Ca rostul pe lume al celorlalte fapturi este aceea de a-l servi pe om este un inteles care dezvaluie natura puternic egocentrica a "homo sapiens".

Unui stapan de sclavi, desigur, ca aceasta idee i se pare fireasca si justa.

Albii sudisti credeau sincer ca a fi serviti de oameni de culoare era edict divin.

Este suficient ca cineva sa obtina un status mai ridicat in societate ca servitutea celorlalti sa inceapa sa i se para legitima.

Cand omul are o perceptie mai inalta despre sine prin comparatie cu alte fapturi (cultivata de societate, parinti, scoala, religie sau parere proprie) ceilalti incep sa fie perceputi ca "obiecte de uz personal". Dispensabili atunci cand nu-si mai indeplinesc rolul de "servitori".

Omul ar trebui sa serveasca nu sa fie servit - sa ingrijeasca, sa protejeze atat cat ii sta in putinta.

Sa respecte orice forma de viata.

Aceasta nu inseamna ca nu trebuie sa se apere. Insa sa caute sa produca cat mai putina suferinta.

Eu va stiam budist. Nu jainist.

Bag seama, deci, ca omul ar trebui sa serveasca animalelor. Pesemne de la aceasta optica multi "ortodocsi" (dar las', ca si "catolici") au ajuns sa creada ca porcusorii lor de Guineea vor sta la Ospatul cel Vesnic.

Ratacirile isi fac de cap. Si, din cate vad, cu cat cineva se bate mai tare cu ortodoxia in piept, cu atat le scoate de-ti sta ceasul.

Care ratacire este mai adanca?

A crede ca porcusorul de guineea se duce in rai sau a te crede superior si indreptatit sa fii servit ?

In primul rand va multumesc foarte mult pentru raspunsuri! Se pare ca pe acest subiect parerile sunt impartite si e de inteles.


Destul de interesanta ideea ca soarta animalelor este strans legata de cea a omului. Cu toate acestea la sfarsit zice "Animalele nefiind create dupa chipul lui Dumnezeu, viata vesnica in Hristos nu le poate fi impartasita.". Poate animalele au viata dupa moarte doar daca au avut o legatura mai puternica cu omul.

Mi se pare trist faptul ca singurul rost al animalelor ar fi sa-i fie de folos omului. Parerea mea, gandindu-ma la populatie, este ca majoritatea oamenilor nu merita acest lucru. Si noi oamenii, nu ne putem folosi de toate animalele oricum. Dar as putea sa gresesc, recunosc ca inca sunt o novice in cadrul crestinatatii, am avut o perioada in care am fost agnostica, apoi umblam cu meditatii (care nu au avut bineinteles niciun efect asupra mea) si incercari de a-mi gasi ghidul spiritual (dinou, niciun rezultat). Este adevarat ca animalele au ajutat foarte mult oamenii dar cred ca si oamenii ar trebui sa le ajute (exact cum fac cei din rezervatii sau diferite adaposturi) deoarece pana la urma vorbim de creatiile lui Dumnezeu. Nu vorbesc de o relatie sluga-stapan.

Acum citind comentariile dumneavostra, mi se pare logic faptul ca animalele nu au viata dupa moarte deoarece ele nu au in primul rand acea ratiune si acea constiinta. Si ar mai fi problema ca daca stam si le numaram, ar fi mult prea multe. Cu toate acestea, dupa cum am afirmat si mai sus, la primul citat, poate ar exista o posibilitate ca anumite animale sa aiba o viata vesnica si printr-o legatura puternica cu oamenii. Poate, daca reusesc sa ajung in Rai, ar putea Dumnezeu sa aduca la viata un animal ce mi-a fost drag mie si astfel, prin mine sa treaca si el in viata vesnica?

De putut, desigur ca poate, fiind atotputernic. Dar e greu de presupus ca, odata ajunsa in rai, veti mai simti nevoia sa fiti langa un animal care v-a fost drag. Fericirea din rai este atat de mare, incat nu veti mai simti nevoia de nimic.

Uiti si numele copilului si daca acesta arde in Iad nimic nu-ti poate umbri fericirea, catusi de putin. Soarta propriei familii paleste atunci cand Il vezi pe Dumnezeu in toata maretia Lui. Vei fi fericit(a) preaslavind-u-L o eternitate.
Vei stii ca Dumnezeu a fost corect si marinimos atunci cand pe tine te-a luat langa El si i-a oferit copilului tau ceea ce si-a dorit si ales de unul singur: chin etern in iad, pana-i paraie sufletul.

Da, asta intr-adevar e o problema :(

In crestinism, individul cauta in primul rand sa se salveze pe sine, salvarea altor fiinte fiind gandita ca atribut exclusiv al proniei divine.

Nu este conceputa o asumare voluntara a responsabilitatii salvarii tuturor fiintelor suferinde. Individul nu se simte responsabil pentru soarta altora (fiecaruia dupa fapta si rasplata). Este degrevat de aceasta implicare uriasa, pentru ca divinul deja a deschis portile raiului pentru cine-L alege.

In budism, salvarea personala are sens doar atunci cand contribuie efectiv la salvarea tuturora.

In crestinism, "fericirea vesnica" este conditionata de o "uitare vesnica" a celor dragi care vor "suferi vesnic". Uitarea insa eludeaza Adevarul. Nu mai stim ce a fost / ignoram ce Este.

O fericire deplina nu poate coexista cu suferinta altora.

Daca budistii sunt mai breji de ce nu mergeti pe forumul budist?

Pentru ca, de fapt, nu este vorba nici de a "budist", nici de a fi "crestin" - ci de a fi om.

De a gandi, intreba, judeca si actiona.