Aflat pe cale, prin pustie, Moise s-a oprit să se odihnească, sub un tufiş, nu departe de o fântână. Un alt drumeţ s-a oprit să se răcorească. Când s-a aplecat să bea apă, călătorului i-a căzut punga cu bani, de la cingătoare şi fără să bage de seamă că a pierdut punga, omul a plecat din nou la drum.
La scurt timp, după aceea a sosit un al doilea călător. El a văzut de îndată punga cu bani. A luat-o, bucuros nevoie mare, a privit în toate părţile şi pentru că nu avea cui s-o înapoieze, a băut apă şi a plecat mai departe.
Puţin mai târziu un al treilea om s-a oprit la fântână. El a băut apă îndelung, s-a răcorit şi apoi s-a tras la umbră, lângă fântână şi a adormit, căci era foarte ostenit.
După o vreme, primul călător a descoperit, că-i lipsea punga şi dându-şi seama că numai la fântână o putea pierde, s-a întors degrabă. Furios l-a trezit pe cel, care dormea şi i-a cerut punga cu bani. Cum acela nu ştia nimic despre punga cu bani, s-au luat la ceartă, iar cel ce pierduse banii, l-a omorât pe cel de al treilea călător. Apoi a plecat la drum supărat.
Martor nevăzut la toate acestea Moise, foarte nedumerit i-a strigat lui Dumnezeu:
–Vezi, de aceea nu cred oamenii în tine! Este prea mult rău şi nedreptate în lume! De ce a trebuit ca primul călător să piardă banii şi apoi să devină ucigaş? De ce a trebuit ca al doilea să găsească punga şi crezând-o un dar ceresc, să plece cu ea? Al treilea era cu totul nevinovat, de ce a trebuit să moară?
Iar Dumnezeu i-a răspuns:
–Îţi mai explic o singură dată, dar n-o voi face la fiecare pas. Primul om era fiul unui hoţ, care îl furase pe tatăl celui de al doilea călător, care găsind punga, n-a luat decât ceea ce i se cuvenea. Al treilea era un ucigaş, care îşi ascunsese aşa de bine fapta, încât n-ar fi fost niciodată descoperită de oameni şi care astfel şi-a primit pedeapsa. Totdeauna există un sens şi justeţe în tot ceeace se întîmplă, chiar şi atunci, când tu nu le vezi, ori nu le înţelegi.
Credinţa în adevărul şi dreptatea lui Dumnezeu este taina pătrunderii Adevarului din jurul nostru…

Da, nebănuite sunt căile Domnului.

Măreția lui Dumnezeu

Unul, care o făcea pe înțeleptul, a întâlnit odată pe drum un sătean simplu, care mergea la biserică.

- Încotro mergi, bădie?, l-a întrebat acela.

- Merg la biserică, i-a răspuns săteanul.

- Ia spune-mi, l-a întrebat ironic înțeleptul. Nu cumva știi să-mi spui, Dumnezeul tău este mare sau mic?

- Și una și alta.

- Nu se poate să fie și una și alta.

- Ba da, domnule. Iată, Dumnezeu este atât de mare, încât nici cerurile nu-L încap, dar și atât de mic, încât Se poate sălășlui și în inima mea.

Și înțeleptul nu a mai avut ce răspunde la răspunsul înțelept al simplului, dar credinciosului sătean.

http://sfantulmunteathos.wordpress.com/

Cântare Crăciunului
 

Sub fereastra amintirii ne-adunăm
Sufletul de altădată-l colindăm
A venit din nou Crăciunul…şi
Floarea sărbătorilor ne pofteşte la masa bucuriilor.
Lungul şir al moşilor şi strămoşilor, alături de cei de azi, ca şi cei de mâine, sunt o permanenţă a neamului. Stau străbunii noştri la ferestre privind colindătorii şi ascultând, cutremuraţi, colindele despre dulcele prunc Iisus, Care mic şi neajutorat, culcat pe fân în stâna baciului Crăciun, binecuvântă cu mâini micuţe albastrele galaxii ieşite din gândurile Marelui Creator, Pantocratorul desăvârşitelor frumuseţi celeste.
Lângă iesle, divina mamă-fecioară, pe tulpina ei de vis. Îngenunche de fericirea de a fi dat pământului Logosul divin în trupuşor de Făt-Frumos. Către intrare, luminaţi şi pe dinăuntru, de către luceafăr, magii călători revarsă darurile pământului la picioarele Pruncului. Luceafărul călător aprinde candela credinţei deasupra peşterii din Betleem şi luminează drumul în spaţiul celor o mie de galaxii.
Ciobanii, cu capetele plecate, murmur în extaz din psalmii împăratului David, tocmai atunci când, de dincolo de nori şi veşnicii, se aude corul îngerilor şi dulce vestitoarele trâmbiţe de arhangheli. La peştera din Betleem s-a făcut pace între Dumnezeu şi om. Acum s-a deschis poarta de întoarcere la era paradisiacă.
(Părintele Dimitrie Bejan, Simple povestiri, Editura Trinitas, 2008, pp. 251-252)

A venit odată un mirean, care avea un fiu, la avva Sisoe în muntele avvei Antonie şi s-a întâmplat să moară fiul lui pe drum. Şi nu s-a tulburat, ci l-a luat pe el la bătrân cu credinţă şi a căzut împreună cu fiul ca şi cum ar fi făcut metanie, ca să fie binecuvântat de bătrân. Şi sculându-se tatăl a lăsat pe copil la picioarele bătrânului şi a ieşit afară. Iar bătrânul socotind că-i face metanie îi zice lui: “Scoală-te şi ieşi afară”, căci nu ştia că este mort. Şi îndată s-a sculat şi a ieşit afară. Şi văzându-l pe el tatăl lui s-a minunat şi, intrând s-a închinat bătrânului şi i-a vestit lui lucrul. Auzind bătrânul s-a întristat, căci nu voia să se facă aceasta. Şi ucenicului lui i-a poruncit, să nu spună nimănui, până la săvârşirea bătrânului. (Dimitrios G. Tsamis, Patericul Sinaitic, Editura Deisis, 1995, p. 197)

Cum rabzi?
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/1...ht9napg39a.jpg


„Cum rabzi, o, Părinte, lipsit fiind de mângâierea de la citirea cea din cărţi?”



Au venit unii din cei înţelepţi la Sfântul Antonie cel Mare şi au zis către dânsul:



„Cum rabzi, o, Părinte, lipsit fiind de mângâierea de la citirea cea din cărţi?”



Şi a răspuns Antonie către dânşii: „Cartea mea, o filosofilor, este firea celor văzute şi deschisă îmi este oricând voiesc să citesc într-însa.”



(Sfântul Antonie cel Mare, Proloagele )

Se spune că, demult, un războinic s-a întâlnit cu un călugăr şi l-a întrebat:
- Cum poate să existe rai şi iad, când nu văd nimic din toate astea? Poate cineva să-mi arate raiul şi iadul?
- Dar tu, l-a întrebat călugărul, cum te poţi numi războinic, când nu văd în faţa mea decât un caraghios?
Soldatul mâniat a scos imediat sabia, dar, la fel de calm, bătrânul călugăr i-a spus:
- Vezi, aşa se deschid porţile iadului!
Înţelegând lecţia dată, războinicul a pus sabia în teacă şi s-a înclinat respectuos.
- Vezi, i-a mai spus călugărul, aşa se deschid porţile raiului!
"Cel ce uită de iad, va ajunge acolo. " (Sfântul Ioan Gură de Aur)
(Leon Magdan, Cele mai frumoase Pilde şi povestiri creştin-ortodoxe, Editura Aramis, p. 29)

Zis-a avva Antonie: „Am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pământ şi suspinând am zis: Oare cine poate să le treacă pe acestea? Şi am auzit glas zicându-mi: Smerenia!”.

(Patericul, ediția a IV-a rev., Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p. 4)

Sfânta Masă în flăcări
 

În secolul trecut , în Asia Mică, a trăit un preot sfânt, părintele Ioan. Era căsătorit, avea copii şi era din Ghelverul Capadociei. În zilele de rând muncea pe câmp, în timp ce duminicile şi sărbătorile slujea în biserică. La Sfânta Liturghie aproape întotdeauna izbucnea în lacrimi şi bocete. În timpul sfinţirii Sfintelor Daruri, plânsetele lui erau auzite de toată lumea. Cântăreţii cântau „Pe Tine Te lăudăm” cât de rar puteau însă el întârzia chiar şi 15 minute, poate şi mai mult. Astfel şi ei repetau cântecul de 5-6 ori.
Odată au spus epitropilor problema lor iar aceştia, la rândul lor, au spus-o părintelui.
- Părinte Ioane, deseori întârzii în timpul Sfinţirii Darurilor. Cântăreţii şi poporul aşteaptă afară mult timp. Nu poţi să spui rugăciunea mai repede, ca să nu se facă zarvă?
- Cum o să se facă asta?
- Este uşor. Atunci când eşti în genunchi, să te ridici să sfinţeşti Cinstitele Daruri, să spui rugăciunea şi să termini.
- Rugăciunea o ştiu, dar nu pot.
- De ce nu poţi, părinte? Iertaţi-ne, dar nu este greu.
- Aceasta nu depinde de mine, a răspuns părintele Ioan. Când încep să citesc rugăciunea, Sfânta Masă este înconjurată de un foc dumnezeiesc care ajunge la înălţimea de 2-3 metri. Aşa că nu pot să mă apropii şi să tai Sfintele Daruri. Mă cuprinde frica şi groaza. Nu ştiu ce să fac. Cad atunci la pământ, plâng şi implor pe Domnul să înlăture focul, ca să continui. După aceea ridic ochii. Dacă flăcările au dispărut, mă ridic şi continui, dacă nu, atunci continui implorarea cu lacrimi şi bocete până se stinge focul. Câteodată flăcările se dau în dreapta şi în stânga şi atunci pot să continui.
Ascultând creştinii acestea nu l-au mai deranjat niciodată. Era şi foarte evlavios şi deosebit de atent când slujea. De aceea în parohia lui veneau la biserică mulţi credincioşi din alte sate, care mergeau pe jos ore întregi ca să ajungă. Câteodată veneau la Liturghie o mie de credincioşi, poate şi mai mulţi. Şi toţi aceştia plângeau şi ei. La sfârşitul Liturghiei, podeaua bisericii era aşa udată de lacrimi, încât ziceau că a turnat cineva apă.

Legenda despre floarea de ghiocel…
 

Un inger calatorea intr-o buna zi prin inaltimea cerului, leganandu-se printre stelele stralucitoare. El se apropia de fiecare stea si , de ici de colea, culegea cate o floare. Dupa ce culese din fiecare stea , el se pogora pe pamant si rupse si de aici o floare. Pe urma se sui in cer si disparu sub bolta albastra.
Florile de pe pamant, care vazusera ingerul stralucitor, fara sa vada ce floare luase cu el, se intrebau care sa fie sora lor pe care ingerul a cules-o si a dus-o cu el !
-Este un trandafir-ziceau trandafirii.
-Este un crin alb ca si ingerul- ziceau crinii.
-Ba nu, drept sa va spun surioarelor, ca nu poate fi decat o lalea- zicea, ingamfandu-se, o lalea foarte frumoasa.
Chiar micsuneaua, care-i asa de modesta, zicea si ea, cu glas dulce, ca ingerul luase o micsunea.
Deodata din inaltul cerului, o lacrima pica si veni sa straluceasca pe ghiocelul care avea o tulpinita rupta. Ingerul nu se arata, insa un glas ceresc se auzi:
-Sarmana floare, floare cu adevarat modesta! Fiindca te-am rupt, cere-mi o rasplata! Spune-mi ce ceri !?
Ghiocelul tacu.
-Vrei tu mirosul trandafirului?
-Nu!
-Dragalasenia lalelei?
-Nu!
-Vrei sa fii albastra ca floarea de liliac?
-Nu!
-Ce doresti atunci?
-Fiindca ai placerea sa-mi daruiesti ceva, fa sa ma nasc si sa infloresc indata ce se duce zapada. Oamenii amortiti si ingetati de viscol si de ger, cand m-or vedea si cand vor simti mireasma mea dulce, sa se simta incalziti si mangaiati ca se apropie primavara.
Din ziua aceea, ghiocelul este cea dintai floare care ne zambeste dupa o iarna posomarata.

Cu drag, o primavara cu ganduri curate , cu suflet cald si cu multa Lumina !!!

http://cache.desktopnexus.com/thumbn...gthumbnail.jpg

Foarte frumos, gingaş :-) ... şi de sezon. Mulţumim!

Doamne ajuta !

Calugarul alcoolic-o poveste potrivita pt post
 

Călugărul alcoolic …

Trăia odată în Muntele Athos un călugăr, care locuia în Karyes. El bea şi se îmbăta în fiecare zi, scandalizând pelerinii. În cele din urmă a murit, iar acest lucru i-a uşurat pe o parte dintre credincioşi, ei mergând şi spunându-i încântaţi părintelui Paisie Aghioritul că s-a rezolvat în cele din urmă această problemă uriaşă.Părintele Paisie le-a răspuns că şi el ştia despre moartea călugărului, după ce a văzut un batalion întreg de îngeri care au venit să ridice sufletul acestuia. Pelerinii au fost uimiţi, iar unii au protestat şi au încercat să-i explice mai bine părintelui, gândindu-se că bătrânul nu a înţeles. Stareţul Paisie le-a explicat: „Acest călugăr s-a născut în Asia Mică, la scurt timp înainte de distrugerea de către turci, atunci când au adunat toţi băieţii. Deci, ca să nu-l ia de la părinţii lui, ei îl luau cu ei la seceriş, şi astfel pentru a nu plânge, au pus raki (rachiu) în laptele lui pentru ca el să doarmă. Prin urmare, el a crescut şi a ajuns un alcoolic. Acolo el a găsit un bătrân care i-a declarat că a fost şi el alcoolic. Bătrânul i-a spus să facă metanii şi rugăciuni în fiecare noapte şi s-o implore pe Maica Domnului să-l ajute să taie câte un pahar de băutură. După un an, cu pocăinţă şi luptă, a reuşit să ajungă de la 20 de pahare de băutura la 19 pahare. Lupta a continuat pe parcursul anilor şi a ajuns la 2-3 pahare, cu care el tot se îmbată. Lumea a văzut un călugăr alcoolic care scandaliza pelerinii, dar Dumnezeu a văzut un luptător, care a dus o bătălie lungă cu patima să. Fără să cunoaştem ce fiecare încearcă să facă şi ceea ce vrea să facă,ce drept avem noi să judecăm efortul său?

In Vieţile Sfinţilor găsim o pildă de statornică pocăinţă şi rodul ei: Un frate, păcătuind adesea, îndată alerga la Icoana Mântuitorului şi aruncându-se cu faţa la pământ, cu lacrimi amare striga: „Miluieşte-mă, Doamne, şi ridică de la mine această vicleană ispită!” Dar nu peste mult timp iar păcătuia şi fără a se deznădăjdui, din nou alerga la Icoana Mântuitorului şi cerea iertare şi ajutor spre îndreptare. Dar, într-una din zile, când se afla în suspine şi lacrimi în faţa icoanei, diavolul, văzând că nu poate pune stăpânire desăvârşită pe el, s-a arătat lui pe faţă şi zicea către cinstita Icoană: „Nu eşti drept, Doamne, că pe acest păcătos care în fiecare zi se făgăduieşte înaintea Ta îl primeşti, deşi iar greşeşte!” Şi s-a auzit glas către el: „O, prea viclene pierzătorule, nu te-ai săturat că ai cuprins lumea, ci şi pe cel venit la mila cea nespusă te sileşti să-l câştigi? Când vine la păcat nu-l goneşti ci-l primeşti cu bucurie, nădăjduind să-l dobândeşti, iar Eu care am poruncit ucenicilor Mei să ierte de şaptezeci de ori câte şapte, oare nu-l voi ierta pe cel ce vine la Mine? Sunt pe lume atâtea păcate cât să cântărească mai greu decât sângele vărsat pe cruce, pentru păcătoşi? Deci, iată, pe acesta l-am aflat stând la picioarele Mele şi biruitor peste tine arătându-se. Îl voi primi deci şi voi mântui sufletul lui fiindcă nu s-a deznădăjduit de mântuirea sa!” Să cunoaştem deci, milostivirea lui Dumnezeu şi niciodată să nu ne deznădăjduim de mântuirea noastră!

(Arhim. Serafim Man, Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, 1996, pp. 58-59)

Frumos. Povestea asta ne poate trezi putin la realitate; ar trebui sa nu judecaam nici omul, nici pacatul pana nu stim mai multe macar; poate fi ceva foarte asemanator cu povestea acestui calugar. Toata viata e o lupta; unii chiar incearca, iar noi, poate, le vedem doar pacatul, fara sa stim ca omul se lupta cu acel pacat si incet, incet, scapa de el.

Multumesc Yamina pentru poveste. Mie mi-a deschis ochii in ceea ce priveste judecatile care le emit despre unii intrati in patimi grave, si care, POATE, incearca sa scape de ele.

Da,intradevar frumoasa poveste din acest motiv am si postat-o sa se delecteze si altii si sa ne ferim a-i ura pe altii pt slabiciunile lor sau sa-i judecam aspru ca nu se pot dezbara de dependentele lor.
Ma bucur ca ti-a placut ,Cristiboss a avut o idee geniala cand a infiintat acest topic,eu in fiecare seara citesc o poveste ,doua de aici :)

Au fost florile mele preferate in copilarie deoarece uram foarte tare iarna si iubeam venirea primaverii. Nici acum nu m-am schimbat insa ghioceii nu mai sunt florile mele preferate :)

Oricum , sunt niste flori aparte :)

Ghiocelul

de Grigore Vieru



Alb de parcă-i scris cu creta

Ca o rază subţirel,

Cu zăpada pe beretă

A ieşit un ghiocel.

Şi-n luminile poienei,

Pe sub cerul azuriu

Se tot freacă pe la gene:

- E devreme? E târziu?

În vitrina unui magazin de animale era un afiş: “Căţeluşi de vânzare”. Un băieţel de 9 ani intră şi întreabă care-i preţul unui căţeluş. Vânzătorul îi răspunde că preţul este între 15 şi 30 dolari. Băieţelul bagă mâna în buzunar, scoate câteva monezi. Numără 3 dolari … şi apoi întreabă: “- Aş putea vedea căţeluşii?” Vânzătorul zâmbeşte. Fluieră, iar din magazin iese afară căţeaua şi în urma ei 6 căţeluşi frumoşi. Al şaptelea căţeluş… rămase în urmă şi nu se apropia.

Băieţelul întreabă:

- De ce căţeluşul astă şchioapătă ?

Omul îi răspunse că acesta s-a născut cu o problemă la picior şi așa va şchiopăta toată viaţa!

- Acesta-i căţeluşul pe care-l doresc”, a spus băieţelul cu bucurie în glas. “

- Dacă asta e dorinţa ta, ţi-l dau gratis!” Copilul s-a supărat şi a răspuns: “

- Nu-l vreau gratis, preţul lui e la fel ca şi a celorlalţi căţei, îţi voi da tot ce am la mine acum, şi în fiecare lună îţi voi plăti 1 dolar, până voi achita preţul lui întreg!” – Eşti sigur că vrei acest căţeluş? Doar niciodată nu va putea fugi sau juca sau sări precum ceilalţi!”

Băieţelul s-a aplecat, şi-a ridicat puţin pantalonul şi i-a arătat vânzătorului aparatul de fier ce-i susţinea piciorul strâmb.

- Nici eu nu pot alerga, de aceea acest căţeluş are nevoie de cineva care să-l înţeleagă!

Ochii vânzătorului s-au umplut de lacrimi când i-a spus copilului:

- Mă rog şi sper ca fiecare căţeluş să aibe pe cineva care să-l iubească, aşa precum tu îl vei iubi pe acest căţeluş!

De cele mai multe ori oamenii judecă după aparențe, după lucruri slabe fără să pătrundă în profunzime. În viaţă nu contează cine eşti, contează ca cineva să te preţuiască şi să te iubească necondiţionat! Un prieten adevărat, este acela care soseşte în timp ce ceilalţi… dispar! Țineţi minte că Dumnezeu este Cel mai bun Prieten, când toți oamenii te vor părăsi, din slăbiciunea lor, El întotdeauna va fi alături de tine.!

Femeia care-şi spovedea bărbatul!
 

Maria era o femeie căsătorită, care nu se prea înțelegea cu soțul ei și din această cauză în casa lor era tot timpul neliniște și război. Ea se credea foarte credincioasă și mereu mergea la spovedanie, dar de fiecare dată la alt duhovnic. La duhovnic când se spovedea mai mult vorbea despre păcatele soțului său și de faptul că aproape în totalitate vina păcatelor săvârșite erau din cauza lui. Iată însă că într-un final ajunge la un duhovnic foarte iscusit, care o spovedește. Dar și de data aceasta Maria se îndreptățea și găsea explicații păcatelor sale în purtarea soțului ei. După o lungă spovedanie la urmă preotul îi spuse așa:
- Maria! Pentru toate păcatele săvârșite vei face în fiecare zi rugăciunile de dimineață și de seară, paraclisul Maicii Domnului spre ajutor, o catismă la psaltire și…..etc., etc., fapte bune, milostenie, trezvia minții, bunătate, blândețe cu aproapele…. și câte 300 de metanii în zi!
Maria stăta și asculta și consternată de faptul că i-a dat preotul un canon așa aspru l-a întrebat intrigată:
- Părinte! Dar de ce să fac eu așa de multe, de ce să-mi dați un canon așa de greu, când eu toate le fac din cauza soțului? El se cade să-l facă, nu eu!
Și părintele cu blândețe i-a răspuns:
- Maria! Se cuvenea ca ție să-ți dau canon, atâta timp cât tu l-ai spovedit pe el, nu pe tine. Tu în loc să te spovedești pe tine l-ai spovedit pe el. Așa că acest canon ţi se cuvine ție. El când va veni la spovedanie îi voi da și lui ceva de făcut spre îndreptare, dar deocamdată tu l-ai spovedit pe el, l-ai judecat în fel și chip și deci se cade acum ca tu să-i faci canonul….
Unii dintre noi, de câte ori nu mergem la spovedanie şi vinovat pentru toate câte am făcut e oricine numai noi nu. E vinovată și vremea de afară, și autobuzul care nu vine la timp, și şoferii din trafic, și ploaia și soarele și soacra și cățelul și purcelul, până și luna de pe cer greșește față de noi și noi, smeriții, față de Dumnezeu, dar numai din cauza lor, în niciun caz din cauza noastră.
Îndreptățirea de sine este păcatul frate cu neascultarea, deoarece Adam și Eva, în rai, s-au îndreptățit și au pierdut totul. Aşadar, când mergem la spovedanie să spunem duhovnicului doar păcatele noastre, fără să ascundem ceva, şi să dăm vina numai pe noi, nu (şi) pe alţii.

Bine de luat în seamă...

Totusi sunt situatii cand se pacatuiete din nestiinta si din presiunea altora asupra celor mai slabanogi duhovniceste.
Nici cei care ii smintesc pe altii nu raman fara pedeapsa.

Da, asa este.Pentru ca daca am gasi mereu vinovati pe altii pentru pacatele
noastre , atunci am proceda la fel cum a procedat si Adam in fata lui Dumnezeu, cand a dat vina pe femeie si femeia care a dat vina pe sarpe.

Odată, un domnitor renumit pentru mintea sa luminată, a aflat că, departe, într-o mănăstire retrasă, trăieşte un călugăr bătrân, om de o rară înţelepciune, şi, dorind să vadă el însuşi cât de adevărată este această veste, se duse neîntârziat în acel sfânt lăcaş şi ceru să-l vadă pe călugăr.
Când acesta veni supus şi smerit, domnitorul, vrând să-l încerce într-o situaţie mai puţin obişnuită, îi spuse:
- Părinte, pot să te întreb ceva?
- Desigur, Măria-ta, întreabă-mă!
- Vezi, deja te-am întrebat.
- Iar eu deja ţi-am răspuns.
- Ce mi-ai răspuns?
- Dar tu ce m-ai întrebat?
Văzând înţelepciunea acestuia, domnitorul a petrecut, de atunci, mult timp împreună cu bătrânul călugăr, care, pentru poveţele sale, era mereu preţuit şi căutat atât de boieri, cât şi de cei simpli şi umili, ce veneau de departe pentru sfaturile sale folositoare, izvorâte din credinţa şi înţelepciunea sa.

Un călugăr bătrân se ruga pe malul unei ape curgătoare. Se ruga în mijlocul naturii, privea cristalinul apei, când remarcă un scorpion căzut în apă; şi lupta cu disperare să-şi salveze viaţa. Înduioşat şi plin de milă, pustnicul băgă mâna în apă şi scoase scorpionul la mal. Acesta însă, drept răsplată, îl înţepă îndată pe chiar salvatorul lui.
După o vreme, când îşi deschise ochii din nou din rugăciune, bătrânul văzu că scorpionul era din nou în apă şi pe punctul să se înece. Din nou îl salvă bătrânul călugăr, iar scorpionul îl înţepă pentru a doua oară, aşa de tare încât acesta suspină.
Când această scenă se repetă pentru a treia oară, un pelerin care observa de departe, foarte atent, toate acestea, îl întrebă pe bătrân: “Dar de ce îl ajuţi mereu pe acest scorpion nemernic, care în loc să-ţi mulţumească el te răneşte mereu?”
Fiule, amândoi ne urmăm firile noastre, spuse bătrânul înţelept. Ţine de firea scorpionului să înţepe şi de a mea să fac binele necondiţionat, în iubire şi compasiune !”
În viața noastră de zi cu zi întâlnim la fiecare pas câte un scorpion, dar nu întâlnim în noi pe bătrânul pustnic, care obsesiv de frumos iubește pe cel ce-i face rău. Uneori deznădăjduim când vedem că scorpionii din viața noastră ne arată nerecunoștință.
Întodeauna ne dorim să primim calde mulțumiri, să fim lăudați pentru faptele noastre si nicidecum înșelați în așteptări. Din păcate însă nu realizăm cât de scorpioni suntem noi înșine cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos, pe care-L pălmuim la fiecare pas pentru binele făcut, prin fapte rele, prin judecare și osândire, prin nelucrarea sinelui. Trăim în „zodia scorpionului” și înțepăm mâna întinsă a lui Dumnezeu și nici măcar nu ne întristăm pentru asta!

Doamne Dumnezeul meu, ajută-mă în lucrarea mea sinceră să scap de scorpionul din mine și să devin candid/ă și înțele(a)pt/ă precum bătrânul din poveste !!!

Istoria cutremurătoare a unui drogat
 

Era într-o după amiază, una din obișnuitele după-amiezi mult tulburătoare din centrul Atenei. Multă lume aștepta în stația de Taxi din Piața Omoniei.

- La Koukaki, vă rog!

- Cu plăcere, îi răspund.

Și acesta a fost tot dialogul până la sfârșitul traseului, pentru că ifosul și modul abordării nu lăsa nici un pic de loc discuției. A coborât în strada Veikou, și câțiva metri mai jos o altă mână îmi face semnul caracteristic să opresc. Noul meu client era un tânăr de vreo 25-27 ani, de statură mijlocie, cu o valiză în mână. În timp ce-i aranjam lucrurile în portbagaj, tânărul a urcat și s-a așezat pe scaunul din dreapta șoferului. Și cu o expresie poetică, pe care rar o foloseam în trecut: „Când spre Ithaki vrei să călătorești, să nu pierzi vremea, ci să te grăbești, căci lung îți este drumul și degrab aleargă timpul”, l-am întrebat cu subînțeles: „Încotro mergem?”.

- Da, prietene, la Ithaki merg, însă nu la insula Ithaki, cum îți închipui tu, ci la Centrul de dezintoxicare „Ithaki”, a fost răspunsul care pentru câteva secunde m-a lăsat cu gura căscată. La gară, pentru trenul de Larisa, te rog, a completat el.

Răspunsul neașteptat al tânărului meu client m-a uimit, deoarece nimic din indiciile lui exterioare (ochi, ifos, îmbrăcăminte, comportament) nu trăda blestemata patimă a drogării sale. O mulțime de sentimente (de durere, mâhnire, compătimire, dragoste,…) se succedau unele după altele înlăuntrul meu, o puternică strângere de inimă care a făcut-o să bată neregulat în piept, o lacrimă a curs pe obrajii mei pentru starea în care ajunsese fratele meu, făptura lui Dumnezeu. Încercam să mă stăpânesc, pentru că voiam să aflu din ce pricini a ajuns acolo unde a ajuns, căci și eu sunt tată cu copii în pragul adolescenței.

După ce ne-am făcut cunoștință, l-am rugat pe Pavel ca, dacă nu îi face rău aducerea-aminte a acestor evenimente și nu îl obosește, să-mi spună câteva lucruri referitoare la viața lui și la acea patimă a sa. A primit cu multă bucurie rugămintea mea, pentru care îi mulțumesc.

- Mai întâi vreau să-ți spun că de două luni nu mai iau această otravă și mă simt normal ca și ceilalți oameni. Nu am nici o dorință s-o mai bag în sângele meu, iar aceasta nu o datorez vreunei străduințe de-a mea, ci în întregime puterii minunate a lui Dumnezeu și a Sfinților Lui. Dar mai bine să-ți povestesc de la început istoria mea, de vreme ce atât de mult dorești s-o cunoști.

Până la vârsta de opt ani am crescut în Atena, mai concret în cartierul Koukaki, acolo de unde m-ai luat. Sunt singur la părinți, iar ei mă iubesc într-un chip bolnăvicios, făcându-mi toate hatârurile. La vârsta de opt ani, împreună cu părinții mei, am plecat în America pentru o viață mai bună. Cu ajutorul rudelor noastre de acolo părinții au găsit de lucru, iar eu mergeam la școală. Crescând, au crescut odată cu mine și dorințele mele absurde și viciile. Datorită caracterului meu, m-am încurcat ușor în prietenii rele și foarte repede am încercat marijuana și hașișul. Trecând vremea și anii, drogurile ușoare nu mă satisfăceau nici pe mine, nici pe prietenii mei. De aceea am început să folosim droguri tari, pe care le găseam în același mediu și cu aceeași ușurință, precum le găseam pe cele ușoare. Acestea însă erau scumpe, iar eu nu lucram. La început furam din buzunarele și portofelele părinților mei. Dar atunci când, odată cu trecerea timpului, aveam nevoie de doze mai mari și când au aflat părinții mei, ajungeam chiar să-i lovesc ca să le iau bani. Starea mea era tragică și îmi dădeam seama, dar nu puteam da înapoi sub niciun chip. Părinții mei au început să mă ducă pe la medici și la psihologi, în nădejdea că vor putea face ceva. Dar nimic, nici o lumină nu se arăta de nicăieri. Chiar unii specializați în combaterea acțiunii drogurilor spunea că dacă nu voi schimba cât de repede posibil mediul, viața mea se va sfârși în curând.

În această perioadă, stând singur acasă într-o stare de deznădejde, a apărut înaintea mea un vizitator ciudat, pe care l-am văzut pentru prima oară. Era de statură mijlocie, avea ochii rotunzi și foarte mari, care se învârteau mereu, avea un păr negru și des, a cărui lungime trecea de cincisprezece centimetri. De asemenea, avea două coarne și coadă. Avea o voce puternică și înfricoșătoare, care nu-ți lăsa loc de împotrivire. A început să-mi înșire toată viața mea de când m-am născut și până în acea clipă, cu lux de amănunte, iar eu nu puteam spune decât: „Da”.

- De toate te-ai desfătat și nimic nu-ți mai rămâne, decât să vii cu mine, mi-a spus acela la sfârșit.

- Dar cum?, l-am întrebat.

- Vei lua mașina și vei merge pe cutare drum. Vei alerga cu atâtea mile (nu-mi aduc aminte numărul), iar acolo te voi aștepta eu.

Drumul acesta era drept multe mile, iar la un anumit punct făcea o ușoară curbă, așa încât toți cei care alergau cu viteză exagerată, ieșeau în afara drumului și se izbeau de un zid, iar acolo nu scăpau cu viață. Auzisem că în trecut fuseseră multe accidente în acel loc. Am făcut exact așa cum mi-a spus și am ajuns și eu în acel zid. Mașina a devenit de nerecunoscut, iar pe mine m-au scos din ea cu niște răni ușoare. După ce mi-au acordat primele ajutoare, am plecat acasă. Trecuseră vreo zece zile de la accident, când apare același ciudat vizitator, dar de data aceasta în bucătărie. Cu o grimasă de neplăcere pe chipul sălbatec și impunător, cu o mișcare a capului înspre înapoi și cu aceeași voce puternică, mi-a spus:

- Nimic nu ai reușit.

Stăteam și-l priveam încremenit și de abia am reușit să-l întreb:

- Ce să fac?

- Acum să iei trei doze din ceea ce iei și vei veni sigur cu mine.

Apoi a dispărut. Dar nu m-am întrebat nici cum a intrat în casă, nici cine este, ci am pus îndată planul în aplicare. Am pregătit compoziția în seringă și căutam să aflu un loc care să nu fie găurit de acele seringilor. Doza a fost mare și îndată am căzut jos în nesimțire.

În timp ce mă aflam în această stare, văd înaintea mea pe cineva înalt cu rasă, cu un fes negru, care în partea dinspre frunte avea o Cruce.

- Nu te teme, mi-a spus, te vei face bine și când te vei întoarce în Grecia să vii la casa mea. Eu sunt Efrem…

M-am ridicat ca și cum nu aș fi luat nimic din acea otravă blestemată. Mi se născuse deja dorința de a pleca în Grecia și, de îndată ce i-am spus mamei despre aceasta, s-a mirat și a considerat-o o minune, deoarece de multe ori încercaseră să mă scoată din acel anturaj, dar nu au reușiseră. Când i-am povestit mamei toate cele care mi s-au întâmplat, a hotărât să mă însoțească până la casa noastră din Atena.

Când am ajuns la casa noastră, am mers la preotul din parohie și de la el am aflat cine a fusese acel ciudat vizitator și ce cerea de la mine. Era diavolul și cerea sufletul meu cel nemuritor. Mulțumesc lui Dumnezeu din adâncul sufletului meu. După ce m-am spovedit și am postit, preotul m-a împărtășit după cincisprezece zile. Când am văzut icoana Sfântului Efrem, mi-am adus aminte că el a fost acela care m-a izbăvit de acea înfricoșătoare patimă. Am mers la Nea Makri, la Mănăstire, și am cerut să mi se facă o Liturghie de mulțumire lui Dumnezeu și Sfântului. Acum merg la acel Centru, ca să fug puțin de lume și să mă asigur că nu le voi mai dori.

K. S., taximetrist.

Sursa: Revista SFÂNTUL CIPRIAN.
Sursa: http://www.marturieathonita.ro/istor...a-unui-drogat/

Ceea ce m-a izbit citind aceasta poveste a fost momentul in care satana apare s-i porunceste sa mearga in cutare loc unde se vor intalni...;intamplator sau nu,cand eram adolescenta am cazut in pacatul hulii impotriva lui Dumnezeu,am spus ceva nepotrivit ziua iar seara l-am visat pe duhul rau poruncindu-mi sa ies afara si sa-l intalnesc la mijlocul unui drum...
Cu simturile amortite,m-as fi dus daca nu m-ar fi oprit o senzatie de ultim moment:imi era teribil de frig langa duhul acela,imi clantaneau dintii in gura de frig,altfel nimic nu-mi dadea de banuit ca nu este lucru curat cu acea aparitie.

Într-o seară, un tânăr se apropie de Maestru şi-l întrebă: -Cum pot fi sigur că ceea ce fac eu în viaţă este pe placul lui Dumnezeu?
Maestrul, surâzând îi spuse:
-Într-o noapte, adormind, am visat următoarele: o bicicletă cu două locuri, un tandem şi L-am văzut pe Dumnezeu în spatele meu, pedalând. După un timp, Dumnezeu mi-a sugerat să schimbăm locurile. Am fost de acord şi, din acel moment, viaţa mea s-a schimbat, viaţa mea n-a mai fost aceeaşi. Dumnezeu îi dădea vieţii mele, fericire şi emoţii. Ce s-a schimbat, când am inversat locurile?
Când conduceam eu, cunoșteam pe de rost strada, curbele, suișurile, coborâșurile. Era aceeaşi stradă monotonă, era … aceeaşi. Era întotdeauna drumul cel mai scurt între două puncte.
Dar când a început să conducă El, El ştia scurtături nemaivăzute, sus între munţi, traversam locuri stâncoase cu viteză maximă. Tot ceea ce reuşeam să fac era să mă ţin în şa. El îmi zicea: Pedalează! Pedalează!
Când deveneam îngrijorat, Îl întrebam:
- Doamne, unde mă duci?
Dar El nu-mi răspundea nimic, doar surâdea.
Deodată, nu ştiu cum, am început să am încredere. Repede, am uitat viaţa monotonă şi am intrat în aventură şi ziceam: Doamne, mi-e teamă! Dar El, se uita înapoi, îmi lua mâna şi, dintr-o dată, mă linişteam.
M-a dus printre oameni de care aveam nevoie, oameni care m-au vindecat, m-au acceptat şi s-au bucurat. Ei ne-au dat daruri pentru drum, pentru călătoria noastră. Dar Dumnezeu mi-a zis:
- Împarte darurile primite, sunt bagaje în plus, sunt grele.
Şi le-am împărţit persoanelor cu care ne întâlneam în drum şi, mi-am dat seama că, atunci când împărţeam, eram eu cel ce primeam şi totuşi bicicleta noastră era uşoară.
La început nu m-am încrezut în El, mă gândeam că mă va duce cine ştie unde. Dar El cunoştea secretele bicicletei, ştia cum să o încline când venea o curbă, ştia să sară ca să evite locurile stâncoase, zbura ca să evite locurile înfricoşătoare. Iar eu, învăţ să tac şi să pedalez în locurile cele mai neobișnuite, încep să mă bucur de panorama care se iveşte la orizont, de vântul care îmi bate în faţă şi de … tovarăşul meu de drum.
Şi când nu mai sunt sigur că pot merge înainte, El îmi surâde şi-mi zice:
-Nu te îngrijora! Eu conduc, tu pedalează!

" Te caut, nu Te simt, dar Te întâlnesc mereu "

În miezul unei nopți de primăvară, un tânăr creștin-ortodox, care se ruga în fața unui altar, în genunchi, lângă câteva icoane și cărți sfinte, într-o cămăruță mică foarte sărăcăcioasă, atât de umilă, încât avea o gaură mare în tavan şi era neîncălzită și neelectrificată, printre lacrimi, aprinzând 7 lumânări, deznădăjduit din cauza faptului că niciodată nu L-a putut simți pe Dumnezeu, deși dintotdeauna L-a căutat, a început să se roage timid: „Doamne, dacă într-adevăr exiști, permite-mi să Te simt, să Te întâlnesc, să Te găsesc; Doamne, vorbește-mi!” Afară a început să plouă; picăturile de ploaie acompaniau suav o pasăre, care s-a oprit din zbor în dreptul ferestrei camerei băiatului, cântând, însă băiatul nu a auzit-o. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit”!
Neauzind nimic, tânărul s-a rugat iar: „Doamne, vorbește-mi!” Și pasărea a ciocănit de trei ori geamul, atât de puternic, încât sunetul a răsunat în toată cămăruța lui, dar băiatul nu a ascultat-o. Era prea concentrat să audă doar ce considera el ca trebuind. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” a doua oară.
Cu durere în suflet tânărul a murmurat în tihnă: „Doamne, Te implor, vorbeşte-mi!”. Vântul a început să bată lin, afară, părând a fi o adevărată simfonie, la pătrunderea lui printre crăpăturile ferestrei măcinate de trecerea timpului, dar băiatul nu i-a dat importanţa cuvenită, ci l-a tratat cu ignoranță. Se aștepta la altceva. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” pentru a treia oară!
Stingând 3 lumânări, trist, tânărul a spus cu voce parcă lipsită de viaţă: „Doamne, arătă-mi-Te, vreau să Te văd!”. Pasărea a zburat de la geamul lui. Un fulger a brăzdat toată bolta cerească, dar tânărul nu a observat măreția lui. Dumnezeu, astfel, i s-a „arătat”!
Nedumerit, tânărul a început să strige fierbinte, printr-o rugă lăuntrică: „Doamne, Dumnezeul meu, lasă-mă să Te miros!”. O floare de pe icoana Sfintei Treimi a căzut lângă genunchii băiatului, iar nectarul ei s-a împrăştiat pe hainele lui. El, însă, nu i-a perceput mirosul îmbietor. Aştepta altceva. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „mirosit”.
Stingând încă 2 lumânări, tânărul continuă să converseze cu Dumnezeu: „Până când mă vei lăsa zadarnic, să Te chem, oare vrei puțina credinţa-n Tine să mi-o pierd? Doamne, vreau să Te întâlnesc, să Te găsesc, să pun mâna pe Tine, să Te ating!”. Prin gaura din tavanul cămăruţei sale, dintr-un stup, din podul casei, veni pe aripile aerului o albină şi se puse pe umărul drept al băiatului, dar el a lovit-o cu mâna stângă; a gonit fragila insectă. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „atins”!
Apăsat de o profundă povară, pe băiat l-a cuprins somnul, dar în ultimul moment a apucat să stingă încă o lumânare și să mai spună câteva cuvinte, înainte să adoarmă: „Doamne, Doamne, Doamne, lasă-mă să Te gust!”. Adormi, gemuit fiind lângă altar, cu capul sub candela care ardea pâlpâind. O picătură de untdelemn din candelă s-a scurs ușor și a căzut pe obrazul lui. S-a prelins și a ajuns în gura băiatului. Pulsul inimii lui s-a accelerat, iar tânărul s-a trezit având în gură un gust dulce parfumat, dar nu l-a simțit, pentru că s-a grăbit să se pună în pat, pentru a-și continua somnul. Dumnezeu, astfel, S-a lăsat „gustat”!
Ajuns în pat şi continuându-şi somnul, băiatul a avut un vis: S-a visat pe el însuşi, în faţa altarului, în genunchi, vorbind cu Dumnezeu, şi spunându-i: „Nu Te simt, Doamne, nu Te întâlnesc, nu Te găsesc, cred că nu exişti, sau dacă exişti m-ai părăsit, nu mă mai iubeşti”. Cuvintele lui au fost urmate de un vuiet puternic. Dintr-o dată un înger frumos foarte, a apărut stând lângă singura lumânare, care încă mai ardea, şi i-a spus, privindu-l: „Băiatule, eu sunt Rafael, unul din cei şapte sfinţi îngeri, care ridică rugăciunile oamenilor dreptcredincioși şi le înalţă înaintea slavei Celui Sfânt. Am fost trimis la tine de Cel Preaînalt. Nu te teme! Eu îţi voi spune ce-mi este îngăduit, iar tu vei păstra toate cuvintele mele în inima ta. Binecuvântează-l pe Dumnezeu, slăveşte-L şi cunoaşte slava Lui; mărturiseşte înaintea tuturor celor vii ce a făcut El pentru tine. Dar ce a făcut El pentru tine, în această noapte? La toate rugăciunile ţi-a răspuns, dar tu nu ţi-ai dat seama. De ce? Nu ţi-ai lăsat inima și trupul să-L simtă pe Dumnezeu, doar pentru că mintea ta nu a înţeles felul în care El ţi s-a făcut cunoscut. L-ai fi simţit dacă ai fi avut iubire și credinţă puternice, în inimă și suflet, pentru că cel care iubeşte și crede în El, cu adevărat, nu are cum să nu-L simtă, de vreme ce Dumnezeu este iubire. Dar tu ai avut îndoieli și, mai mult decât atât, ai îndrăznit chiar să ceri semne de la Dumnezeu, ispitindu-L. Le-ai primit pe toate, băiatule, dar, chiar şi așa, tu nu le-ai înțeles. Iubirea de oameni a lui Dumnezeu, însă, este mare. Priveşte către icoana Sfintei Treimi”. Tânărul, vizibil uimit de cuvintele Sfântului Înger, se uită către icoană. O voce blândă şi-a făcut simţită prezenţa, rezonând din spatele icoanei, care era total învăluită într-un nor de lumină albă-aurie: „Fiule, îi zise vocea, nu te teme, Eu ştiu demult că inima ta geme. Eu sunt Dumnezeu, Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, Cel dintâi și Cel de pe urmă; Eu exist! Nu te-am uitat, nu te-am părăsit. Să nu crezi că aş putea să te uit vreodată, că aș putea să te părăsesc. Lângă tine stă mereu unul dintre îngerii Mei, la fiecare pas al tău. Să nu te simţi singur niciodată, ai toată dragostea Mea”. Pe băiat îl bufni plânsul. Dumnezeu continuă să-i vorbească: „ Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fii plăcut Mie, căci cine se apropie de Mine trebuie să creadă că Eu exist şi că Mă fac răsplătitor celui care Mă caută „. Dar ce este credința, Doamne, întrebă băiatul, căci eu am trăit tot timpul cu senzația că am credință în Tine?! „ Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Altfel spus este încrederea sau crezarea în ceva nevăzut ca și cum ar fi văzut, şi dorirea şi sperarea celor aşteptate ca şi cum ar fi de faţă, ca și cum ar fi primite. Oh, fiule, credința ta în Mine a fost prea mică și nestatornică. Te-ai îndoit de existența Mea. Să știi că dacă aş fi dorit, Eu aş fi putut pur şi simplu să apar în faţa ta, în trecut, pentru a demonstra că exist, însă dacă aş fi făcut acest lucru, tu nu ai mai fi avut nevoie de credinţă. Fericiți sunt cei ce nu au primit nicio dovadă a existenţei Mele, dar au crezut în Mine!
Fiule, există o mulţime de dovezi cu privire la existenţa Mea. Biblia, Cuvântul Meu, spune: „ Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă „ (Psalmul 19:1, 2). Aşadar, minunăţiile naturii demonstrează existenţa Mea, tocmai de aceea Eu ţi-am trimis pasărea, albina, fulgerul...; semnele de la Mine. Prin ele M-am revelat ție, dar tu nu te-ai așteptat la o altfel de revelație, tocmai de aceea nici nu le-ai luat în seamă. Nu Mă poți vedea, înțelege, fiule, pentru că Eu locuiesc în lumină neapropiată. Pe Mine nu M-a văzut niciun om, niciodată, nici nu M-a înțeles. A încerca să Mă vezi, să Mă înțelegi, să Mă atingi, îți este și îți va fi întotdeauna cu neputință. Acum știi că Eu exist, însă. Credința ta prea mică în Mine s-a transformat în convingere. Cunoaşte-Mă și vorbește despre Mine prin antinomie, pe cale apofatică și pe cale catafatică. Calea apofatică înseamnă să Mă cunoşti prin negaţie, evitând să gândești și să spui ceva despre Mine, din toate ce nu pot fi gândite și spuse. Eu sunt necuprins, nemărginit, necunoscut pe calea raţiunii, căile Mele sunt necercetate şi nepătrunse. Calea catafatică înseamnă să recunoști și să susții existenţa Mea prin afirmaţii: Dumnezeu este bun, atotputernic, înţelept, milostiv și așa mai departe. Eu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, adică Cel viu, Singurul, dar în trei ipostasuri: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, Care lucrez în creaţia Mea, Eu, Care M-am revelat lui Moise, în rugul aprins, Mă fac cunoscut prin opera Mea, prin tot ce există şi am creat numai de natură pozitivă, căci nu Eu am creat răul, dar sunt de necunoscut în fiinţa Mea. Prin opera Mea, Eu pot fi numit creator, dar prin fiinţa Mea nu am nume grăit, pentru că sunt de negrăit. Apropie-te întotdeauna de Mine, în mister divin, fiind mulţumit să Mă întâlnești şi să realizezi, în acelaşi timp, neputinţa minţii umane de a Mă înţelege. Te iubesc!”.
Vocea şi norul de lumină aurie dispărură. Îngerul Rafael a zâmbit, a stins ultima lumânare aprinsă, cea de-a șaptea, şi, îndată, visul băiatului a luat sfârșit.

<< continuare >>
 

Era dimineaţă! Trezit din somn, tânărul şi-a adus aminte de visul pe care l-a avut și se simţea pe deplin fericit că Dumnezeu i-a vorbit. Cuprins de o iubire de nedescris, s-a dat jos din pat, s-a spălat pe faţă, s-a îmbrăcat şi a început să facă metanii în faţa altarului, în semn de recunoștință. Era convins de existența Celui pe Care l-a căutat mult timp și pe Care l-a întâlnit tot de atâtea ori, însă fără să realizeze. În timpul celei de-a treia metanii a observat Biblia deschisă, deşi tot timpul era închisă, pentru că așa obișnuia să o lase. S-a oprit, şi a început să citească: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 4:17; 5:44, 45, 48; 6:19-21; 7:21). Emoțiile l-au invadat. O lacrimă i s-a scurs din ochiul drept, gâdilându-i și umezindu-i pielea uscată. A închis gentil Biblia, a pus-o pe altar, şi a deschis fereastra, ca să admire frumuseţea dimineţii. O adiere de vânt l-a mângâiat. A închis fereastra şi, din nou, a observat Biblia deschisă. A luat-o în braţe şi a început să citească: „”Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta". Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă” (Marcu 12:30, 31). Uluit de ce a citit, a închis Biblia, a pus-o pe altar şi a plecat afară, contemplând la cele citite. Ajuns afară un gând îi tot reverbera insistent în minte: „întoarce-te în camera ta, degrabă, întoarce-te”. S-a întors şi a observat pentru a treia oară consecutiv Biblia deschisă. S-a pus în genunchi, fiind oarecum speriat de ce i se întâmpla, şi a început să citească: „Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale „ (Matei 16:24-27). Un fior cald l-a traversat din cap până în picioare. Atunci a înţeles că Dumnezeu a făcut în așa fel, încât Biblia să se deschidă în numele Sfintei Treimi, ca el să citească unele dintre cele mai importante versete, cu scopul de a-și da seama ce să facă mai departe cu viaţa lui.
Emoţionat fiind, negăsindu-şi cuvinte de slavă, ca să-L laude pe Dumnezeu, a închis Biblia şi a deschis-o la întâmplare, pe la sfârşit, sperând că va găsi acolo cuvintele prin care să-și poată arăta recunoștința față de nemăsurata bunătate a lui Dumnezeu; şi le-a găsit, cu îngăduița Lui: „Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile şi prin voinţa Ta ele erau şi s-au făcut” (Apocalipsa 4:11).
Din acel moment băiatul și-a predat inima în mâinile lui Dumnezeu și, ducând o viață bineplăcută Lui, s-a mântuit ajungând în Raiul în care ceata sfinţilor îngeri şi a arhanghelilor, cu toate cereştile puteri, Îl laudă pe Dumnezeu, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta ".

Spuneau părinții că era într-un sat unul care postea mult, încât se chema numele lui postitorul. Și auzind avva Zinon de dânsul, l-a chemat pe el; iar el s-a dus cu bucurie. Și rugându-se ei, au șezut. Deci a început bătrânul să lucreze tăcând, iar postitorul neaflând să vorbească cu dânsul, a început să se supere de trândăvie. Și a zis bătrânului: roagă-te pentru mine, avvo, că voi să mă duc! Zis-a lui bătrânul: pentru ce? Iar el răspunzând, a zis: căci inima mea arzând este și nu știu ce are. Căci când eram în sat, până seara posteam și niciodată așa nu mi s-a făcut. Zis-a lui bătrânul: în sat te hrăneai din urechile tale. Ci mergi de acum și mănâncă la ceasul al nouălea! Și orice faci, întru ascuns fă. Și cum a început să facă, cu necaz a așteptat ceasul al nouălea, și ziceau cei ce-l știau pe el, că postitorul s-a îndrăcit și venind el, a spus bătrânului toate. Iar el i-a zis lui: această cale este după Dumnezeu.

http://cache.desktopnexus.com/thumbn...gthumbnail.jpg

Zilnic, o fetiţă mergea şi venea de la şcoală. Deşi în acea dimineaţă vremea era pusă sub semnul întrebării şi se formau nori, ea şi-a parcurs zilnicul drum spre şcoala elementară. Pe măsură ce după-amiaza înainta, vânturile s-au stârnit împreună cu tunete şi fulgere. Mama fetiţei a devenit îngrijorată de faptul că fiicei sale i-ar putea fi frică în timp ce vine acasă de la şcoală, şi s-a temut că furtuna electrică i-ar putea vătăma copila.

În urma vuietului de tunete, fulgerele, precum o sabie de flăcări, tăiau zarea. Plină de îngrijorare, mama a intrat rapid în maşină şi a condus de-a lungul rutei spre şcoala copilei sale. Făcând asta, şi-a văzut fetiţa mergând, însă, la fiecare fulger, fetiţa se oprea, privea în sus şi zâmbea. Altul şi altul urmau rapid, iar fetiţa, la fiecare fulger, privea la lumină şi zâmbea.

Când mama a ajuns cu maşina lângă fetiţă, a deschis geamul şi a strigat-o: “Ce faci? De ce te tot opreşti?”

Copila a răspuns: “Încerc să arăt drăguţă, Dumnezeu continuă să îmi facă poze.”

Fie ca Dumnezeu să te binecuvânteze în furtunile cu care te confrunţi în calea ta! Şi nu uita să le zâmbeşti!

http://cache.desktopnexus.com/thumbn...gthumbnail.jpg

Râd şi dansez în ploaia vieţii. Bucuria şi tristeţea sunt molipsitoare. Caut din toată inima bucuria de a fi, nu bucuria de a avea! Cine a cunoscut măcar o dată pe Dumnezeu nu mai poate fi trist!

Rugăciunea
 

Grişa învăţa foarte bine, însă era destul de egoist, dorind să fie cel mai bun elev din clasă. Cu puţin timp în urmă, în clasa lor venise un coleg nou, care, spre marea nemulţumire a lui Grişa, era eminent! Atunci când răspundea noul său coleg, Grişa nu-şi mai găsea locul pe scaun, atât de mult îşi dorea ca băieţelul să facă vreo greşeală. Odată, la ora de matematică, Grişa fu chemat la tablă, pentru a demonstra o formulă nouă. Ca de obicei, el răspunse de nota zece şi îşi luă o grijă. Grişa ştia că la matematică avea doar note de zece şi, considerând în sinea sa că, dacă astăzi fusese chemat la tablă, mâine învăţătoarea nu îl va mai întreba, el nu mai învăţă tema nouă pentru acasă.
A doua zi, tot la lecţia de matematică, învăţătoarea îl chemă pe colegul său eminent la tablă.
Băieţelul răspundea încrezător, iar Grişa se uita insistent la el şi şoptea în sinea sa: „Ei, haide greşeşte ceva, greşeşte!"
Însă colegul său continua să vorbească fără să se oprească. Ascultându-l, Grişa începu să Îl roage pe Dumnezeu: „Doamne, rânduieşte, te rog, aşa încât căposul de el să greşească ceva! Doamne Dumnezeule, Tu doar eşti atotputernic! Rânduieşte, te rog, ca învăţătoarea să-i pună nota cinci sau, cel mai bine, nota patru pentru răspunsul său!"
Şi, chiar în acel moment, „o minune" se întâmplă! Colegul său într-adevăr se opri din discurs, uitând ceva. Se emoţionase şi încetase să mai vorbească. Profesoara, văzându-l îngândurat, i se adresă lui Grişa:
- Ei, eminentule, aminteşte-i te rog colegului tău ceea ce a uitat!
Auzind-o, „eroul nostru" îşi pierdu graiul.
- Ei, haide, eminentule, du-te la tablă!
Grişa se înroşi până în vârful urechilor, încât nici nu mai era în stare să se ridice din bancă.
- Ce-i cu tine? Nu ai învăţat tema pentru acasă?
Băieţelul îşi lăsă capul în jos.
- Dă-mi carnetul, te rog!, spuse învăţătoarea, supărată.
Şi, peste o clipă, Grişa văzu în carnetul său nota patru, atât de mare, încât ieşea din spaţiul destinat semnăturii învăţătoarei!
Întorcându-se spre casă, Grişa cugeta necăjit în sinea sa: „Doamne, de ce oare le-ai rânduit pe toate aşa? Doar eu Te rugasem să-i pui nota patru colegului meu, nu mie... Şi acum, ce mă fac? La sfârşitul trimestrului n-am cum să mai obţin nota zece! Mama se va îngrijora, iar tatăl meu mă va certa. Doamne Dumnezeule, doar Tu ne Înveţi pe noi: Cereţi şi vi se va da (Mt 7,7).”

Într-o şcoală de la marginea unui oraş era un profesor foarte iubit de copii. Totdeauna el avea grijă de toţi elevii, încercând să-i înveţe cât mai multe. Dar, într-o zi, copiii au observat că unul dintre colegii lor fură şi l-au pârât imediat profesorului. Acesta însă nu l-a pedepsit pe făptaş. După câteva zile, hoţul a furat iar, dar a fost prins imediat. Nici de această dată, domnul profesor nu l-a pedepsit. Când acelaşi lucru s-a întâmplat şi a treia oară, câţiva băieţi s-au dus la profesor să se plângă şi i-au spus: „Acest coleg al nostru fură mereu. Nu este bine ceea ce se întâmplă şi vă rugăm să-l daţi imediat afară din şcoală, altfel plecăm noi“. „N-am să-l dau afară. Dacă vreţi, puteţi pleca toţi, dar el rămâne“. „Domnule profesor, dar cum este posibil să renunţaţi atât de uşor la noi toţi, care v-am ascultat mereu?“ Privindu-i cu blândeţe, profesorul le-a explicat elevilor săi, atât de miraţi de această neaşteptată situaţie: „Voi ştiţi deja ce e bine şi ce e rău. Dacă aţi pleca în lume, cu siguranţă că aţi şti cum să vă purtaţi, nici nu mă îndoiesc! Dacă însă el ar pleca de aici, dintre noi, ce ar face? Asta de ce nu v-aţi întrebat? De ce v-aţi gândit doar la voi? Credeţi că dacă o să-l dau afară va fi mai bun? Dacă aici, între noi, el nu ştie cum e bine să te porţi, ce va face el în lume? Aşa că, indiferent dacă voi rămâneţi sau plecaţi, el va sta în continuare aici, iar eu voi avea grijă să se schimbe şi să devină un om bun. Iar atunci când va dori şi el acest lucru, cu siguranţă că dintr-un hoţ ocolit de colegi va deveni un copil apreciat şi iubit de toţi cei din jurul său“. Când a aflat despre cele petrecute, impresionat de bunătatea profesorului său, băieţelul, care până atunci furase şi le pricinuise atâtea necazuri celor din jurul său, a promis că se lasă de furat. Şi s-a ţinut de cuvânt, fiindcă - aşa cum spusese şi domnul profesor - de data aceasta el era cel care dorea din tot sufletul să fie mai bun.

Un tânăr monah dintr-o mănăstire aflată în munţi era foarte irascibil aproape tot timpul. Se supăra extrem de repede, din orice nimic. Deşi implora neîncetat mila lui Dumnezeu ca să îl scape de iritare, de fiecare dată când se ridica de la rugăciune, se mânia din nou pe fraţi. Voia chiar să plece să se sihăstrească pentru a scăpa de neplăcerile convieţuirii cu fraţii întru nevoinţă. La un moment dat, îndrăzni să-I spună lui Dumnezeu: „Doamne, nu Te-am rugat eu să mă scapi de iritare? De ce mă laşi să mă cert cu fraţii aşa de des?“
Atunci Dumnezeu i-a răspuns: „Cum vrei tu să exersezi refuzul supărării pe altul fără a avea ocazia de a locui împreună cu el? Nu Mi-ai spus tu să te scap de irascibilitate? Asta am şi făcut. Ţi-am trimis mereu pe cineva ca să ai ocazia să nu te superi pe el chiar dacă îţi va oferi motive pentru aceasta. Dacă vei fugi de oameni, nu vei putea niciodată să-ţi probezi stăpânirea de sine. Doar vei masca lipsa ta de patimi, care vor reveni imediat ce vei locui într-o comunitate, şi nu în pustie. Crezi că poţi să înveţi să înoţi într-un bazin fără apă? E imposibil. La fel este şi cu răspunsul Meu la rugăciunile tale. Ţine minte că numai tu eşti stăpân pe reacţiile tale“.
Atunci călugărul s-a luminat şi până la sfârşitul vieţii şi-a spus mereu: „Mă supăr doar atunci când vreau eu“. Şi aşa a scăpat de iritare.

În viaţă, ca oameni, nu putem să nu greşim, spunea arhimandritul Sofronie Saharov. Şi uneori greşelile pot fi mici, dar pot fi şi mari. Important este să nu ţinem minte răul şi să iertăm. Doar aşa Dumnezeu va rămâne în sufletele noastre şi vom primi şi noi, la rândul nostru, iertarea tămăduitoare.
Un ţăran mânios pe copiii vecinului care se jucau cu mingea în curtea lui a adus un dulău care să ţină copiii departe de proprietatea sa. Ideea a funcţionat. Copiii o răriseră cu joaca în preajma câinelui care lătra la ei ori de câte ori se apropiau de el. Dar, într-o zi, mingea şutată de un băiat a zburat chiar lângă coteţul dulăului, iar o fetiţă care nu pricepea primejdia ce o pândea s-a dus să o recupereze. Câinele a omorât-o, iar vecinii, şi chiar întregul oraş, au fost aşa de indignaţi, încât s-au unit şi au refuzat să mai aibă vreo legătură cu proprietarul câinelui. Pur şi simplu, când acesta mergea la magazin să cumpere mâncare sau alte lucruri, era refuzat. Omul ajunsese în mizerie şi se îmbolnăvise. Atunci, tatăl fetiţei pe care o omorâse dulăul a intrat în casa celui părăsit de toţi cu un coş mare plin de mâncare. Bolnavului nu-i venea să creadă. Doar din pricina lui fetiţa murise. A strigat către vecinul său: „Doamne Dumnezeule, de ce faci tocmai tu aceasta pentru mine?“ Tatăl copilei moarte a răspuns: „O fac ca să-l păstrez pe Dumnezeu viu în mine!“

Un bătrân locuia împreună cu fiul şi cu nora sa, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile celui vârstnic tremurau tot timpul, ochii îi erau înceţoşaţi, iar paşii uşor împleticiţi. Întreaga familie mânca împreună la aceeaşi masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură. Boabele de mazăre sau de fasole i se rostogoleau din lingură pe covor, iar când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din ea se vărsa pe faţa de masă. Fiul şi soţia lui se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea bătrânului. Până într-o zi când a fost luată o hotărâre.
„Trebuie să facem ceva cu bunicu', a spus băiatul omului neputincios. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe resturi de mâncare şi să curăţ după fiecare masă covorul! Tata va mânca de acum încolo la o măsuţă într-un colţ al bucătăriei, după uşă.“ Zis şi făcut. Acolo a fost mutat bunicul care mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei din sufragerie. Şi pentru că bătrânul reuşise să spargă câteva farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.
Uneori, când se uitau în direcţia bătrânului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti. Singur, după uşă, omul îşi mânca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul şi nora lui le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul lor, de 4 ani, se uita când la bunicul, când la mămica şi la tăticul lui, fără să spună un singur cuvânt…
Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl băiatului a observat că acesta meşterea ceva în camera lui. S-a apropiat şi a văzut că micuţul încerca să cioplească o bucată de lemn. „Ce faci tu acolo?“, l-a întrebat tatăl. Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre părintele său şi i-a răspuns cu blândeţe: „O, am treabă. Vreau să fac un blid ca al bunicului. Un blid din lemn, din care să mănânci tu şi mami atunci când eu o să cresc mare…“ Copilul a zâmbit, apoi s-a întors la treaba lui.
De data aceasta a fost rândul părinţilor să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. Şi lacrimi mari au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii pe care se citea ruşinea. Nici un cuvânt nu rosteau, domnea deplina tăcere, dar amândoi ştiau ce au de făcut.
În seara aceea, fiul şi-a luat de mână tatăl vârstnic şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicul urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie, în seara aceea şi în fiecare seară de atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui. De atunci, nici fiul, nici nora bătrânului nu au mai fost deranjaţi dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea vreo furculiţă plină de mâncare pe covorul sufrageriei…

Într-una din povestirile sale, Tolstoi relatează că un tânăr nemulţumit de viaţa sa se plângea că Dumnezeu nu i-a dat nici un dar, adică nici un talant. Dumnezeu cel bun, zicea el, împarte la toţi fel de fel de daruri şi numai mie nu mi-a dat nimic. Cum aş putea să fiu mulţumit în viaţă dacă nu am primit nimic?
Un înţelept, auzind cuvintele rostite de tânăr, îi spuse:
Crezi că eşti sărac? Da, a răspuns tânărul, nu am de nici-unele.
Dar sănătos eşti? Da, pot fi chiar mândru de puterea şi tinereţea mea.
Înţeleptul apucă atunci mâna dreaptă a omului nemulţumit şi-i zise: Ai vrea să-ţi dai mâna aceasta pentru zece mii de lei? Nu, negreşit că nu. Dar mâna stângă? Ferească Dumnezeu. Atunci ochii, pentru un milion de lei? Nu mi-aş da un singur ochi pentru nimic în lume.
Ei, vezi, zise bătrânul înţelept. Vezi ce bogăţie de daruri ţi-a dat Dumnezeu? Şi mai îndrăzneşti să te mai plângi că n-ai nimic.
Abia atunci tânărul şi-a dat seama cât de înzestrat era ca să-şi poată câştiga existenţa şi să fie mulţumit de viaţă.

Pe scara durităţii materialelor există două minerale care, deşi au în componenţă acelaşi element chimic, carbonul, se află la maximă distanţă unul faţă de celălalt. Nu ştiu dacă aţi ghicit care sunt cele două. Este vorba de grafit şi de diamant.
Grafitul are pe scara alcătuită de mineralogul austriac Carl Friedrich Christian Mohs locul cel mai de jos ca duritate, notat cu cifra 1.
Diamantul este în vârful ierarhiei, cu nota 10.
Ce face diferenţa între cele două minerale? Diamantul este asemenea grafitului, o bucată de cărbune care însă a fost supusă la temperaturi şi presiuni foarte mari. Cele mai frumoase şi valoroase diamante se află la 150 km în adâncul pământului, pe când grafitul se poate exploata şi în cariere de suprafaţă.
Grafitul este aşa de moale, încât lasă urme pe hârtie şi clivează, adică se desface în plăci sau lame cu suprafeţe plane. De altfel, numele de grafit vine din limba greacă, de la un verb care înseamnă a scrie. Diamantul lasă altfel de urme. Cu el se poate tăia foarte uşor chiar sticla.
Grafitul nu are o structură moleculară ordonată, ci amorfă, diamantul însă are o structură cubică foarte solidă, care-i conferă stabilitate.
Dar nu voiam să vă ţin un curs de mineralogie. Ci doar să vedem că asemenea acestor două minerale cu componenţă identică suntem şi noi, oamenii. Toţi avem un trup şi suntem un suflet. Dar cât de diferite sunt sufletele noastre între ele… Diamantul, dacă putem spune aşa, este un cărbune care a suferit. La fel şi oamenii, devin preţioşi în ochii lui Dumnezeu atunci când practică virtuţile până la măsura eroismului. Să luăm exemplul răbdării. Cum am putea dobândi răbdare dacă nu am întâlni multe situaţii care ne pun la încercare? Doar aşa vom putea ajunge la un grad înalt al puterii de a îndura. Sau cum am putea deveni curajoşi dacă nu am fi puşi în situaţii care cer o îndrăzneală extremă? Este aproape cu neputinţă să te înalţi şi să sporeşti duhovniceşte fără a face mari sacrificii şi a suporta multă durere, adică tot ceea ce Hristos a numit Cruce. Poate că trecem chiar acum printr-o perioadă grea. Şi ne întrebăm dacă putem rezista. Ne vine să strigăm: „Doamne, pune-i odată capăt!“ Dar să ne amintim că aşa cum diamantele iau naştere din carbonul aflat sub presiunea enormă a mii de tone de pământ, la fel şi Dumnezeu permite caracterelor noastre să se formeze sub presiunea încercărilor şi a necazurilor.(după o povestire din vol. „Vitamine duhovniceşti“, Anthony M. Coniaris )

Pai nici nu ai tinut.Tine-ai un curs de stiinta materialelor daca incepai astfel:
Diamantul este o structura ce cristalizeaza in sistem CFC(cub cu fetze
centrate), in care fiecare atom este situat la o distanta de
"a x (radical din 3) /4 ", unde a=constanta retelei cristaline.
Graiftul este o structura ce cristalizeaza in sistemul HC(hexagonal compact)
Diferenta dintre diamant si graiftul o consta atat sistemul de cristalizare
cat si numarul planelor de clivaj existent in structura retelei cristaline
a fiecaruia.Planurile de alunecare din sistemul CFC au cea mai mare densitate
atomica, de aici fortele inter-atomice fiind cele mai mari=> structura CFC
are cea mai mare duritate, avand 4 familii de plane octaedrice de alunecare.

Cam asa ar suna o introducere curs de mineralogie.In fine la mine s-a chemat stiinta materialelor. :p