uşoare numai din iubire şi, dacă nu este iubire, atunci totul e un chin.”

„Un monah lipsit de experienţă suferea din partea demonilor, şi când îl năpădeau, el fugea de ei, dar ei îl urmăreau. Dacă ţi se întâmplă şi ţie ceva asemănător, nu te înspăimânta şi nu fugi, ci stai cu bărbăţie, smereşte-te şi zi: „Doamne, miluieşte-mă, că sunt un mare păcătos” şi demonii pier; dar dacă vei fugi în chip laş, ei te vor goni în prăpastie. Adu-ţi aminte că în ceasul când te năpădesc demonii, se uită la tine şi Domnul, să vadă cum îţi pui nădejdea în El.”

„Chiar dacă îl vezi limpede pe Satana şi el te va arde cu focul lui şi vrea să înrobească mintea ta, nu te teme, ci nădăjduieşte cu tărie în Domnul şi spune: „Sunt mai rău decât toţi” şi vrăjmaşul se va depărta de tine.”

„…când sufletul tău se va smeri cu totul, atunci vei găsi odihna desăvârşită.”

„Asemenea fumului sunt sufletele celor mândri; aşa cum vântul poartă fumul încotro bate el, tot aşa şi pe ele vrăjmaşul le trage unde vrea el, pentru că sau n-au în ele răbdare, sau vrăjmaşul le amăgeşte uşor. Dar sufletele smerite păzesc poruncile Domnului şi stau în ele neclintite ca în mare o stâncă de care se sparg valurile.”

„…cine a biruit patimile, acela nu mai are luptă…”

„Ia aminte la două gânduri şi teme-te de ele. Unul îţi spune: „Eşti un sfânt!”, altul: „Nu te vei mântui!” Aceste două gânduri vin de la vrăjmaşul şi nu este adevăr în ele. Tu însă cugetă: „Sunt un mare păcătos, dar Domnul e milostiv, El îi iubeşte mult pe oameni şi-mi va ierta păcatele mele” Crede aceasta şi-ţi va fi aşa: Domnul te va ierta. Dar nu-ţi pune nădejdea în nevoinţele tale, chiar dacă te-ai nevoi mult.”

„Domnul vrea ca sufletul să fie smerit şi să ierte tuturor cu iubire; atunci şi Domnul îl va ierta cu bucurie.”

„A venit un nor, a ascuns soarele şi s-a făcut întuneric. Tot aşa, pentru un singur gând de mândrie, sufletul piede harul şi îl năpădeşte întunericul. Dar, tot aşa, şi nu mai pentru un singur gând de smerenie harul vine din nou. Am făcut această experienţă pe mine însumi.”

„Cercetează-ze pe tine însuţi şi vezi: cum se înalţă sufletul deasupra fratelui tău, cum pentru aceasta şi vine un gând rău care nu place lui Dumnezeu şi pentru aceasta sufletul se smereşte. Dacă nu se smereşte, atunci vine o ispită mică. Dacă iarăşi nu se smreşte, începe lupta curviei. Şi dacă tot nu se smereşte, cade într-un păcat mic. Şi dacă nici atunci nu se smereşte, va veni un păcat mare. Şi aşa va păcătui până ce se va smeri. Dar de cum sufletul se va pocăi, Domnul Cel Milostiv va da sufletul pace şi străpungere [a inimii], şi atunci tot răul va trece…”

„…fiecare trebuie să înveţe să lupte cu gândurile şi din rele să le facă bune.”

„Când vezi că se luptă altă minte [a demonului] cu mintea ta, smereşte-te şi lupta va înceta. Dacă ţi se întâmplă să vezi demoni, nu te înspăimânta, ci smereşte-te, şi demonii vor pieri; dar dacă te stăpâneşte frica, nu scapi de o nenorocire. Fii curajos. Adu-ţi aminte că Domnul te prinveşte să vadă dacă-ţi pui nădejdea în El.”

„Aşa cum oamenii intră şi ies dintr-o casă, aşa şi gândurile iscate de demoni vin şi iarăşi pleacă dacă nu le primeşti. Dacă gândul îţi spune: “Fură!” şi tu-l asculţi, ai dat prin aceasta demonului o putere asupra ta… Şi aşa, dacă gândul fiecărei patimi te va stăpâni, vei ajunge un bârlog de demoni. Dar dacă înţelegi să te pocăieşti cum se cuvine, vor tremura şi vor fi siliţi să plece.”

„Îndeosebi omul a cărui minte e stricată de lucrarea demonilor nu trebuie să se încreadă în sine însuşi şi în ei, ci să asculte de duhovnic.”

„…dacă te năpădesc vrăjmaşii [demonii] sau te chinuie gândurile rele, aceasta înseamnă că în tine nu e smerenie, şi de aceea, chiar dacă n-ai înţeles mândria ta, smereşte-te.”

„Adam tânjea pe pământ şi suspina cu amar, şi pământul nu-i mai era drag. Suspina după Dumnezeu şi grăia: “Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi Îl caut cu lacrimi. Cum să nu-L caut? Când eram cu El, sufletul meu era vesel şi liniştit, şi vrăjmaşul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, şi el tulbură şi chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tânjeşte după Domnul până la moarte; duhul meu se avântă spre Dumnezeu şi nimic de pe pământ nu mă poate veseli, şi sufletul meu nu vrea să se mângâie cu nimic, ci vrea să vadă din nou pe Domnul şi să se sature de El. Nu-L pot uita nici măcar pentru un singur minut şi sufletul meu se chinuie după El, şi de mulţimea întristării plâng cu suspine: Miluieşte-mă, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea căzută!” Şi eu am pierdut harul şi strig împreună cum Adam…”

Sfântul Siluan Athonitul – cugetări duhovnicești
 

„O, iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te caută neîncetat, ziua şi noaptea, şi strigă: “Tânjesc după Tine, Doamne, şi cu lacrimi Te caut. Cum să nu te caut? Tu mi-ai dat să Te cunosc prin Duhul Sfânt, şi această cunoaştere a lui Dumnezeu atrage sufletul meu să Te caute cu lacrimi.”“

„E o minune pentru mine că Domnul nu m-a uitat pe mine, zidirea Lui cea căzută. Unii cad în deznădejde, socotind că Domnul nu le va ierta păcatele. Asemenea gânduri vin de la vrăjmaşul. Domnul e atât de milostiv, că nu putem pricepe aceasta.”

„Un diacon mi-a povestit: “Mi s-a arătat Satana şi mi-a zis: <>. Dar eu i-am răspuns Satanei: <>, şi Satana s-a făcut nevăzut.”“

„…nici un suflet nu va pieri dacă se pocăieşte, pentru că nici un cuvânt nu poate descrie cât de bun după fire este Domnul. Întoarce-te suflete la Domnul şi spune: “Doamne, iartă-mă!” şi nu gândi că Domnul nu iartă: mila Lui nu poate să nu ierte, şi El iartă şi sfinţeşte degrabă.”

„Un nevoitor m-a întrebat: “Plângi pentru păcatele tale?” I-a spus: “Puţin, dar plâng mult pentru cei morţi”. Atunci mi-a zis: “Plânge pentru tine însuţi, de ceilalţi se va milostivi Domnul. Aşa spunea egumenul Makari.” L-am ascultat şi am început să fac ce mi-a spus; am încetat să mai plâng pentru morţi, dar atunci au încetat şi lacrimile pentru mine însumi. Am vorbit despre aceasta cu un alt nevoitor care avea darul lacrimilor… L-am întrebat…:

- Să mă rog pentru morţi?

El a suspinat şi a zis:

- Dacă mi-ar fi cu putinţă i-aş scoate pe toţi din iad şi numai atunci sufletul meu şi-ar găsi pacea şi s-ar bucura.

Zicând aceasta a făcut o mişcare cu braţele ca şi cum ar aduna snopi pe câmp, şi lacrimi picurau din ochii lui. După aceea nu m-am oprit din rugăciunile pentru morţi; lacrimile s-au întors şi suspinam mult rugându-mă pentru ei.”

„Într-o zi, fără vreo nevoie anume am omorât o muscă şi ea, nenorocita, se târa în chinuiri pe pământ; trei zile după aceea am plâns pentru cruzimea mea faţă de o făptură a Domnului, şi din acea clipă îmi aduc aminte purutea de această întâmplare.”

„…puterea de căpetenie stă în smerenie.”

„…tot războiul se duce pentru smerenie.”

„Omul duhovnicesc zboară ca vulturul spre înălţimi, simte cu sufletul pe Dumnezeu şi vede lumea întreagă, chiar dacă s-ar ruga în timpul nopţii…”

„Dacă vorbeşti sau scrii despre Dumnezeu, roagă-te şi cere de la Domnul să te ajute şi să-ţi lumineze înţelegerea, şi Domnul te va ajuta şi povăţui.”

„Când cel căruia nu i s-a dat să înveţe pe alţii învaţă totuşi, el întristează pe marele Dumnezeu.”

„Sunt oameni, şi chiar oameni mari, care atunci când se iveşte o nedumeriere, nu se întorc spre Domnul; or atunci trebuie să spună deschis: „Doamne, sunt un om păcătos şi nu înţeleg ce trebuie să fac, dar Tu, Milostive, luminează-mi înţelegerea cum şi ce trebuie să fac!”“

„Cunoaşte că atunci când o nenorocoire loveşte un norod şi sufletul tău plânge penru el înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu se va milostivi de el. Pentru aceasta, Duhul Sfânt se atinge de suflet şi îi dă rugăciune pentru oameni, ca ei să fie miluiţi.”

„Celui ce iubeşte pe cei întristaţi, Domnul îi dă o rugăciune fierbinte pentru oameni.”

„Rugăciunea celor mândri nu e plăcută Domnului, dar atunci când se întristează sufletul unui om smerit, Domnul îl ascultă negreşit.”

„Domnul face minuni şi pentru cel păcătos, de îndată ce sufletul lui se smereşte, fiindcă atunci când omul învaţă smerenia, Domnul ascultă rugăciunile lui.”

„Ca să ţii rugăciunea, trebuie să iubeşti pe oamenii care te ocărăsc şi să te rogi pentru ei, până ce sufletul tău se va fi împăcat cu ei, şi atunci Domnul îţi va da rugăciune neîncetată, pentru că El dă rugăciunea celui ce se roagă pentru vrăjmaşi.”

„Cu cât mai mult te vei smeri; cu atât mai multe daruri vei dobândi de la Dumnezeu.”

„Ca să rămâi în Dumnezeu, mulţumeşte-te cu ce ai, chiar dacă n-ai avea nimic.”

„Dacă te lupţi cu tărie cu păcatul, Domnul te iubeşte. Dacă iubeşti pe vrăjmaşi, eşti şi mai mult iubit de Dumnezeu. Iar dacă-ţi pui sufletul pentru oameni, eşti mult iubit Domnului, Care şi-a pus El Însuşi sufletul pentru noi.”

„Dacă ai căzut în înşelăciune (ispită, păcat, tulburare), fugi degrabă la părintele tău duhovnicesc şi povesteşte-i totul, pentru ca să te acopere cu epitrahilul său. Crede că ai fost îndreptat, şi demonul primit de tine pentru greşeala ta s-a dus de la tine.”

„Dacă omul se mânie, demonul intră în el; dar dacă se smereşte, demonul îl lasă.”

„Dacă am fi fost smeriţi, Domnul ne-ar fi dat să vedem raiul în fiecare zi.”

„Cine mulţumeşte lui Dumnezeu pentru întristările sale va avea mai puţine, fiindcă şi-a predat sufletul voii lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu veseleşte sufletul care-şi pune nădejdea în Dumnezeu.”

A iubi este însăşi Legea vieţii, este una dintre cele mai sublime acţiuni pe care o poate realiza o fiinţă umană. Iubirea poate să însoţească toate celelalte acte fundamentale ale noastre. Dacă învăţăm plini de iubire (cu pasiune) vom memora şi vom înţelege mult mai uşor. Dacă ascultăm cu iubire, vom auzi mai multe şi mult mai bine. Dacă vorbim cu dragoste, cuvintele noastre vor căpăta o forţă neînchipuit de mare. Dacă vom adormi cu dragostea în suflet, somnul nostru va fi odihnitor şi profund ca al unui copil. Dacă vom gândi atunci când suntem plini de iubire, gândurile noastre vor căpăta profunzime şi strălucire. Gândurile care se clădesc prin iubire vor fi mai luminoase decât razele soarelui şi mai pătrunzătoare decât săgeţile lui Arjuna. Toate acestea şi multe altele apar atunci când iubirea este prezentă în fiinţa noastră.
A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. Să uiţi de tine şi să te dăruieşti cu totul celuilalt fără a aştepta vreodată ceva în schimb, aceasta este adevărata iubire care te înalţă şi te purifică de tot ce e murdar în lumea aceasta.
Dumnezeu este iubire. Când facem loc iubirii în sufletul nostru, practic Îi facem loc lui Dumnezeu Însuşi. Pentru ca iubirea Sa să poată intra în noi, egoul trebuie să plece. Dacă intră egoul, iubirea pleacă. Dacă pleacă egoul, intră iubirea. Un om egoist nu va putea să iubească. Egoul şi iubirea se exclud reciproc, tot aşa cum finitul nu poate să se compare cu infinitul, tot aşa cum întunericul nu poate fi acolo unde este lumina.
Cei mai mulţi se plâng că nu sunt iubiţi. Mulţi spun: “L-am iubit din toată inima, iar el nu mi-a răspuns niciodată iubirii”. Dar dacă l-ai iubit cu adevărat, de ce suferi că el nu te-a iubit? Nu ştiţi oare că iubirea adevărată nu aşteaptă NICIODATĂ, dar absolut niciodată, NIMIC în schimb? Ea este fericită că se poate manifesta, că se poate dărui. Atât timp cât suferiţi din cauza iubirii înseamnă că încă nu aţi cunoscut iubirea adevărată. Dacă Dumnezeu ar condiţiona iubirea Sa de dragostea noastră pentru El, ne-am prăbuşi cu toţii într-o clipă.
Iubirea înseamnă dăruire totală, înseamnă uitare de sine. Şi aşa cum se întâmplă în lumea spirituală, plină de paradoxuri, abia atunci când vom uita de sine vom începe să ne reamintim de cel de lângă noi.
Atât timp cât tu ceri ceva în schimbul iubirii tale, înseamnă că nu ţi-ai depăşit egoul. Cum poate să încapă nelimitatul în ceva limitat? Atât timp cât suntem egotici, iubirea noastră nu este iubire. Este altceva ce seamănă cu iubirea, dar nu este iubire. Poate fi atracţie sexuală, poate fi milă, poate fi respect, poate fi nevoia de a proteja sau de a fi protejat, dar nu este iubire. Pe toate acestea, noi le numim iubire, dar ele nu sunt altceva decât reflexe limitate ale iubirii nelimitate.
Să învăţăm să iubim cu adevărat, fără a cere vreodată ceva în schimbul iubirii noastre. Ba din potrivă, să ne bucurăm că ni se permite să manifestăm iubirea. Par nebuneşti aceste cuvinte astăzi când o asemenea iubire este aproape de negăsit. N-o mai întâlnim nici în filme (nici măcar în filmele de desene animate). Dar atât timp cât cineva o mai pomeneşte şi îşi doreşte din toată inima să o manifeste, mai există o speranţă ca ea să renască. Iubiţi-vă din toată inima pe voi înşivă şi nu vă fie ruşine de această iubire. Foarte mulţi oameni se urăsc pe ei înşişi, de cele mai multe ori fără un motiv real, doar din plictiseală sau din ignoranţă. Iubiţi-vă aşa cum sunteţi dacă doriţi să vă transformaţi. Nu aşteptaţi să vă transformaţi pentru a ajunge să vă iubiţi, pentru că nimic nu poate fi transformat în bine, în lipsa iubirii.
“Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, dar cum să-ţi iubeşti aproapele când tu nu te iubeşti pe tine însuţi? Aşa cum te îngrijeşti de propria ta viaţă, îngrijeşte-te de viaţa tuturor şi atunci viaţa ta va căpăta o dimensiune sublimă.
Mulţi sunt de acord că iubirea adevărată e minunată şi se întreabă cum să ajungă la ea. Ea este deja în noi, nu există nicio reţetă magică a iubirii pure. Dăruirea de sine, sacrificiul total, rugăciunea şi Graţia Divină ne vor conduce cu siguranţă acolo unde dorim, dar trebuie să dorim asta din toată inima, din tot cugetul şi din tot sufletul nostru.

fragment din cartea “Arta de a trăi” de Cristian Ţurcan

Oare cat pot lacrimile tale ?
 

Oare cât pot lacrimile tale? Pot mult. Deschid cerul, inundă pământul. Spală mintea, ușurează sufletul. Durerile de peste zi, încercările, ghinioanele, nu sunt altceva decât butoane prin care ajungem la starea în care să ne eliberăm. La început, lacrimile sunt de furie sau de durere, de pierdere sau de iertare, apoi se fac perle, lacrimi dulci și curate. Țâșnește după ele izvorul curat. După ce iese murdăria, se curăță fântâna sau izvorul sufletului. Vor picura în inimă multe daruri. Am înțeles lecția: puține lacrimi, multă bucurie. Sau multe lacrimi, multă bucurie. Și nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de ele, ci pentru că noi avem de ele și suntem anesteziați. Câtă iubire necondiționată, atâtea lacrimi. Lacrima este 1% apă și 99% sentimente. Există un drum al sufletului către inima curată, pe care lacrima, picătura aceea binefăcătoare, te însoțește. Este eliberatoare! Dar numai Dumnezeu știe cât pot lacrimile. Lacrimile le adună îngerii, le așază pe chipurile lor și le prefac în zâmbete.

Dragostea lăuntrică îl trădează pe cel care o are, deoarece îndulceşte chiar şi pe întreg omul din afară şi îl înfrumuseţează cu harul dumnezeiesc, care nu se poate ascunde, fiindcă iradiază.
Îngerul întotdeauna împarte ca un înger ceea ce are, bucurie şi veselie cerească, în timp ce diavolul care se camuflează în înger împrăştie tulburare (ceea ce are) sau irită puţin inima, ca să înşele sufletul cu plăcerea trupească, ca şi cum aceasta ar fi, chipurile, duhovnicească, dumnezeiască.
Omul smerit, chiar şi fără experienţă de ar fi, deosebeşte pe îngerul lui Dumnezeu de diavolul, pentru că are curăţie duhovnicească şi se „înrudeşte” cu îngerul. Pe când omul cel egoist şi trupesc, pe lângă faptul că este înşelat lesne de cel viclean, transmite şi el viclenia şi senzualitatea sa, vătămând sufletele bolnăvicioase cu „microbii” săi duhovniceşti.
Omul lui Dumnezeu cel harismatic transmite harul dumnezeiesc şi preschimbă pe oamenii trupeşti. Şi eliberându-i din robia patimilor, îi apropie de Dumnezeu şi se mântuiesc.
Cuviosul Paisie Aghioritul

În noaptea Învierii, această noapte sfântă, ne bucurăm, facem efortul – fie nu dormim, fie venim şi suntem în biserică, unde cântăm: „Să zicem: Fraţilor! şi celor ce ne urăsc pe noi. Să iertăm toate pentru Înviere...”.
Să ne iertăm unii pe alţii mai întâi, pentru ca să ajungem la iubire, căci Hristos este Iubire. Să nu-L răstignim iarăşi pe Hristos, cum L-au răstignit aceia.
Aceia L-au răstignit o dată, dar noi Îl răstignim de multe ori, cu păcatele noastre... Şi iar ne iartă, şi iar ne iartă, şi iar ne iartă, şi iar ne dă bucuria Învierii Sale...
Preot Nicolae Tănase

Vorbind de om în întregul lui, Sfânta Scriptură foloseşte în diverse rânduri cuvintele trup, om sau suflet. Şi într-adevăr, între trup şi suflet, şi chiar între trup şi însăşi trăirea sufletului, există o legătură de nedesfăcut. Avem mărturia Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „Credinţa vine de la ceea ce auzim, şi ceea ce auzim vine de la Cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). Cuvântul este rostit şi poate fi auzit prin intermediul trupului: de pe buzele celui care vorbeşte, ajunge la urechile celui care ascultă; şi cuvântul ajunge la inimă, la minte, ajunge în miezul fiinţei, atinge persoana în ceea ce are mai profund, aşa fel încât doar un cuvânt al lui Dumnezeu poate să-i transforme viaţa.
Cu toţii ştim cât de mult participă simţurile noastre la fiecare eveniment al minţii şi al inimii, câtă dragoste exprimă o mamă atunci când îşi atinge pruncul, când îl îngrijeşte; câtă mângâiere poate fi dăruită, doar prin atingerea unei mâini; cum dragostea, în toate formele ei de manifestare, îşi găseşte expresia prin trup. Aşa că, dacă privim trupul unei persoane care a plecat dintre noi, nu vedem (aşa cum mulţi încearcă cel puţin să spună pentru a se mângâia sau pentru a înlătura durerea) un veşmânt care a fost înlăturat, un înveliş de care ne-am dezbărat. Nu este vorba de un veşmânt şi nu e ceva care a fost lepădat. Este un trup care este tot atât de real pe cât e persoana, pe cât e sufletul. Doar în unimea trupului şi a sufletului putem fi o persoană deplină.
Aceasta o arată clar, într-un mod oarecum surprinzător, Sfântul Isaac Sirul, când spune că destinul final al omului nu poate fi hotărât înainte de învierea trupului, deoarece trupul are tot atâtea drepturi cât şi sufletul, să aleagă şi să determine destinul veşnic al persoanei – cuvinte care ne par misterioase, deoarece nu ne putem imagina cum poate fi aceasta. Şi totuşi, da, eu sunt acest trup, tot atât de mult precum eu sunt acest suflet. Persoana nu poate fi considerată decât în integralitatea ei, în împreuna lor fiinţare.
De aceea, când privim trupul neînsufleţit, noi îl privim cu adânc respect. Vedem în el toată suferinţa, toată bucuria, toată taina vieţii care a aparţinut persoanei. Trupul poate fi numit partea văzută a nevăzutului. În acest sens, poate nu întâmplător, în limba slavonă, în slujbele Bisericii, folosim pentru trup cuvântul „moaşte”. Trupul care a fost înconjurat cu dragoste şi preţuire, privit cu minunare, trupul care a fost chemat la înviere, care a contribuit de-a lungul unei vieţi întregi la tainica părtăşie cu Dumnezeu prin Botez, prin Mirungere, prin Sfânta Împărtăşanie, prin primirea binecuvântărilor, acest trup este o grăunţă – pentru a folosi cuvintele Sfântului Apostol Pavel – semănată întru stricăciune pentru a învia întru slavă (I Corinteni 15, 43)... Acest trup stricăcios, de care Sfântul Apostol Pavel dorea să se elibereze pentru a trăi deplin faţă către faţă cu Dumnezeu, este în acelaşi timp chemat la veşnicie.
Mitropolitul Antonie al Surojului

Vrei să iubeşti pe cineva? Iubeşte-l dezinteresat
 

Unii pot pune întrebarea legitimă: „Dacă dragostea înseamnă «primeşte» şi-l vom iubi pe om fară să cerem nimic în schimb, nu va veni oare o vreme când el doar va lua fară să ne dea nimic, când va înceta să mai preţuiască dragostea noastră şi o va lua ca pe ceva de la sine înţeles?”.
Să începem cu faptul că a aştepta ceva în schimbul dragostei este o abordare cu totul greşită. Dacă omul face gesturi frumoase cu un asemenea sentiment, el nu iubeşte cu adevărat. Dragostea autentică e dezinteresată, se săvârşeşte în numele lui Dumnezeu, Care este Dragoste, şi în numele aproapelui. Cum spunea o cunoscută a mea, soţie de cleric, „soţul îmi trebuie nu ca să bată cuie, ci pentru dragoste”.
Al doilea moment: dacă vom dărui dragoste dezinteresat celui iubit şi vom face asta în mod corect, va veni momentul când el va vrea să facă ceva la rândul său pentru noi. Omul a fost făcut de Dumnezeu cu necesitatea de a iubi, de a face ceva pentru ceilalţi oameni; el nu poate doar să ia la nesfârşit, trebuie să şi dea, dacă inima lui n-a fost întunecată definitiv de patimi.
În general, altă cale decât cea a iubi fără a aştepta nimic în schimb pur şi simplu nu există, toate celelalte nu sunt iubire adevărată. Nimeni nu ne forţează să iubim, aceasta ţine de alegerea noastră. Vrei să iubeşti pe cineva? Iubeşte-l dezinteresat; nu vrei, nu iubi.
Pr. Pavel Gumerov

Scrisoare a maicii Gavrilia catre o fetita din zilele noastre
 

Viata se naste din iubire
 

Viaţa se naşte din iubire. Omul apare pe culmile ierarhiei făpturilor ca un rod al iubirii, al unirii între ceresc şi pământesc. Nunta pare a fi prima lui sărbătoare, când, contemplând femeia, zidită din sine, îşi cântă bucuria celei dintâi creaţii : Iată, acum os din oasele mele şi trup din trupul meu îşi primeşte de la Dumnezeu, ca dar de nuntă, paradisul. Viaţa va renaşte mereu în taina nunţii şi nunta va deveni mereu o aniversare a creaţiei. Bărbatul doreşte prin femeie o continuare a sa, a operei sale, pentru a înfrânge fizic moartea; femeia doreşte să poarte, să nască fructul trupului său, cu iubire, cu devotament, si mai ales atunci femeia se zideşte pe sine continuu, când nu e numai un receptacol, o întrupare pasivă a bărbatului, ci e în stare să răspundă chemării lui printr-o atitudine liberă, fiindu-şi unul altuia cale spre plenitudine. Oricum, bărbat si femeie, înseamnă un fapt profund al existenţei, mult mai profund decât în aparenţă. Omul e dualitate, fiinţă sexuală, cu caractere precis definite. Luat aparte, nici unul pe pământ nu se simte complet, parcă îi lipseşte ceva şi-l caută pe celălalt, pentru împlinire si creaţie.
Pr. Galeriu

Toată imnografia sărbătorii este la timpul prezent şi la persoana a I-a: „Să mergem dis-de-dimineață şi, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; şi să vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, tuturor viaţă răsărind!”
Nimeni nu simte nevoia să-şi pună întrebări. În alt context poate că mai întreabă oamenii despre cum s-a putut întâmpla acest eveniment, dar în noaptea Învierii nu! Nu analizăm evenimentul Învierii. Nici nu-l putem înţelege, nici nu-l putem descrie. Pur şi simplu îl trăim, fiecare după puterea lui! Nici Evangheliile nu descriu cum s-a petrecut Învierea. Ele ne dau numai mărturii ale faptului Învierii: mormântul gol, prezenţa îngerilor, arătarea lui Hristos cel înviat către femeile mironosițe, către Apostoli şi alți martori.
Învierea, ca şi lumea lui Dumnezeu, nu pot fi accesate prin mijloacele înţelegerii raţionale, ci prin cele ale înţelegerii duhovniceşti sau ale simţirii înţelegătoare. Sunt de înţeles mai curând la nivelul simțirii decât la cel al minții. De aceea, ne îndemnăm, într-un glas cu imnograful: „Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii. Şi cântându-I cântare de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţi-vă!”. Cei care vin la biserică se mulţumesc cu această receptare tainică la nivelul experienţei, oricât de precară ar fi aceasta. Totul se rezumă şi se recapitulează în faptul, de neexplicat şi de necuprins cu mintea, al întâlnirii omului cu Dumnezeu. Ne întâlnim cu Hristos cel înviat, într*-un anume fel! Nu putem spune că-L vedem, pentru că nu se vede. Nici nu putem spune că-L pipăim, pentru că nu se poate pipăi. Nici nu putem măsura, în vrun fel anume, prezenţa Sa. Şi totuşi, de două mii de ani, această certitudine, sau mai curând această experienţă este cea care ne atrage, ca un magnet, în Săptămâna Mare în biserici, iar în noaptea de Înviere în faţa bisericilor, ca să primim lumina Învierii şi salutul sau provocarea: „Hristos a înviat!”.
(Pr. prof. dr. Constantin Coman, Dreptatea lui Dumnezeu și dreptatea oamenilor, Editura Bizantină, pp. 90-91)

„Bucuraţi-vă pururea întru Domnul!Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!“(Filipeni 4, 4)
Hristos a înviat!

Fiii lui Israel, când au ieşit din Egipt şi mergeau spre pământul făgăduinţei, au fost muşcaţi de şerpi. Dumnezeu, milostivindu-Se de ei, i-a poruncit lui Moise să înalţe un şarpe de aramă într-un copac înalt, pentru ca oamenii care fuseseră muşcaţi să privească la acel şarpe, spre vindecarea lor. Şi ei, privind astfel, s-au vindecat (Numeri 21, 6-9).
Creştine, noi călătorim spre pământul făgăduinţei, spre Patria cerească, făgăduită nouă, şi, mergând prin pustia acestei lumi, suferim mult din cauza şarpelui veninos, din cauza diavolului. Când din nepurtarea noastră de grijă acest şarpe crunt ne muşcă, imediat ce simţim în sufletul nostru veninul lui ucigător, să ne ridicăm ochii spre Hristos, Fiul lui Dumnezeu, spre Cel ce şade de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, spre Cel ce odinioară a fost înălţat pe lemnul crucii, spre Cel răstignit şi omorât pentru păcatele noastre. „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 14-15).
O, Iisuse, Puterea şi Nădejdea mântuirii noastre, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui întru slava Lui! Miluieşte-ne pe noi, pe care ne-ai și răscumpărat cu cinstit Sângele Tău!
Sfântul Tihon din Zadonsk

Preasfânta Maică se roagă neîncetat pentru noi şi este neîncetat lângă noi. Ori de câte ori o căutăm din inimă pe Preasfânta Maică, ea este nelipsită. Ea singură, după Domnul, este apărătoarea neamului nostru. O, câte biserici sunt închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe faţa pământului! Ce mulţime de izvoare tămăduitoare, la care oamenii dobândesc multă vindecare - acolo unde s-a arătat Maica Domnului şi a binecuvântat acele izvoare spre vindecarea bolnavilor şi a celor sănătoşi! Ea este neîncetat şi necontenit cu noi - dar noi o uităm.
Vedeţi şi voi, că aici, pe pământ, putem fi părăsiţi şi de rudele cele mai apropiate. Cu toţi avem slăbiciunile noastre, şi adesea îi vătămăm şi pe cei din neamul nostru, ca să nu mai vorbim despre ceilalţi. Iar aceştia pot, din pricina nestatorniciei noastre, să ne dispreţuiască şi să ne respingă sau ne pot ierta - dar sunt, cu toate acestea, mâhniţi. Însă Domnul si Preasfânta Sa Maică? O, cât de mult îi întristăm - prin nestatornicia noastră, aici pe pământ, în viaţă - pe Domnul şi pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu... Dar atunci când cădem către ei din inimă, ne iartă toate!
Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița

Cuvânt de Sfintele Paşti-Sf. Ioan Maximovici
 

http://www.crestinortodox.ro/comunit...4424/96281.jpg
Hristos a înviat! Unde ţi-e, moarte, boldul? Unde ţi-e, iadule, biruinţa?

Veniţi, oameni, să-i cântăm şi să ne închinăm lui Hristos, să slăvim învierea Lui din morţi!

Astăzi este mântuirea lumii: nimicitu-s-a şi s-a biruit vrăjmaşul cel temut şi neînfrânt până acum al neamului omenesc şi al întregii lumi – moartea. Omul a fost zidit nemuritor, dar păcatul l-a lovit cu moarte.

Mulţi oameni trăiau la începutul lumii cu sutele de ani, dar şi lor le venea sfârşitul. Erau bărbaţi puternici, care-şi învingeau toţi duşmanii, care supuneau ţări şi popoare, dar nici unul dintre ei nu a reuşit să biruie moartea.

Alţii, prin înţelepciunea lor, se ridicau deasupra tuturor, se îmbogăţeau de cunoştinţe, descopereau tainele naturii, dar nimeni dintre ei nu a reuşit să omoare moartea. Chiar şi drepţii, cu întristare, se coborau cu sufletele în iad, simţind că totul în viaţă e deşertăciune şi chin sufletesc, care se prelungeşte până la moarte.

Dar astăzi moartea a fost biruită. Căci Hristos a înviat. S-a ridicat Hristos, primul dintre cei înviaţi. Nu pentru Sine a gustat moarte şi a înviat Hristos, Fiul Dumnezeului veşnic viu ci, ca să biruie moartea în El însuşi, iar nouă, oamenilor, să ne deschidă porţile vieţii veşnice, El a primit moartea şi îngroparea şi, înviind din morţi, a devenit biruitorul morţii.

Singur înviindu-Se pe Sine cu puterea Sa dumnezeiască, El le dăruieşte tuturor celor ce merg către El şi în urma Lui viaţa veşnică şi nemurirea. El îi hrăneşte pe credincioşii Săi cu Trupul şi Sângele Său cel înviat, turnând în ei şuvoiul vieţii. El ne conduce spre viaţa plină de bucurie, spre raiul cel nou, plin de dumnezeiasca Lui slavă.

Asemeni lui Hristos, Care doar pentru scurtă vreme a gustat moartea, mor şi astăzi oamenii, ca să învie din morţi şi să fie împreună cu El în împărăţia Lui.

Astăzi e ziua învierii. Cu bucurie să o prăznuim, oameni buni!

Se veselesc şi cei trecuţi în lumea cealaltă, părinţii şi fraţii noştri, văzând lumina învierii şi pregustându-şi propria înviere, când se vor sătura şi mai mult de slavă dumnezeiască. Bucuraţi-vă, toţi cei bolnavi, cei întristaţi şi suferinzi. Va veni şi pentru voi vremea unei vieţi pline de bucurie. Prăznuiţi, veseliţi-vă toţi oamenii, bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, puternici şi neputincioşi, cei ce munciţi şi cei ce nu vă găsiţi de lucru, locuitori în oraşe, în sate şi în pustii, călători şi întemniţaţi! Toţi să ne bucurăm acum! Sărbătorim omorârea morţii, a iadului nimicire, începutul unei vieţi noi. Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le. Hristos a înviat!
http://www.crestinortodox.ro/comunit...4424/96272.jpg

Frumusetea este strans legata de vesnicie
 

Frumusețea este o stare firească a lucrurilor. Cu cît lucrurile sînt mai în armonie și mai aproape de ceea ce trebuie să fie, cu atît ele sînt mai frumoase. Frumusețea este strîns legată de veșnicie: lucrurile trainice ne par mai frumoase, cum ar fi cerul, jocul stelelor, munții sau apele. Nimic din ceea ce este inventat nu poate fi numit frumos. O bucată simplă de lemn, o piatră sau lutul ars întrec în frumusețe orice aliaj făcut de om pentru a-și împodobi viața. Pigmenții naturali pe care îi obțineau artiștii de odinioară din pămînt, din pietre sau din fierberea plantelor sînt frumoși în sine, de aceea orice amestec de culori era armonios, iar preocuparea pentru legile armonice pe care o au școlile moderne de pictură era improprie: armonia se conținea chiar în materialele folosite. Menirea artistului este de a pătrunde frumusețea inițială a materiei cu care lucrează pentru a se întipări pe sine în legea veșnică a frumuseții lăsată de Dumnezeu.
Nu este pe pămînt frumusețe mai răpitoare decît cea a omului. Chipurile frumoase înfloresc, se coc și se ofilesc pentru ca, pînă la urmă, să se pogoare în pămînt și să putrezească. Totuși pentru o clipă, căci atît durează tinerețea raportată la veșnicie, frumusețea cea dintîi copleșește făptura și, oricine are ochi să privească, vede taina veșniciei pe chipurile noastre. Altminteri, nu este cu putință a ne închipui un lucru mai zadarnic decît acela de a crea Cineva o frumusețe atît de mare cum este cea a omului doar pentru o strălucire de cîțiva ani, ca mai apoi să o întoarcă în pămînt.
Această descoperire a frumuseții inițiale o cîntă Biserica în slujba Învierii, vorbind parcă cu cuvintele mortului: “Chipul slavei Tale celei negraite sînt, deși port ranele păcatelor… Cela ce cu mîna dintru neființă m-ai zidit și cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit; iar pentru călcarea poruncii iarăși m-ai întors în pămînt, din care am fost luat; la Cel după-asemănare mă ridică, cu frumusețea cea dintîi iarăși împodobindu-mă” (Binecuvîntările Invierii, glasul 5).
Este atîta frumusețe în tot ce există, încît nu ajung zilele omului pentru a se bucura de ea. Pînă și legumele și fructele pe care le mîncăm sînt frumoase sau înfloresc frumos. De aceea, a face lucruri urîte: a picta urît, a scrie urît, a cînta urît este o erezie. Păstrați-vă în frumusețe, ca să fiți mai aproape de Dumnezeu.

Pentru noi, creştinii, viaţa aceasta pe pământ este o şcoală, în care învăţăm cum să ne asigurăm nemurirea şi viaţa veşnică. Căci ce folos avem de la viaţa aceasta, dacă prin ea nu o putem dobândi pe cea veşnică? Dar, ca să învie împreună cu Hristos, omul trebuie mai întâi să moară împreună cu El şi să trăiască viaţa lui Hristos, ca şi cum ar fi viaţa lui proprie. Dacă va face aceasta, atunci în ziua învierii va putea spune, împreună cu Sfântul Grigorie Teologul: €žIeri m-am răstignit cu Hristos, astăzi sunt slăvit împreună cu El, ieri am murit împreună cu El, astăzi înviem împreună cu El.
Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte, Dumnezeu, însă, prin învierea Lui, îi „condamnă” pe oameni la nemurire, în locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, El îi îmbrăţişează; în locul ocărilor, El le împărtăşeşte binecuvântări; în locul morţii, El le dă nemurirea. Nicicând oamenii n-au arătat ură faţă de Dumnezeu ca atunci când L-au răstignit, şi niciodată Dumnezeu n-a arătat iubire faţă de oameni ca atunci când a înviat. Oamenii au vrut să-L facă pe Dumnezeu muritor, El însă, prin învierea Lui, i-a făcut pe oameni nemuritori.
(Sfântul Iustin Popovici)