Frica de a nu fi aparat/neincredere
 

Fratilor,

Am venit dupa ceva vreme lipsa pe forum. Si cum Dumnezeu lucreaza prin oameni, cine a mai citit din topicurile mele stie ca in copilaria mea frageda am trecut printr-un moment destul de dificil. Poate vreau doar sa-mi gasesc scuza insa intotdeauna am fost razvratita impotriva persoanelor apropiate mie. Desi le iubesc si stiu ca ele ma iubesc o parte din sufletul meu nu reuseste sa aiba incredere in acele persoane: de ex. nu suport cand mamica mea imbratiseaza, desi ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu ca o am alaturi de mine si la varsta asta, iar in voia lui Dumnezeu ce sa mai spun ca nu ma pot lasa nicidecum. Sigur o proportie mare a razvretirii mele are ca si cauza mandria, insa mai este si frica de a ma increde in cei dragi (si in Dumnezeu cu precadere) aparand teama de a nu imi face rau si/sau a nu putea sa ma apere in orice imprejurare. Si uite asa apare un scut invizibil prin care nici macar Dumnezeu nu il poate darama caci nu-i prea dau voie. Il rog pe Dumnezeu in diferite forme (in sensul ca nu mai am de mult smerenia rugaciunii) sa darame scutul acela, dar pe de alta parte il „tin” foarte bine sa nu se darame.
Fratilor, daca vreodata ati avut aceeasi frica, acelasi sentiment si ati reusit, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, sa scapati de el, poate imi dati si mie cateva sfaturi. Mentionez ca sunt o fire pragmatica.
Va multumesc si cu drag astept parerile/sfaturile/rugaciunile voastre. Domnul sa ne ajute in toate. Post cu folos, AGabriela!

De la inceput trebuie spus ca neincrederea in altii si chiar neincrederea in noi insine poate fi un aspect al prudentei, iar prudenta este un lucru bun. La randul ei, prudenta face parte dintre cele 4 virtuti cardinale. Specifica lor este proprietatea numita "caracter median". Aplicand la cazul in discutie, asta inseamna ca poti gresi din prea multa ori prea putina prudenta. Poti gresi avand prea multa ori prea putina incredere in oameni.

Bine, bine, ar spune cineva: deci, cum stam ? Cam cata incredere trebuie sa avem in ceilalti, astfel incat sa nu gresim nici avand incredere orbeasca, nici suspectandu-i la oricare pas ?
Aici pot fi introduse mai multe criterii de judecata, dintre care eu am sa ma limitez acum la doua.

-Mai intai, este bine ca, in linii mari, sa avem incredere in celalalt cam cata avem in noi insine. Contrariul ar duce la un dezechilibru cu rasunet asupra sufletului nostru. A nu avea pic de incredere in ceilalti, in vreme ce in noi avem cu asupra de masura, inseamna a suferi de pacatul capital al mandriei. Dimpotriva, a avea incredere in toti, dar mai putin in noi insine, inseamna a cocheta cu deznadejdea.
-Pe urma, ar fi absurd lucru sa avem aceeasi incredere in toti oamenii, din moment ce ei sunt atat de diferiti. Nici Dumnezeu nu are aceeasi incredere in noi toti. Un grad de incredere are El de la un om sfant, altul de la un pacatos. Tot asa trebuie sa facem si noi. Sunt doua feluri de oameni. Cei lui Cristos urmatori si ceilalti.

Extinde-ti relatiile sociale... Fati noi prieteni, mergi in tabere, la cluburi sportive etc...

Buna, Gabriela si sper sa iti fie de folos ce o sa spun, Slava Domnului !

Neincrederea vine din frica, frica de a fi ranita , de a suferi. Maica Siluana spunea ca frica este forma cea mai joasa a mandriei - dar nu de asta te preocupa acum.

Iti recomand www.sfintiiarhangheli.ro Seminarul Iertarii

Si eu multi ani de zile nu am reusit sa ma apropii de nimeni, real - totul era superficial. Pana si conversatiile mele cu cei din jur erau artificiale, fortate. Preferam sa fiu singura in incapatanrea si nefericirea mea.

Dumnezeu sa te binecuvanteze !

nu mă pricep să îți dau sfaturi, însă îmi pare că o discuție ca cea pe care o propui trebuie să plece de la următorul aspect: felul iubirii noastre pt cei din jur.

Spun asta fiindcă:

-dacă iubim cu iubire omenească (așa cum facem toți), e mult egoism la mijloc și automat atunci când suntem răniți/dezamagiti/nedreptatiti etc. se vatămă și iubirea noastră

-atunci când iubim în Hristos, cu iubirea lui Hristos, iubim cu smerenie. Smerenia, așa cum spune Sofronie Saharov, este „însușirea dragostei de a fi fără întoarcere asupra-și”. Ori când un om ajunge să iubească astfel, orice ar face persoana iubită dragostea lui nu se împuținează fiindcă în el nu este nici urmă de aplecare către sine însuși.

Deci să îl iubim pe Hristos și asta e totul :)

mesaj sters

Eu am spus in mod repetat la Spovedanie formele in care am simtit ca se manifesta fata de oameni si Dumnezeu si in rest am incercat sa nu ma mai concentrez mult asupra lui, sa nu-l tin viu prin fixare/analiza indelungata in mintea mea.

Doamne ajuta!

Am prieteni, am activitati care sa-mi umple timpul, merg in pelerinaje/excursii/tabere de cate ori am conditiile necesare care sa-mi permita sa merg. In linii mari im lipseste plictiseala si multa odihna.

Ca sa fiu mai explicita: Cum pot sa il iubesc pe Hristos daca pentru semenii mei nu simt dragoste? Am nevoie de un sfat practic, de genul: "poti face asa si pe dincolo si pe dincoace". Multumesc!

Multumesc frumos!. Mi-a mai recomandat cineva acest site, am citit cateva lectii despre iertare insa se pare ca inca nu am ajuns la partea practica, poate din lipsa de timp. deznadejde sau chiar lene.

Ma regasesc in ceeea ce ai spus: asa sunt si eu.