Bine ai venit pe forum, Mihaela !
 

Dintr un articol publicat pe blog :

"Prietenia este atat de greu de descris in cuvinte, incat te simti dezarmat in fata miilor de ganduri pe care le nutresti fata de acest concept. Cu toate acestea, atunci cand te gandesti la un prieten este imposibil sa nu constientizezi trainicia acestei notiuni. ... este persoana care te sprijina in incercarea de a-ti depasi limitele.
... este persoana care iti ridica moralul atunci cand ai nevoie si te sprijina ca sa nu cazi.
... este langa tine atunci cand ai cea mai mare nevoie si stie sa-ti insufle curaj precum si puterea de a pasi mai departe pe cararile vietii.
... este persoana care isi aminteste de tine atunci cand se roaga si iti doreste tot binele din lume.
Prietenul adevarat se roaga sa iti mearga bine si sufera cu tine atunci cand esti nefericit.
... este persoana care te apreciaza pentru ceea ce esti si nu pentru ceea ce ai, ceea ce stii sau pentru felul cum arati.
... este persoana care nu sta cu bratele incrucisate atunci cand treci prin momente dificile, ci iti acorda sprijin neconditionat, fara sa astepte nimic in schimb.
... este persoana care te intelege atat de bine si care iti da impresia ca aveti aceleasi orizonturi, ca priviti in aceeasi directie.
... este persoana cu care poti sa-ti impartasesti gandurile si care se bucura pentru tine chiar si pentru lucrurile marunte.
... este persoana care se gandeste la tine chiar si in momentele in care nu-i esti aproape si care nu te va lasa niciodata sa clachezi.
Prietenul adevarat este persoana care imparte cu tine singuratatea, tristetea, dar si bucuria si fericirea.
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...--b1-p2126.htm

"Staretul Siluan insusi vorbea intotdeauna numai despre dragostea lui Dumnezeu si niciodata despre dreptate, dar eu (arhim.Sofronie, ucenicul staretului) dinadins l-am provocat la o convorbire despre aceasta. El a spus mai mult sau mai putin urmatoarele:
Despre Dumnezeu nu se poate spune ca este nedrept sau ca in El se afla nedreptate, dar nici nu se poate spune ca este drept, asa cum intelegem noi dreptatea. Sfantul Isaac Sirul zice: Nu indrazni a nuimi pe Dumnezeu drept. Caci unde este acea dreptate: noi am gresit, iar El si-a dat pe Fiul Unul-Nascut crucii? Iar la cele spuse de Cuviosul Isaac se poate adauga: Noi am gresit dar Dumnzeu pe sfintii ingeri i-a pus in slujba mantuirii noatre. Dar si ingerii, plini fiind de dragoste, ei insisi au dorinta de a ne sluji si in aceasta slujire primesc asupra-si durerile. Dar iata ca si vietatile necuvantatoare si tot restul fapturii au fost date de catre Dumnzeu legii stricaciunii, caci nu li se cuvenea a ramane slobode de acea lege, atunci cand omul, pentru care ea fusese facuta, prin pacatul lui, ajunsese rob stricaciunii. Astfel ca, unii de bunavoie, iar altii nu de bunavoie, dar toata zidirea impreuna suspina si impreuna chinuieste pana acum, impreuna patimind cu omul. Iar aceasta nu este legea dreptatii ci legea iubirii."

sursa: Γερόντισσα Γαβριηλία: Η Ασκητική της Αγάπης, 19η έκδοση, Εκδόσεις Το Τάλάντο, 2006, pp. 363-364

Asemenea lui Simon Kirineanul trebuie să fim întotdeauna gata să alergăm în ajutorul aproapelui. Dacă ceri de la cineva ocupat un serviciu, ți-l va face. Dar nu ți-l va face niciodată leneșul.
Vai mie dacă nu iubesc…
De trei lucruri este nevoie. Primul, credința. Al doilea, credința. Al treilea, credința.
Ce ușor se ține postul când se urmărește o dietă pentru slăbirea trupească! Și cât de greu Miercurea și Vinerea deoarece o vrea Biserica.
La Biserică să ocupăm totdeauna același loc. Pentru Îngeri.
Dupre Liturghie să ședem în Biserică cât putem. Pentru Îngeri.
Când vorbim și suntem întrerupți, să nu continuăm. Lucrul cesta vrea să spună că nu trebuia să se audă ceea ce am fi vrut să spunem. Lucrul cesta îl fac Îngerii. Ei ne întrerup.
Acela carele nu vrea să vadă pre nimeni nu este om.
Nu suntem nicăieri pentru totdeauna.
Pentru toate care ni se întâmplă suntem de vină doar noi.
Când ne rugăm, să închidemm ușa.
Desăvârșita Dragoste, dupre Hristos, cuprinde respectul personalității celuilalt, indiferent de statutul său.

Gavrilia Monahia

Îndărătnicii de noi, n-ar trebui să vorbim despre această poruncă a desăvârşirii şi iubirii de vrăjmaşi, fiindcă nu facem altceva decât ne scuzăm mereu, că nu putem. Cu alte cuvinte repetăm acelaşi păcat, pe care l-a făcut Adam, dând vina pe Dumnezeu pentru căderea sa.
Înfruntăm pe Dumnezeu, că ne-a poruncit un lucru imposibil. Desăvârşirea şi iubirea de vrăjmaşi nu sunt nici măcar sfaturi evanghelice; sunt porunci. Prin urmare cu împlinirea sau neîmplinirea lor, stăm sau cădem din creştinism.
Să nu descurajeze nimeni; fiecare are măsura sa, pe care trebuie să o ajungă. Pe ce cunoaştem aceasta ?
- Pe cele ce ni se întâmplă; pe cele ce ne vin fiecăruia să le trecem,ţinând seamă de aceste două porunci. Providenţa conlucră cu noi pentru desăvârşirea noastră: prin toate împrejurările grele, din care nu putem ieşi teferi decât lepădându-ne de noi înşine, ducând o cruce în fiecare zi şi îmbiaţi cu protivnici, plini de ură, capabili să ne şi dezlege de viaţa aceasta.
Cât suntem de departe de iubirea de vrăjmaşi, şi zarea desăvârşirii cât e de departe, ne stă probă faptul că aproape în fiecare casă trăiesc laolaltă oameni care nu se înţeleg.
Dar să ne întoarcem la noi: abia se mai propovăduieşte iubirea de oameni! Ar trebui să devenim întâi oameni!
Nu-i vorbă - trebuie să înţelegeţi şi aceasta - că dintre toate suferinţele, care turbură furios viața omenească, cea mai mare este ura, duşmănia şi răzbunarea: unul şi acelaşi diavol: boarea iadului între oameni.
O, tu ură, care vii din iad şi faci şi lumea iad!...
Sigur că a propovădui iubirea de vrăjmaşi între asemenea condiţii de iad, însemnează să o păţeşti la sigur. Astăzi se înţelege lucrul acesta cel mai bine. Dar când mai şi trăieşti iubirea de vrăjmaşi, iubirea care nu face deosebirea între oameni, asemenea lui Dumnezeu, care trimite ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi, riscurile sunt ultime: crucea te aşteaptă.
- Să nu se creadă că în lumea aceasta poţi crede în desăvârşire nepedepsit! Iar Iisus se ruga pentru ucigaşii Săi...
Aceasta n-o pot face decât oamenii hotărâţi să sfârşească pe o cruce. Ce facem? Fricoşii - scrie - că nu intră în împărăţia lui Dumnezeu. Deci porunca aceasta, a iubirii de vrăjmaşi şi a desăvârşirii, chiar şi Dumnezeu a plătit-o cu viaţa.
Deci, până nu ne cheamă Dumnezeu, trimiţându-ne El împrejurările care să ne dezlege şi de frică şi de îndrăzneala trufiei, curajul nostru ar semăna mai mult a păcat decât a virtute. Ar fi sinucidere şi nu jertfă a iubirii.
E aci o cumpănă rezemată pe conştiinţă: noi suntem şi din lumea aceasta, desăvârşirea nu-i din lumea aceasta. Porunca desăvârşirii ne cere, pur şi simplu, strămutarea - încă în lume fiind - în împărăţia din care ne-a venit desăvârşirea, îmbrăcată concret, într-un Om-Dumnezeu, în Iisus Hristos.

(Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva, 2006, pp. 126-127)

Crezi tu, oare, într-o viaţă viitoare fericită, fără de sfârşit? Crezi tu oare în chinurile viitoare fără de sfârşit gătite păcătoşilor care nu se căiesc? Nu crezi, sau crezi foarte slab, vag şi ceţos. Ai milă de tine! Dacă ai crede într-o viaţă fară de sfârşit atunci ai fi gata să sacrifici totul: şi munca şi averea ta, şi odihna şi sănătatea, şi însăşi viaţa. Tu însă vieţuieşti în nepăsare: omori vremea în zadar, îţi cheltui averea pe nimicuri, petreci în desfătări, nu te gândeşti la mânia viitoare şi de neînlăturat a lui Dumnezeu; nu-ţi răscumperi prin nimic păcatele tale cele fără de număr; nu arăţi pocăinţă sinceră. Adu-ţi aminte mai des, omule, de veşnicie; nu uita că tot ce este aici e putreziciune. Acolo însă, în viaţa cea veşnică, e pace veşnică, bucuriei veşnică, desfătare veşnică, lumină veşnică, minunată bună-mireasmă veşnică, contemplare veşnică a luminii celei neapropiate. Aşadar, slujeşte lui Dumnezeu, nu patimilor tale.
(Sfântul Ioan de Kronștadt, Liturghia – cerul pe pământ, Editura Deisis, 2002, p. 228)

" Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima "!
 

“ Blandetea , stapanirea maniei si purtarea frumoasa fata de cei ce ne-au suparat fac parte din intelepciunea pe care Mantuitorul a aratat-o in lume pe multe cai, dar cea mai insemnata dintre toate e pilda vietii Sale si a patimii indurate pentru noi. Mai intai, Domnul a luat asupra-Si trup si sange de dragul acelora care Il intristeaza atat de mult, a venit sa slobozeasca pe cei care intuneca, prin rautatile lor, chipul Sau si binefacerile Sale, si care astfel sunt neputinciosi de a mai savarsi vreo fapta buna. Pentru ca a scos din om duhuri necurate a ajuns sa fie numit nici mai mult nici mai putin decat ca Beelzebut, capetenie a demonilor, si alte lucruri si mai rele decat acestea,ceea ce insa nu L-a oprit de a merge mai departe pe drumul Sau.Unul dintre ucenicii sai s-a lasat cumparat de cel- rau, Domnul insa nu l-a scos din ceata Apostolilor, ci l-a lasat si pe mai departe in apropierea Sa, ca si pe ceilalti prieteni ai Sai. Sta la masa cu ucigasul Lui si ca sfetnic de taina Si-a ales pe tradatorul Sau.Il impartaseste cu Sangele Sau, se lasa imbratisat si, la urma, chiar sarutat de el.Intr-un cuvant, tot ce a fost nemaipomenit, totul a fost incercat pentru noi. A murit pentru cei pe care i-a umplut de bunatati si , chiar dupa ce au primit aceste binefaceri,ei au scos sabia asupra Lui, iar pritenul Sau comanda ceata celor ce cautau sa-L ucida. Sarutarea a fost semnalul prinderii, iar Cel ce patimea acestea se purta atat de senin si plin de bunavointa, incat pe unul dintre copoii aceia, ranit de un ucenic, nu l-a lasat cu rana nevindecata ci, punandu-I la loc urechea, indata i-a vindecat-o. Si Domnul nu i-a facut nimic aceluia si nici foc din cer nu a varsat peste nemernici, dupa cum nici trasnete din cer n-a trimis peste cei care ar fi fost vrednici nu numai de atat, ci si de mai rau, ei, care,cu toate ca vazusera marturiile puterii Lui suprafiresti si de bunatate nemaintalnita, totusi nici de cea dintai nu s-a infricosat, nici de cealalta nu s-au rusinat. Cel spre care cetele ingeretsi nu indrazneau sa priveasca de bunavoie in urma celor ce-L duceau ii legasera si mainile cu care dezlegase pe vamesi, pacatosi si bolnavi de legaturile atator boli si ii slobozise de tirania duhurilor necurate.
Pe sluga care L-a lovit cu palma nu a omorat-o cum s-ar fi crezut, ci , cu deosebita blandete si bunatate, i-a cerut doar socoteala si pe cat a putut a schimbat parerea tuturor asupra Sa. Osandit la moarte de judecatorii cei fara de lege, Domnul asculta in liniste sentinta, iar in cele din urma, dupa ce aceasta sentinta s-a dus la indeplinire, fiind batut in cuie,El e atat de departe de a-Si retrage dragostea fata de ucigasii Sai, incat, dimpotriva, roaga pe Tatal Sau sa nu le mai ia in seama acest pacat savarsit fata de Fiul Sau Unul-Nascut. Si nu numai ca nu i-a uitat, ci inca le-a luat si apararea cu un glas plin de toata dragostea si fierbanteala : “ Parinte , iarta-le lor, ca nu stiu ce fac “, intocmai ca un tata iubitor care se milostiveste de fiii care din pricina varstei au savarsit nebunii si indeamnape dascal sa priveasca cu bunavointa aceste greseli ale lor.
Cu astfel de vorbe si-a dat duhul Fiul Omului.Apoi cand S-a sculat din morti si a vrut sa faca partasi la biruinta Lui pe cei ale caror inimi ramasesera inca credincioase, fara a-Si mai aduce aminte in ce primejdii L-au parasite si ca au fugit ziua in amiaza-mare, Mantuitorul ii cheama pe ucenici, le hotareste locul de intalnire, iar cand Se arata mai tarziu in mijlocul lor,nu-I mai invinuieste ca au fugit, ba se pare ca nu mai tine minte ca L-au parasit si , cum intarisera cu totii vorba ca-I vor impartasii soarta pana la moarte, nici nu le aduce aminte de cele intamplate, gandindu-se numai la suferintele adevarate care vor veni, iar nu la cele de atunci. Nimic din ce s-ar fi cuvenit nu face, ci, impartasindu-le binecuvantarea pacii si a Duhului Sfant,le incredinteaza purtarea de grija a lumii intregi, facandu-I capetenii ale intregului pamant, aceasta in ce priveste intai ceata celor unsprezece apostoli. Cat despre “ verhovnicul” Petru, care, dupa atatea marturii de dragoste,totusi L-a tradat, lui ce i-a facut ? Nu numai ca nu a mai adus vorba de lepadarea lui si de legamintele pe care le-a calcat,ca adica chiar si moarte va suferi pentru Invatatorul sau, pentru ca scurta vreme dupa aceea sa se lepede de El, ci ii da si lui acum, intocmai ca si celorlalti Apostoli, putere de a-I vesti invierea, iar dupa ce i-a dat acesta cinste ,il intampina foarte prieteneste, ispitindu-l sa vada cat ii este de mare dragostea si intrebandu-l daca Il iubeste mai mult decat ceilalti. Cand Petru a simtit ca-l ispiteste in dragostea lui, a raspuns ca da, iar dupa aceea din nou l-a intrebat si I-a raspuns iarsi ca-L iubeste.(…)
Toate acestea,binenteles, nu pentru ca nu ar fi cunoscut deplin pe prietenul Sau. A crede asa ceva ar fi sa ne inselam, dupa cum tot asa ne-am insela daca am crede ca nici el nu ar fi cunoscut pe Domnul, caci in amandoua cazurile ne-am indeparta de adevar. Ci prin aceasta Domnul a vrut sa arate ca nu este suparat deloc pentru fagaduintele pe care I le facuse odinioara si le calcase; dar daca nu l-ar fi intrebat de mai multe ori pe Petru, nu ar fi putut trezi in el iarasi dragostea care incepuse sa se stinga. Fiindca, punand astfel de intrebari si primind astfel de raspunsuri Domnul a ajuns sa intareasca iarasi dragostea in chip deosebit, iar cand i-a adus aminte de vechea prietenie si au stat de vorba despre ea, Domnul nu numai ca a facut-o sa creasca, chiar daca ea nu ar fi avut radacina,El tot ar fi sadit-o.
Iata asadar cum stie Mantuitorul sa lepede orice urma de manie cand se cade. Dar chiar si cand provaduieste si invata, nu pune El, oare,mai mare pret pe blandete decat pe orice altceva? Caci ne spune doar ca nici rugaciunea si nici jertfa nu le primeste daca sunt facute in stare de manie sau de ciuda. Pana si iertarea pacatelor, acest dar al tuturor, pe care Domnul n-i L-a adus din cer, nu se va impartasi nici unui om care din pricina trebuintelor lui daca va sta manios si, chiar de ar varsa siroaie de lacrimi si de sudori in rugaciunile lui, iar trupul si-ar strapunge cu sabia sau l-ar arunca in foc, nici atunci nu-l va asculta Dumnezeu.Iata cat de mare a fost blandetea Mantuitorului , incat si cei ce cugeta la viata Lui se imblanzesc fata de cei care ii supara, lucru pe care Insusi l-a spus,ca, de Ma veti cunoaste mai de aproape si veti vedea cat sunt de bland asa va veti face si voi:” Invatati-va de la Mine,ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre “.
Dar mai este si un alt chip, in care gandul la viata lui Hristos rodeste in noi parga blandetii: sufletelor celor ce cauta legea Domnului ajung sa se aprinda de dragostea dupa Sfanta Impartasanie.Caci de acesta Sfanta Masa nu te poti apropia cand ai nima inciudata. De aceea, sufletele celor ce cugeta la Dumnezeu se vor apara si se vor pastra curate, caci sangele varsat inca de la inceput in scopul tuturor impacarilor nu va rabda, pe buna dreptate, ca sufletele lor sa ajunga sub stapanirea urgiei si a maniei.Pentru ca glasul Fiului (…),s-a inaltat pana la tronul Tatalui ca sa ceara iertare ucigasilor si n-a cerut sa le faca judecata celor ce L-au prigonit si nici razbunare n-a cerut, cum a strigat sangele lui Abel asupra fratelui sau Cain; dimpotriva, El a iertat totul, iar cand Il junghiau,El si atunci cerea iertarea ucigasilor Sai”.

Fragment preluat din cartea :" Despre viata in Hristos " autor Sfantul Nicolae Cabasila

Doar moartea poate să umple de măreţie şi de sens ceea ce în aparenţă este mărunt şi nesemnificativ: felul în care pregătim o ceaşcă de ceai pe o tavă sau aşezăm o pernă la spatele unui bolnav, tonul vocii noastre când îi vorbim, modul în care ne mişcăm.

Timp de trei ani mama mea a suferit de cancer. A fost operată fără succes. Doctorul m-a informat, adăugând: „Dar... bineînţeles că nu îi veţi spune mamei dumneavoastră." I-am răspuns: „Bineînţeles că îi voi spune." Şi aşa am şi făcut. Îmi amintesc că m-am apropiat de ea ca să-i spun că medicul a telefonat să mă anunţe că operaţia nu a reuşit. Am rămas tăcuţi, după care mama mi-a spus: „Aşa că voi muri." I-am răspuns: ..Da.’’ Apoi am rămas într-o tăcere adâncă, împărtăşindu-ne unul altuia tot ceea ce trăiam, fără să spunem un cuvânt. Nu am căutat în nici un fel să examinăm situaţia. Ne aflam în faţa unui intrus care apăruse în viaţa noastră şi bulversase totul. Nu era o fantomă, nu era un rău, nu era o spaimă. Era ceva definitiv, pe care trebuia să-l primim, fără să ştim cum se va sfârşi. Am rămas amândoi fără să rostim vreun cuvânt atâta timp cât ne-au cerut sentimentele. Apoi viaţa şi-a reluat cursul ei. În consecinţă s-au întâmplat două lucruri. Primul a fost că în nici un moment, nici mama, nici eu nu ne-am împotmolit în vreo minciună, obligaţi să jucăm o comedie, dar nici nu am rămas dezarmaţi. Niciodată n-am simțit nevoia de a intra în camera mamei cu un zâmbet fals pe buze, spunând cuvinte lipsite de adevăr. Niciodată nu am jucat comedia vieţii învingătoare asupra morţii, nici n-am pretins că boala e în declin sau că lucrurile stau mai bine decât în realitate, când amândoi ştiam prea bine că nu era aşa. În nici un moment nici unul dintre noi nu s-a simţit lipsit de sprijinul celuilalt. Erau clipe când mama simţea că are nevoie de ajutor. Atunci suna clopoţelul, eu soseam şi vorbeam despre moartea ei, despre durerea mea, despre durerea despărţirii de ea. Iubea viaţa, o iubea profund. Cu câteva zile înainte de a muri ea a spus că ar fi gata să trăiască 150 de ani în suferinţă, dar să trăiască... Iubea frumuseţea primăverii, care tocmai se apropia. Ne iubea pe noi. Gândul despărţirii o umplea de durere. Oh, să poţi atinge această mână care nu mai este şi să auzi sunetul unui glas care a tăcut! (Tennyson).
Au venit şi alte momente, când durerea despărţirii era insuportabilă, şi atunci stăteam şi discutam cu ea despre asta. Ea, la rândul ei, îmi oferea tot sprijinul, consolându-mă pentru moartea sa. Relaţia noastră a fost profundă şi adevărată. Nu exista nici umbră de minciună în ea. Tocmai de aceea relaţia noastră era marcată de adevăr până în adâncul ei. Şi apoi mai era şi un alt aspect, pe care l-am mai pomenit. Pentru că moartea era pe aproape, pentru că ea putea surveni în orice dipă şi atunci ar fi fost prea târziu de îndreptat ceva, trebuia ca totul să exprime în fiece moment, în modul cel mai deplin şi desăvârşit, preţuirea şi iubirea de care relaţia noastră era marcată. Doar moartea poate să umple de măreţie şi de sens ceea ce în aparenţă este mărunt şi nesemnificativ: felul în care pregătim o ceaşcă de ceai pe o tavă sau aşezăm o pernă la spatele unui bolnav, tonul vocii noastre când îi vorbim, modul în care ne mişcăm - totul poate fi expresia profunzimii legăturii sufleteşti. Dacă se percepe vreo notă falsă, dacă apare vreo fisură, dacă ceva distruge armonia, totul trebuie reparat pe loc. Cea mai mică îndoială poate fi dezastruoasă, cea mai mică amânare lasă timpul să treacă fără întoarcere. Moartea îl pune pe om faţă în faţă cu adevărul vieţii la o intensitate şi într-o transparenţă de neegalat.

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Viaţa, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, 2010, p. 82-84)

Ale cui sunt frunzele copacilor? Ale lui Dumnezeu. Ale cui sunt gândurile bune care îți vin în minte? Ale lui Dumnezeu. Cine a dat copacilor, pomilor, însuşirea de a se forma şi creşte în ei o parte lemnoasă, de a se forma si dezvolta în ei frunze, flori si roade? Dumnezeu le-a dat-o. Cine te-a înzestrat cu darul gândirii şi al vorbirii? Dumnezeu. Folosesc oare arborii şi pomii însuşirile pe care le au de la Dumnezeu spre dauna lor? Nu. Foloseşte oare omul însuşirile şi puterile ce i-au fost date de Dumnezeu spre dauna lui? Da, foloseşte. Abuzează de minte, cea dată de la Dumnezeu pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi a adevărurilor Sale, abuzează de inimă, creată de Dumnezeu pentru a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, pentru a simţi comunicarea cu Dumnezeu; abuzează, în sfârşit, de liberul arbitru, care i-a fost dat omului pentru continua sa desăvârşire şi pentru a cultiva virtuţile.
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viata mea în Hristos, Editura Sophia, p. 80-81)

Nu pot să îmi împodobesc primele rânduri cu laude pentru Dumneavoastră. Scrieţi: „Mă rog rău, sunt leneşă la învăţat psalmi, m-am lăsat aproape de tot". Halal progres, ce să zic!
Aceasta poate avea urmări rele: nepăsarea faţă de lucrurile lui Dumnezeu se poate preface în nărav, şi atunci adio cucernicie. Trebuie să prevenim lucrul acesta. Binevoiţi să faceţi astfel: învăţaţi psalmii când veţi avea chef, alegându-i pe cei pe care îi înţelegeţi mai bine şi care vă merg mai mult la inimă. Şi mai bine va fi dacă nu îi veţi învăţa totdeauna în întregime, ci stihurile care vă rămân mai uşor în suflet, cum ar fi: Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte, Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte; nu întoarce faţa Ta de la mine; unde mă voi duce de la Duhul Tău?, şi aşa mai departe. Spuneţi-le apoi pe dinafară întorcându-vă mintea spre Dumnezeu în timp ce vă faceţi treburile... Puteţi „scrie" aceste versuleţe pe orice pas pe care îl faceţi - şi veţi fi ca într-un veşmânt frumos, îmbrăcată în cuvântul lui Dumnezeu...
Dimineaţa moţăiţi, şi ca atare nu vă rugaţi, sau vă rugaţi la plesneală... Este foarte rău. Rugaţi-vă puţin, însă aşa cum trebuie, după toată rânduiala rugăciunii. Dacă întârziaţi cu trei minute acolo unde vă grăbiţi să ajungeţi, nu este mare lucru! Aşadar, rugaţi-vă neapărat aceste trei minute dimineaţa, în atare caz, n-aveţi de ce vă apuca să citiţi rugăciuni după carte sau pe dinafară... rugaţi-vă cu propria gândire şi propriile cuvinte. Puneţi-vă în faţa lui Dumnezeu... Dumnezeu este aproape şi de Dumneavoastră, măcar că Dumneavoastră puteţi fi departe de El cu gândul şi cu simţămintele: apropiaţi-vă de El atât cu unul, cât şi cu celelalte... Daţi-I mulţumită că v-a păzit în vremea somnului şi că v-a dat să vedeţi din nou lumina Sa şi să mai trăiţi o vreme... fiindcă mulţi se culcă, dar de sculat nu se mai scoală.
Cereţi de la El binecuvântare pentru treburile zilei care începe, ca să vă arate pe cele bune şi să vă ferească de cele rele... Chemaţi-o pe Maica Domnului, chemaţi pe îngerul păzitor, pe sfânta a cărui nume îl purtaţi şi pe sfinţii toţi...
Rugaţi-vă pentru mama, fratele, rudele şi cunoscuţii voştri; pomeniţi-i şi pe cei adormiţi. După aceea, încredinţându-vă voii lui Dumnezeu, mergeţi la treburile pe care le aveţi, străduindu-vă în tot chipul să nu uitaţi că înaintea feţei lui Dumnezeu umblaţi...
Faceţi toate acestea cu minte adunată şi cu simţire nerăspândită: rugăciunea Dumneavoastră va fi atunci adevărată, iar conştiinţa nu vă va reproşa nicicând că nu v-aţi rugat ori că v-aţi rugat rău. Îndeajuns va fi aceasta, mai ales dacă veţi păstra lipită de inimă aşezarea cea rugătoare.
La fel vă puteţi ruga şi seara. Totuşi, întrucât aici vă puteţi face mai mult timp, rugaţi-vă şi cu rugăciunile învăţate din cărţi; ele vor ajuta să îndreptaţi către Dumnezeu cu mai multă putere și înțelegere cuvintele rugăciunii Dumneavoastră.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viaţa de familie, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 22-23)

Parintele Pustnic Gherasim din Sfântul Munte
 

Împărăţia Cerurilor, comprimată într-o sămânţă mică, a luat-o un Om, şi-a aruncat-o în grădina Sa, lumea, şi s-a făcut (creştinul) copac mare şi păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui.
Împărăţia Cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” – mai desprinse de pământ şi firea pământească, trăind mai după firea lor cerească, trăind mai „în grija lui Dumnezeu”, decât în grija vieţii.
Păsările acestea sunt „vulturii” care se vor aduna ca să judece lumea (1 Corinteni 6, 2), când pământul va fi „stârv”.



(Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 105)

sursa: Extras din cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena, 2004

Arhimandrit Emilianos Sionopetritul - Relatiile cu aproapele

Să spunem acum un cuvânt și despre vizitele pe care le facem pe la case sau între noi monahii? Luați aminte la trei lucruri. Sunt foarte simple. Cuviosul Nil, care era mare ascet și teolog, zice că atunci când te întâlnești cu cineva sau când te duci într-o casă „nu așteptați să fiți voi salutați primii”, nu aștepta să-ți spună celălalt „bună ziua”. Tu să spui cel dintâi, tu să te smerești, nu aștepta să se smerească celălalt. „Noi cei dintâi trebuie să salutăm, fie pe prieten, fie pe dușman”. Chiar dacă este dușman, chiar dacă este prieten, noi ne vom comporta în același fel.
Un alt ascet, avva Isaia, zice: „Dacă te duci ca musafir în casa cuiva”, dacă te duci acasă la un cunoscut sau la o cunoscută și iese afară și te lasă singur și gazda este nevoită să te lase singur, să nu-ți ridici fața și ochii și să începi să cercetezi cu curiozitate toate. Nici să nu deschizi sertarul să vezi ce are în el, nici „vreo ușiță”, nici vreo fereastră, ca să vezi dacă nu cumva se deschide altfel, „nici vreun sipet, nici vreo carte”, pentru că se poate ca în acea carte să aibă vreo scrisoare personală. Poate să aibă în sipet ceva pe care nu vrea ca tu să-l vezi. Spune celui ce iese. Și pentru ca gazda să fie și mai lipsită de bănuieli, când să plece, spune-i: „Te rog, ai ceva să-mi dai să fac până te întorci?” Ca să simtă ea că nu rămâi singur, ci că o consideri prezentă.
Sfântul Nil ascetul, zice că, atunci când te afli cu cineva, să fii atât de serios, atât de plin de har, să te comporți atât de frumos, încât să fii cuvios, vrednic de tot respectul. Umbletul să aibă cuviință bărbătească, chiar dacă ești femeie. În împărtășirea de hrană, fii cu înfrânare. Când te întâlnești cu cineva și îți pune să mănânci, oricum îți va pune înainte din toată inima cele mai bune mâncăruri. Să nu începi să mănânci cu lăcomie, fiindcă vei crea o impresie proastă. Nu te defăima singur. Chiar dacă ți-e foame, mănâncă puțin. Mănâncă puțin din toate și e de ajuns. Fiindcă trebuie să fii învățat să mănânci puțin, ca să poți să te înfrânezi. Dacă ești învățat să mănânci mult, nu vei putea mânca puțin. La somn, cu măsură. Dacă e nevoie să te găzduiască peste noapte, să nu fii tu primul care merge la culcare și ceilalți să nu știe ce să facă prin casă. Să dormi mai puțin decât dormi acasă la tine, pentru că trebuie să ții companie oamenilor care te găzduiesc, să discuți cu ei, să le arăți dragostea ta, să le dai darurile pe care li le-ai adus și, pe lângă acestea, să-ți arăți „buna voire și acordul în toate”. Adică să-i faci să simtă că a intrat în casa lor un adevărat înger.
Și un ultim lucru pe care îl menționează Avva Isaia. Cu toate că era un ascet, un pustnic, cuvintele lui erau foarte sociabile și în același timp duhovnicești și teologice. Zice, așadar, că, dacă cineva, fratele tău sau mama ta sau soția ta ți-a gătit o mâncare și nu a reușit-o, nu-i spune că ai gătit prost, nu-i spune că nu este cum te așteptai. Moarte este pentru sufletul tău. Este mare păcat să spui că mâncarea nu este bună, fiindcă femeia este și ea un om neputincios. Poate că a avut o problemă , vreo dificultate. Poate că fratele, monahul, să fi fost bolnav, obosit, poate să se fi gândit la ceva și să fi ars puțin mâncarea. Nu a pierit lumea. Așa binecuvintează Dumnezeu mănăstirea, așa binecuvintează și casele noastre, fiindcă și casa noastră este tot o mănăstire. Se rănește celălalt. De aceea zice: cercetează-te pe tine cum te-ai întrista pentru ceea ce auzi de la altul și așa odihnește-l pe celălalt. Nu știi că dacă ți-ar fi spus ție cineva același lucru, te-ai fi supărat? Pentru ce atunci tu o mâhnești pe soția ta sau pe fratele tău?
Și continuă avva Isaia: „Dacă veți cânta împreună, și unul greșește la un cuvânt, nu-i spune îndată și nu-l tulbura pe el, nu-i spune „taci, ai greșit”, fiindcă acest lucru îl va tulbura și când va vrea să cânte iar, va face neîncetat greșeli. Așa se creează problemele în sufletele oamenilor. Desigur, acestea sunt valabile pentru monahi, este totuși un exemplu și pentru familie.

Staruinta in credinta pentru implinirea dorintelor - Sf.Teofan Zavoratul
 

Trebuie să învățăm să cerem, să simțim cu adevărat că Dumnezeu proniază toate întâmplările vieții noastre și că tot El poate împlini cerința noastră dacă este folositoare. Trebuie să ne aflăm în adevărul lucrurilor și al credinței ca să primim răspuns! Adesea il confundăm pe Dumnezeu cu dumnezeul zămislit de mintea noastră și de aceea nu ne adresăm cui trebuie. Statornicia cererii trebuie să se bizuie pe credință nestrămutată asemenea femeii din Canaan. Sfântul Teofan Zăvorâtul o fericește pe acestă femeie și-i propovăduiește credința ca model demn de urmat fiecărui creștin dornic de împlinire:

Ce a făcut-o pe cananeanca ca să vină la Domnul și să stăruie atât în cererea ei? Convingerile care se închegau în ea: era încredințată că Mântuitorul are putere să o tămăduiască pe fiica ei și a venit la El; era încredințată că El nu va lăsa neîmplinită cererea ei și nu a încetat să ceară.

Convingerile sunt rezultatul întregii vieți: al educației, al gândurilor ce umplu mintea de obicei, al impresiilor lăsate de lucrurile din jur, al învățăturilor cercetate și al feluritelor întâmplări și îndeletniciri din viață.

Sub înrăurirea tuturor acestora, gândirea lucrează și ajunge la anumite convingeri.Aici trebuie să avem în vedere că pretutindeni este și din toate părțile pătrunde în sufletul omului adevărul lui Dumnezeu. Adevărul poate fi aflat în inima omului; adevărul lui Dumnezeu este întipărit în toate făpturile; adevărul lui Dumnezeu poate fi aflat în obiceiurile și datinile oamenilor; ba chiar și în învățăturile lor poate fi găsit într-o măsură mai mică sau mai mare. Pretutindeni stă la pândă și minciuna. Cine este din adevăr, acela adună adevăr și este plin de covingeri adevărate, mântuitoare; iar cine nu este din adevăr adună minciună și este plin de covingeri mincinoase, de rătăciri pierzătoare.

Dacă a fi sau nu a fi din adevăr depinde de om, să judece fiecare; însă judecata lui Dumnezeu îi așteaptă pe toți...

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (Editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși) (Efes. 1, 1-9; Mc. 7, 24-30)

Orice lucru bun găseşte omul să spună despre Maica Domnului nu va putea să exprime măreţia Ei. Prin ascultarea ei, Maica Domnului ne-a deschis nouă iarăşi Raiul, pe care îl închisese neascultarea Evei. Eva a rupt veriga care ne unea cu Dumnezeu şi a adus în lume întristare şi durere. Maica Domnului a unit iarăşi veriga şi a adus în lume bucuria Raiului. Ne-a unit cu Dumnezeu, de vreme ce Hristos este Dumnezeul-Om.
Arhanghelul Gavriil a adus în lume vestea cea plină de bucurie, că oamenii datorită Maicii Domnului au aflat „har înaintea lui Dumnezeu”. Maica Domnului se bucură, fiindcă S-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu şi ne-a izbăvit de păcat. Ne bucurăm şi noi, pentru că Maica Domnului ne-a scos cu „obrazul curat”. De aceea cântăm la Naşterea Domnului: „Pustia aduce lui Hristos ieslea, iar noi, oamenii, aducem pe Maica Lui, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu”.

Cuviosul Paisie Aghioritul

Curajul crestin: biruinta duhovniceasca
 

Scrii că te chinuie o tristețe apăsătoare de neînvins și inexplicabilă. Trupește ești sănătoasă, casa ți-e plină dar inima îți e pustie. De fapt, inima ți-este plină de întristare întunecată. Te duci, din obligație, la distracțiii și spectacole, dar asta îți mărește și mai mult întristarea. Păzește-te bine, aceasta este o boală primejdioasă a sufletului. Ea poate să omoare sufletul cu totul.


http://i1.wp.com/ortodox.md/wp-conte...?fit=240%2C160

Nefericirea pe care Dumnezeu o îngăduie să vină asupra noastră este mai bună decât fericirea pe care ne-o zidim singuri. Dumnezeu îngăduie nefericirii să vină totdeauna la vreme asupra credincioşilor săi. Ea este ca glasul prietenului ce strigă la miezul nopţii celor ce dorm: Arde! Înţeleptul părăseşte casa cuprinsă de flăcări şi, lăsând-o să ardă, îşi scapă viaţa. Iar nebunul se vaită în mijlocul focului şi aşteaptă să ardă în flăcări o dată cu casa.

Traista fericirii noastre pământeşti este totdeauna ruptă. Cu cât bagi şi bagi mai multe lucruri în traistă, cu atât se varsă mai mult din ea. Cei mai neiscusiţi în înţelepciunea dumnezeiască poartă traistele cele mai mari, iar înţelepţii umblă fără nici o traistă. Dacă te bucuri că nu este cazul tău, că traista ta nu pare a fi ruptă, atunci ascultă porunca morţii: „unu, doi, trei,” şi atunci şi tu te vei simţi pe marginea mormântului în care va apăsa asupra ta nu numai pământul, ci şi traista fericirii, prea-plină, care va îndoi întunericul şi greutatea mormântului.

Nicolae Velimirovici, „Gânduri despre bine și rău”

Un ucenic al părintelui ne-a povestit:
„În vara anului 1997 a vizitat mănăstirea un grup de ofiţeri de la Armată, care au dorit să-l vadă și pe părintele Cleopa.
Părintele i-a primit şi le-a vorbit în faţa chiliei, dar mulţi dintre ei râdeau, glumeau, vorbeau ironic. Stând lângă părintele şi văzându-i cum se comportau, m-am tulburat şi i-am şoptit:
- Prea Cuvioase, veniţi în chilie că sunteţi obosit şi vedeţi că nu-i interesează ce vorbiţi.
- Ei, lasă, mai stau. Poate se va folosi vreunul.
Aşa că a rămas până când s-au hotărât ofiţerii să plece de bună voie, deşi nu au încetat cu glumele şi vorbele ironice.
Rămas singur cu părintele, l-am întrebat:
- Părinte Cleopa, de ce aţi stat aşa mult de vorbă cu ei? Nu i-aţi văzut cum se comportau?
- Poate unul dintre ei va rămâne cu ceva, mi-a răspuns părintele, dar atunci nu am înţeles ce vrea să spună.
Într-o Duminică dimineaţa vine la chilia părintelui un domn şi-mi spune că el este din oraşul B. şi în urmă cu vreo două săptămîni a fost aici împreună cu un grup de ofiţeri de la Armată, iar acum ar dori să vorbească personal cu părintele Cleopa, care l-a şi primit în chilia sa.
Abia atunci mi-am dat seama că părintele ştia pentru cine vorbeşte atunci şi nu-l deranja faptul că ceilalţi ofiţeri glumeau şi erau ironici, căci şi un singur suflet e mai scump decît toată lumea“.
(Părintele Cleopa, Mânca-v-ar Raiul, Tipografia Multiprint, Iași, 2002, pp. 155-156)

Dacă omul începe, încet-încet, să conștientizeze starea lui și se hotărăște, se smerește în fața lui Dumnezeu, se străduiește să se lase, cu încredere, în mâinile lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va găsi o cale să intre în subsolul lui întunecat, să intre în sufletul lui aspru, să-l preschimbe și să-l facă adevărat creștin, om adevărat.
Abia atunci, îi va vedea pe ceilalți oameni ca pe niște oameni adevărați și va avea un contact real și o comuniune reală cu ei și, firește, va apuca pe calea sa și va spori, din har în har, până ce se va desăvârși întru Iisus Hristos.
(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Te cunosti pe tine însuti? Viața duhovnicească și problemele psihologice, Editura Bizantină, p. 125)

Confesiunea colonelului care l-a arestat pe Părintele Arsenie Boca
 

Îmi amintesc acum un episod interesant de la Mănăstirea Sâmbăta. Eu eram în acea vreme responsabil cu cazarea la mănăstire. Şi, la un moment dat vine un domn îmbrăcat civil. Și-mi povestește următoarele: Uite, eu sunt colonelul care l-a arestat pe părintele Arsenie. Ce m-am speriat atunci! M-or trecut niște fiori… Zic: Doar nu vei fi venit să mă tragi de limbă acum. Şi zice: Nu, Părinte, stai liniştit, că mi-am băgat demisia. Eu de atunci am plecat din Securitate. Atunci mi-am dat demisia, văzând minunile Părintelui! Şi eu atunci l-am tras de limbă, să-mi spuie cât mai mult. Şi zice: Părinte, hai să-ţi spui. Nu ştiu ce general de pe la Braşov o auzit că Părintele, la mănăstire la Sâmbăta, adună multă lume - că se adună multă lume, că spune la oameni tot felul. Şi ştiţi, pe timpul lui Ceauşescu era spaima mare să nu se adune multă lume la un loc, nu cumva să se pună de vreo revoluţie sau ceva. Deşi la biserică nu se duce lumea pentru Revoluţie, că se duce pentru rugăciune şi pentru necazurile lor... Şi, în momentul când o primit ordin, zice colonelul: N-am fost numai eu. Am fost trei - eu, un căpitan și încă unul - ce ştiu eu ce alt grad. Ne-o trimis la mănăstire, să-l aducem, să-l arestăm pe Părintele și să-l ducem undeva la Sâmbăta de Sus, unde este palatul brâncovenesc. Trebuia să se ducă, să-l aresteze, să-l bage, să-l închidă acolo, până vine generalul să discute cu Părintele. S-or dus, l-au arestat... Și-mi zice: Părinte, să vedeţi când l-am arestat! I-am zis: „Părinte, uite, ne-o trimis generalul să vă arestăm.” Părintele o zis: „Bine, mă, ştiam... ”. Părintele ştia dinainte! Şi zice: „Daţi-mi voie să zic și eu un Tatăl nostru”. Şi asta era pe la amiază. Până o zis Părintele Tatăl nostru s-o făcut sară. Am bătut în uşă, ne-am învârtit primprejurul bisericii. Ne gândeam: „Mă, o fi sărit popa! S-o băgat în altar, o fi sărit pe geamul ăla, s-o fi dus... ”. Ce să se ducă, că nici nu se deschideau geamurile acelea, pe acolo... Și zice colonelul acela mai departe: La un moment dat, am dat perdeaua și m-am uitat. Părintele era în genunchi în faţa Sfintei Mese. Se ruga. După ce s-o rugat Părintele, l-am luat, l-am dus, l-am încuiat. Trei rânduri de uşi erau! Un rând de gratii, un rând de uşi de fier şi un rând de uşi normale. O cheie era la mine, una la altul şi a treia cheie la celălalt. Nu puteam unul fără de ceilalţi doi să intrăm! Gratii la geam, peste tot gratii! L-am dus, l-am băgat pe Părintele acolo, l-am închis. A doua zi urma să vină generalul, să stea de vorbă cu dânsul acolo unde l-am închis, la palatul ăla brâncovenesc.
Şi zice colonelul: Părinte, când am venit a doua zi cu generalul, no, deschidem uşa... şi nu era nimeni în cameră. Camera goală! Vai de mine! Ne venea nouă să ne facem cruce! Noi eram colonei de Securitate şi ne venea nouă să ne facem cruce! Generalul ne întreabă: „No, cum l-aţi luat? Unde l-aţi dus? Nu-i nimeni aici. E goală camera! No, duceţi-vă şi aduceţi-l!” Noi eram disperaţi: De unde să-l aducem? No, ne ducem înapoi la mănăstire; unde să ne ducem altundeva! Când ne ducem la mănăstire, Părintele era în slujbă şi tocmai spunea „Pace tuturor.!” Noi intram pe uşă şi numai pace nu aveam noi! Dar n-am avut voie să-l luăm, până nu o terminat. L-am lăsat, o terminat Sfânta Liturghie, frumos, şi apoi l-am dus.
Şi continuă colonelul: Eu de atunci i-am zis generalului: „Să ştiți că eu îmi dau demisia din Securitate! Un om singur nu putea să facă aşa ceva! Că, uite, aici sunt colegii mei - o cheie e la unul, o cheie la celălalt, a treia era la mine. Cum de-o ieşit omul ăsta? Un om simplu nu face aşa ceva! Nu face aşa ceva!”
(Pr. Ghelasie Țepeș, Părintele Arsenie Boca – Fiti îngăduitori cu neputintele oamenilor, Editura Agnos, Sibiu, 2013, pp. 48-50)

În iubire omul este bun; în iubire omul se dezvăluie
 

Când Îi spun lui Dumnezeu „Miluieşte-mă!" port în conştiinţa şi în inima mea atât pe oameni, cât şi lumea întreagă. A fi singur cu Dumnezeu înseamnă acum a fi plin de iubirea pe care Dumnezeu o are pentru toţi oamenii; singur cu Dumnezeu şi unit cu toţi. Lumina lui Dumnezeu este atotcuprinzătoare; în El îi văd pe ceilalţi; privindu-L îi privesc pe ceilalţi. Nu mai sunt doar un om neutru care nu face rău celorlalţi. Ci, în măsura în care înaintez în iubire, trec la o etapă pozitivă, văzând taina celorlalţi, devenind tot mai conştient de responsabilităţile mele faţă de ei. Mă simt obligat să fac ceva pentru ei, să-i ajut să-şi rezolve greutăţile vieţii, problemele lor spirituale, să-i fac să guste bucuria în Dumnezeu. Oamenii sunt atât de împovăraţi, atât de chinuiţi de probleme interioare şi exterioare. Sunt extraordinar de complecşi; sensibili la fiecare situaţie. Oamenii sunt foarte chinuiţi astăzi; trebuie să-i ajutăm. Dar pentru aceasta e nevoie de o mare iubire.
În iubire omul este bun; în iubire omul se dezvăluie. În faţa iubirii mele, el se deschide, se linişteşte, devine calm. Acum există cineva care-l iubeşte, care e plin de atenţie faţă de el: se linişteşte, se dezvăluie aşa cum este; îşi descoperă temeiul său adevărat. Atunci cunosc omul prin iubire.
Limitându-ne pretenţiilor personale prin asceză ajungem mai întâi să nu facem rău, să nu-i vătămăm pe ceilalţi, să fim acceptabili pentru ceilalţi. După care dorim din toată fiinţa noastră să ne dăruim, să iubim, să-i arătăm celuilalt iubirea; iar el se descoperă atunci tot mai mult. Astfel, plin de iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, voi cunoaşte taina lor, voi cunoaşte adâncimea persoanelor.
(Dumitru Stăniloae, Marc-Antoine Costa de Beauregard,Mica dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica,Editura Deisis, 2000, pp. 217-218)

Mă întorc la acest mesaj pentru că mi-a atras atenţia în mod deosebit... De obicei eu sunt mai directă şi pe motivul respectării adevărului mai spun dacă mâncarea nu e chiar pe placul meu (persoanelor mai apropiate)... Prefer relaţiile în care pot să mă exprim liber, chiar dacă feedback-ul meu nu e mereu pozitiv. Se pare că sunt prea pretenţioasă, poate prea critică...

Sfinţenia este reală, vie, naturală, accesibilă
 

Dacă unii neagă sfinţenia, alţii îi exagerează caracterul. Sfinţenia este reală, vie, naturală, accesibilă. Putinţa sfinţeniei este un dat al condiţiei umane. Sfinţenia nu este o exagerare, ci dimpotrivă, este starea de echilibru şi armonie care aduce o viaţă plină de bucurie. Sfinţii sunt oameni adevăraţi şi nimic din ce e omenesc nu le lipseşte, doar că în ei binele a învins răul. Adesea trăim lângă sfinţi şi nu-i recunoaştem.
Pentru a ajunge la o viaţă desăvârşită, omului i s-a dăruit har dumnezeiesc - energie necreată - şi de aceea mântuirea nu este posibilă fără har. Oamenii în care ajunge să împărăţească harul sunt sfinţi, căci harul aşează omul în ordinea divină prin sfinţenie. Toţi oamenii - ne spune ştiinţa - emană lumină şi energie, dar sfinţii răspândesc lumină necreată, dumnezeiască. Mulţi împăraţi, ostaşi, gânditori, creatori şi mari organizatori au fost sfinţi şi deschid calea sfinţeniei pentru toţi oamenii, indiferent de profesiune, naţiune, sex ori vârstă.
(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, București, 2006, p. 467)

Rugăciunea leagă sufletul de suflet
 

Rugăciunea leagă sufletul de suflet; îl face simțitor la suferință și durere. De nu e rugăciune ori de-i puțină, n-ajungi la inima celui de lângă tine și nu i-o știi. Că numai rugăciunea te face în chip minunat văzător ai tainei lui. Departe de ai săi, Sfântul Serafim de Sarov în toată viața sa cu rugăciune primea înștiințare de la ei.
Iubește-i încă și te roagă și pentru cei plecați de aici, la Domnul. E un chip înalt al iubirii, ce n-așteaptă răsplată. Așa, întotdeauna și mult s-a rugat Părintele Serghie, ca toți ceilalți mari bărbați duhovnicești.
Cât privește pe cei vii, după cum am mai spus, numai prin rugăciune putem ajunge la iubirea lor, lipsită de orice egoism, sădită în Dumnezeu, lucrând prin El și pentru El, iar nu prin noi și pentru noi.
Pe scurt, Părintele Serghie spune că "rugăciunea e maică născătoare de multe odrasle ale iubirii".
(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învătătura Părintelui Serghie, Editura Sophia, pp. 99-100)

„Demonul tatălui meu”- Pr. Stephen Freeman
 

sursa: http://glory2godforallthings.com

Strămoșii mei au ajutat la crearea unei lumi crude, iar consecințele ei continuă să apară în viața mea și a câtorva oameni din jurul meu. Trebuie să înțelegem că atât pământul, cât și fiecare persoană din jurul nostru sunt salvarea noastră. Hristos a înfruntat demonii tatălui meu și i-a distrus. Victoria mea este legătura mea cu Hristos.
Înainte de a scrie titlul „Demonul tatălui meu”, am ezitat, deoarece nu am vrut să aduc tatălui lipsă de respect. Dar articolul are ca referință propria-mi viață, pentru că de când am crescut, am descoperit că lucrurile cu care mă lupt nu sunt diferite de cele cu care s-a luptat și tatăl meu. Poate și bunicul meu s-a luptat cu ele la rândul său.
Am scris recent că „noi suntem cu toții conectați”. Această afirmație este adevărată pentru oameni în general, dar cu atât mai mult pentru Biserică și pentru familii. Acum câțiva ani am auzit o serie de lecturi ale părintelui Thomas Hopko despre păcatul primordial, genetic și personal. Lecturile alcătuiau o privire de ansamblu asupra noțiunii de păcat și chiar mai mult, asupra conexiunii adânci pe care acesta o are în viețile oamenilor. Ortodoxia nu a vorbit deseori despre „păcatul originar” - ideea moștenirii sentimentului de vinovăție de la păcatul lui Adam și al Evei, dar nici nu a ignorat faptul că păcatul și zdrobirea au o profundă legătură moștenită. Este aproape cazul unui abuzor sexual care a fost la rândul său abuzat sexual. Păcatul și zdrobirea au un caracter foarte adânc conectat. Noi suntem rareori „originali” în alegerea păcatului. Cineva a trebuit să ne învețe mai întâi!
Profetul Iezechiel mustră copiii lui Israel cu însăși cuvintele Domnului, spunând: „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii?” (Iezechiel 18, 2) Dumnezeu spune lui Israel că problemele lor nu sunt moștenite, ci ei înșiși și le-au făcut.
Eu trăiesc într-o cultură care se confruntă cu probleme în ceea ce privește relațiile dintre oameni. Aceste probleme nu sunt ceva ce am creat eu, ci reprezintă ceva ce am moștenit. Bunicul mamei mele a fost stăpân de sclavi așa cum a fost și tatăl său înainte. Mi s-a spus că era „îngăduitor” și asta face totuși puțină diferență. Strămoșii mei au ajutat la crearea unei lumi crude, iar consecințele ei continuă să apară în viața mea și a câtorva oameni din jurul meu. Și e bine că au făcut asta strămoșii mei și nu eu. Eu sunt în poziția mea și alții în pozițiile lor rezultate în mare parte de la strămoși. Nu noi am creat lumea, dar încă mai avem de trăit în ea.
Câteva lucruri în existența umană ilustrează cel mai bine conexiunea vieților noastre decât relațiile cu familia. Noi suntem moștenitorii fizici ai strămoșilor noștri - infarctul pe care l-am avut recent are mai mult legătură cu existența moștenită decât cu mediul înconjurător. Inima mea nu este mai puțin moștenită decât umbra nasului meu. Dar moștenirea noastră se extinde cu mult peste inimi și nasuri, ea se extinde către caracter, înclinații (către bine sau rău) și către o serie de alte probleme „psihologice”.
O zicală ortodoxă spune: „Un călugăr salvează prin rugăciune șapte generații din familia sa”. M-am întrebat adesea dacă aceste șapte generații sunt în viitor sau în trecut (sau împărțite în mod egal). În viața mea m-am luptat cu probleme care se pare că nu au fost în întregime noi. „Demonii” mei sunt mai mult sau mai puțin „demonii” tatălui meu. Este cred cazul ca ghilimelele să nu fie puse.
Cultura seculară, cu noțiunea de psihologie a persoanei ar putea ține cont de genetică și mediul înconjurător - pentru că aceasta refuză să recunoască că pot exista legături care merg dincolo de aceste influențe.
Eu am trăit prea mulți ani în comunitate - comunitatea parohiei în general. Legăturile dintre oameni, cele dintre preot și oameni, dintre enoriași și închinători din alte locuri, dintre sfinți și păcătoși și chiar dintre bărbați și îngeri, toate acestea sunt caracteristice vieții de parohie. Aceste legături sunt deseori ignorate, nu pentru că sunt greu de observat, ci pentru că noi avem personalități diferite care le fac greu de perceput.
Întreaga viață este un sacrament, ceea ce înseamnă că lucrurile co-există. Noi facem parte din viețile celor din jurul nostru. Boala și sănătatea sunt deopotrivă împărțite. Vindecarea și iertarea nu sunt niciodată individuale.
În romanul „Crimă și Pedeapsă” al lui Dostoevsky, criminalul Raskolnikov este consolat de prostituata Sonya:
„Mergi în acest minut, stai la răscruce, îngenunchiază, sărută mai întâi pământul pe care l-ai pângărit și apoi îngenunchiază în fața lumii întregi și spune tuturor oamenilor cu voce tare: „Sunt un criminal!” Apoi Dumnezeu îți va da viața înapoi. Vei merge? Vei merge?” (Capitolul 30)
Trebuie să înțelegem că atât pământul, cât și fiecare persoană din jurul nostru sunt salvarea noastră. Hristos a înfruntat demonii tatălui meu (și apoi ai mei) și i-a distrus.
Victoria mea este legătura mea cu Hristos.
(Pr. Stephen Freeman)
sursa: http://glory2godforallthings.com

Lucruri pe care trebuie sa le pazesti cu sfintenie

Dacă ai posibilitate și voință, obișnuiește să te trezești la rugăciune în miez de noapte. Rugăciunea din timpul zilei este de argint şi este dusă la Dumnezeu de către sfinţii îngeri, însă cea mai puternică rugăciune este cea din timpul nopţii. Ea se numeşte de aur fiindcă atunci cerurile sunt deschise iar rugăciunea ajunge la Dumnezeu direct, fără nici o mijlocire. Căci aşa cum vrăjile şi farmecele au cea mai mare putere în timpul nopţii, tot aşa şi rugăciunea are o putere foarte mare şi este o jertfă bine plăcută înaintea lui Dumnezeu, tocmai pentru faptul că faci o osteneală foarte mare să te trezești în miez de noapte. Noaptea, mintea este limpede și detașată de orice grijă lumească din timpul zilei, iar rugăciunea ta va fi curată și rostită cu atenție și înflăcărare. Roagă-te pentru iertarea păcatelor, roagă-te pentru întreaga lume, fă metanii cât poți, plângi, căci diavolii sunt îngroziți de oamenii care-și plâng păcatele și pun hotărâre temeinică de a nu mai păcătui. Metaniile sunt ca o sabie care taie și scot păcatele, lacrimile le spală, iar rugăciunea umple de virtuți.


Ferește-te să lucrezi Duminica, pentru că banii câștigați în aceste zile sfinte de sărbătoare, ți se vor fura pentru că și tu ai furat întâi Ziua Domnului. Sau îi vei pierde singur, sau îi vei da pe medicamente și pe la doctori.


Ferește-te să judeci pe cel ce l-ai văzut greșind, căci vei ajunge să cazi exact în aceleași păcate. Nu iubi somnul, desfătarea, mândria, îmbuibarea cu mâncăruri și băuturi, căci acestea sunt cauzele care pornesc în tine războiul curviei.


Cât ești în viață, fă-ți cu mâna ta ce ar trebui să-ți dea alții de pomană după ce vei muri, căci la moarte s-ar putea să n-ai parte nici măcar de o groapă, cu atât mai puțin de pomeni, milostenii.


Dacă vei ajunge vremurile grele și ți se va lua pâinea de pe masă, să nu faci revoltă, căci nu se cade să ieși în stradă pentru stomac.
Încearcă să faci cel puțin o bucurie pe zi unei persoane, fie că-i dai de pomană haine, mâncare sau bani, fie că-i spui o vorbă bună, un cuvânt de încurajare și mângâiere, pentru că foarte mult contează înaintea lui Dumnezeu să bucuri un suflet.


Silește-te să faci fapte mari, dar ia aminte că Dumnezeu se uită la intenția cu care faci, nu la mărimea faptei.
Să nu treacă ziua și să fii certat cu cineva, căci nicio rugăciune nu-ți va mai fi primită până nu te împaci și-ți ceri iertare acelora cărora le-ai greșit sau ți-au greșit.


Nu lega prietenii cu oamenii vicioși, căci vei ajunge să înoți în aceeași mocirlă în care înoată și ei. Ferește-te de prietenia cu lumea necredincioasă, care este vrăjmășie cu Dumnezeu.
Nu ai voie să iei parte la înmormântarea sinucigaşilor şi nici să mănânci din pomana acestora. Cei care merg la astfel de înmormântări se însoţesc cu demonii iadului care conduc prin văzduh la groapă trupul sinucigaşului şi presară deasupra cenuşa iadului, zicând: „Și voi, și voi veți fi ai noștri.”


Diavolul nu-ți cunoaște gândul, însă te ispitește acolo unde știe că ai slăbiciune. El pune în undiță exact râma cu care știe că te ademenește. De exemplu, nu te ispitește cu patima beției, dacă știe că nu-ți place băutura și că nu te poate doborî, ci cu patima de care știe că ești tu stăpânit.


Fii model în lume, astfel încât oamenii să aibă ce învăța de la tine și să te pomenească în rugăciunile lor. Cu tine, Dumnezeu poate judeca lumea. La Judecată, când Dumnezeu îi va întreba pe ceilalți care au trăit lângă tine, de ce nu au făcut și ei fapte bune, de ce nu au mers la Biserică, nu s-au spovedit, împărtășit, te va pune pe tine ca martor și le va spune acelora: „Dar el cum a putut, el cum a știut?” Alminteri, și alții pot fi de mărturie pentru tine la Judecata de Apoi.
Sursa:

http://luminapentrucandeladinsuflet....-cu-sfintenie/

Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privire, o mică rugăciune...

Ea cată la frate, gata mereu să-i sară în ajutor. Fii blând şi bun cu toţi, ne îndeamnă Părintele Serghie, că toţi sunt în nevoi, bolnavi cu toţii. Nu-i nimeni sănătos la suflet. Deşi ne pare că le merge bine, de stai să cugeţi ce i-a fost hărăzit omului să fie, şi ce-a ajuns, nu poţi decât să plângi de mila lor, şi-a ta. Pe lânga asta, sunt necazurile vieţii: citeşte numai ziarul, şi-ai să vezi cum omenirea se zbate în chin şi suferinţă. N-au, oare, toţi aceşti oameni nefericiţi nevoie de mila şi bunătatea ta?

Fiecare om pe care Domnul ţi l-a scos în cale să simtă că ţi-e drag, că-i vrei binele şi ai dorinţa vie de a-l ajuta. Să simtă, adică, toţi iubirea ta.

Şi cum să nu-i iubeşti pe toţi, când sunt cu toţii de mare preţ în ochii lui Dumnezeu! Când fiecare, cum spune Dostoievski, mărunt şi neînsemnat cum e, are o soartă măreaţă şi zguduitoare, vrednic de luat în seamă şi de plâns. Că pentru toţi, până la unul, S-a întrupat şi S-a jert*fit Hristos. Părintele Serghie spune sus şi tare că niciodată nu-i preţuim pe oameni aşa cum se cuvine, şi de aceea pe cei ce par că sunt mai de necinste, pe aceia cu mai multă cinste să-i întâmpinăm (cf. 1 Cor. 12, 23).

Să-ţi pese de fiecare om, ajută-l, doreşte-i mântuirea. Cu gingăşie însă să-l ajuţi. Nu-i ţine predici, că nu-i sunt de folos nici lui, nici ţie. Nici sfat nu da de nu ţi s-a cerut. De faci vreun bine, fă-l cu duh smerit. Să-ţi fie pildă adânca smerenie cu care Sfântul Serafim de Sarov îi întâmpina pe cei ce veneau la el, mic ori mare. (…)

Mai înainte de a le vorbi oamenilor de Dumnezeu, roagă-l, pe Duhul Stant să te lumineze cum şi ce să spui. Şi întotdeauna, cu rugăciune pentru cel de lângă tine, caută şi află cuvântul potrivit.

Că rugăciunea unelteşte iubirea de oameni, o ţine vie, o sporeşte şi o arată.

Rugăciunea iţi deschide ochii, ca să-l vezi pe cel de lângă tine şi să-i cunoşti nevoia.

Din milă, vine ruga, iar din rugă, mila.

Îndoit folos ai pururea din rugăciunea pentru frate; pe tine te blagosloveşte cu sporul de iubire, pe celălalt, cu mângâierea celor cerute pentru el. Şi nu-i mai mare dar ca darul rugăciunii. Dă-l mai întâi celui ce-i ştii nevoia şi necazul. Dar ţine minte că nu e om să n-aibă trebuinţă de rugăciunea şi de iubirea ta.

Iar nevoia pe care o are fiecare, ţi-o arată rugăciunea. Ea iţi şopteşte şi de-i bine să-i vorbeşti şi cum, ori de-i mai bine să păstrezi tăcerea şi să stai deoparte.

(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura Părintelui Serghie, Editura Sophia, pp. 97-99)

Smerenia
 

SMERENIA ESTE UNEALTA MEA!

https://lh6.googleusercontent.com/-2...nopetritis.gif

Vei afla ușor într-un om lucrările parțiale ale multor altor virtuți, dar căutând în el mireasma smereniei, abia dacă o vei găsi. De aceea, este nevoie de multă smerenie pentru a dobândi acest lucru.”
Dacă-i analizezi pe oameni, la toți vei găsi cu ușurință unele virtuți sau unele nevoințe duhovnicești. Dacă vei căuta însă mireasma smereniei, abia de o vei găsi. Câte fapte bune avem fiecare dintre noi! Dar smerenie, câti avem?
De aceea este nevoie de multă smerenie. Varianta corectă este “silință” în loc de smerenie. Ca să dobândești smerenia, e nevoie să-ți zdrobești sinele, sa-l jertfești. Să te smerești înaintea oamenilor. E nevoie să-ti pui în acțiune existența ta cu silire, să o iei în serios și să spui: “Gata, smerenia este unealta mea!” Când vei face aceasta, smerenia va deveni proprietatea ta.
(Arhim. Emilianos Simonopetritul – Cuvânt despre trezvie. Tâlcuire la Sfântul Isihie)



Smerenia este cugetul inimii noastre care ne încredințează că suntem mai păcătoși decât toți oamenii și nevrednici de mila lui Dumnezeu. Cand ne defaimăm pe noi înșine nu avem smerenie, ci atunci cand altul ne ocarăște și ne defaimă, încă în public, iar noi răbdam și zicem: «Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască, pentru păcatele mele», aceasta este smerenia adevarată. De mare ajutor pe calea mântuirii ne sunt smerita cugetare și smerenia, care spala păcatele și biruiesc diavolul”.

Smerenia în faţa Domnului şi a omului este taina tainelor, cu care poţi străbate calea până la Tatăl nostru Cel din ceruri. Smerenia este floarea cea mai gingaşă, dar şi greu de atins. Prin ea Îl putem cunoaşte pe Iisus. Sufletul meu aleargă după Iisus, dar mai întâi va trebui să ajungă la cunoaşterea adevăratei smerenii.
Calea cea bună a smereniei este calea pe care ne-ai arătat-o Tu, Iisuse, şi sufletul meu doreşte să Te urmeze, fiindcă aşa ştiu că voi împlini voia Ta! Fără ajutorul Tău însă, ştiu că nu voi putea. Dar eu mă rog Ție, Iisuse, ajută-mă să ajung şi eu aşa cum ai zis: „învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”.
După Sfântul Isaac Sirul smerenia este haina lui Dumnezeu care S-a smerit, îmbrăcându-Se în trupul nostru muritor. Iar ce este ea anume, auzim pe acelaşi mare sfânt al liniştii, zicând: Smerenia este o putere tainică pe care o primesc sfinţii desăvârşiţi, după desăvârşirea întregii lor vieţuiri. Această putere nu se va da decât numai celor desăvârşiţi în virtute, prin puterea harului, atât cât încape în hotarul firii.”

Iarăşi milostenia
 

"Odată, cum mergeam cu sfântul prin piaţa oraşului, văd la dreapta mea un om care aştepta ceva. Veneau după el mulţi săraci cerându-i ajutor. Iar el, facându-se că-i alungă, le punea repede în mână milostenia sa. Aşa se ascundea de oameni. Cum l-am văzut, l-am tras de mână pe cuviosul şi i-am spus despre virtutea acestui om. Iar el, mi-a zis: „Este mare înaintea lui Dumnezeu. Îl cunosc, pentru că de mai multe ori m-am întâlnit cu el”. Apoi, după câteva zile iarăşi l-am întrebat despre această virtute şi el mi-a povestit această străină minune:
Eram copil cam de 12 ani, mi-a zis el, şi m-am dus la biserica Sfântului Apostol Toma să mă rog. Aici am găsit un preot învăţând poporul şi, între altele, a vorbit şi despre milostenie. Zicea că cel ce dă milostenie la săraci este ca şi cum ar pune în mâna Domnului ceea ce dăruieşte. Când am auzit acest cuvânt m-am minunat şi am judecat pe omul lui Dumnezeu, zicând că este mincinos. Pentru că, gândeam, de vreme ce Domnul este în ceruri de-a dreapta Tatălui, cum poate să fie pe pământ ca să ia ceea ce dăm la săraci.
Deci, pe când mergeam şi mă gândeam la cele auzite, văd din întâmplare un sărac zdrenţăros, care avea deasupra capului lui, o, minune, chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Şi cum mergea săracul, s-a întâlnit cu un om milostiv, care i-a dat o bucată de pâine. Dar când acel iubitor de săraci a întins mâna sa către cerşetor, a întins şi Domnul din icoană mâna Sa, a luat pâinea şi a mulţumit, apoi a dat-o săracului. Însă nici acesta, nici cel milostiv nu au văzut ceva. M-am minunat şi am crezut. De aici ştiu că cel ce dăruieşte fraţilor celor nevoiaşi, pune darul său cu adevărat în mâinile lui Hristos. Această icoană a lui Hristos o văd deasupra tuturor săracilor şi de aceea mă străduiesc să fac cât pot milostenie, care atât de mult îi place Domnului."

(Un episcop ascet, Viața și învâțâturile Sfântului Ierarh Nifon, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 79)

www.doxologia.ro

Sfaturi pentru sporirea duhovnicească
 

1. Să ai un canon zilnic de rugăciune; nu însă foarte mare, ca să-l săvârșești, în pofida tuturor treburilor tale;
2. În timpul liber, să te adâncești în sensurile rugăciunilor canonului tău, înțelegând fiecare cuvânt, trăind fiecare frază și pregătindu-ți inima pe măsură, încât la vremea rugăciunii să le înțelegi lesne;
3. Fără îndoială, la ceasul rugăciunii mintea ta va zburda și se va încurca cu alte treburi. De fiecare dată când îți dai seama că se întâmplă aceasta, să readuci gândirea ta la obiectul rugăciunii. Să repeți citirea iară și iară, până când o vei face cu atenție și simțire. În acest fel vei constrânge mintea să se concentreze la rugăciune, până când, cu timpul și cu nevoința continuă, se va izbăvi de rătăcire și lâncezeală;
4. Dacă vreun cuvânt sau vreo frază a rugăciunii mișcă puternic sufletul tău, să nu înaintezi mai jos. Rămâi acolo, cu atenția gândului și cu trezvia inimii! Hrănește sufletul tău cu gândurile bune și cu sentimentele sfinte pe care le produce acest cuvânt sau frază. Nu te sili să lepezi o asemenea stare binecuvântată. Ține-o până când va pleca ea singură! Este semnul că duhul rugăciunii s-a arătat lucrător în tine. Și, în același timp, este mijlocul cel mai eficient pentru statornicia acestui duh în inima ta.

(Sf. Teofan Zăvorâtul, Călăuzire către viața duhovnicească, editura Egumenița, p. 45)

www.doxologia.ro

Pocăinţa este cea mai importantă şi mai urgentă necesitate a vieţii noastre, iar amânarea ei este o uneltire a diavolului, cu care uşor ne poate înşela. Uităm faptul că numai prezentul ne aparţine şi că pentru viitor nu putem fi siguri, noi nu ştim ceasul morţii şi de aceea trebuie să luăm acum hotărârea de a pune început de pocăinţă.
Unul din multele mijloace pe care diavolul le foloseşte, pentru a ne împiedica de la Taina Mărturisirii este neîncrederea în discreţia duhovnicului. Multora le creează teama că duhovnicul le va vădi păcatele. Dar aceasta este înşelare, deoarece duhovnicii sunt legaţi cu legăminte înfricoşătoare înaintea lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când sunt ameninţaţi cu moartea, nu au dreptul să arate, şi nici nu arată, niciodată nimic din cele pe care le spovedesc înaintea lor cei care se apropie de Taina Mărturisirii. Mai ales femeile obişnuiesc adeseori să-şi spună păcatele, „în mod confidenţial” prietenelor şi rudelor lor, iar atunci când cele destăinuite de ele sunt divulgate şi altora, ele presupun că au fost divulgate de către duhovnic.
Ultima şi cea mai puternică armă a diavolului, pe care acesta o foloseşte mai ales împotriva celor care au săvârşit păcate mari, este deznădejdea. Ascunde în chip viclean, nemăsurata milostivire a lui Dumnezeu şi nesfârşita Lui dragoste pentru noi, arătându-ni-L numai Drept Judecător.
Diavolul vrea încă să ascundă de noi faptul că patimile noastre se pot preschimba în virtuţi cu harul lui Dumnezeu, pe care Acesta îl dăruieşte fiecărui om care se smereşte şi se pocăieşte cu adevărat. Deznădejdea este hulă împotriva lui Dumnezeu, deoarece tăgăduieşte dragostea Lui, iubirea Lui de oameni şi mila Lui; ea tăgăduieşte încă şi făgăduinţele Lui. Dacă ar fi fost posibilă curăţirea sufletului nostru numai prin propriile noastre puteri, atunci, pe dreptate, ar fi trebuit ca toţi să fim cuprinşi de deznădejde.
Acum, însă, când Dumnezeu cere de la noi numai hotărârea şi străduinţa de a trăi în acord cu voia Lui, nici un gând de deznădejde nu trebuie să ne tulbure. Trebuie să spunem şi aceasta că, este un mare păcat, ce are nevoie de spovedanie, faptul de a nu chema pe duhovnic atunci când avem rude care sunt pe moarte, îndreptăţindu-ne pe noi înşine şi spunând că nu facem aceasta pentru a nu-i înfricoşa. Şi astfel îi lăsăm în timpul ieşirii sufletului lor pradă fricii pricinuită de prezența demonilor, de vreme ce pleacă din această viaţă nepregătiţi.
(Arhim. Atanasie Anastasiu, Povățuire către pocăință, Editura Evanghelismos, București, 2004, p. 109-111)

"Din bărbat lipseşte ceva... femeia lipseşte de undeva..."


Deşi se naşte neputincios, omul este destinat să ajungă la o anumită maturitate, este rânduit să atingă deplinătatea.
Bărbatul, în mersul său spre întregire, spre deplinătate, ajunge într-un anumit punct, în care simte cu tărie că îi lipseşte ceva. Femeia, de cealaltă parte, simte că lipseşte de undeva. De aceea şi diferă atât de mult psihologia genului feminin, de psihologia genului masculin.
Aşadar, datorită acestei completări, în final, omul se întregeşte, ajunge la întregire, la deplinătate, în cadrul căsătoriei. Bărbatul găseşte ceea ce îi lipseşte, iar femeia îşi găseşte locul de unde lipseşte. Aceasta, însă, nu se întâmplă la modul absolut.
Omul se întregeşte prin căsătorie numai atunci când căsătoria se încheie şi cu Dumnezeu.
(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Adolescenţa, fecioria, căsătoria, Editura Bizantină, Bucureşti 2010, p. 175)

Nu poți iubi fără a suferi
 

Nu poți iubi fără a suferi. Cea mai mare durere este a iubi până în sfarşit. Hristos atâta a iubit, încât S-a dat unei morţi cumplite. Tot astfel şi sfinţii. Raiul şi iadul cer întotdeauna acest preţ. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferinţe cât se poate de adânci şi de vii.

A urma lui Hristos urcând pe Golgotha. Acest urcuş nu este altceva decât lupta ce a dus-o Hristos în dragostea Sa pentru lumea întreagă. Când lupta se desfăşoară doar în planul lumii şi al patimilor, oamenii se istovesc şi îmbătrânesc foarte repede. În schimb, atunci când suferinţele vin de la lupta împotriva patimilor în Duhul lui Hristos, oamenii renasc.

Cum să ne îndreptăm către Dumnezeu? Atunci când tindem încordat către acest singur ţel, tot restul devine izvor de suferinţă, de dureri. Ci purtăm această cruce în tăcere.

Iată paradoxul vieţii creştine: alegând suferinţa lui Hristos pentru lume, avem simţământul de a fi mai aproape de El şi de viaţa vecinică.

(Arhimandritul Sofronie, Din Viaţă şi din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2011, pag.23)

Cu cat se departeaza cineva de Dumnezeu, cu atat lucrurile se complica mai mult. Se poate ca cineva sa nu aiba nimic, dar daca il are pe Dumnezeu, nu mai doreste nimic. Acesta este adevarul! Iar daca le are pe toate si nu il are pe Dumnezeu, este chinuit inlauntrul sau. De aceea, fiecare pe cat poate sa se apropie de Dumnezeu. Numai langa Dumnezeu afla omul bucuria cea adevarata si vesnica. Otrava gustam atunci cand traim departe de dulcele Iisus. (Parintele Paisie Aghioritul)

Fraţilor, trupul nu trebuie condamnat. L-a făcut un mare meşter şi trebuie păstrat. Noi condamnăm împătimirea. Şi nici nu punem problema iertării. Întâi punem problema vindecării. Iertarea vine de la sine. Deci, nu avem nimic cu trupul. Chiar dorim foarte mult să-l menţinem, ca să se poată mântui şi el. Uite, să vă spun un alt caz, fiind vorba de smerenie, chiar dacă iese din subiect, dar să nu-l scăpăm din mână. Un frate a venit la mănăstire, cum obişnuieşte lumea să spună, mai simplu. Nu e nimeni simplu, dacă a venit la mănăstire. A avut un Duh, care a lucrat şi care ajută atât de mult neamul omenesc. Şi stareţul i-a spus: „Ce cauţi aici la poartă?” „Am venit şi eu aici, să mă fac călugăr”. „Aici sunt oameni smeriţi. Tu nu vezi că eşti mândru?” Iar el, săracul, nici nu ştia ce-i aceea mândrie. Era foarte doritor. „Da, dar mă fac şi eu călugăr”.
„Nu. Aici sunt oameni smeriţi. Nu se poate. Tu eşti mândru”. El, săracul, insista. Stareţul zice: „Bine, stai aici la poartă şi cine intră, să-i zici: «Binecuvântaţi-mă pe mine, că sunt mândru». Şi cine iese, să-i zici tot aşa”. Şi l-a ţinut acolo şapte ani. Şapte ani. Îi dădea să mănânce, dar nu l-a făcut decât să se smerească. Iar el a fost sincer, că sincer venise la mănăstire, şi i-a spus stareţului: „Iertaţi-mî pe mine, că sunt mândru!” „Blagosloviţi, că sunt mândru!” Asta era toată ascultarea. Şi el o făcea cu toată inima. Şi s-a sfinţit.
Deci, repet, nu condamnăm trupul. Îi dăm ce-i trebuie. Însă nu lăsăm necondamnată nepătimirea trupului. Trupul nostru se împătimeşte în fel de fel de păcate. Şi atunci trebuie vindecat cu orice chip.
(Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Arsenie (Papacioc), vol. I, Ed. Episcopiei Romanului, 1996, pp. 94-95)

Bucuria, nimicirea întristării
Așadar, în lume, când nu avem pe Hristos strigând și urlând în viața noastră, în existența noastră, ci trăim absența lui Hristos, trebuie să arătăm dragoste față de aproapele, să facem milostenie, ca să putem să ne întărim cumva viața noastră. Prin aceste virtuți ne lepădăm în parte de noi înșine și trăim pentru Hristos. Dar în mănăstire nu trăim pentru Hristos, ci Îl trăim pe Hristos, trăim în Hristos. De aceea Biserica noastră spune mirenilor: „Ai? Să dai”. În timp ce monahilor le zice:„Să nu ai nimic al tău”.
Prin urmare, Apostolul ne îngăduie „să plângem cu cei ce plâng”, fiindcă lacrima aceasta prin care te lepezi de tine însuți și participi la viața altuia, lacrima aceasta devine sămânță, arvună a veșnicei bucurii. Adică începi să semeni înlăuntrul tău, dacă nu ai deja, sămânța și să împrumuți din bucuria veșniciei pe care o faci prezentă. Astfel chiar și acel „a plânge cu cei ce plâng” țintește tot să fii bucuros, iar nu să plângi.
„Ridică-ți mintea și vezi starea îngerească, dacă acestora li se potrivește vreo altă stare decât a se bucura și a se veseli”, ne îndeamnă Marele Vasile. Folosește-ți puțin mintea, zice, suie mintea ta sus la cer și spune-mi: „Este cu putință să-ți închipui îngerii că plâng? că participă ei la agonia, la neliniștea celuilalt? Ce fac? Nu fac nimic altceva decât „să se bucure și să se veselească”. Îngerii se bucură și se veselesc, adică au bucurie lăuntrică, plină de slavoslovia către Dumnezeu, pe care o exprimă obștii îngerești în care trăiesc, fiindcă „au fost învredniciți să stea înaintea lui Dumnezeu și să se desfăteze de negrăita frumusețe a slavei Ziditorului nostru. Către viața aceea îndemnându-ne pe noi Apostolul, ne poruncește să ne bucurăm pururea”.
Ne îndeamnă, așadar, apostolul Pavel, zice Marele Vasile, să imităm viața îngerească care înseamnă, în primul rând, să ne bucurăm pururea. Iar când alții plâng, să folosim lacrima lor, ca să dobândim o mai mare bucurie cerească și astfel viața noastră să fie o neîncetată bucurie.
După ce am văzut ce spun despre bucurie Athanasie cel Mare, cuvioasa Sinclitichia, Marele Vasile, să continuăm cu un fragment din Palladie care prezintă cum trăiau pustnicii forma cea mai aspră a vieții monahale.
„Îi puteai vedea pe ei veselindu-se în pustie”. Era cu putință, zice, să vadă cineva fețele lor bucurându-se. „Nu ar putea spune cineva pe acest pământ o asemenea bucurie”. Nu ar putea cineva să spună că există pe pământ o atât de mare veselie, nici bucurie trupească. „Nici o scârbă sau întristare nu era în aceștia”. Nu ai putea afla nici o scârbă, adică o mâhnire, nici o amărăciune. „Dar chiar dacă cineva se arăta amărât, îndată părintele Apollo cerea să afle de la el pricina, și apoi descoperea cele ce se află în ascunzișul inimii fiecăruia”. Dacă totuși cineva părea cumva mâhnit, întristat, se ducea îndată părintele Apollo, bătrânul, starețul, și îi zicea: Ce ți s-a întâmplat? Nu ca să afle cu adevărat ce s-a întâmplat. Fiindcă cel amărât, cel supărat, omul îndurerat este întotdeauna în afara realității, nu știe niciodată ce se întâmplă în jurul lui și înlăuntrul lui. Îl întreba, ca să ia drept punct de plecare cuvintele lui și după aceea să-i descopere adevăratele pricini ale mâhnirii lui. Fiindcă toți monahii, dar și mirenii, care sunt întristați sau amărâți, cred că sunt astfel pentru Dumnezeu, cred că în cazul lor așa trebuie să fie. Or, părintele voia să-i descopere „cele din ascunzișul inimii lui”, că supărarea lui nu se datorează nici uneia dintre pricinile pe care le credea el, oricare ar fi fost acelea. Singura pricină a oricărei întristări, mâhniciuni, melancolii și amărăciuni este întotdeauna egoismul, individualismul, autoizolarea noastră și lipsa comuniunii cu Dumnezeu.
(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre viață. Cuvântul nădejdii, Indiktos, Atena, 2005)

A-ţi cere iertare sau a ierta la timp este o artă şi expresia mărinimiei şi a experienţei de viaţă. Ceea ce nu pot păstra oamenii din cauza iuţelii sau a ambiţiilor personale se poate repara prin iertare, prin înţelegerea profundă a simplei realităţi că toţi suntem trecători pe pământ, că vine o clipă când vom pleca din această viaţă şi toate gândurile şi aspiraţiile noastre nu vor mai fi. Vom merge înaintea Marelui Judecător, unde vom da seama de orice cuvânt deşert, de orice supărare deşartă care ar fi putut fi anulată printr-o simplă întoarcere de gând. Cel care îşi duce gândul către sfârşitul său şi către deşertăciunea căutărilor şi a ambiţiilor omeneşti rabdă uşor orice supărare, nu judecă şi din această cauză este un om „uşor de purtat", un om plăcut. Astfel de oameni sunt şi nu sunt prieteni cu toată lumea, pentru că nu-şi mai aparţin, ci au devenit un bun comun al tuturor, ca şi Dumnezeu, ca şi dragostea.
(Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, 2006, p. 130)

Cine se roagă pentru ceilalţi, cine se vede pe sine mai prejos de ei şi, în acest fel, are o legătură autentică cu ei, străin de orice împătimire şi dispoziţie iubitoare de sine, e cu neputinţă să nu se bucure văzându-le înaintarea, mai ales în cele duhovniceşti şi în virtute. Fericit este monahul care socoteste mântuirea şi îna*intarea tuturor ca pe a sa. Rugătorul reuseşte, prin mijlocirea rugăciunii şi a harului pe care ea îl dă, să se unească profund cu ceilalţi, lăuntric, duhovniceşte, şi nu exterior. Nu numai cu cei pe care îi cunoaşte sau are legături, ci cu toţi oamenii, chiar dacă ei nu-l cunosc şi chiar dacă nu şi-a exprimat simţămintele sale înaintea lor.
Lipsa de invidie a sufletului iubitor şi smerit a celui rugător faţă de ceilalţi îl împlântă în inima lor. Face inima lor ini*ma sa şi îşi uneşte simţirile sale sufleteşti cu ale lor. Aceasta fără nici o vorbire mieroasă şi edulcorată, cum se vede la cei ce ştiu să joace teatru de prost gust. Puterea rugăciunii îl face pe rugător frate "siamez" al celorlalţi, astfel încât ceea ce simte pentru ei este adevărat, firesc şi fără ipocrizie. Această viziune o accentuează cu putere Sfântul atunci când spune că rugătorul este separat şi totuşi unit cu toţi.
(Arhimandrit Evsevios Vitti, Despre rugăciune. Tâlcuiri la Sfântul Nil, Editura Sf. Nectarie, pp. 140-141)

Despre lupta duhovniceasca
 

Link permanent catre articolul complet:

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...a-b1-p2174.htm

1. Cu cat mai repede dobandesti o virtute, cu atat mai usor o pierzi.Cu cat o dobandesti mai incet si cu mai multa truda, cu atat mai ferma ramane;exact ca planta aceea care a crescut inalta si i-a spus chiparosului:
- "Vezi ce mult am crescut doar in cateva zile!Esti aici de atatia ani si nu prea ai crescut cine stie ce".
- "Da ", spuse chiparosul, "dar tu n-ai vazut inca furtuni, valuri puternice si ierni friguroase!"
Iar dupa catva timp, planta s-a uscat, in timp ce chiparosul a ramas acolo unde se afla!Asa este si cu omul duhovnicesc.Atat in vreme de furtuna, cat si in vreme de pace el ramane acelasi.De ce? Deoarece lunga perioada de timp a creat stabilitate.Cand la inceput a renuntat la lume, conditia sa duhovniceasca era instabila, dar, in timp, harul lui Dumnezeu a lucrat mantuirea sa si eliberarea de patimi.Asadar, omul trebuie sa se nevoiasca astazi, iar harul lui Dumnezeu va incepe sa actioneze de la sine maine.Atunci, nu va mai trebui sa va nevoiti pentru a avea ganduri bune; harul care ramane in voi este cel care le aduce in mintea ta fara efortul tau.Atunci vei vedea mari taine!
Vei avea sentimentul, sa spunem asa, al amintirii mortii sau o alta amintire benefica.Cand te trezesti si inca iti deschizi ochii, in loc de a te simti somnoros, vei fi progresat;vei fi trecut deja prin intreaga taina a ceea ce numim "theoria"(vederea duhovniceasca) si vei spune:"Dar cum se poate intampla acest lucru, intrucat inca ma scol?Cum se intampla acest lucru?"Totusi, harul lui Dumnezeu actioneaza de la sine - este rezultatul unui process indelungat.


Acelasi lucru se intampla cu pacatul:fie treaz, sau adormit, un pacatos se gandeste permanent la rau.Cand pacatul e ajutat de un obicei rau si de diavol, devine un rau permanent.La fel si cu binele;un obicei bun ajutat de harul lui Dumnezeu devine a doua natura a omului.
2. A suspecta pe cineva ca acesta gandeste rau de tine sau ca spune lucruri rele despre tine e numita drept minciuna a mintii de catre Sfintii Parinti.
O minciuna a limbii este atunci cand, de exemplu, in loc sa spunem ca m-am sculat tarziu pentru a merge la biserica din propria mea nepasare, spun ca eram obosit fiindca am muncit mult ieri!
3. Postul este o virtute exceptionala, el inabusa impulsurile trupesti si da putere sufletului pentru a lupta impotriva otravirii inimii prin simturi si ii ofera un remediu impotriva oricarei otraviri trecute.Postul face ca mintea sa fie permanent curatita.El alunga orice gand rau si aduce ganduri sanatoase, dumnezeiesti - ganduri sfinte care lumineaza mintea si o aprind de mai multa ravna si fervoare duhovniceasca.
4. Indiferent cat de tare ne oprima tiranul cel inspaimantator al sufletelor noastre din invidie si rautate, va veni timpul ca Dumnezeu sa-i judece rautatea si sa ne ofere odihna, noua, celor impovarati.Rabdare, copilul meu.
Haide sa purtam si cununa plina de ghimpi a necazurilor vietii, asa cum a facut-o si arhetipul nostru, Iisus Domnul.Sa lasam ca ghimpii sa intre adanc in capul nostru si sa sangeram indurerati, asa incat durerea si sangele sa infrumuseteze si sa slaveasca haina sufletului nostru, asa incat sa nu fim rusinati atunci cand vom aparea dinaintea lui Hristos si vom vedea alte suflete pline de slava si curatie.Rabdare; iarna necazurilor va trece, iar frumoasa primavara va aduce mireasma harului dumnezeiesc.

5. Lupta cu toata puterea sufletului tau pentru dragostea lui Hristos.Diavolul lupta zi si noapte sa ne faca slugile lui si sa ne faca nevrednici de Preasfantul nostru Dumnezeu.Dar noi sa luptam pentru a deveni vase alese ale Hristosului nostru Celui rastignit asa incat sa-l rusinam pe diavol si sa slavim Dragostea Care a varsat atotsfantul Sau Sange peste noi!
Lupta cu tarie.Nu te teme, caci ii avem dinaintea noastra pe fratii nostri mai mari - ingerii - care lupta impreuna cu noi.Ei sunt incomparabil mai puternici decat demonii.De aceea, fiti curajosi.Intariti-va cu adevarata cunoastere de sine, caci adevarul il apara pe luptator cu arma atotputernica.
6. Roaga-te mereu cu iubita rugaciune a lui Iisus.Interiorizeaza-te prin tacere si lectura.Ingrijeste-te de sufletelul tau, fiica mea.Traieste mai duhovniceste in casa ta.Dumnezeu iti vede situatia, iar ceasul harului va bate in mod miraculos atunci vand se va hotari de sus.Plangi cu umilinta rugandu-te:"Ce-i va folosi omului daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde?" (Matei 16, 36).Satana foloseste toate mijloacele pentru a frana sufletele de la urcusul duhovnicesc.Fericit cel ce scapa de el si il rusineaza.Meditati la desartaciunea lucrurilor trecatoare si la viata vesnica si adevarata din Ceruri, unde se afla Biserica biruitoatre care asteapta si se roaga pentru Biserica luptatoare, cea care duce lupta cea grea astazi - caci noi avem nevoie de dogmele corecte ale sfintilor nostri Parinti si de o credinta arzatoare in Hristos.

Este vremea cand diavolul ii poate "amagi, de va fi cu putinta, si pe cei alesi" .(Matei 24, 24).

Traista Fericirii, Nefericirea si Masura Suferintelor
 

Cand fericirea cladeste un cuib pentru tine si familia ta, nu crede ca ea te va rasfata multa vreme. Caci impotriva oricarei fericiri pamantesti se porneste o rascoala nevazuta. Abia te-ai asezat bine in cuibul fericirii si mai inainte sa te fi incalzit in el, pe neasteptate patrunde in cuib si se arata capul sarpelui. Pentru ca fericirea pamanteasca este o inselare, nu este altceva decat fericirea pe care sarpele a fagaduit-o Evei.
Nefericirea, careia Dumnezeu ii ingaduie sa vina asupra noastra, este mai buna decat fericirea pe care incercam sa ne-o zidim singuri. Nefericirea vine intotdeauna la timp; ea este ca vocea prietenului care striga la miezul noptii catre cel adormit: “Arde !”.
Omul intelept paraseste casa cuprinsa de flacari si lasand-o sa arda, isi scapa viata. Iar omul nebun se vaita in mijlocul focului si asteapta sa fie ars in flacari odata cu casa sa.
Dumnezeu vegheaza asupra fiecarui om mai cu grija decat oricare gradinar asupra pomilor sai. Gradinarul reteaza pomii ca sa creasca mai repede si mai bine. Insa daca reteaza prea mult din crengi si din tulpina, pomul se usuca.
De aceea, sa nu crezi ca Dumnezeu va ingadui vreodata ca suferinta ta sa intreaca masura. Bine spune Nil Sinaitul: “Daca olarul stie cat timp trebuie sa tina oala in foc ca sa fie arsa fara sa se sparga, cu atat mai mult va sti Dumnezeu masura suferintelor noastre”.
Traista fericirii noastre pamantesti este totdeauna rupta. Cu cat bagi mai multe lucruri in traista, cu atat se varsa mai mult din ea.
Cei care nu inteleg intelepciunea dumnezeiasca poarta traistele cele mai mari; insa inteleptii umbla fara traista.
Dar daca te socotesti fericit ca traista ta nu pare sa fie rupta, atunci socoteste ca odata ajuns in mormant, va apasa asupra ta nu numai pamantul, ci si traista fericirii tale cu mult prea plina, care va spori intunericul si greutatea mormantului.
Cu alt fel de fericire va rasplati Dumnezeu pe credinciosii Sai si anume cu fericirea Sa. El nu va intarzia cu rasplata, dar nici nu o va grabi.
Oare atletul asteapta sa fie declarat invingator in timpul alergarii? Oare agricultorul asteapta sa primeasca rodul graului indata ce-l seamana?
Caci esti trimis in aceasta viata nu sa intri in stapanirea fericirii, ci numai sa te faci vrednic de ea.

Episcopul Nicolae Velimirovici "Invataturi despre bine si rau"