Forum Crestin Ortodox

Forum Crestin Ortodox (http://www.crestinortodox.ro/forum/index.php)
-   Generalitati (http://www.crestinortodox.ro/forum/forumdisplay.php?f=503)
-   -   Povesti cu talc (http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=4538)

silverstar 25.01.2009 07:42:06

[COLOR=green][SIZE=3][COLOR=green]Fiecare zi trăită e o zi deosebită[/COLOR][/SIZE]

Această povestioară te va ajuta să reflectezi. Citeste, te rog! Merita efortul... [/COLOR]
[COLOR=green]
Un prieten a deschis sertarul dulapului soției sale și a ridicat un pachet învelit în hârtie de mătase:
- Acesta - a spus - nu este un simplu pachet, e lenjerie.
A aruncat hârtia de împachetat și a observat mătasea rafinată și dantela.
- Ea a cumparat această lenjerie prima dată când am fost la New York, acum 9 ani. Nu a folosit-o niciodată. A păstrat-o pentru o ocazie deosebită. Bine… cred că aceasta este ocazia.
S-a apropiat de pat și a așezat lejeria lângă celelalte haine pe care urma să le ducă la pompele funebre. Soția lui tocmai murise. Întorcându-se spre mine îmi spuse:
[SIZE=3]- Nu păstra nimic pentru o ocazie deosebită, fiecare zi trăită este o ocazie deosebită.
[/SIZE]
Încă mă mai gândesc la aceste cuvinte… deja mi-au schimbat viața.
Acum citesc mai mult și fac curat mai puțin. Mă așez pe terasă și admir priveliștea fără să observ buruienile grădinii. Petrec mai mult timp cu familia și prietenii și mai puțin la servici. Am ințeles că viața trebuie să fie un cumul de experiențe de care să te bucuri, nu o luptă pentru a supraviețui.
Nu mai pastrez nimic. Folosesc paharele de cristal zilnic. Îmi pun paltonul nou pentru a merge la cumpărături, dacă așa decid și așa am chef. Nu mai pastrez cel mai bun parfum pentru ocaziile speciale, ci îl folosesc oricând am chef.
Frazele “Într-o bună zi…” și “Una din zilele acestea…” încep să dispară din vocabularul meu. Dacă ceva merită văzut, auzit sau făcut, vreau să văd, să aud sau să fac acum.
Nu sunt sigur ce ar fi făcut soția prietenului meu dacă ar fi știut că nu va mai apuca ziua de mâine, zi pe care noi toți o ignorăm într-o măsură destul de mare. Cred că ar fi telefonat celor din familie și prietenilor apropiați. Poate că și-ar fi sunat câțiva din vechii prieteni pentru a-și cere scuze pentru eventuale supărări din trecut și să se împace cu ei.
Aceste lucruri nefăcute sunt cele care m-ar supăra dacă aș ști că am orele limitate. Aș fi suparat că nu mi-am văzut prieteni buni, pentru că urma să îi contactez “Într-una din zilele astea…”. Supărat că nu am scris anumite scrisori pe care mă gândeam să le scriu “Intr-una din zilele astea…”. Supărat și trist pentru că nu le spusesem fraților și copiilor mei ce mult îi iubesc. Acum încerc să nu întârzii, să nu rețin și să nu păstrez pentru mine nimic din ce, împărtășit, ar aduce râsete și veselie vieților noastre.[/COLOR]

ioana_ema 25.01.2009 21:42:33

In cutia ta cate piersici sunt?
 
Un profesor a dat fiecarui student ca tema pentru lectia de saptamana viitoare sa ia o cutie de carton si pentru fiecare persoana care ii supara, pe care nu pot sa o sufere si sa o ierte sa puna in cutie cate o piersica, pe care sa fie lipita o eticheta cu numele persoanei respective.

Timp de o saptamana, studentii au avut obligatia sa poarte permanent cutia cu ei: in casa, in masina, la lectii, chiar si noaptea sa si-o puna la capul patului. Studentii au fost amuzati de lectie la inceput, si fiecare a scris cu ardoare o multime de nume, ramase in memorie inca din copilarie.

Apoi, incetul cu incetul, pe masura ce zilele treceau studentii adaugau nume ale oamenilor pe care ii intalneau si care considerau ei ca au un comportament de neiertat. Fiecare a inceput sa observe ca devenea cutia din ce in ce mai grea. Piersicile asezate in ea la inceputul saptamanii incepusera sa se descompuna intr-o masa lipicioasa, cu miros dezgustator, si stricaciunea se intindea foarte repede si la celelalte.

O problema dificila mai era si faptul ca fiecare era dator sa o poarte permanent, sa aiba grija de ea, sa nu o uite prin magazine, in autobuz, la vreun restaurant, la intalnire, la masa, la baie, mai ales ca numele si adresa fiecarui student, ca si tema experimentului, erau scrise chiar pe punga. In plus, cartonul cutiei se stricase si ea ajunsese intr-o stare jalnica: cu mare greutate mai putea sa faca fata sarcinii sale.

Fiecare a inteles foarte repede si clar lectia pe care a incercat sa le-o explice profesorul cand s-au revazut dupa o saptamana, si anume ca acea cutie pe care o carasera cu ei o saptamana intreaga nu a fost decat expresia greutatii spirituale pe care o purtam cu noi, atunci cand strangem in noi ura, invidie, raceala fata de alte persoane.

De multe ori credem ca a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. In realitate insa, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar noua insine.

In cutia ta cate piersici sunt… si ce ai de gand sa faci cu ele?? :46:

silverstar 30.01.2009 13:32:54

[COLOR=#008000][SIZE=5]Un violonist in metrou - Este o poveste reala[/SIZE][/COLOR]

[COLOR=#008000]Un barbat a intrat in statia de metrou Washington DC si a inceput sa cante la vioara; era o dimineata friguroasa de ianuarie. Timp de 45 de minute a cantat 6 piese de Bach. In acest timp, aproape o ora, s-a calculat ca pe langa el au trecut mii de oameni, multi dintre ei in drum spre job-uri.[/COLOR]

[COLOR=#008000]Doar trei minute au trecut si un barbat de varsta mijlocie a remarcat ca se aude un muzician cantand. A incetinit mersul apoi s-a oprit cateva secunde... insa si-a reluat grabit mersul spre programul zilnic.[/COLOR]

[COLOR=#008000]Un minut mai tarziu, violonistul a primit primul dolar bacsis: o femeie i-a aruncat banul in palarie fara a se opri din mers.[/COLOR]
[COLOR=#008000]Cateva minute mai tarziu, cineva s-a rezemat de zid sa-l asculte, insa barbatul si-a privit ceasul si si-a continuat drumul. In mod cert, intarzia la munca! [/COLOR]

[COLOR=#008000]Primul care i-a acordat intradevar atentie a fost un baietel de 3 ani. Mama sa mergea grabita mai in fata si s-a infuriat cand pustiul s-a oprit . Intr-un final, a reusit sa-l urneasca din fata violonistului si sa-si continue drumul, desi copilul a ramas cu capul intors tot timpul spre muzician. Situatia s-a repetat si cu alti copii. Toti parintii, fara exceptie, i-au obligat sa-si continue drumul.[/COLOR]

[COLOR=#008000]In cele 45 de minute in care violonistul a cantat, doar 6 persoane s-au oprit pentru a-l asculta o vreme. Cam 20 dintre ei i-au oferit bani fara a-si incetini pasul. A strans $32. Cand a terminat si s-a asternut tacerea, nimeni n-a remarcat. Nimeni n-a aplaudat, nimeni n-a facut un semn de apreciere. [/COLOR]

[COLOR=#008000]Nimeni nu stia ca violonistul era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni violonisti din lume. A cantat cele mai dificile piese care au fost compuse vreodata pentru vioara cu un instrument care valoreaza astazi mai mult de 3,5 milioane dolari.[/COLOR]

[COLOR=#008000]Cu doua zile inainte de a canta in metrou, Joshua Bell a cantat cu casa inchisa (s-au epuizat toate biletele) in teatrul din Boston desi un bilet costa in medie 100$.[/COLOR]

[COLOR=#008000]Este o poveste reala - Joshua Bell cantand incognito metrou a fost un experiment organizat de Washington Post (celebrul ziar) ca parte a unui experiment social despre perceptie, gusturi si prioritati ale persoanelor. [/COLOR]

[COLOR=#008000]Intrebarea era aceasta: intr-un loc banal si la o ora inadecvata mai apreciem frumusetea? Sau n-o mai apreciem? Recunoastem un talent intr-un context neasteptat?[/COLOR]

[COLOR=#008000]Una dintre posibilele concluzii ale acestui experiment ar putea fi:[/COLOR]

[COLOR=#008000]Daca nu avem un moment sa ne oprim si sa ascultam unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii cantand cea mai buna muzica scrisa vreodata... cat de multe alte lucruri ratam in viata? [/COLOR]

[COLOR=#008000]Asa ca: Bucura-te de viata, http://www.credinta-mea.ro/forum2/im...ilies/aaac.gif admira lucrurile http://www.credinta-mea.ro/forum2/im...ilies/aaaw.gif simple si zambeste... http://www.credinta-mea.ro/forum2/im...ilies/aaaj.gif [/COLOR]

silverstar 30.01.2009 15:43:34

[COLOR=green]Dupa ce cititi povestea, dati click aici:[/COLOR]

http://www.youtube.com/watch?v=hnOPu0_YWhw

silverstar 31.01.2009 09:32:32

[COLOR=green][SIZE=3]NOROC SAU GHINION?[/SIZE]

Trăia odată într-un sat un bătrân foarte sărac. El avea însă un cal foarte frumos. Atât de frumos încât lordul din castel vroia să i-l cumpere. Dar bătrânul l-a refuzat spunându-i:
“Pentru mine acest cal nu este un simplu animal. El imi este prieten. Cum aș putea să îmi vând prietenul?”
Dar, într-una din zilele următoare, când bătrânul a mers la grajd, a văzut că i-a dispărut calul.
Toți sătenii i-au spus “Ți-am spus noi! Trebuia să îi vinzi calul lordului. Dacă nu ai acceptat el ți l-a furat! Ce mare ghinion.”
“Ghinion sau noroc, zise bătrânul, cine știe?”
Toți au râs de el. După 15 zile însș calul s-a întors. Și nu era singur, avea în spate o mulțime de cai sălbatici. El a scăpat din grajd, a curtat o tânără iapă și, când s-a întors, restul cailor s-au luat după el.
“Ce mai noroc!” strigară sătenii.
Bătrânul, împreună cu fiul său, a început să îmblânzească acei cai noi veniți. Dar, o săptămână mai târziu, fiul bătrânului și-a rupt piciorul în timp ce încerca să dreseze unul dintre cai.
“Ghinion!” îi ziseră prietenii bătrânului. “Ce ai să te faci acum, fără ajutorul fiului tău? Tu ești deja în pragul sărăciei!”
“Ghinion, noroc, cine poate ști?” le răspunse bătrânul.
După câteva zile de la tragicul accident, soldații lordului trecură prin sat și îi obligară pe toți flăcăii să li se alăture. Doar fiul bătrânului a scăpat datorită piciorului său rupt.
“Ce noroc pe tine!” strigară vecinii. “Toți copiii noștri au fost dusâși în război, doar tu ai avut șansa să îl păstrezi lângă tine. Fiii noștri ar putea fi uciși.”
Bătrânul le răspunse: “Ghinion, noroc… cine poate ști?”

Viitorul vine către noi bucățică după bucățică, puțin câte puțin. Nu știm niciodată ce ne așteaptă. Dar dacă păstrăm o atitudine pozitivă va fi mereu loc pentru o nouă șansă și vom putea fi mai fericiți.[/COLOR]

mirelat 31.01.2009 20:45:55

felicitari
 
Citat:

În prealabil postat de silverstar (Post 112372)
[COLOR=green]Dupa ce cititi povestea, dati click aici:[/COLOR]

http://www.youtube.com/watch?v=hnOPu0_YWhw

mi-a placut si povestea si clipul. :41: da, adevarul este ca pentru a aprecia lucrurile la justa valoare e bine sa le "gusti" la timpul si locul potrivit. dar, apropo de experimentul Joshua Bell, e bine ca se mai intampla si asemenea evenimente care ies un pic din cotidianul banal. sunt sanse ca unii oameni sa fie miscati de ele si sa le aduca multa bucurie. :6:

adorcrysti 31.01.2009 21:41:23

Să nu uiți să-ți spui rugăciunea!”, se auzi glasul blând al bunicii din camera alăturată.
Băiețelul de numai cinci anișori se așeză în genunchi în fața icoanei Mântuitorului și încercă să spună cu voce tare: „Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău...” Dar apoi se opri. De ce trebuie să spună rugăciunea în fiecare seară? Ba mai mult și dimineața, și înainte de masă!
Bunica intră în cameră, se așează în genunchi lângă el și parcă cunoscându-i gândurile îi spuse:
- Trebuie să-i dăm binețe lui Dumnezeu, să-i spunem: „Bună seara, Doamne!” Dumnezeu ne cunoaște pe fiecare și așteaptă de la noi ca măcar atât să încercăm să facem, să-L salutăm ca pe un prieten drag în fiecare zi.
Apoi bunica îl așeză pe nepoțel în pat, îl înveli cu plapuma moale, își luă cartea de povești de pe raft și șezând pe un scaun în fața focului începu să citească cu voce blândă:

<<În toate zilele, bătrânul domn era văzut intrând în vechea biserică a târgului – o clădire solidă făcută din blocuri de piatră, înnegrite de ploi și vreme, care găzduiau rugăciunile, înălțându-le ecou către cer. Un pic adus de spate, trecea plin de grabă, în fiecare zi, îndreptându-se către biserică când clopotele trăgeau de amiază. Nu rămânea acolo vreme îndelungată, dar nici nu s-a întâmplat vreodată să lipsească la întâlnirea de la miezul zilei. Îngrijitorul bisericii, care locuia în piața din fața acesteia, îl vedea mereu intrând și ieșind extrem de grăbit. Îngrijorat, el i-a spus pe preotului paroh: - Părinte, fiți cu băgare de seamă! Astăzi este peste tot mai plin de răufăcători ca niciodată! Preotul a decis să se așeze în spatele unei imense coloane și să-l observe pe ciudatul și grăbitul vizitator. Bătrânul nostru intră și, ajungând în fața Sfântului altar, în dreptul icoanei Mântuitorului, face o plecăciune, apoi plin de demnitate, se întorse din nou afară în soarele amiezii. Multe zile la rând, preotul urmări acest ritual al bătrânului la miezul zilei. Într-una din zile îi ieși în întâmpinare omului nostru, întrebându-l: - Ce faci tu aici? - Vin să-mi fac rugăciunea, părinte, răspunse misteriosul vizitator. - Nu-i prea lungă! – veni iarăși observația părintelui - Știu! – răspunse omul. Dar nu pot să mă rog cu adevărat mai mult. - Bine, dar n-ai vreme să spui nici măcar un „Tatăl nostru”! Ce rugăciune spui ? - Eu pur și simplu vin aici să-L salut pe Dumnezeu. Și spun simplu: Bună ziua Doamne, sunt eu, Simon! Într-o zi Simon nu a mai străbătut târgul. Bătrânețea îl doborâse la pământ. Fusese găsit fără suflare în plină stradă și-l internaseră în spital. Aici, bătrânul era bine îngrijit, dar nimeni, absolut nimeni nu-l căuta. El era însă tot vesel, bucuria crescându-i la miezul zilei. La acest ceas din zi, în fiecare zi privirile lui străluceau. Cu siguranță se afla îngenuncheat în biserica din inima sa și spunea aceeași rugăciune: „Bună ziua, Doamne, sunt eu, Simon!” Era duminica Paștelui și se apropia miezul zilei. În acea frumoasă zi, primăvăratică și luminoasă, Simon stătea dormind pe patul său de azil. O rază de soare lumina ochii săi plini de seninătatea cerului. În vremea somnului acesta începu să surâdă cu căldură. Visa. De fața lui se apropia Cineva plin de o lumină cum nu mai simțise în viață, luminându-l. Se apropia încet, liniștit, cu o privire plină de o profundă prietenie. Apoi, cu un gest al mâinii, acest Necunoscut îl salută scurt: „Bună ziua, Simon! Sunt Eu, Domnul Iisus!”. Din acea visare Simon nu s-a mai sculat. Începuse Paștele nemuririi.>>

Acum copilul, cu ochii larg deschiși, căutând parcă să pătrundă cu privirea dincolo de întunericul ferestrei, în așteptarea aceleiași lumini, exclamă: „Am înțeles, bunico, de ce trebuie să mă rog în fiecare zi. Atunci când mă rog, de fapt îl salut pe Dumnezeu. Stau de vorbă cu El. Acum înțeleg de ce mi se părea fără rost să spun rugăciunea seara. Pentru că eu o spuneam ca pe o poezie adresată nimănui. Dar am înțeles că atunci când mă rog trebuie să vorbesc cu Dumnezeu la fel cum vorbesc cu tine, cu mama, cu tata, cu prietenii mei...
Băiețelul își întoarse privirea din nou către fereastră și, cu o voce veselă, plină de bucurie, rosti: „Bună seara, Doamne! Sunt eu, Matei. Am vrut să te salut”. Apoi pleoapele i se închiseră ușor. O rază de lumină îi mângâia fața inundată de fericire. Îl salutase pe Dumnezeu.
Pr. Iosif Ciolan

adorcrysti 31.01.2009 21:42:53

Doi bărbați, ambii grav bolnavi, ocupau aceeași încăpere într-un spital. Unuia dintre ei i se îngăduise să se ridice din pat timp de o oră în fiecare după-amiază. Patul lui era alătturi de unica fereastră din cameră. Celălalt trebuia să stea tot timpul întins în pat. Cei doi au stat de vorbă ore în șir. Au vorbit despre soțiile și familiile lor, despre casele lor, despre munca lor, au depănat amintiri din armată sau din vacanțele petrecute.

În fiecare după-amiază, cînd cel de lîngă fereastră se ridica, își petrecea timpul descriindu-i celuilalt ceea ce vedea că se întîmplă dincolo de geamul ferestrei. Celălalt începu astfel să trăiască pentru acea scurtă oră zilnică, în care lumea lui era în funcție de culoarea și de ceea ce se întîmpla în lumea din afară. Fereastra dădea într-un parc cu un lac. Rațe și lebede se jucau în apă, în timp ce copii se jucau cu bărcuțele. Tineri îndrăgostiți mergeau mînă în mînă printre flori de toate culorile, în timp ce în depărtare se ghicea prezența orașului. Pe măsură ce omul de lîngă fereastră descria cu de-amănuntul toate acestea, cel din pat închidea ochii, imaginîndu-și această scenă pitorească. Într-o după-amiază caldă, omul de lîngă fereastră descrise o paradă trecînd. Deși celălalt nu putea auzi orchestra, putea însă, cu ochii minții, să vadă ceea ce celălalt descria cu atît de multe detalii sugestive. Și așa trecură zile, săptămîni și luni...

Într-o dimineață, cînd a venit asistenta de servici să le aducă apa pentru a se spăla, a găsit trupul lipsit de viață al omului de lîngă fereastră, care se săvîrșise în pace, în timpul somnului. Femeia s-a întristat și a chemat personalul pentru a lua trupul neînsuflețit.

La vremea la care a considerat că este potrivit, celălalt a cerut ca, dacă se poate, să fie mutat lîngă fereastră. Asistenta a fost bucuroasă să îi îndeplinească dorința și, după ce s-a asigurat că totul este cum se cuvine, l-a lăsat singur. Încet, greu și dureros, acesta a reușit să se ridice în capul oaselor pentru a vedea, pentru prima dată cu ochii lui, lumea de afară. Încordîndu-se, se întoarse apoi spre fereastra de lîngă pat. Și în fața ochilor a văzut un zid gol. Omul a întrebat-o pe asistentă cum a putut vedea fostul său coleg de cameră, care-i descrisese atît de multe minunății văzute pe fereastră. Asistenta i-a răspuns că omul era orb și nu a putut să vadă nici măcar zidul gol... Și, adăugă ea, poate că „a vrut doar să vă încurajeze pe dumneavoastră”.

Este o mare bucurie să poți să-i faci fericiți pe ceilalți, în ciuda greutăților propriei existențe. Împărțite cu alții, supărările se înjumătățesc, în timp ce bucuriile se dublează. Dacă vrei să te simți bogat, atunci ia aminte la lucrurile pe care le ai și pe care nu le poți cumpăra cu bani.

adorcrysti 31.01.2009 21:43:52

- Nu e drept! Nu e corect! Nu Te mai înțeleg! Se auzi de afară glasul nemulțumit și posomorât al lui Matei. Bunica privi nedumerită spre ușa de la intrare. Pașii micuțului se auzeau apropiindu-se de ușă.

- Se pare că e singur, gândi bunica. Dar atunci cu cine se ceartă?

Ușa de la intrare se deschise ușor. Puțin mai târziu își făcu apariția un căpșor bălai de copil, cu privirea îndreptată spre pământ, cu ochișorii albaștri scăldați în lacrimi, abia potolindu-și un suspin prelung. Mâinile îi atârnau pe lângă corp ca și cum nu-i erau de nici un folos. Privind absent în jurul său, fără să bage de seamă că bunica îl privea nedumerită, izbucni încă o dată:

- Nu Te mai înțeleg! Nu Te mai înțeleg, Doamne!

Drama copilului părea fără margini.

Matei simți o mână caldă care i se așternu peste creștet, apoi a doua care îi mângâie obrăjorii brăzdați de pârâiașele cristaline izvorâte din ochișorii săi. Chipul blând al bunicii i se dezvălui dintr-o dată în fața ochilor și sesiză uimirea din privirea ei.

- Nu e corect bunico! Suspină el din nou. Dumnezeu nu mă ascultă. M-am rugat să mă ajute dar nu m-a ajutat. De ce nu face ceea ce vreau eu? De ce nu-mi ascultă rugăciunea? De ce nu mă înțelege?

Bunica îl ridică pe Matei în brațe, se așeză pe fotoliul din fața micului altar de rugăciune pe care ea împreună cu nepoțelul ei îl amenajaseră în sufragerie și, cu glasul ei blând, îl rugă să-i spună ce s-a întâmplat.

- Știi, începu copilul printre suspine, ieri te-am rugat să-mi dai niște bani, bunico, căci vroiam să-mi cumpăr o prăjitură de la cofetăria din colț. De câte ori treceam pe acolo priveam cu poftă la prăjitura aceea cu frișcă și tare mult îmi doream să gust și eu din ea. Dimineață am fost fericit când mi-ai dat bani ca să-mi cumpăr și eu. Pe când mă întorceam însă de la grădiniță, jucându-mă cu ceilalți copii, am pierdut banii pe care mi-ai dat. Cred că mi-au căzut din buzunar. „Nu-i nimic,” mi-am spus, mă voi ruga lui Dumnezeu, așa cum m-ai învățat tu, și El mă va ajuta să-mi regăsesc banii. Mi-am adus aminte de ce mi-ai spus: că, dacă mă rog din suflet, Dumnezeu îmi va împlini rugăciunea. M-am întors înapoi de trei ori pe drumul pe care am venit de la grădiniță și mă rugam ca Dumnezeu să mă ajute. Dar Dumnezeu nu mi-a ascultat rugăciunea. De ce, bunico?

- Matei, spuse bunica, Dumnezeu ne împlinește întotdeauna rugăciunile, dar nu așa cum vrem noi, ci așa cum știe El că este mai bine pentru noi. Să nu crezi că Dumnezeu nu te-a auzit, dar sigur a avut motive știute de El pentru care nu ți-a împlinit rugăciunea acum. Dar, ca să înțelegi mai bine, hai să-ți spun o poveste:

„În apele oceanului s-a scufundat odată un vapor. A scăpat cu viață un singur călător. Folosind o barcă de salvare s-a lăsat în voia valurilor, în voia lui Dumnezeu. Nu putea ști dacă vâslind se depărtează sau se apropie de o posibilă insulă, pe care nu o vedea nicăieri. Într-un târziu, barca a ajuns la un țărm. Era noapte. A tras barca la mal și a pornit cu grijă spre interior. Nu știa ce era: o insulă? Un continent? Cu locuitori? Fără? Cu animale sălbatice? Fără viață? Avea în buzunar doar o cutie de chibrituri. A făcut un foc de vreascuri și ierburi, l-a întreținut mereu până dimineața, când la lumina zilei a constatat că era pe o insulă nelocuită.

Și-a construit o colibă și grija lui cea mai mare era să nu lase focul să i se stingă nici ziua, nici noaptea. A locuit acolo ani în șir. Se ruga mereu lui Dumnezeu să-l descopere vreun vapor, dar se vedea că pe acolo nu treceau vapoare.

Într-o noapte, după ce alergase să prindă ceva vânat, a obosit și a adormit un somn greu. S-a stârnit un vânt puternic și focul lui mic i-a aprins coliba, transformându-o într-o vâlvătaie. A sărit ca ars. A încercat să stingă flăcările, dar coliba a ars toată ridicând spre cer o lumină mare. Furtuna s-a dezlănțuit cu putere. Spera să-și oprească la urmă atâta foc din toată lemnăria ce ardea, cât să-l ajute să-și facă măcar focul mai departe, deoarece chibrituri nu mai avea de mult. Se ruga lui Dumnezeu să-l ajute să salveze măcar atât. Dar, spre nenorocirea lui, vântul fu urmat de o ploaie torențială, care-i stinse până și ultimul cărbune aprins, lăsându-l în întuneric și disperare. Totul era pierdut. Nu mai avea nimic. Rugăciunile nu-i fuseseră ascultate. După ce stătu ploaia, adormi pe un pat de vreascuri cu ochii în lacrimi.

Dimineața se petrecu însă un fapt cu totul neașteptat. Îl treziră din somn voci de oameni care strigau:

- E cineva aici?

Se ridică și răspunse cât îl țineau puterile:

- Da, aici!

Se întâlniră. Erau niște marinari.

- Am văzut focul pe care l-ai aprins astă noapte. Ne-am imaginat că e cineva strigă după ajutor. Am luat o barcă și am venit să vedem. Ești desigur un naufragiat. Știam că insula e nelocuită.

Omul izbucni în lacrimi. El crezuse că focul și furtuna erau ultima nenorocire pe care i-o trimesese Dumnezeu... Și iată că Domnul îi aprinsese focul ca să poată fi văzut și salvat...”

Bunica nici nu sfârși bine povestea când la ușa camerei se auzi o mare hărmălaie.

- Matei, vino repede! Se auziră glasuri de copii. Andrei, prietenul nostru este la spital. A mâncat prăjitură cu frișcă de la cofetăria din colț și i s-a făcut rău. Probabil era stricată.

Matei sări iute de pe fotoliu. Își uită într-o clipă de necazul lui. Ieși repede afară, în mijlocul prietenilor săi îngrijorați de necazul lui Andrei. Se îndreptară cu toții spre spitalul de lângă grădinița lor. Pe drum, Matei zări sub o tufă de trandafir bancnota pe care o pierduse... Abia acum înțelegea de ce Dumnezeu refuzase atunci să-i împlinească rugăciunea. Îi purtase de grijă ca să nu i se întâmple și lui ceva rău. Și atunci strigă, plin de bucurie, cu ochii ridicați spre cer, în fața copiilor uimiți:

- Acum Te înțeleg, Doamne! Dar mai am o rugăminte! Ajută-l și pe Andrei, dar nu așa cum vreau eu, ci așa cum știi Tu să o faci!

Acum îl înțelegea pe Dumnezeu. Învățase lecția. Se ruga lui Dumnezeu altfel decât până acum. Nu mai era importantă voia lui Matei, ci voia lui Dumnezeu. Un lucru știa însă: trebuie să se roage.

Pr. Iosif Ciolan

adorcrysti 31.01.2009 21:44:33

Sfântul Nectarie din Eghina, făcătorul de minuni, a avut o copilărie foarte grea. Din cauza sărăciei, la 14 ani a trebuit să plece de acasă la oraș ca să muncească, pentru că își dorea tare mult să continue școala, iar părinții săi nu aveau bani pentru a-l întreține.
Astfel a plecat la Constantinopol, unde a început să lucreze la un negustor. Muncea din zori până seara fără o altă plată decât hrana și o cămăruță unde, în puținele clipe de răgaz, își îndulcea suferința citind din Sfânta Scriptură.
Într-o noapte L-a visat pe Hristos, care l-a întrebat de ce plânge. Și pentru că în vis nu I-a putut răspunde, înecându-se în lacrimi, a doua zi s-a hotărât să îi răspundă printr-o scrisoare: "Hristoase al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpădit încălțările de mi-au ieșit degetele afară și mor de frig. Mi-e foarte frig acum, iarna. M-am dus aseară la stăpânul meu și m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă alor mei, să-mi trimită ei. Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici și n-am trimis maicii mele nici un bănuț... Acum ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind, s-au rupt. Iartă-mă că Te necăjesc. Mă închin Ție și Te iubesc eu, robul Tău, ...". A pus scrisoarea într-un plic pe care a scris destinatarul: "Pentru Domnul nostru Iisus Hristos, în ceruri".
Cu scrisoarea în mână s-a dus la un negustor de peste drum, rugându-l să îi împrumute un timbru. Negustorul, om bun și cu frică de Dumnezeu, i-a răspuns că nu are momentan nici un timbru, dar i-a propus să lase scrisoarea acolo, spre a fi trimisă mai târziu împreună cu celelalte scrisori ale sale. După plecarea copilului, negustorul s-a uitat pe plic să vadă cine era destinatarul acelei scrisori. Uimit de ceea ce scria pe plic, s-a hotărât să o deschidă și să o citească. Sufletul său a fost profund impresionat de conținutul scrisorii, de aceea s-a hotărât să alcătuiască un răspuns către micul expeditor, însoțit și de o sumă de bani pentru ca tânărul să-și poată cumpăra hainele și pantofii care îi lipseau.
Astfel Hristos i-a răspuns copilului credincios prin negustor, iar fericirea lui a fost foarte mare când a văzut ce repede i-a răspuns Tatăl ceresc la rugăminte. A mulțumit îndelung lui Dumnezeu prin rugăciune și mai târziu, când a crescut, toată viața lui a fost darnic și milostiv, ajutându-i întotdeauna pe ceilalți.


Ora este GMT +3. Ora este acum 17:09:56.

Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2021, Jelsoft Enterprises Ltd.