Citat:
În prealabil postat de ClaudiuT
(Post 145707)
Se intampla de multe ori, mai ales in ultima perioada, sa colind toate topicurile si sa nu ma regasesc niciunde, cu toate ca parca am ceva de zis.
Observ si la unii useri, o perioada mai activi, apoi se mai calmeaza si nu-i mai vezi pana ce nu se mai "inoieste" ceva... ii inteleg perfect. De regula suntem tot noi care ne stim intre noi, cu toate ca vad pe un topic sute de vizite, pareri sunt doar cateva... poporul asta roman are multe de spus, dar nu zice nimic.
Ideea asta imi vine in cap de fiecare data cand ma uit la raportul dintre vizionari si raspunsuri, idee insotita de cate un suspin, acompaniat si el la radul lui de speranta ca intr-o zi va fi mai bine.
Ii vad foarte activi pe romanii de "afara", au cu adevarat ceva de spus si nu se feresc, ii admir! Dar noi cei de aici din tara? Parca asa am stiut din totdeauna, sa privim si sa tacem. "N-ai cu cine" parca auzi pe la toate colturile... eu cred ca avem cu cine, doar sa zicem odata!
Nu stiu ce s-ar putea face, pana una alta am infiintat acest topic, pentru cei care nu-si "gasesc" locul cu toate ca au ceva de spus, ii invit sa se "refugieze" aici, pana ce se vor regasii undeva printre multimea de link-uri.
Va astept cu drag iubiti frati!
Har si Pace de la Domnul!
Doamne ajuta!
|
Uite mai jos un exemplu:
"Cu cât un eveniment are o mai mare încărcătură duhovnicească, cu atât este mai dificil să vorbesti despre el. Nu există cuvinte, nu există sensuri lingvistice care să-l poată exprima. De asemenea, nu există experiente sau imagini analoge din lumea materială în care trăim, astfel încât să poată face cineva apel la o cât de slabă comparatie.
Apostolul Pavel spune despre aceasta: ...a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască (II Cor. 12, 4). Adică a auzit, a trăit, a înteles -cu puterea lui Hristos - lucruri pe care nu-i stă în puteri omului să le exprime prin cuvânt.
Intr-o după-amiază mă dusesem în curtea din spate a bătrânului, si am simtit în aer o mireasmă deosebită.
- Părinte, ai ars tămâie? l-am întrebat. Mi-am rotit privirile în stânga si în dreapta, încercând să localizez sursa miresmei. Nu era nimic. Mă aflam într-un spatiu deschis.
- Miroase frumos? m-a întrebat linistit bătrânul.
- Da, părinte, minunat! am răspuns în timp ce mă asezam lângă el.
Mă obisnuisem deja cu aceste întâmplări neobisnuite, inexplicabile, care se petreceau în jurul chiliei si persoanei bătrânului, asa încât am renuntat si de data aceasta la alte comentarii si întrebări. Mi-am amintit de sfatul pe care mi-1 dăduse în trecut:
„Nu trebuie să dai importantă acestor întâmplări, nici să te preocupi mult de ele, căci există primejdia să te amăgească Diavolul. Dacă o întâmplare este de la Dumnezeu si tu o treci cu vederea din precautie duhovnicească, atunci Bunul Dumnezeu va găsi o modalitate mai evidentă pentru a-ti vorbi“.
Asadar, am uitat repede evenimentul, fiind captivat de interesantele discutii cu părintele Paisie.
Intr-un sfârsit, m-am ridicat să plec. M-am aplecat să-i sărut mâna, nădăjduind să-mi dea vreo scatoalcă „duhovnicească“ si astfel să-mi umple de bucurie si pace mintea si inima. într-adevăr, asa s-a întâmplat.
Ajungând la usa din spate si fiind singuri, cuprins de o dorintă bruscă, i-am luat mâna si i-am sărutat-o. Bătrânul râdea. Era bucuros. Eu mă aflam deja în acea „betie cumpătată“.
A închis. El era pe dinăuntru, eu afară, ceva mai jos. îmi spunea glume despre „cofetăria“ lui Dumnezeu. Eu mă bucuram, si în acelasi timp mă sfiiam mult. Nu voiam să plec, să mă dezlipesc de lângă el. Unde să mă duc? Mi-era atât de bine în apropierea lui!
Si-a pus amândouă mâinile pe capul meu si si-a ridicat o clipă ochii spre cer. Un râu duhovnicesc s-a revărsat atunci înlăuntrul meu. Rămăsesem fără grai. Eram atât de plin de viată! Câtă pace! Câtă lumină! Câtă bucurie! - iar acestea sunt cuvinte foarte sărace. Rusinat, mi-am ridicat ochii si l-am privit. Avea o bucurie sobră. Si-a întins mâna si a rupt o crengută din tufa alăturată. Mă lovea alintător peste cap. Valuri-valuri se revărsa peste mine harul. Asa îl simteam, ca pe un râu dezlăntuit. Desi eram eu însumi, deplin constient de ceea ce mă înconjura, în acelasi timp mă „îmbătasem“ de Duh.
Aceste lucruri s-au întâmplat dintotdeauna în Biserica lui Hristos, după cum se întâmplă si în zilele noastre.
Iată ce spune în Evanghelie Sfântul Ioan înaintemergătorul, Botezătorul lui Hristos: Eu unul vă botez cu apă spre pocăintă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încăltămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt si cu foc (Matei 3, 11).
In multe rânduri Hristos făgăduise să îl dea pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, celor ce vor crede în El, ca să-i călăuzească la tot adevărul. într-adevăr, în ziua Cincizecimii Dumnezeu Se uneste cu oamenii în Duhul Sfânt: Si li s-au arătat, împărtite, limbi ca de foc, si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfânt (Fapte 2, 3-4).
Mai târziu, iată ce se întâmplă prin Apostoli: încă pe când Petru grăia aceste cuvinte, Duhul Sfânt a căzut peste toti cei care ascultau cuvântul (Fapte 10, 44).
Iată si alt exemplu: Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru si pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezati în numele Domnului Iisus. Atunci îsi puneau mâinile peste ei, si ei luau Duhul Sfânt (Fapte 8, 14-17).
Sunt astăzi încredintat că un dar asemănător am trăit si eu atunci, cu rugăciunile bătrânului Paisie.
Nu-mi amintesc cum am plecat de la usa bătrânului. îmi aduc aminte însă că am urcat într-un suflet cărarea către Sfânta Mănăstire Kutlumusi. Pe drum îmi scosesem puloverul, astfel încât am intrat în mănăstire numai într-o flanelută. Monahii erau rigurosi în ceea ce priveste vestimentatia. Nimeni însă nu mi-a spus nimic.
Mă priveau cu întelegere si uimire. Si-au dat seama ce mi se întâmpla.
Părintele A. a suspinat si mi-a zis: „Ah! Unii se ostenesc, iar altii primesc binecuvântări!“. Am râs, bucuros de gluma sa plină de bunătate.
Acest har a rămas asupra mea multe zile si era foarte intens. Am experiat această stare vreme de aproximativ o lună. Aveam în adânc pace si liniste, bucurie si satisfactie. Mi se transfiguraseră până si trăsăturile fetei, miscările, cuvintele. După zece zile m-am dus la altă mănăstire. îndată ce m-a văzut, un ieromonah a exclamat: „Iată un vizitator plin de har!"
