Cum ajung la Tine, Doamne?
 

Nu putini si-au pus aceasta intrebare existentiala. Multi dintre ei au aflat raspunsul, multi nu l-au aflat.

Superficialitatea, sinceritatea, staruinta, ascultarea, vointa puternica, falsitatea, patimile, pocainta, smerenia.....stari care ne impiedica, stari care ne ridica pe drumul spre Dumnezeu.

Ce v-a apropiat cel mai mult de Dumnezeu? Cum ati ajuns sa-L cunoasteti si sa-L iubiti pe Domnul?

Îmi amintesc de un cântecel pe care îl cântă uneori copiii parohiei, la marea sărbătoare care este hirotonia unui tânăr preot:
"Tu m-ai chemat,
Eu Te-am urmat.
Tu mi-ai zâmbit,
M-ai cucerit."

Lăsând, acum, cântecelul la o parte, mi se pare foarte semnificativă ordinea în care enumeraţi cele două predicate: Domnul trebuie mai întâi cunoscut. Atâta cât se lasă El cunoscut, şi anume suficient ca să Îl iubim. Cum am putea iubi pe Cineva pe care nu îl cunoaştem, despre care nu ştim nimic? Ca să Îl cunosc, eu m-am străduit să adâncesc învăţătura pe care El mi-a lăsat-o, am încercat să stau de vorbă cu El în rugăciune şi să vorbesc despre El cu persoane care Îl cunoşteau mai bine decât mine şi care fuseseră deja aprinse de iubirea pentru El. Nu mi-a stat împotrivă, ci m-a ajutat. Este ca mierea. Gustaţi, şi vedeţi cât de bun este Domnul!

Mai intai educatia primita de la parintii si bunicii mei. Mama, in special, era un om de o bunatate a inimii si de o bucurie neintrerupta (in ciuda unei vieti cu mari, ingrozitoare incercari) cum nu am mai intalnit. De la maica am invatat si primele rugaciuni, si iertarea, si rabdarea si toata vorba buna. Si curajul. Dar le-am invatat ca un elev prost, nu am fost (si nu sunt) pe masura maicii mele. Tata era un om harnic si responsabil. Avea coloana vertebrala, era darz si cauta mereu lumina si cand o gasea o impartasea imediat celorlalti. Nici la masura lui nu m-am ridicat.

Am ajuns sa intorc gandul si inima la Domnul mai intai pe urma superficialitatii si patimilor mele. Am trait o tinerete nechibzuita, nebuna. Cand am inteles ca eram pierdut am cazut, in sfarsit, la Hristos. Iar Domnul m-a miluit.
Pe Dumnezeu Il intrezarisem cand studiam biologia. Am studiat atat de mult, de adinc, incat de la un prag incolo am inceput sa simt frumusetea de nespus a organizarii si functionarii viului si sa zic cu toata convingerea ca viata nu poate fi un "ceva" de pe lumea asta. Am admis ca Dumnezeu e Creatorul si ca Pronia Lui se manifesta concret aici pe pamant. Dar eram departe de orice incercare concreta de a deveni membru efectiv al Bisericii (desi eram, fireste, botezat din pruncie).
Aveam multa pofta sa experimentez singur viata, ca un copil de 2 ani care vrea sa faca totul singur. Si am fost singur... pana am ajuns sa experiementez solitudinea iadului. Ajuns in iad, singur fiind, am strigat. Iar Domnul m-a auzit si m-a inviat. Acum sunt prunc, prescolar in orice caz... Vreau sa traiesc din nou, sa cresc mare, dar am invatat sa nu mai fac totul singur. Imi doresc sa traiesc, insotit, mai intai de Dumnezeu, in Biserica Lui alcatuita din oameni si ingeri buni, fapturi ale Domnului Hristos.

Citez acest pasaj, pentru că mi se potriveşte şi mie... Am vrut să experimentez şi să caut singură ceea ce îmi lipsea, fără să ştiu unde şi cum să caut. Neştiind de cine să ascult, am ajuns şi eu ca în cuvintele rugăciunii: "că s-a umplut sufletul meu de răutăţi şi viaţa mea s-a apropiat de iad", dar nu ştiam să strig "Dumnezeule, din stricăciune scoate-mă". Am găsit oameni care m-au ajutat să mă îndrept spre Domnul, şi încet-încet mi-am revenit. Desigur, drumul e lung, dar frumos. Ulterior l-am întrebat pe părintele duhovnic cum pot să mă apropii de Dumezeu, şi mi-a răspuns "cu linişte"...

Un cuvânt frumos al părintelui Pantelimon de la mănăstirea Oașa - partea de la 22:15 din http://www.youtube.com/watch?v=3_abTVvzTXo.

De fapt, vietuirea crestina nu reprezinta o singura victorie castigata o data pentru totdeauna, ci un sir de batalii cu noi insine, cu lumea si cu diavolul din care putem iesi invingatori sau invinsi. Daca am obtinut o victorie, se poate foarte bine sa ne pandeasca o ispita care sa ne desparta de Dumnezeu, pe care o observam sau nu.

Pentru a ne apropia de Hristos, e importanta pocainta, e importanta citirea cartilor de folos (Noul Testament, Proloagele, Vietile Sfintilor, carti scrise de sfinti), e importanta rugaciunea. Dar pentru a ramane aproape de El, este importanta smerenia, si dobandirea virtutilor crestine in general, caci Hristos Insusi a fost bland si smerit.

Aceasta transformare a omului vechi e posibila printr-o lupta cu noi insine. Acceptam sa ne lasam modelati de un duhovnic facand ascultare pe drumul pocaintei. Si ne vedem pe noi insine din ce in ce mai mici. Astfel, ii facem loc lui Hristos in inimile noastre, chemandu-L neincetat sau cat mai des posibil, prin rugaciunea inimii. Atunci Preasfanta Treime poate fi in inima noastra.

Daca incercam sa ne rugam, sa citim, sa facem fapte bune cu mandrie, ne vom asemana cu necuratii si vom fi apreciati numai de catre oameni. Dar daca le vom face su smerenie, de asemenea vom fi placuti lui Dumnezeu.

Iar dobandirea mantuirii trebuie sa ne preocupe in cel mai inalt grad, pentru a fi si in vesnicie in comuniune cu Hristos.

Sunt in drum spre Hristos datorita Lui. El mi-a scos in cale oameni buni care sa ma povatuiasca si oameni care sa ma impinga spre El, pe care adesea i-am numit dusmani. Am multe ispite si fara ajutorul Lui, nu m-as desurca deloc si as face si mai multe pacate decat fac de obicei. Ma impiedic adesea si ma trezesc facand voia celui rau, o iau de la capat. Ma gandesc foarte serios si realist in ce stare ma va prinde momentul trecerii la cele vesnice: aproape sau departe de Dumnezeu.

Eu am citit demult un cuvant al Parintelui Dumitru Staniloaie care (citez din memorie) spunea ca L-a cautat pe Dumnezeu in carti,in idei,dar nu a fost multumit.A spus ca L-a cautat apoi pe Dumnezeu in oamenii din satul lui,dar nici acest lucru nu l-a multumit.A spus ca L-a cautat apoi in rugaciune si nu doar ca L-a gasit,ci si ca Acesta i-a raspuns:"Indrazneste sa crezi ca te iubesc!"

E minunat,tare mult mi-a placut cand am citit lucrul acesta.

AMIN! AMIN! AMIN! Slava lui Dumnezeu! Maicuta Domnului sa ne ocroteasca in veci!

Cam asa se intampla cu multi dintre noi... Mereu nemultumiti si intr-o permanenta cautare. Uneori ni se pare ca ne apropiem de "ceva", dar mai apoi ne descoperim zguduiti din radacini.
Cum am reusit sa ma apropii de Dumnezeu? Din pacate sunt departe de a fi... "aproape". Sa fii aproape de Dumnezeu inseamna mult. Cercetandu-mi sufletul, realizez ca pentru Dumnezeu, sunt inca la stadiu de vierme: "NE"-iubitor de Dumnezeu (NU fac voia Lui, desi asa spun in fiecare zi), "ANTI"-credincios (daca as fi un bun-credincios, as simti Harul in fiecare clipa), slab in ispite si prea putin ostenitor in rugaciune. Inca mai vad la altii pacate mai mari ca ale mele, iar asta ma osandeste grav. Pana cand nu ma voi vedea mai pacatos ca toti ceilalti, pana nu voi iubi neconditionat, pana rugaciunea "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!" nu ma va stapani in fiecare clipa, in adancul sufletului meu, a spune ca "m-am apropiat de Dumnezeu" este o gogorita pe care stiu eu cine mi-o strecoara in minte...

Eram copil si mi-am dorit intr-o zi mult inghetata dar nu aveam bani si nu am spus la nimeni.
Peste jumatate de ora un vecin mi-a oferit inghetata desi nu mi se mai intamplase asa ceva niciodata. Coincidenta era cam mare. M-am gandit: mi-a stiut Cineva gandul.
Ma ducea mami la biserica si incet-incet am mai invat cate ceva numai ca a ma apropia prea mult de Dumnezeu nu a fost nicodata o prioritate. Am zis ca o sa am o familie si servici si 2 copii si am sa ma duc duminica la biserica dar mai mult de atat nu vedeam.
Planurile au cam inceput sa se spulbere si am inceput si eu sa imi doresc altceva si acum parca am intrat in ceata...ar trebui sa fiu mai optimista...parca nu ma pot apropia mai mult (de fapt m-am si indepartat pentru ca nu am tinut post) si nici n-am vreo idee cum se pot aranja lucrurile mai bine.
Stiu doar ca faptul de a renunta la multe obiective/dorinte si incercarea mea de a indrepta lucrurile pentru ca am analizat din punct de vedere crestin situatia m-au transformat vizibil intr-o persoana ceva mai buna si asta sper sa nu se schimbe..mai am mari progrese dar rezultatul "apropierii de Dumnezeu" e modul meu de a fi (ceva mai atenta la ce spun, mai atenta la cei din jur si mai afectata de neputintele noastre)...numai ca nu prea reusesc sa raman pe "linia de plutire" (daca exista asa ceva).