2 fete tinere imparteau aceeasi locuinta. Una din ele s-a imbolnavit grav, a facut pneumonie intr-o perioada in care nu erau descoperite medicamentele si nici un alt remediu salvator.

Doctorul nu i-a dat mari sanse de izbanda, insa colega ei nu a vrut nicicum sa renunte la speranta ca isi va reveni!

Fata bonava era asezata langa o fereastra si vedea un zid cu iedera pe el. Zi de zi privea acel zid, iar pe zi ce trece se intrista tot mai tare. Cand toamna veni isi dadu seama ca starea ei nu s-a imbunatatit ci s-a agravat. I-a spus prietenei sale ca atunci cand ultima frunza va cadea, ea va muri. Nu mai facea altceva decat sa numere cate frunze au mai ramas... si suspina incet... incet.

Prietena sa incerca din rasputeri sa o incurajeze, dar nimic nu mai putea face loc sperantei.

Undeva la parter statea un pictor batran si sarac. Fata sanatoasa, fiind si ea pictorita, il chema uneori pe batran sa-i serveasca drept model. Astfel, batranul a aflat de povestea fetei muribunde si de prezicerea ei sumbra.

Zilele treceau... si uite asa a venit si vremea in care o singura frunza se mai zbatea de una singura in bataia biciuitoare a vantului rece de toamna. Fetele se uitau cu frica dimineata la zid! Mare le-a fost uimirea cand au vazut ca dupa o noapte zbuciumata, plina de ploaie si vant, frunza era tot acolo! Speranta renascu!

...batranul fu gasit mort....era ud si plin de vopsea!
Fata sanatoase merse langa zid si vazu ca oricat de puternic era vantul frunza nu se misca!

Citind aceasta povestire trimisa de Simona, am realizat ca fiecare dintre noi trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta pentru a ajuta speranta sa traiasca, in viata noastra, in viata celor din jurul nostru!

În fiecare zi, în zorii zilei, sosea la serviciul său Furnicuţa productivă şi fericită în felul ei. Acolo îşi petrecea zilele Furnicuţa; muncea, muncea cu spor şi canta vesela. Ea era fericită şi firma mergea foarte bine.

Dar… BONDARUL, director general la firma unde lucra Furnicuţa, a considerat că nu era posibil ca Furnicuţa să lucreze de capul ei, aşa că a creat postul de Supraveghetor. Pentru acesta l-a angajat pe SCARABEU, care avea multă experienţă.

Prima preocupare a Scarabeului supraveghetor a fost să organizezemunca Furnicuţei, şi a pus-o să facă rapoarte de activitate zilnice. În curând a fost necesară angajarea unei Secretare pentru a-l ajutape Scarabeu la citirea şi înregistrarea rapoartelor Furnicuţei. Aşa că au angajat o PĂIENJENIŢĂ care organiza actele şi raspundea la telefon. Între timp, Furnicuţa productivă şi fericită muncea, muncea, muncea…

BONDARUL, directorul general, era foarte mulţumit de rapoartele date de SCARABEU, aşa că a mai cerut statistici, indicatoare de gestiune şi pronosticuri. Atunci a fost nevoie de angajarea unui GÂNDAC, asistent pentrusupreveghetor… …şi a mai fost nevoie de un nou calculator şi de o imprimantă color. Curând, Furnicuţa productivă şi fericită a început să se plângă de toată hârţogâraia şi de toate rapoartele pe care trebuia să le facă. Cântecul ei nu mai era la fel de vesel ca inainte.

BONDARUL, directorul general, văzând aceasta, a considerat că trebuie să ia măsuri. Aşa că a creat postul de şef de departament, acolo unde lucra Furnicuţa productivă şi fericită. Postul i-a revenit unui GREIER, care şi-a făcut un birou nou, modern şi echipat corespunzător. Noul şef de departament avea nevoie de un asistent, care să îl ajute în pregatirea planului strategic şi al bugetului pentru departamentul la care lucra Furnicuţa productivă şi fericită.

Furnicuţa nu mai cânta ca înainte, şi era din ce în ce mai stresată. Într-o zi, directorul general, uitându-se peste cifre, şi-a datseama că departamentul unde lucra Furnicuţa nu mai era la fel de rentabil ca înainte. Aşa că a angajat-o pe BUFNIŢĂ, consultant de specialitate, pentru un diagnostic.

Bufniţa a stat 3 luni la firmă; în urma studiilor făcute a tras următoarea concluzie: “Departamentul are prea mult personal…”Aşa că, urmând sfatul specialistului, s-a făcut o reducere de personal. FURNICUŢA a fost prima pe listă, deoarece era nemulţumită mereu…
Morală: Nici să nu-ţi treacă prin cap sa fii o Furnicuţă productivă şi fericită.

E de preferat sa fii incompetent şi nefolositor. Incompetenţii nu au nevoie de supraveghetor… - toată lumea îşi dă seama de ce. Şi dacă, în ciuda “eforturilor” tale, eştiproductiv, să nu areţi - pentru nimic în lume - că eşti fericit. Asta nu ţi se va ierta!

Dar dacă, în ciuda celor de mai sus, te incăpăţânezi să fii o FURNICUŢĂ PRODUCTIVĂ ŞI FERICITĂ, lucrează pe cont propriu, astfel încât să nu ţii în cârcă bondari, scarabei, paianjeni, gândaci, greieri şi bufniţe în felul acesta.

Povestea urmatoare este despre doi barbati grav bolnavi, imobilizati la pat, impartind aceeasi camera de spital. Unuia dintre ei i se permitea sa stea asezat in fiecare zi cate o ora pentru a facilita drenarea fluidului din plamani. Patul sau era pozitionat in dreptul singurei ferestre din camera.

Celalalt barbat era imobilizat in pozitie culcata si ii era inaccesibila ipotetica priveliste pe care o oferea unica fereastra.

Cei doi nu aveau altceva de facut decat sa stea de vorba. Si vorbeau la nesfarsit: despre sotiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar si despre locurile in care isi petreceau vacantele. In fiecare dupa-amiaza, cel caruia i se permitea sa stea asezat, ii descria celuilalt ceea ce vedea afara.

Omul care nu putea privi pe fereastra ajunsese sa traiasca pentru ora aceea din zi cand i se descria in amanuntime ce se intampla in afara spitalului. Perspectiva sa se largea si capata substanta datorita acestei descrieri. Fereastra pare-se ca dadea spre un parc cu un minunat lac. O multime de rate salbatice si lebede isi gasisera camin in acel lac iar copiii se jucau lansand in apa barci in miniatura. Indragostitii se plimbau imbratisati admirand florile in toate culorile curcubeului ce crestea din belsug in parc.Copaci seculari margineau aleile iar pe cer se
profilau cladirile orasului ce se vedeau in departare.

Omul de la fereastra povestea cu voce domoala si cu detalii minutios alese tot ce parcul ii dezvaluia. Celalalt se lasa purtat de povestire inchizand ochii
si imaginandu-si toate scenele. Intr-o dupa-aminaza calduta omul de la fereastra povesti despre parada care tocmai trecea prin parc.

Desi bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reusea sa isi imagineze clovnii, carele alegorice, caii impodobiti si masinile decorate de sarbatoare.

Zilele treceau iar omul ce nu putea privi pe fereastra incepu sa fie invidios pe sansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastra de a-i descrie in
detaliu ce se intampla afara, dar si-ar fi dorit sa fie el cel care putea admira privelistea. Incepuse sa isi antipatizeze colegul de camera si, in cele din
urma, ajunsese sa-si doreasca cu disperare sa fie el asezat in locul aceluia.

Intr-o dimineata, infirmiera ce ii avea in grija constata ca bolnavul de la
fereastra murise linistit in somn. Cu tristete, cheama asistentii sa ia trupul neinsufletit. Curand dupa aceea, bolnavul ce tanjea dupa patul de langa geam intreba daca nu poate fi mutat in locul pe care si-l dorise atat.

Infirmiera il transfera imediat si se asigura ca sta confortabil apoi il lasa singur. Incet si cu mare greutate bolnavul nostru reusi sa se propteasca intr-un cot si sa incerce sa arunce o prima privire afara. In sfarsit se putea bucura nemijlocit de privelistea de afara!

Se cazni sa se intoarca si privi pe fereastra. In locul parcului nu era decat un zid gol! Suna infirmiera si o intreba: "Cum se face ca omul acela, colegul meu de camera, vedea un parc si un lac si imi descria totul atat de fidel? Cum putea sa imi spuna despre frumusete si dragoste cand, de fapt, el nu putea vedea decat un zid vechi din caramida?".

Sora ii raspunse surprinsa: "Vai! Nu stiai ca bietul tau coleg de camera era orb? Nu putea vedea nici macar zidul daramite altceva". Apoi adauga trista: "Poate voia doar sa te incurajeze".

Ai auzit o poveste mai emotionanta decat asta? Ai simtit vreodata ceva asemanator sentimentelor pe care aceasta povestire le invoca?

Daca traiesti fiind preocupat obsesiv de ceea ce au altii si tu nu ai, cu siguranta vei rata bucuria de a primi ceea ce altii incearca sa iti daruiasca. Asa ca e mai bine sa lupti pentru ceea ce-ti doresti tu si sa nu mai tii cont de ceea ce zic cei din jur.

Ai simtit vreodata invidie crunta fata de o persoana careia ai fi vrut sa ii iei
locul? Ai fost vreodata dezamagit - poate ceva care ai crezut ca va fi minunat, s-a dovedit ulterior a fi mult mai putin de atat? Ai primit vreodata incurajari fara rezerve si nu ai apreciat la acel moment importanta lor?

Gabriel García Márquez s-a retras din viata publica din motive de sanatate: cancer limfatic. Acum, se pare ca boala s-a agravat din ce in ce mai mult. A trimis o scrisoare de ramas bun prietenilor, cititorilor si admiratorilor lui, si datorita Internetului acum este difuzata.

Iti recomand s-o citesti, intrucat acest scurt text scris de catre unul dintre cei mai stralucitori latinoamericani din ultimii ani este mai mult decat miscator.

"Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic.

As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica.

As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata!

Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu.

Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste ghiata si as astepta pana soarele rasare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor...

Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata... N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.

Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii... Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna.

Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor.

Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune "te iubesc"si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.

Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita.

Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui "imi pare rau", "iarta-ma", "te rog" si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.

Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine."

Cumnatele care au întrecut în virtute pe Sfântul Macarie
 

„Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu.”



Rugându-se Cuviosul Macarie cel Mare oarecând lui Dumnezeu, a auzit un glas zicându-i: „Macarie, încă n-ai ajuns la măsura celor doua femei, care vieţuiesc împreună în cetatea învecinată”. Deci, auzind aceasta bătrânul, şi-a luat toiagul şi a mers în cetatea aceea şi, aflând casa lor, a bătut la uşă şi îndată una dintre ele a ieşit cu mare bucurie şi 1-a primit. Apoi, chemându-le pe amândouă, a zis către dânsele aşa: „Iată, pentru voi am îndurat atâta osteneală, venind din pustia cea îndepărtată ca să înţeleg lucrările voastre, pe care să mi le spuneţi, netăinuindu-le” Şi au răspuns femeile către bătrânul: „Crede-ne, Sfinte Părinte, că nici în noaptea trecută n-am fost libere de patul bărbaţilor noştri, deci, ce fel de lucruri cauţi la noi?”. Însă bătrânul stăruia, rugându-le ca să-i arate rânduiala vieţii lor. Iar ele, fiind silite, au zis: „Noi nu aveam niciun fel de rudenie între noi, dar s-a întâmplat de s-au însoţit cu noi doi fraţi şi, petrecând cu dânşii în aceeaşi casă cincisprezece ani, n-am zis una către alta niciun cuvânt rău sau spurcat, nici nu ne-am sfădit cândva, ci amvieţuit în pace până acum. Şi ne-am sfătuit ca, lăsând pe soţii cei trupeşti, să mergem în ceata sfintelor fecioare, celor ce slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să-i înduplecăm pe bărbaţii noştri ca să ne lase pe noi, cu toate că i-am rugat pe dânşii cu foarte multe lacrimi şi rugăminţi. Drept aceea, necâştigându-ne dorirea, am pus aşezământ între Dumnezeu şi între noi ca să nu zicem niciun fel de cuvânt nesocotit până la moartea noastră!”.
Acestea auzindu-le Sfântul Macarie, a zis: „Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăşi fapta, și fiecăruia, după alegerea cea de bunăvoie, îi dă pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mântuiască”.

Secretul din mormânt
 

Rugându-se ei, a chemat bătrânul pe mort, zicând: „Cutare, unde ai pus amanetul cel străin?”.

Spunea Avva Sisoe: Când eram în Schit cu Avva Macarie, ne-am dus să secerăm şi, împreună cu dânsul, alţi şapte oameni. Şi iată, o văduvă, adunând în urma noastră spice, nu înceta să plângă. Deci, a chemat bătrânul pe stăpânul ţarinei şi i-a zis lui: „Ce are bătrâna aceasta, că totdeauna plânge?” Şi i-a zis lui: „Bărbatul ei avea un amanet al cuiva şi a murit deodată, şi nu i-a spus ei unde 1-a pus. Şi stăpânul amanetului vrea acum să o ia pe dânsa şi pe fiii ei şi să-i vândă robi” I-a zis Bătrânul: „Spune-i să vină la noi, unde ne odihnim de arşiţă”. Şi, venind femeia, i-a zis ei Bătrânul: „De ce plângi aşa, mereu?” Şi i-a răspuns ea: „Bărbatul meu a murit, luând amanetul cuiva şi n-a spus, când a murit, unde 1-a pus”. Şi a zis Bătrânul către dânsa: „Vino, arată-mi unde l-ai îngropat”. Şi luând pe fraţi cu dânsul, a ieşit cu ea împreună. Şi venind la locul acela, i-a zis bătrânul: „Du-te la casa ta”. Astfel, rugându-se ei, a chemat bătrânul pe mort, zicând: „Cutare, unde ai pus amanetul cel străin?” Iar acela, răspunzând, i-a zis: „În casa mea este ascuns, sub picioarele patului”! Şi i-a zis lui bătrânul: „Dormi, iarăşi, până la ziua învierii”. Şi auzind fraţii, de frică, au căzut la picioarele lui. Şi le-a zis lor Bătrânul: „Nu pentru mine s-a făcut aceasta, că nimic nu sunt, ci pentru văduvă şi pentru copiii ei cei săraci a făcut Dumnezeu lucrul acesta”. Şi venind, a vestit văduvei tinde este pus amanetul. Iar ea, luându-l, l-a dat stăpânului ei şi şi-a izbăvit fiii săi. Şi toţi cei ce au auzit, au slăvit pe Dumnezeu.

Cum și-a salvat un egumen ucenicul de înșelarea dracilor
 

Şi luând diavolii mantia celui înşelat au pierit nevăzuţi. Şi se vedea mantia înălţându-se în văzduh până ce nu s-a mai văzut, iar după multă vreme a căzut jos, pe pământ.

Un oarecare călugăr, temător de Dumnezeu, anume Grigorie, ne spunea: „Mi-a venit mie un gând să mă duc la Ierusalim, ca să mă închin la biserica Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos şi la toate Sfintele Locuri, care sunt acolo. Şi când am ajuns la un anume loc, am aflat un mal mare și înalt şi într-însul o peşteră şi sub malul acela era o mănăstire. Şi-mi spuneau mie călugării din mănăstirea aceea că, mai înainte de această vreme, un frate dintre ei avea dorirea ca să locuiască în peştera care era mai sus şi-l ruga pentru aceasta pe egumen. Iar acesta, fiind cu dreaptă socoteală, i-a zis lui: «Fiule, cum vei petrece singur în peşteră, fiindcă n-ai biruit nicidecum încă patimile gândurilor trupeşti şi sufleteşti? Pentru că celui ce voieşte să se liniştească, i se cade să fie lângă învăţători, iar nu singur să se chivernisească. Iar tu nicidecum n-ai ajuns la o măsură ca aceasta şi ceri de la mine ca să-ţi dau învoire să petreci singur în peşteră. Eu socotesc că tu încă n-ai cunoscut cursele cele de multe feluri ale diavolului. Şi mult mai de folos îţi este să slujeşti părinţilor şi, cu rugăciunile acestora, să primeşti ajutor de la Dumnezeu și împreună cu dânşii, în vremurile cele orânduite, să slăveşti şi să lauzi pe Stăpânul tuturor, decât să te lupţi singur cu gândurile cele necurate. Oare n-ai auzit pe grăitorul de Dumnezeu, Părintele Ioan Sinaitul, scriitorul Scării, grăind: Vai de cel ce petrece singur, că de va cădea în lene, nu este cine să-1 ridice pe el. Iar Domnul zice: Unde sunt doi sau trei adunaţi în nunele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20)».
Acestea grăind egumenul către dânsul, n-a putut să-l întoarcă pe el de la nişte gânduri ca acelea, stricătoare de suflet. Deci, vâzându-i dorirea lui cea neschimbată, cu care se ruga ca să petreacă el în peşteră, i-a dat voie. Iar după ce a intrat în peşteră cu rugăciunea egumenului, la vremea de prânz îi ducea lui mâncare un frate, iar el, având o coșniță legată cu frânghie, o lăsa în jos și lua mâncarea. Deci, a fost el câtăva vreme în peşteră. Iar diavolul, cel ce de-a pururea se luptă cu cei ce voiesc a vieţui după dumnezeiasca rânduială, nu înceta a-l tulbura pe acesta, ziua şi noaptea, cu gânduri rele. Apoi, după puţine zile, închipuindu-se în îngerul luminii, diavolul i s-a arătat, zicându-i: «Să ştii că, pentru curăţia ta şi pentru viaţa ta cea cu bune obiceiuri, m-a trimis Domnul ca să slujesc sfinţiei tale». Iar călugărul i-a răspuns: «Dar ce bine am făcut eu ca să-mi slujească mie îngerii?». Iar el a zis: «Toate câte le-ai făcut sunt mari și înalte. Că toate cele frumoase le-ai lăsat şi te-ai făcut călugăr. Apoi, cu postul, cu rugăciunea și cu privegherea te osteneşti. Ba, mai mult, lăsând şi mănăstirea, te-ai sălăşluit aici. Apoi, cum să nu-ţi slujească sfinţiei tale îngerii?» Cu aceste bârfeli l-a îngâmfat pe el şarpele cel pierzător de suflete și l-a adus la mândrie și totdeauna i se arăta lui.
Însă într-o zi, un om fiind bătut de tâlhari a ajuns la acest călugăr. Şi necuratul diavol, care în chip de înger i se arăta lui, i-a zis: «Acest om a fost prădat de tâlhari, iar cele furate de la el sunt în cutare loc ascunse, deci spune-i lui ca, mergând acolo, să şi le ia». Şi, venind omul la peşteră, s-a mchinat, iar călugărul, de sus, i-a zis lui: «Bine ai venit, frate. Ştiu că ai un necaz și că tâlharii au venit şi ţi-au furat cutare și cutare lucru. Nu te necăji peste măsură, că sunt toate puse în cutare loc, iar tu, mergând acolo, le vei afla pe toate și te roagă şi pentru mine».
Deci, omul auzind aceasta, s-a mirat și ducându-se şi-a aflat cele furate și l-a proslăvit pe el în toată ziua aceea zicând: «Călugărul ce a intrat în peşteră este prooroc». Şi se aduna la el mulţime de oameni și-l ascultau pe dânsul şi se minunau de diavoleasca lui învăţătură. Că îi spunea fiecăruia cele ce vor fi şi se împlineau întocmai. Şi aşa s-a înşelat acel ticălos călugăr câtăva vreme.
Iar a doua zi, din săptămâna a doua după înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, i s-a arătat lui spurcatul diavol şi i-a zis: «Să ştii, părinte, că pentru viaţa ta cea fără de prihană și asemenea îngerilor, vor veni la tine și alţi îngeri și așa, cu trup cu tot, te vor lua la ceruri și vei vedea negrăită frumuseţea Stăpânului, împreună cu toţi îngerii». Acestea zicându-le, diavolul s-a făcut nevăzut. Iar iubitorul de oameni şi milostivul Dumnezeu, Cel ce nu voieşte să piară cineva, a pus în inima lui gând ca să-l vestească şi pe egumen. Deci, venind după obicei fratele care îi aducea lui hrană, arătându-se el de sus, i-a zis: «Frate, mergi de spune egumenului ca să vină aici». Iar fratele, ducându-se, a spus egumenului şi acesta, sculându-se degrabă, a venit şi cu o scară s-a suit la dânsul şi i-a zis: «Pentru ce, fiule, mi-ai poruncit să vin aici?» Iar fratele i-a răspuns: «Cum îti voi răsplăti, părinte sfinte, pentru toate câte ai făcut nevredniciei mele?» Iar egumenul i-a zis: «Ce bine ţi-am făcut tie? ». «Părinte, a zis el, prin tine de multe şi mari bunătăţi m-am învrednicit. Că prin tine m-am învrednicit a mă îmbrăca în chipul îngeresc şi prin tine, văd îngerii și cu dânşii a vorbi m-am învrednicit şi prin tine, darul proorociei am luat». Iar egumenul, auzind acestea, s-a mirat şi a zis: «Ticălosule, vezi tu pe îngeri? Sau te-ai învrednicit tu de darul proorociei? Vai de tine, lipsitule de minte. Nu ți-am spus eu ţie să nu mergi în peşteră, ca să nu te înşeli de diavoli?». Şi acestea grăindu-le egumenul, i-a zis fratele: «Să nu spui aceasta, cinstite părinte, că eu pentru sfintele tale rugăciuni văd îngeri. Iar mâine dimineaţa am să fiu înălţat de îngeri la ceruri cu trupul şi să ştii, sfinţia ta, că după ce mă voi sui eu, vreau să cer de la Donmul Dumnezeul nostru, ca şi pe tine să te ia îngerii și împreună cu mine să fii în slava aceea».
Deci, acestea auzindu-le, egumenul l-a lovit peste obraz şi i-a zis: «Te-ai îndrăcit, ticălosule. Dar de vreme ce ai venit aici, nu mă voi duce, ci voi şedea până ce voi vedea ce se va întâmpla ţie. Că îngerii, spurcaţii aceia diavoli de care vorbeşti, eu nu-i voi vedea, dar tu de-i vei vedea venind, îndată să-mi spui mie». După aceea a poruncit să ia scara și a rămas în peşteră, postind eu cel înşelat și cântând Psaltirea neîncetat. Şi după ce a venit ceasul întru care nădăjduia cel înşelat că se va înalța la cenruri, a văzut pe diavolii cei ce veniseră și i-a spus: «Au venit, părinte». Atunci egumenul, cuprinzându-l pe el, a strigat, zicând: «Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută robului tău acesta, ce s-a înşelat, şi nu-1 lăsa pe el să fie stăpânit de diavolii cei necuraţi». Acestea zicându-le el, diavolii trăgeau de cel înşelat, vrând să-1 răpească de la stareţ, iar acesta îi certa pe dânşii. Şi luând diavolii mantia celui înşelat au pierit nevăzuţi. Şi se vedea mantia înălţându-se în văzduh până ce nu s-a mai văzut, iar după multă vreme a căzut jos, pe pământ. Atunci stareţul a zis celui înşelat: «Oare vezi, lipsitule de minte, ce au făcut diavolii mantiei tale? Aşa urma să-ţi facă şi ţie. Că precum pe Simon vrăjitorul, aşa şi pe tine te-ar fi înălţat în văzduh și, dându-ţi drumul, te-ai fi sfărâmat şi ţi-ai fi dat ticălosul tău suflet.»
Atunci a strigat egumenul pe fraţi şi le-a poruncit să aducă scara şi a coborât pe cel înşelat. Şi i-a poruncit lui să slujească la bucătărie, la pitărie şi la celelalte slujbe ale fraţilor, ca să-şi smerească gândurile. Şi aşa s-a izbăvit fratele acela.
Deci, să luăm aminte la noi înşine şi cu toată grija să ne păzim inima şi să nu primim gândurile pe care diavolii ni le aduc. Ci, mai mult, să ne gândim la moarte şi la veşnicele chinuri, iar gândurile să le omorâm cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea, cerând lui Dumnezeu, cu inimă smerită, ca să ne păzească de toate cursele vrăjmaşilor celor ce ne vânează pe noi”. Dumnezeului nostru, slavă!

Lecția împăratului care făcea metanie săracilor cu viață sfântă
 

„M-am minunat de dânşii, cunoscând cu ochii sufletului frumuseţea şi cinstea lor sufletească şi i-am socotit mai buni decât coroanele, mai buni şi mai cinstiţi decât împărăteştile mese”.
A fost un împărat mare și bogat și slăvit și i s-a întâmplat lui a călători într-o trăsură aurită și înconjurată de ostaşi, precum se cade împăraţilor. Deci, a întâlnit doi oameni îmbrăcaţi în haine rupte și proaste, traşi la față și galbeni; însă, împăratul îi cunoştea pe ei, că prin obosire trupească și cu osteneala postului şi cu sudoare, îşi cheltuiseră trupul. Şi cum i-a văzut pe ei, a sărit îndată din trăsură şi, căzând la pământ, s-a închinat lor. Apoi, sculându-se, îi îmbrăţişa cu dragoste şi-i săruta. Dar dregătorii lui nu se învoiau cu acestea şi cârteau, că făcea ce nu se cade slavei împărăteşti. Însă ei, nepricepându-se, nici îndrăznind a-1 mustra în faţă, au spus fratelui împăratului să grăiască cu el, zicându-i: „Nu ți se cade a defăima slava coroanei împărăteşti”. Dar acesta, grăind fratelui său, împăratul i-a dat un răspuns pe care fratele său nu 1-a înţeles.
Deci, avea obicei împăratul acela, când da cuiva un răspuns de moarte, trimitea la poarta lui un vestitor, ca prin trâmbiţă de moarte să afle porunca cea împărătească, iar glasul trâmbiţei îl cunoşteau toţi, că vinovat se face acela de osândire la moarte. Şi, făcându-se seara, a trimis împăratul o trâmbiţă de moarte, ca să trâmbiţeze la poarta casei fratelui său. Iar acesta cum a auzit trâmbiţa de moarte, nu mai înţelegea nimic și la aceasta s-a gândit toată noaptea. Iar a doua zi, îmbrăcându-se în haine de mâhnire şi de plângere, împreună cu femeia și cu fiii săi, au mers la palatul împăratului şi au stat înaintea uşilor, plângând și tânguindu-se. Deci, l-a chemat împăratul la sine şi, dacă l-a văzut tânguindu-se, i-a zis: „O, nepriceputule, te-ai înfricoşat atâta de un vestitor al fratelui tău, celui asemenea născut ca tine şi cinstit, faţă de care nu te ştii vinovat nicidecum. Apoi, cum ai adus părere de ocară asupra mea, că am sărutat cu smerenie pe vestitorii Dumnezeului meu, care mi-au însemnat mie moartea, cu mai mare glas decât trâmbiţa? Şi înfricoşătoare îmi este întâlnirea eu El, că eu îmi ştiu păcatele cele mari şi multe, pe care le-am săvârşit. Deci, iată, am ales un chip ca acesta, ca să te înveţi din însăşi mustrarea ta. Asemenea, degrabă voi mustra, la arătare, şi pe cei ce s-au întocmit cu tine la defăimarea cea asupra mea”. Astfel grăind, și pe fratele său învăţându-1, i-a dat drumul să meargă la casa lui.
După aeeea, a poruncit împăratul să se facă patru sicrie de lemn. Şi a hotărât ca două dintr-însele să se învelească cu aur, dar să se pună în ele oase de morţi; apoi, cu piroane de aur, le-a încuiat. Iar pe celelalte două le-a uns cu răşină şi cu smoală şi le-a umplut cu pietre scumpe şi cu mărgăritare de mult preţ şi toate binemirositoare miresme şi le-a înfăşat pe ele cu nişte ţesături aspre de păr. Şi a chemat pe dregătorii, cei ce se smintiseră de dânsul pentru întâmpinarea smerită a celor doi oameni, şi a pus cele patru sipete înaintea lor, ca să socotească de cât preţ sunt vrednice cele aurite şi de cât preţ cele unse cu răşină. Iar ei, pe cele aurite le-au preţuit, zicând că de mult preţ sunt vrednice, că le socoteau pline de împărăteşti coroane și brâie. Iar cele unse cu smoală şi cu răşină, ziceau că sunt de un preţ mic şi prost. Deci, le-a zis lor împăratul: „Am ştiut eu că aşa se cuvine a vă grăi vouă, că ochi trupeşti şi trupesc chip aveţi, dar aici nu se cade a socoti aşa, ci a vedea și cu ochii sufletului, pe cele ce sunt înlăuntru, fie cinste, fie necinste”. Şi a poruncit împăratul să deschidă sipetele cele aurite şi, deschizându-le, rău miros a ieşit dintr-însele şi, aşa, s-a văzut că sunt nevrednice de preţuire. Şi le-a zis lor împăratul: „Acesta este chipul celor ce sunt îmbrăcaţi în haine luminoase şi slăvite, mândrindu-se cu multă putere şi slavă, iar înlăuntru sunt pline de oase moarte şi de lucruri rele". După aceea, a poruncit să deschidă pe cele unse cu răşină şi cu smoală. Şi, deschizându-le pe acestea, i-a veselit pe cei ce erau acolo cu strălucirile ce se aflau într-însele şi cu buna mireasmă ce ieşea din ele. Deci, le-a zis împăratul: „Oare, ştiţi cu cine se aseamănă sipetele acestea? Ele sunt asemenea cu acei oameni smeriţi, ce erau îmbrăcaţi în haine simple, al căror chip din afară văzându-l voi, aţi socotit defăimare a coroanei împărăteşti, plecăciunea mea până la pământ înaintea lor. Dar eu m-am minunat de dânşii, cunoscând cu ochii sufletului frumuseţea şi cinstea lor sufletească şi i-am socotit mai buni decât coroanele, mai buni şi mai cinstiţi decât împărăteştile mese”. Şi aşa, împăratul a înfruntat pe dregătorii săi şi i-a învăţat a nu se sminti de cele văzute cu ochii trupului, ci să ia aminte, cu ochii sufletului, la cele dinlăuntru.
Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Sfântul Siluan Athonitul, servit cu o țigară
 

În anul 1905 părintele Siluan (sfântul Siluan, n.n.) a petrecut câteva luni în Rusia, vizitând mai multe mănăstiri. În una din călătoriile sale cu trenul, a stat în fața unui negustor care, la un moment dat, cu un gest foarte prietenesc, și-a deschis tabachera de argint oferindu-i părintelui Siluan o țigară. Părintele Siluan a mulțumit dar a refuzat să ia. Negustorul îl întrebă atunci: „Părinte, refuzi să iei fiindcă crezi că fumatul e un păcat? Dar fumatul e, uneori, de ajutor în clipe grele. Fumatul te relaxează și-ți oferă o pauză de câteva minute. Fumatul te ajută uneori să-ți termini treaba mai ușor, e un pretext pentru o convorbire și, în general...” Și așa mai departe, tot încercând să-l convingă pe părintele Siluan să ia o țigară. În cele din urmă, părintele Siluan se hotărî să-i răspundă: „Înainte să-ți aprinzi țigara, roagă-te și spune o dată «Tatăl nostru»”. Auzind acest îndemn, negustorul răspunse: „Să rostesc o rugăciune înainte de a aprinde o țigară... mi se pare, cumva, că nu e potrivit”. La care Siluan replică imediat: „Cel mai bine e să nu faci nimic din cele ce nu pot fi precedate de o rugăciune”.

Cristi pot sa pun si eu o poveste cu talc aici? Am gasit-o aici: http://deveghepatriei.wordpress.com/...acov-tsalikis/

Povestiri ale Staretului Iacov Tsalikis

Mare şi minunată era experienţa Stareţului adu*nată din atîţia ani de mărturisire. Să amintim cîteva: „A venit o bătrînă, spunea Stareţul, şi mi-a spus că s-a dus să aprindă candelele la una din bisericile din afara satului. Era tocmai în Vinerea Mare. Din curiozitate femeiască a băgat capul pe uşa diaconească şi a privit în Sfîntul Altar. A văzut atunci că pe Sfînta Masă stătea un tînăr ca de 30 de ani şi care avea răni în palme, în picioare, iar în coastă o rană din care curgea sînge.

Înspăimîntată, bătrîna i-a zis:

- Cine eşti tu şi cum îndrăzneşti să te aşezi pe Sfînta Masă?

Atunci tînărul i-a răspuns:

- Eu întotdeauna aici stau, pentru că aici este locul Meu.

Atunci bătrîna i-a zis:

- Cine te-a rănit aşa? Tînărul i-a răspuns:

- Tu M-ai rănit, cu păcatele tale.

S-a învrednicit bătrîna şi L-a văzut pe Domnul, pentru că ea era în pocăinţă”.