Reflectii etimologice
In capitolul introductiv din "Metafizica", Filosoful defineste stiinta ca fiind cunoasterea lucrurilor prin cauzele lor. Astfel, cercetarea si reflectia asupra originii cuvintelor este cum nu se poate mai rodnica pentru omul intelept. Ce altceva este omul intelept, decat omul care sapa cautand radacina: homo sapiens ?
In acest scop, limbile clasice ne ofera un ajutor greu de inlocuit. Si, dimpotriva, un invatamant ca acela al zilelor noastre, care aproape ca a exclus umanioarele, este un invatamant saracit, incat ajungi sa te intrebi daca nu exista o intentie aici de a-l inlocui pe omul care gandeste cu omul care face, pe homo sapiens cu homo faber, in speranta iluzorie ca tehnica s-ar baza pe altceva decat pe stiinta. Sa luam, de exemplu, cuvantul "pagan". In acceptiunea cea mai larga din zilele noastre, un pagan este un non-crestin. Sensul folosit in ultimele secole in latina ecleziala este un pic mai ingust: pagan nu este orice fel de non-crestin, ci un adept al credintelor politeiste. Din cauza acestei diferente de sens, saracul Benedict al XVI-lea s-a vazut nevoit sa modifice rugaciunea din Vinerea Mare care vorbea de "perfizii evrei", lucru care a facut tam-tamul de rigoare pe care orice priveste intr-un fel sau altul pe evrei il face. Modificarea a fost din cauza ca termenul "perfides" ajunsese sa preteze la confuzii tocmai din pricina ca lumea i-a uitat originea si sensul propriu. Un evreu (ca si un musulman) nu este un "paganus", ci un "perfidus", adica un "credincios pe langa". Alaturi de carare. Din pacate, "perfidus" esuand in "perfid" ajunsese sa-i ofenseze pe evreii de azi, a caror cultura s-a contractat la fel ca aceea a crestinilor de azi. Dar inainte de a exista latina Bisericii a existat latina clasica. Trebuie precizat ca intre latina ecleziala si latina din vremea lui Cicero exista unele diferente. Ca si intre medio-greaca din vremea Imperiului Bizantin si greaca clasica din vremea lui Pericle, cu aproape un mileniu inainte. Ei bine, in latina clasica "paganus" inseamna, pur si simplu, "taran". Locuitor al satului. De unde avem frantuzescul "paysan". Si atunci, cum s-a ajuns de la "taran" la "adept al politeisului" ? Foarte simplu: adevarata credinta a venit in Imperiul Roman prin orase. Mai ales prin Roma, Orasul prin excelenta ("Urbs" insemna Roma si numai Roma, toate celelalte erau "Civis"). In primele secole ale crestinismului, "noua" religie a cuprins doar mediile urbane. Taranii erau pagani. Ei incetasera de mult sa creada in "basmele grecesti" si niciun taran nu mai lua in serios legende ca aceea cu Vulcan mesterind traznetul lui Iupiter Tonans. Totusi, respectau cu rigoare traditii si obiceiuri. Religia devenise folclor. Un asemenea pericol pandeste si astazi. De asta data, crestinismul. Este ingrijorator divortul dintre cultura si crestinism, care face specificul epocii noastre. |
Citat:
Ne puteti explica, daca tot veni vorba, si sensurile termenului "autodafe"? Aveti idee, dintre pricinatii adusi la autodafe, cam ce procent il constituiau evreii perfizi? Ca astia poate au facut legatura intre autodafe, actus fidei, si perfidei... |
Citat:
Citat:
Dar, nu incercati sa deturnati sensul topicului, care se ocupa de etimologii. Puteti sa va afisati resentimentele la adresa Sfintei Inchizitii si a Sfintei Biserici Catolice in general pe alte topicuri, de exemplu acesta: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=13220 |
Budismul invata ca este contraproductiv perceperea celorlalti prin filtrul unor atribute cu conotatii negative gen pagan, perfid, ... Promoveaza o vedere a fiintelor prin prisma perfectiunii lor ontologice, caci in natura lor toate fiintele sunt desavarsite.
Greselile, imperfectiunile nu sunt asociate cu natura oamenilor, ci percepute ca relativitati. Se discrimineaza intre natura si greseala - apa sarata este in natura ei apa curata, sarea nu ii defineste conditia. Ochiul vede mai intai natura perfecta asa cum o mama isi priveste copilul. O mama isi iubeste copilul indiferent daca greseste sau nu, pentru ca il vede dincolo de greselile sale. |
Citat:
Daca un evreu devine crestin nu mai este evreu? M-am referit la evreii crestini din Spania. Eu va intreb despre procentul de evrei si dumneavoastra imi ziceti ca era zero fiinca Inchizitia se ocupa... doar de crestini. Si nu de evrei? Nationalitatea si religia sunt doua chestiuni diferite. |
Domnule, daca insistati sa deraiati threadul, putem discuta dewpre opiniile lui Luther despre evrei, sau despre procesele vrajitoarelor din lumea protestanta....
|
Propun continuarea discuției, cu accent pe înțelesurile termenului "credință", pornind de la înțelesul termenului originar, biblic, "pistis", și de la următoarele cuvinte și expresii din latină și română:
Fides, credo, crez, a crede, credincios, fidel, infidel, infidelitate, fidelitate, credință, a fi credincios (cuiva), a fi necredincios (de pildă, a-și înșela soțul/soția). Ce înseamnă credința: o atitudine intelectuală (cred că doi plus doi face patru), o conduită (îi sunt credincios soției mele), amândouă combinate într-o anumită măsură etc. ? |
Credem cu capul, suntem fideli cu inima
Citat:
Astfel, din familia lui fides, avem: -fidelitas (subst): credinciosie, lealitate, statornicie -fide (adv): cu credinta -fideliter (adj) cu devotament -fidentia (subst) incredere, siguranta, liniste In ceea ce priveste pe "fides" insusi, sensul lui este: -credinta (cu sens de crezare, incredere), ca in: testimonio fidem tribuere (Cicero): a da crezare marturiei -convingere, ca in: fidem facit oratio (Cicero): discursul este convingator -lealitate, ca in: vir singulari fide (Cicero): om de rara lealitate -buna credinta, ca in: incerti de fide sociorum (Tit Liviu): nefiind siguri de buna credinta a aliatilor -sa punem cireasa pe tort si sa observam ca, in cu totul alt sens, "fides" mai inseamna coarda a unui instrument cu coarde, sau instrumentul insusi (lira, alauta) Din familia lui credo, avem: -credibilis (adj): verosimil, credibil -creditor (subst): creditor -credulitas (subst): credulitate -credulus (adj): care se increde usor. -creditum (subst): imprumut In ceea ce priveste pe "credo", sensul este de a crede, a fi de parere ca, a gandi, a socoti, ca in: credo quia absurdum (Augustin): cred fiindca e absurd |
Domnul
"Domn" vine de la "dom(i)nus" si inseamna stapan. Cu un usor sens de "proprietar", fiindca "dominus" insusi vine de la "domus" (casa). Prin "domus" intelegem in primul rand casa propriu-zisa, constructia (si "domeniul" ei), dar si cei care locuiesc in casa, adica familia in sensul cel mai larg, inclusiv servitori si sclavi. A pleda "pro domo sua" inseamna a pleda pentru cei din casa sa.
Asadar, a-L recunoaste pe Cristos ca Domn inseamna a-l recunoaste ca Stapan. Dar mai inseamna a ne numara printre cei din casa Lui. Dar El nu are un "domus" vizibil, nu are casa construita, caci "Fiul Omului nu are unde sa-si puna capul". Casa Lui este familia Lui: cei care il recunosc ca "dominus". Isus este "Dominus et Deus". Geniul limbii romanesti a preluat din latina ambele cuvinte, contopindu-le, pentru a-l forma pe "Dumnezeu". Celelalte limbi pe care le cunosc au preluat doar "Deus", care inseamna "zeu". Ele nu il pot deosebi pe Dumnezeu de Iupiter, Mercur sau Marte decat in scris: "Dieu" sau "God" cu litera mare inseamna Dumnezeu, iar cu litera mica cineva din pletora de zei a basmelor grecesti. Iar saracii nemti, nevoiti sa scrie cu majuscula initiala oricare nume propriu sau comun, nu mai stiu la care Gott sa se inchine. Putem spune ca pentru romani, si numai pentru ei, Cristos este in acelasi timp Dominus et Deus. Dumnezeu. Tu solus sanctus, Tu solus dominus, Tu solus altissimus, Iesu Christe ! |
Ma intrebam, azi, de unde o fi venit cuvantul "asumptie", termen prin care Biserica Romano-Catolica intelege ridicarea cu sufletul si cu trupul la Cer a Maicii Domnului ? AM considerat mereu ca o curiozitate faptul ca pentru Domnul nostru Biserica foloseste termenul "resurectie", pe cand pentru Panaghia spune "asumptie", dar explicatia acestei deosebiri mi-a scapat pana azi. Ceata a fost risipita, ca de atatea ori, de cautarea etimologica. M-a ajutat o unealta fara de care putina mea latina ar fi inca si mai beteaga: dictionarul Gaffiot. Iata ce am gasit pentru substantivul "adsumptio-adsumtionis": 1. actiunea de a lua (a alege, a imprumuta). 2. minora unui silogism 3 (jur). actiunea de apropiere sau uzurpare (a unei origini, a unui nume (adsumptio originis, nominis) 4 (eccles) Asumptia.
Acuma, daca ne-am lamurit cum e cu Asumptia, sa vedem care e treaba cu "Resurectia": vine de la verbul "resurgere", pentru care acelasi Gaffiot da 1. a se ridica 2 (fig): a se restabili, a se reanimia, a-si recapata puterile Diferenta de sensuri primare devine clara. "Resurrectio" are un sens reflexiv, adica e actiunea cuiva care se invie pe el insusi. Dimpotriva, "assumptio" inseamna "luare", "imprumutare": ceva facut de altcineva. |
Foarte buna si interesanta observatia ca romana e singura limba care face distinctia intre „zeu„ si „Dumnezeu”.
Dar nu sunt sigur ca „paysan” , care vine de la „pays”-țara, ar avea vreo legatura cu „paganus” -satean. |
Citat:
âPutere am sa-mi pun sufletul si putere am sa-l iau iarasi inapoi.âAsa vad si eu lucrurile.Vad invierea lui Hristos ca pe o performanta mistica.Ca sa putem incerca sa intelegem cat de cat (in linii mari si la un nivel superficial, minimal) despre ce e vorba, e nevoie de o investigatie in teologia mistica sa aflam care sunt cele mai mari performante mistice la care ar putea ajunge un sfant si pe care noi inca le-am putea , cat de cat, intelege rational.La un nivel mai profund numai sfintii pot intelege Invierea- si mai mult ca sigur ca ei stiu cate ceva, pentru ei, dar aceasta Taina e mult prea adanca si mult prea inalta chiar si pentru sfintii cei mai mari. Exista credinta (datorita âcoborarii in infernâ) ca El si-ar fi parasit trupul in timpul mortii.Eu nu cred ca a fost o experienta âout of bodyâ.Dar mai intai:din ce stare/ din ce fel de moarte s-a intors la viata a treia zi?Cred ca nu din moartea cerebrala ci din moartea teologica pe care a trait-o ramanand in trup-tocmai in asta ar consta performanta si unicitatea acestei performante. Invierea este, la randul ei, dovada Intruparii, dovada naturii divine a lui Hristos, adica a dublei Sale naturi:umana si divina. Protestantii , si mai ales neoprotestantii , cred ca Iisus (ei nu prea ii spun Hristos) a fost inconstient in timpul mortii.Dar ce sa ne miram , cand neoprotestantii (am avut o discutie cu niste martori ai lui Yehova) cred ca El era inconstient si cand dormea.Intr-atat e de mare si de grava erezia lor care se datoreaza, dupa observatiile mele, lipsei totale a celor mai de baza notiuni de misticism:ei nici macar nu stiu ca nici macar nu e nevoie pt cineva sa fie sfant ca sa intre deplin constient,de fiecare data, in starile somnului , inclusiv in somnul profund:e suficient sa aiba rugaciunea neincetata-care e o performanta mai mare decat rugaciunea inimii dar (mult) mai mica decat sfintenia. Citat:
|
Citat:
Mihnea, ma necajeste mesajul asta al tau si nu-ti inteleg nelamurirea. E randul meu sa-mi fie ceva (un lucru) mai clar de cat altora? Nu stiu latina (am facut putin in scoala si nu mi-a placut). Stiu italiana unde se spune: resurrezione si assunzione. Dar si in alte limbi exista doi termeni diferiti pentru doua situatii/evenimente diferite. Interesanti si clari sunt termenii din limba germana: Auferstehung si Himmelfahrt. Invierea este revenirea dupa moarte. In medicina se foloseste si termenul resuscitare - readucere la viata. Inaltarea la cer este altceva. Iisus a murit (in fire umana) si a Inviat. Ce inseamna exact in teologie, nu stiu. Fenomenul mortii nu exista in teologie si este derutant asta. Invie din ce anume? Nu exista morti, nu exista moarte. Sa explice cine stie asta. Inaltarea se refera la ridicare la cer. Iisus se duce la cer, in Imparatia Tatalui. Eu nu stiu si nu scrie nicaieri ce a facut in alea 40 de zile de la Inviere la Inaltare. Unde a fost si in ce stare? Stim doar ca i-a vizitat pe Apostoli. In trup omenesc chiar. Aici este nebulos. Si nu statea nici in Cer si nici pe pamant. Dar unde atunci? Despre Maica Sa se spune doar ca s-a ridicat la cer, a fost luata de Fiul Sau. EA nu a Inviat, doar s-a dus la cer. Intrebarea grea este cum se produce ridicare la cer si in ce stare. Se intelege ca se ridica si trupul, din moemnt ce mormantul ramane gol, in ambele cazuri. Poate ar fi nimerit ca pentru aceasta discutie sa se deschida subiect separat. In Italia si in tarile de limba spaniola exista Madona Assunta. Si de aici si nume de femeie - Assunta. Uite si niste explicatii catolice interesante: https://it.wikipedia.org/wiki/Assunzione_di_Maria In ortodoxie mai exista si notiunea de Adormirea Maicii Domnului. Sarbatoarea asa se numeste de fapt. Nu spune in titlu Inaltare. O intrebare la comentariul tau lingvistic de la finalul mesajului: De ce spui ca Inaltarea este ceva facut cu ajutorul altcuiva? Cum iti imaginezi ca s-a petrecut? In icoane nu arata ca altcineva ridica pe Iisus sau pe Maica Sa. Ingerii arata diafani, ei doar inconjoara si insotesc. Se spune pe undeva ca Maica Domnului este luata de Fiul Ei la cer. Dar in ce mod, ca in icoane nu apara asa? |
Citat:
Citat:
Citat:
Moartea clinica este cea mai profunda zona a subconstientului.Cel aflat in moarte clinica este inca viu, tocmai de aceea aceasta stare este considerata reversibila.Deosebirea dintre moartea clinica si starile de coma :in coma de gradul 4 inca exista respiratie si circulatie sanguina (care pot deveni chiar imperceptibile), pe cand in moartea clinica singurul semn de viata este o minima activitate cerebrala.Insa nu trebuie confundata moartea clinica a omului obisnuit , cu moartea clinica prin care trec sfintii cand mor. Moartea cerebrala este considerata in medicina nu o stare, pt ca din punct de vedere medical nu se poate sti nimic despre aceasta stare, ci e considerata un fenomen sau un moment:oprirea completa si definitiva a activitatii cerebrala (deci a intregii activitati biologice , cu exceptia cazului cand aceasta este mentinuta artificial).Moartea cerebrala este considerata un fenomen ireversibil in medicina deoarece se produce decerebrarea celulelor creierului, dar eu nu inteleg bine aceasta decerebrare, neavand studii de medicina. Moartea teologica este momentul in care sufletul paraseste complet si definitiv trupul.Dupa acest moment urmeaza, in cazul sfintilor, „vamile vazduhului” de a caror intensitate (scrie Ghelasie de la Frasinei) „ se tem si sfintii cei mai mari”. Este clar ca moartea cerebrala nu e doar un fenomen sau un moment ci si o stare sau o succesiune de stari:deci e vorba de un proces de desprindere a corpului subtil de corpul fizic:ce anume se desprinde si modul cum se deruleaza acest proces depinde de nivelul de propasire duhovniceasca la care a ajuns cineva.Nu putem sa apreciem durata acestui proces. Citat:
Citat:
Citat:
|
Ora este GMT +3. Ora este acum 02:47:25. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.