50 de ani de la infiintarea actualului judet Vaslui
 

Deoarece anul acesta se implinesc 50 de ani de la infiintarea actualului judet Vaslui, in actuala configuratie, in urma reformei administrativ-teritoriale din februarie 1968, prin care se renunta la organizarea administrativ-teritoriala dupa model sovietic cu regiuni si raioane (adoptata in 1950) si se revine la organizarea administrativ-teritoriala cu traditionalele judete, citez cateva date si articole din presa, care arata cum s-a dezvoltat- cu bune si rele, cu plusuri si minusuri, acest judet in perioada 1968- 1989.

-Din ziarul "Vremea Noua' de Vaslui, din 17 februarie 2018:

CURAJ…. În plină revoltă a Bârladului, Ion Iliescu a înfiintat judetul Vaslui, pe 17 februarie 1968!

SĂ NE REAMINTIM… Pe 16 februarie 1968, printr-o lege emisă de regimul comunist, se desfiinta regiunea Iasi. A doua zi, pe 17 februarie, deci fix în urmă cu 50 de ani, apărea judetul Vaslui, cu capitala în orasul Vaslui. Conform prof. Milută Moga, cel care a trăit în detaliu istoria acelor ani, sefii municipiului Bârlad, oras care avea o populatie de trei ori mai numeroasă decât cea a Vasluiului, s-au scandalizat si au fost la un pas de o revoltă muncitorească, la care urmau să participe muncitori de la Fabrica de Rulmenti din oras. Securitatea a aflat de planurile rulmentistilor si a înăbusit revolta, iar în aceeasi zi, pe 17 februarie 1968, Ion Iliescu, care ulterior avea să devină presedintele României, punea piatra de temelie a noilor institutii de conducere judetene. Profesorul Milută Moga vine cu detalii legate de acele evenimente, la care au avut acces foarte putine persoane din judet.

“Zbuciumatul an 1968 avea să debuteze cu o veste care a produs multă vâlvă în toată România si multe frisoane printre unele categorii socio-profesionale. Conducătorul absolut al României de atunci, Nicolae Ceausescu, vrând să-si cosmetizeze si mai mult imaginea, a hotărât că este necesară reorganizarea administrativ-teritorială a tării. Adică, să se revină la rânduielile de dinainte de 1948, când tara era împărtită în judete, orase si comune. De mentionat faptul că, vechea organizare administrativ-teritorială a tării, fondată încă de la 1864, a fost desfiintată după actul samavolnic de la 30 decembrie 1947, când, prin fortă, regele Mihai a trebuit să abdice, desfiintându-se regatul si proclamându-se, surogatul de sorginte comunistă, Republica, după modelul sovietic. Asadar, noul proiect de tară, ce urma să fie aplicat, s-a concretizat prin legea nr. 2 din 16 februarie 1968, adoptată de Marea Adunare Natională. În consecintă, s-a trecut la concretizarea legii care prevedea că teritoriul Republicii Socialiste România (denumirea statului român de la acea vreme) este organizat în unităti administrativ-teritoriale: judetul, orasul si comuna. Orasele cu număr mai mare de locuitori si cu o însemnătate deosebită în viata economică, socială, politică si cultural-stiintifică pot fi organizate ca municipii. Orasele în care-si aveau sediul organele de conducere ale judetului sunt orase resedintă. Acelasi criteriu se aplica si la nivelul comunelor. Trebuie să precizăm că, dincolo de considerentele de ordin istoric si al traditiilor românesti, noile măsuri îsi propuneau să rezolve si mult spinoasa problemă a Regiunii Autonome Maghiare, cu resedinta la Târgu Mures si în urma căreia comunitatea maghiară nu mai beneficia de găselnita impusă de rusi. Este cunoscut faptul că, imediat după război si în urma tratatului de pace de la Paris, s-a consfintit faptul că se anula Dictatul de la Viena din 1940, prin care, nordul Ardealului era încorporat la Ungaria. Cum spiritele la Budapesta erau tare inflamate si ele se refulau si în asa-zisele teritorii secuiesti, rusii, pentru a nu avea bătăi de cap, ca regim de ocupatie, au impus românilor un alt act samavolnic. Adică, să accepte aparitia unui tinut autonom, un adevărat ghimpe în trupul României. Iată de ce, noua formulă administrativ-teritorială rezolva dintr-un foc si problema complicată lăsată mostenire de rusi prin regimul obedient condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej”, spune prof. Moga.

Trofin si Enache au sprijinit capitala la Vaslui

“De altfel, imaginea lui Dej nu era pe placul noului cerber de la Bucuresti, care voia să urce rapid pe scara afirmării spre a fi adulat. Acest lucru va prinde bine si în cazul noului perimetru teritorial al actualului judet Vaslui. Noul lider national voia să treacă în totală umbră imaginea predecesorului său, inclusiv localitatea unde se născuse, Bârlad, si care, între 1948-1956 fusese chiar resedinta regiunii cu acelasi nume. Aceasta vine să justifice de ce nu a fost nominalizat Bârladul drept capitală de judet. Bineînteles că se adaugă contributia si sustinerea altor doi lideri mai tineri, Virgil Trofin, originar din Lipovăt si Petru Enache, ce îsi avea obârsia prin preajma Negrestiului. Urmare a legii nr. 2, din 16 februarie 1968, teritoriul administrativ al regiunii Iasi se desfiinta, urmând să apară judetele Iasi si Vaslui. Noul judet Vaslui era format din teritoriile apartinând următoarelor unităti administrative: orasul de subordonare Bârlad, precum si fostele raioane Bârlad, Vaslui, Husi si Negresti, dar si un număr de 118 comune si 511 sate. Comunicatul cu privire la noua reorganizare administrativă a tării, întărit de legea nr. 2 din 16 februarie 1968, prin care Vasluiul devenea resedintă de judet, n-a fost primit cu satisfactie, în special de bârlădeni. Având în vedere faptul că Bârladul fusese, până atunci, oras de subordonare regională, că populatia era de trei ori mai mare decât a Vasluiului, că dispunea de o structură economică incomparabilă, precum si că avea edificii culturale, de sănătate si altele erau tot atâtea atuuri că resedinta trebuie să fie aici. Drept urmare, în Bârlad s-a creat o atmosferă încărcată prin vociferări, insulte si chiar pregătirea unei răzmerite, în care vioara întâi urma să fie colectivul de la fabrica de Rulmenti. Urmare acestor lucruri, la Bârlad s-au perindat cohorte de militieni securisti si activisti de partid veniti de la centru. În cele din urmă lucrurile revin în matcă si în ziua de 17 februarie, exact acum 50 de ani, la Vaslui a avut loc ceremonia de constituire a noilor organe de partid si de stat, respectiv comitetul judetean de partid si Consiliul Judetean Provizoriu. Lucrările au fost conduse de Ion Iliescu, membru supleant al Comitetului Politic al CC al PCR, prim secretar al CC al UTC si ministru pentru problemele tineretului. S-au ales: Comitetul Judetean PCR, Biroul Judetean si s-a constituit Consiliul Judetean Provizoriu. Ca prim secretar, dar si presedinte al noului Consiliu Judetean avea să fie ales Ion Savin. Ca vicepresedinte a fost ales Ion Zlate. Din acel moment, noile organisme se puteau apuca de treabă, sub directa îndrumare a trimisilor de la Bucuresti. Un punct sensibil avea să îl constituie recrutarea cadrelor pentru noile structuri organizatorice”, sustine profesorul.

Regiunea desfiintată Iasi a tratat cu spatele noua capitală de judet

Cum judetul Iasi si-a oprit, în general, oameni ce-si aveau domiciliul în Iasi s-a ajuns la situatia ca celelalte cadre din fosta regiune Iasi să fie “vărsate” la Vaslui. “Astfel că, în acele zile de sfârsit de iarnă si început de primăvară, Vasluiul va fi asaltat de un număr mare de pretendenti la noile functii ce se creau. Au venit, astfel, la Vaslui oameni din Iasi, Pascani, Hârlău, dar si din Bârlad, Husi si Negresti. Din păcate, localnicii au fost cam lăsati pe dinafară sau vor avea parte de posturi de la periferia statelor de functiune, desi multi dintre acestia erau cu mult mai capabili decât cei veniti de aiurea. O problemă deosebită a constituit-o asigurarea sediilor pentru noile institutii judetene, deoarece Vasluiul, la acea vreme, era deficitar la acest capitol. Acest lucru a determinat desfiintarea a două scoli de traditie, scoala de cooperatie mutată la Husi si scoala agricolă pur si simplu desfiintată. Un alt impediment era cel legat de asigurarea locuintelor pentru noii veniti, mai ales că Vasluiul nu avea niciun hotel cât de cât apt pentru a găzdui musafiri. Asa se face că unele institutii judetene vor fi găzduite de Bârlad si de Husi. O mare problemă o constituia asigurarea navetei din orasele adiacente, dar chiar si transportul de călători din resedinta de judet, întrucât Vasluiul nu avea la acea vreme o unitate cât de cât capabilă să asigure transportul urban. Toate avatarurile rezultate din devenirea Vasluiului drept capitala de judet s-au rasfrânt, în special, asupra localnicilor. Adăugăm si faptul că Vasluiul nu avea retea de apă potabilă si nici o retea de încălzire centrală, ceea ce sporea dificultatea locuirii în acest oras”, sustine profesorul vasluian.

Din 25 februarie 1968, rapidul Iasi-Bucuresti opreste si la Vaslui

“Imediat după constituirea noilor organisme judetene de partid si de stat se va trece la constituirea institutiilor judetene pe domenii de activitate. O pată de culoare avea să fie dată de anuntul că, începând cu ziua de 25 februarie 1968, trenul rapid care circula pe ruta Iasi-Bucuresti si retur, urma să oprească si în statia Vaslui. În acest sens vom insera si o glumă care a făcut vogă în acele momente. Într-una din zile trenul a oprit în gara Vaslui, si cum în el se aflau si cetăteni rusi, unii dintre ei venind de la Sofia spre Moscova, unul dintre ei avea să întrebe din usa unui vagon: “Cacaia halta?”, la care câtiva vasluieni au început să huiduie si să spună cu ciudă: “Bă, si tu esti din Bârlad?”. Se făcea referire la disputa dintre Vaslui si Bârlad privind capitala de judet. Ne vom opri în continuare la câteva lucruri de analiză privind situatia reală din februarie 1968. În conformitate cu prevederile legii nr. 2 din 16 februarie 1968, judetul Vaslui avea în componentă: un municipiu, două orase si 118 comune. În urma reorganizării se propuneau următoarele: un municipiu, si acela era Bârladul, care avea peste 41 mii locuitori, unităti economice de nivel republican, alte unităti de interes local, dar si dotări în domeniul învătământului, sănătătii, culturii, sportului etc. În ordine, urma orasul Husi, cu peste 21 mii locuitori, dar si cu unele dotări economico-culturale destul de bine înfiripate. Urma Vasluiul care avea la acea oră în jur de 14 mii de locuitori, la care se adăugau aproape 6 mii de locuitori din satele învecinate: Bahnari, Mora Grecilor, Viisoara, Brodoc, Rediu. Cât priveste Negrestiul, el figura la acea vreme drept sediu de comună. În urma propunerilor comisiei de aplicare a legii nr. 2/1968 configuratia judetului Vaslui avea să fie următoarea: municipiul Bârlad, orasele Husi si Vaslui si, ca noutate, trecerea comunei Negresti în rândul oraselor, desi la acea vreme Negrestiul avea 4.408 locuitori, dar la care se alipeau satele Căzănesti si altele, Glodeni, Parpanita, Poiana si Valea Mare. Judetul Vaslui urma să aibă si 71 de comune si 456 de sate, din cele 118 comune afluite din fostele raioane. În acelasi timp se desfiintau sau se comasau 51 de sate. Totodată, unele comune sau localităti îsi schimbau numele”, remarcă Moga.

Ansamblul “Ciprian Porumbescu” de la Suceava a sustinut un spectacol în noua capitală de judet

“A început reorganizarea noilor structuri administrative si constituirea organelor administrative provizorii. La Bârlad, cu rang de municipiu conducător, urma să activeze Gheorghe Puni, cunoscut ca vechi militant de partid; la Husi urma să activeze un alt vechi militant al partidului, Ion Croitoru; la Vaslui a fost adus de la Bârlad în fruntea consiliului orăsenesc Ion Iftimie; la Negresti noul edil avea să fie Vladimir Corduneanu. În acest tumult al reorganizărilor vom insera si două momente plăcute din Vasluiul acelor ani. Astfel, la cinematograful orasului Vaslui urma să aibă loc Spectacolul de Estradă al Ansamblului de Cântece si Dansuri ”Ciprian Porumbescu”, din Suceava, cu titlul sugestiv “Alo! La telefon Suceava”. Spectatorilor vasluieni li se propuneau melodii ale unor vestiti compozitori români si străini, printre care Ion Vasilescu si grecul Mikis Teodorakis. Un al doilea moment este legat de concertul din 25 martie 1968 de la sala aceluiasi cinematograf, sustinut de cântăreata italiană Maria Gatty si formatia instrumentală “Cei 4 Luigii”. Iată ce avea să declare solista italiană: “Mi-a plăcut foarte mult orasul dumneavoastră si sunt profund emotionată de primirea caldă ce mi s-a făcut, de ospitalitatea locuitorilor orasului. Am avut încă o dată prilejul de a mă convinge de proverbiala ospitalitate românească. Voi veni cu mare plăcere, din nou, aici, la dumneavoastră la Vaslui”. Revenind la noile organisme de partid si de stat care s-au constituit în primăvara anului 1968, va trebui să remarcăm că Vasluiul va avea parte de un conducător din altă parte. De altfel, acest lucru a fost o constantă în lunga istorie a orasului Vaslui, mai ales după 1944. Iată că s-au scurs 50 de ani cu bune si rele din istoria judetului Vaslui, rezultat în urma fuzionării celor patru raioane (Vaslui, Bârlad, Husi si Negresti), dar si pe locul fostelor judete Tutova, Fălciu si Vaslui. Între timp, la 22 decembrie 1989, regimul condus de Nicolae Ceausescu a fost înlăturat. Se spera că întronarea democratiei adevărate va crea un cadru propice revitalizării Vasluiului si ridicarea lui pe culmile ce le cunoscuse în epoca medievală si unde Stefan cel Mare îsi ridicase o a doua capitală, prin curtile domnesti si prin strălucirea bisericii ”Sfântul Ioan”, în memoria celor căzuti în marea bătălie la 10 ianuarie 1475″, afirmă Moga.

E trist: astăzi, Vasluiul este printre cele mai sărace judete din tară

“Astăzi, constatăm cu mâhnire că acele prefaceri ce s-au realizat în 1968, dar mai ales evenimentele din decembrie 1989, nu vor aduce mult dorita ascensiune. Vasluiul si truditorii lui se numără printre cele mai sărace entităti în plan national. Stimati diriguitori ai Vasluiului, aveti ocazia să contraziceti spusele mele, iar la finele acestui an, Vasluiul să se poată număra printre acele unităti administrativ-teritoriale care să cunoască bucuria progresului. Ar fi o răsplată pentru toti truditorii acestui tinut”, sustine profesorul Milută Moga.

Si cateva articole de presa despre cei care au condus judetul Vaslui in perioada 1968- 1989, prim-secretarii Gheorghe Tanase, Ion Fratila si Ioan Pavel (ultimul originar din Timisoara).

-Despre Gheorghe Tanase, un articol din ziarul "Obiectivul de Vaslui" , din 20 octombrie 2014, articol intitulat "Adevaruri despre Gheorghe Tanase":

Ziaristul George Stoian, deşi oltean, a trăit pe meleagurile noastre din 1967 până în 1982. A avut şansa să fie aproape de fostul prim-secretar Gheorghe Tănase, ctitorul Vasluiului, pe când era metodist de specialitate al Casei creaţiei populare şi, apoi, ziarist la „Vremea nouă”; din anul 1982 au lucrat împreună la Slobozia, până în urmă cu o lună, când Tănase a decedat.
Tot binele pe care Gheorghe Tănase i l-a făcut lui George Stoian, şi la Vaslui şi la Slobozia, s-a întors în aceeaşi măsură la el. George Stoian a avut un rol important în viaţa lui Gheorghe Tănase în special după revoluţia din ’89, devenind astfel cel mai valoros martor, atât al vieţii pe care fostul prim-secretar a avut-o în perioada comunistă, cât şi în ultimii săi ani.
Solicitat de ziarul nostru, George Stoian a acceptat să ne spună adevărul despre omul Gheorghe Tănase. Adevăruri care merită şi trebuie să fie cunoscute de noi, cei care l-am preţuit şi cărora ne-a lăsat atâtea ctitorii şi amintiri.

– Când l-aţi cunoscut pe Gheorghe Tănase? Care a fost începutul prieteniei dumneavoastră?

– Eram ziarist aici, la Vaslui, iar prietenia noastră s-a înfiripat datorită faptului că eram implicat în activităţi culturale, care nu numai că-i plăceau şi erau pe sufletul lui, dar chiar erau necesare. Organizam tot felul de manifestări spirituale, inclusiv Festivalul umorului, precum şi mari spectacole. Eram regizorul spectacolelor festive dedicate lui Ceauşescu sau al celor de la 23 August, aşa că, încetul cu încetul, domnul Tănase m-a agreat şi ne-am apropiat.

– Cum aţi ajuns de acasă, din Oltenia, la Vaslui?

– Soţia mea era studentă la filologie în Iaşi, iar eu am vrut să fiu mai aproape de ea. Era în 1967, am crezut că vin pentru puţină vreme în aceste locuri, adică până termină soţia facultatea, dar m-am îndrăgostit de Vaslui. Aşa am ajuns să lucrez la Casa Raională de Cultură, care funcţiona unde este astăzi Tribunalul Vaslui, iar director era, să îşi amintească vasluienii, profesorul Mihai Angheluţă, apoi, cum am mai zis, la Casa creaţiei populare, iar ulterior, în presa locală. M-am remarcat repede nu numai în rândul colegilor, ci şi la partid. Aşa a aflat de mine şi Gheorghe Tănase, care era un iubitor de cultură şi un mare sprijinitor al acesteia. A început să mă solicite să merg la Bucureşti, să aduc teatre, concerte cu Tudor Gheorghe, cu Dumitru Fărcaş, marele taragotist al Clujului, cu muzica populară moldovenească etc. Uneori, chiar el îmi spunea ce piesă vrea să vadă, vorbeam cu conducerea teatrelor şi programam spectacole la care Tănase era tot timpul prezent.

– Ce artişti preferaţi avea?

– Iubea toţi actorii şi foarte mulţi cantăreţi, artişti adevăraţ, pe care, deseori, după spectacol, îi invita la el acasă ori locuri mai interesante, pentru a sta de vorbă, pentru a servi masa împreună. Trebuie să remarc aici marea sa prietenie cu regretatul Valentin Silvestru, care devenise aproape ca un membru al familiei. Asta a făcut ca Gheorghe Tănase să sprijine consistent Festivalul Umorului şi a facă să se înfiinţeze la Vaslui celebrul „Cenaclu al umoriştilor”, care foarte des prilejuia publicului vasluian întâlniri cu cei mai importanţi scriitori de umor şi artişti ai genului. El este şi ctitorul marilor statui cu care acum ne mândrim. Nostim este faptul că, atunci când se jucau la Vaslui diverse spectacole şi participa Gheorghe Tanase, erau mulţi activişti care, deşi nu erau mari amatori de teatru, veneau acolo ca să-i vadă „tovarăşu’ prim” şi se prefăceau că le place şi lor teatrul. Pe vremea aceea era o activitate culturală excepţională la Vaslui. Venea lumea la teatru, nu exista să mai găseşti bilete cu două zile înainte de eveniment. Lui Gheorghe Tănase îi placea plăcea mult când organizam sărbătoarea Pluguşorului în faţa Comitetului Judeţean de Partid. Îi aduceam urători cu obiceiuri de iarnă. Îi plăceau atât de mult pentru că era un om foarte sensibil. Iubea arta, iubea tot ce era de suflet. Uneori, venea chiar şi la repetiţii. Nu se exprima în termeni de profesionist, dar simţea unde ceva era fals şi spunea: “Nu merge!”

– Cum aţi putea să-l caracterizaţi?

– Era un om foarte serios, aspru, uneori chiar dur, dar numai în faţa răului. Sancţiona absolut totul, nu ierta niciodată nimic, dar avea grijă să nu nenorocească oamenii. Îi sancţiona mai mult cu vorbe, ridica tonul la ei sau le adresa replici dure în faţa altor oameni, dar nu le făcea rău. El nu băga oameni în puşcărie. Ba chiar au fost mulţi scăpaţi de puşcărie de doamna Tănase. O căutau mereu mame care se plângeau: “Mi-au rămas copiii pe drumuri”, îi spuneau ele. “Hai, du-te, fii fără grijă”, le încuraja doamna Tănase şi îi scotea aşa, parcă îi trăgea de păr, pe toţi. Eu am făcut multe revelioane împreună cu domnul şi doamna Tănase. Eram invitat întotdeauna la revelion pentru că eram un fel de conducător al revelionului, majordomul, dirijam programul orchestrei, spuneam ce să cânte. Le aduceam pe Ştefania Rareş, pe Mioara Velicu, pentru că Tănase iubea mult muzica moldovenească. Îl preţuia mult şi pe Adrian Păunescu. De câte ori venea la Vaslui, mergeam la pivniţele Huşului sau la subsolul Casei de Cultură Huşi. Acolo se făceau degustări absolut profesioniste de vin. Erau multe personalităţi acolo, era şi inginerul Neamţu, care ne-a prezentat odată vreo douăzeci de feluri de vinuri. A vorbit şi despre Busuioaca de Bohotin (lumea trebuie să ştie că Busuioaca de Bohotin e un vin care, în stare originală, nu se găseşte pe toate drumurile pentru că din Busuioaca de Bohotin adevărată mai mult de trei-patru sute de litri pe an nu se fac. Oficial, se vinde în toată ţara, dar n-are nimic de-a face cu Busuioaca de Bohotin adevărată): “Acesta este un vin unicat în România, este adus de mine din părţile Cotnarului, unde nu se mai cultivă. Îl am pe o suprafaţă mică pentru că această vie nu poate subzista decât într-un anumit pământ, care are anumite caracteristici în compoziţia sa şi se face numai pe suprafeţe care au un unghi de 18-20 de grade expunere spre soare. Dacă într-o anumită perioadă din vară via are destul soare şi condiţiile necesare, strugurii se fac, dacă nu, nu”. Inginerul Neamţu a adăugat la sfârşit: “Din vinul ăsta consumă tovarăşa Elena Ceauşescu. Noi îi trimitem de sărbători, iar ea îl iubeşte. Anul ăsta am făcut doar trei sute de litri”. Păunescu l-a tras deoparte şi i-a cerut două sute de litri. Neamţu i-a dat, însă nu chiar atât de mult cât i-a cerut pentru că ar fi rămas fără pic de Busuioacă. Atunci, Păunescu a plecat şi cu 40 de cămăşi de la Fabrica de Confecţii Vaslui, de la directorul Boris Ciocoiu. Era iubit Păunescu de toată lumea, iar Gheorghe Tănase îl susţinea.

“N-am timp să mor, tovarăşu’ Stoian”

– Pe doamna Maria Tănase aţi cunoscut-o?

– Sigur, era o femeie cu un suflet atât de bun şi atât de blândă. Toţi vasluienii trebuie să ştie că era o femeie absolut admirabilă, civilizată şi omenoasă. A făcut foarte mult bine aici, nu pentru că ar fi avut motive speciale, ci pentru că aşa era sufletul ei. Înfiinţase un club care se numea Femina, unde chema deseori artişti. A lucrat foarte mult cu Stela Popescu, pe care o îndrăgea. Chema artişti, oameni de ştiinţă şi profesori, pentru a se întâlni cu femeile care făceau parte din club. Eu am colaborat îndeaproape cu ea pentru că, în exclusivitate, eu făceam partea artistică. Fiecare întâlnire importantă a clubului Femina se încheia cu momente artistice de excepţie, în care neapărat trebuiau să fie două-trei capete de afiş, doi-trei artişti importanţi. Doamna Tănase, care se îndrăgostise de modul în care îi prezentam pe artişti şi de discuţiile pe care purtam cu ei, îmi cerea să-i descos: “Doamnele i-au văzut pe artiştii ăştia la televizor, dar vor să ştie ceva din viaţa lor”. Pe atunci nu era construită Casa de Cultură. Spectacolele aveau loc unde este acum Poliţia Judeţeană, la etajul 1, în sala mare de festivităţi, sau la fostul cinematograf “I.C. Frimu”.

– Puteţi localiza unde locuia Gheorghe Tănase în Vaslui?

– În casa aceea mare, prima, cum se merge în vale, după magazinele de lângă Hotelul Racova, mi se pare că i se spunea „Casa Albă”. Acolo mă duceam când mă chema doamna Tănase ca să facem programul următoarelor manifestări, să concepem invitaţii sau unele materiale. De multe ori, venea domnul Tănase la masă şi mă găsea acolo, cu doamna de vorbă. “Iar plănuiţi ceva? Iar vă gândiţi la un spectacol”, ne întreba.

– Aţi fost în intimitatea familiei Tănase. Pe Nicu Tănase, fiul lui Gheorghe şi al Mariei Tănase, îl vedeaţi des?

– Da, a crescut sub ochii mei. Nicuşor a fost un copil înfiat, nu era copilul lor. Nu era foarte bun la învăţătură, dar era foarte cocoloşit de cadrele didactice. L-am avut în nişte spectacole alături de colegii lui de la Liceul ŤMihail Kogălniceanuť. Făceam repetiţie cu ei într-o sală de clasă şi, o dată, când le-am dat o pauză, am spus mai mult în glumă: Băieţi, dacă vreţi să aprindeţi o ţigară, puteţi s-o faceţi. Fumaţi, că eu nu vă spun nimic! Băieţii au început să fumeze, dar a intrat deodată în clasă directoarea liceului sau diriginta lor, nu ştiu ce era, doamna Alexandru. “Ce se întâmplă aici? E şcoală sau balamuc? De ce fumaţi? Tovarăşe Stoian, îi lăsaţi să fumeze?”, a început ea să ţipe. Era tare agitată, dar când şi-a aruncat ochii şi l-a văzut şi pe Nicuşor cu ţigara în gură, s-a potolit şi a spus: “A, lăsaţi băieţii să fumeze!” A fost un episod simpatic. Doamna Maria Tănase îl iubea foarte mult pe Nicuşor. Ea, care era o mamă atât de bună pentru toată lumea din oraş şi din judeţ, vă imaginaţi cum era cu unicul său fiu… Avea o voce atât de blândă, era atât de minunată femeia asta! Păi, la înmormântarea ei, la Bucureşti, cred că a mers jumătate din Vaslui! Au mers autobuze, maşini una după alta. A fost enorm de multă lume din Vaslui, atât de mult o iubeau oamenii.

– De ce a murit atât de tânără?

– S-a îmbolnăvit, îmi amintesc că a avut probleme la cap. Atunci când a început să se simtă rău, s-a retras, a plecat din Vaslui. Stătea la Bucureşti.

– Aţi apucat să vă luaţi rămas bun de la ea?

– Nu. A dispărut deodată. Eu o simţeam slăbită, simţeam că îi este rău, dar ea nu recunoştea. Dacă s-ar fi îngrijit mai mult când a simţit că este bolnavă, cred că n-ar fi avut atât de repede probleme cu sănătatea şi cu viaţa ei. Ea spunea întotdeauna că are treabă: “N-am timp să mor, tovarăşu’ Stoian. Mi-e rău, dar avem treabă. Uitaţi, o familie din satul Curseşti e vai de capul ei, au copii dezbrăcaţi. Să-i ajutăm!”. Dădea telefon la Fabrica de Tricotaje de la Feteşti, apoi la Fabrica de Confecţii de aici şi vorbea cu directorii: “Tovarăşe director, poate puteţi să-i ajutaţi pe oamenii ăştia”. Aşa le spunea, nu se ducea să ia abuziv ceva.

ŤSă-l trimiteţi pe Stoian la mine, la Ialomiţa!”

– Ce a fost pentru Vaslui Gheorghe Tănase?

– A fost edificatorul acestui oraş. Eu, când am venit în Vaslui, acest oraş nu exista! Era pur şi simplu o comună. Sunt fotografii şi pe internet. De exemplu, strada Hagi Chiriac era renumită pentru halul în care arăta. Erau acolo numai prăvălii, era locuită numai de evrei şi, pentru că evreii urmau să plece, scoseseră la vânzare tot felul de fleacuri de prin casă, chiar şi oala de noapte găurită! Era un peisaj îngrozitor. Oraşul nu arăta bine, în schimb se găsea de mâncare, lumea trăia bine. Apoi, încet-încet, Vasluiul a început să îşi schimbe înfăţişarea, s-a ridicat sub ochii lui Tănase, care era interesat mult de oraş, dar nu scăpa din vedere nici judeţul. Şi, din judeţ, îl interesa ce mai mult agricultura. Mai târziu, peste tot pe unde a umblat, s-a ocupat de agricultura judeţului respectiv. Cunoştea domeniul ăsta mai mult decât un inginer agronom. Ştia toate fazele de lucru în câmp, ştia totul despre îngrijirea animalelor. Se obişnuise ca în toate plenarele pe care le ţinea să analizeze toată activitatea din agricultură sau din industrie, fără rapoarte scrise sau materiale. Se învăţase şi le făcea cu filme. Ne trimitea pe mine şi pe un băiat de la Casa Pionierilor, de la cineclub, să filmăm în grajduri, în CAP-uri, să stăm de vorbă cu oameni. Făceam filme despre realităţile pe care le găseam. Gheorghe Tănase ne cerea să găsim părţile criticabile: “Eu vreau să-mi arătaţi ce este rău, ca să îndreptăm”. Ajunsesem ca, atunci când intram într-un CAP, să se sperie oamenii de noi, că ştiau ce urmează. Noi filmam, îi duceam filmul, apoi el convoca oamenii. Venea toată lumea şi el spunea: “Daţi drumul la film”. Nu citea nimic, niciun material, niciun raport, nicio informare. Dădeam drumul la film. Filmele erau toate de treizeci de minute, adică erau nişte reportaje destul de lungi. Când se termina filmul şi începea plenara, nimeni nu mai putea să spună ”Tovarăşe prim’, nu e adevărat, se exagerează, nu e aşa”, că se văzuse pe ecran. Tănase prinsese gustul pentru lucrul cu filmele. Am devenit foarte apropiaţi. După ce a plecat din Vaslui, a fost la Comitetul Central, apoi a ajuns la Ialomiţa, unde ne-am întâlnit.

– Cum de v-aţi întâlnit tocmai acolo?

– După ce a plecat Gheorghe Tănase din Vaslui, eu am mai rămas până în 1982, când am fost dat afară de la ŤVremea Nouăť. Era în plină zi, eram toţi în redacţie, când a fost chemat la secretarul cu propaganda, pe atunci tovarăşul Ţolescu, colegul meu de redacţie, Tiberiu Brăescu, un ziarist foarte bun. Când a venit peste vreun sfert de oră, noi l-am întrebat ce s-a întâmplat. “M-a dat afară!”, ne-a spus el. Cum adică te-a dat afară? ”Mi-a reproşat că n-am origine muncitorească!” Şi nu ţi-a oferit altceva? “Nu, mi-a a spus să plec de la ziar”. N-a terminat el de vorbit, că l-a chemat pe alt coleg de-al nostru, tot ziarist foarte bun, Vasile Iancu. A venit şi el peste un sfert de oră şi a spus: “M-a dat afară!” Din acel moment, stăteam toţi înnebuniţi şi aşteptam să vedem care va mai fi chemat. Al treilea a fost chemat… George Stoian. Am fost sigur că, atunci când voi ajunge acolo, la tovarăşul Ţolescu. mă va pune pe liber. “Tovarăşe Stoian, cred că o să ne despărţim”, mi-a spus. Nu mai era cine să mă apere, nu mai era Tănase. “Hai să mai recapitulăm, ce-a fost tatăl dumitale?” Tatăl meu a avut studii superioare de drept şi a fost notar în oraşul Corabia. “Nu te supăra, noi avem nevoie în presă de oameni în care să avem încredere, cu dosare bune. Zilele astea să pleci, caută-ţi altceva de muncă”, mi-a spus. Am plecat şi am stat pe liber câteva luni. Tiberiu Brăescu a plecat la Bucureşti, unde a făcut carieră în presa centrală, Vasile Iancu a plecat la Iaşi, unde a făcut şi el carieră (până la pensie, a fost corespondent la “România Liberă” şi a scris mai multe cărţi).

– Iar George Stoian?

– George Stoian a plecat, chemat de Tănase, la Ialomiţa, unde era prim-secretar. El s-a dus în ’82 acolo, la 25 ianuarie, chiar de ziua lui. Cei de acolo aflaseră că-i ziua lui de naştere şi i-au umplut biroul cu flori. Când Tănase a intrat prima dată în birou, în prima zi, a găsit mulţimea de flori.

– Cine v-a povestit?

– Chiar Tănase, în august ’82. El nu ştia de situaţia mea, dar a dat telefon aici, la Vaslui, la partid şi a spus: ŤSă-l trimiteţi pe Stoian la mine, la Ialomiţa!”. Ăştia de la partid m-au căutat, m-au găsit şi mi-au spus: “Vezi că te caută tovarăşul Tănase, du-te la Slobozia!”. Am urcat în maşină şi am plecat. Nu ştiam de ce mă cheamă. “Ia ascultă, vrei să laşi Vasluiul şi să vii aici? Vreau să faci la Ialomiţa tot ceea ce făceai pentru partid la Vaslui, când eram eu acolo!”. Am acceptat pentru că soţia era de acolo, din Călăraşi, la 40 de kilometri de Slobozia. Când i-am spus da, el a chemat imediat secretarul cu propaganda şi i-a spus: “Uite, el se numeşte Stoian, este ziarist de meserie, o să lucreze aici la noi, unde o să facă toate spectacolele şi activităţile culturale ale Comitetului Judeţean de Partid. Vrea să lucreze tot la ziar. Ai loc la ziar pentru el?” ”Nu am niciun loc liber!” “Dai unul afară şi îl aduci pe el! Te interesezi să aibă locuinţă, dar în trei zile! Dacă trec mai mult de trei zile, e scandal! În trei zile să aibă locuinţă, iar soţia să aibă post, este educatoare!”, a spus Tănase. Aşa se lucra atunci.

“Să văd cel mai frumos 23 August făcut de tine!”

– Aşa aţi ajuns să lucraţi la ce ziar?

– La “Tribuna Ialomiţei”. Am avut casă în două zile, nu în trei, într-un bloc care nici nu fusese dat oficial în folosinţă. Eu am fost primul care s-a mutat acolo. Nu aveam telefon, dar secretarul acela l-a chemat pe directorul Poştei judeţene şi i-a spus: “În apartamentul cutare, de la adresa cutare, trebuie să fie telefon”. “N-am cum, că nu e dat în folosinţă!” “Te-am întrebat eu? Iei de la alte blocuri, Treaba ta, te interesează!” Soţia a fost încadrată la cel mai mare cămin din oraşul Slobozia, unde a şi devenit directoare, iar eu m-am dus de la 1 august la treabă. “Să văd cel mai frumos 23 August făcut de tine!”, mi-a spus Tănase. Am realizat un spectacol extraordinar şi i-am convins pe toţi care vorbeau şi se întrebau: “Ce e cu ăsta? De ce l-a adus Tănase? E cârtiţa lui, ce ştie să facă?” Eu mi-am dat seama că sunt toţi ochii aţintiţi către mine şi m-am străduit să fac un spectacol absolut senzaţional. Eu sunt cel care a introdus în arta scenică un sistem de a face să apară şi să dispară un cor pe scenă în două secunde. Când m-am dus la Iaşi la un concurs de la Iaşi, un regizor de acolo a întrebat: “Cine a făcut asta?” Eu, i-am spus. “Dumneata nu eşti sănătos, cum de ţi-a trecut prin cap una ca asta?” La mine apărea în două secunde un cor de optzeci de oameni pe scenă şi, după ce cânta, dispărea.

– Cum de reuşeaţi?

– E problema mea asta.

– Vreţi să păstraţi secretul?

– Da, e secretul meu. Introdusese atunci Tănase o chestie absolut senzaţională. Făceam spectacole pentru muncitorii din agricultură, spectacole pentru muncitorii din industrie, spectacole pentru iubitorii de artă. Am avut un spectacol pentru oamenii din industrie cu 4.200 de artişti. În sală erau 450 de oameni, iar eu aveam pe scenă 4.200 de artişti. Atunci am crezut că înnebunesc, credeam că n-am să pot să duc la bun sfârşit spectacolul. Dar a fost o frumuseţe!

– Ştim că Maria Tănase murise. Gheorghe Tănase era recăsătorit?

– Da, se recăsătorise cu Florica, o doamnă care i-a fost alături permanent şi care, cu un deosebit devotament, l-a îngrijit în anii din urmă, când Gheorghe Tănase căpătase o sănătate mai şubredă. Până să ajungă la Slobozia, trecuse pe la Comitetul Central, unde lucrase direct cu Elena Ceauşescu.

– V-a spus vreodată ceva despre acea perioadă?

– Vorbea puţin despre ce a făcut la Comitetul Central, despre cum era munca lui cu Elena Ceauşescu. Când eu îl întrebam, îmi spunea că mai bine să nu mai vorbim. Din asta am înţeles că avea o amintire atât de urâtă de acolo, încât nu mai voia să o readucă în memorie

A fost Gheorghe Tănase cel mai bogat om? Adevărata lui avere au constituit-o dragostea şi preţuirea oamenilor în mijlocul cărora a trăit. Chiar dacă a ajuns să fie victima timpului nemilos, a rezistat demn schimbărilor.

Veţi vedea, foştii săi colaboratori de la Slobozia, judeţul Ialomiţa, unde a fost prim-secretar din 1982, nu l-au ocolit, iar cea de-a doua soţie, Florica Tănase, i-a oferit sprijinul şi iubirea ei până în ultima clipă.

N-au trecut patruzeci de zile de la plecarea lui dintre noi, aşa că putem crede că sufletul lui Gheorghe Tănase s-a întors pentru o vreme şi pe la Vaslui. Până pe 2 noiembrie, putem să-i aprindem o lumânare şi să-i dăruim un gând bun, pe care să-l culeagă şi să-l ducă în lumea de dincolo.

Continuăm să ne amintim de Gheorghe Tănase, alături de ziaristul George Stoian.

– Spuneaţi că ialomiţenii l-au iubit mult pe Gheorghe Tănase.

– L-au iubit foarte mult şi aveau şi de ce. Poate, după Sibiu, unde se dusese Nicu Ceauşescu prim-secretar, Ialomiţa era singurul judeţ în care oamenii nu sufereau de foame, atunci, înainte de decembrie ’89. Noi, ialomiţenii, am fost daţi şi la Europa Liberă. Am auzit eu cu urechile mele cum s-a spus atunci: “Moare România de foame, româniii au bani şi n-au ce să cumpere cu ei, numai în judeţul Ialomiţa oamenii o duc bine”. Chiar asta a fost expresia: Ťcă numai în Ialomiţa oamenii o duc bineť. Făcuse Tănase astfel ca un renumit restaurant de acolo, Privighetoarea, să fie aprovizionat cu de toate pentru ca şi oamenii din ţară să poată veni să cumpere alimente. Veneau de peste tot şi cumpărau câte două-trei roţi de caşcaval, cinci-şase batoane de salam, cafea, bere. Se găseau de toate în Ialomiţa.

– Înseamnă că şi dumneavoastră aţi dus-o bine.

– Mai mult decât bine. La noi nu s-a simţit niciodată greul. Nu ne lipsea nimic. Tănase era foarte ataşat de agricultură şi a plecat din Ialomiţa cu părere de rău pentru că voia să ducă judeţul pe locul I la producţia de lapte. Încet-încet, a început să surclaseze judeţe care erau pe primele locuri. Mai rămăsese Suceava, dar nu a mai reuşit să întreacă şi acest judeţ pentru că a trebuit să plece. L-a schimbat Ceauşescu. Am să povestesc însă ceva legat de ideea Bărăganului ars de soare şi lipsit de fântâni. Gheorghe Tănase a dat dispoziţie ca pe toate şoselele, pe toate arterele, să se facă fântâni. S-au ridicat minunile acelea de fântâni cu cumpănă, pe care le ştiam numai din poveşti, din desenele vechi. A umplut cu fântâni tot judeţul. Erau toate funcţionale. El cutreiera toate drumurile, oprea maşina şi se ducea să verifice dacă era apă, dacă apa era bună de băut. Construind fântânile, Tănase a făcut o bucurie mare oamenilor. El se preocupa şi de industrie, de absolut tot şi nu putea fi păcălit pentru că se pricepea la toate. Era mai bun decât un inginer agronom sau zootehnist. Ştia totul. Şi, am mai spus, avea un comportament prin care nu făcea rău oamenilor, voia doar să-i sperie, să-i aducă în situaţia de a face treabă. Îmi aduc aminte cum făcea el şedinţele. Spunea: “Mâine dimineaţă avem comandament pentru agricultură la ora 5”. Şi, vă daţi seama, erau unii care locuiau la marginea judeţului şi erau anunţaţi doar cu o seară înainte. La ora patru şi jumătate, Tănase intra în sală şi nu mai avea nimeni voie să intre după el. Dădea dovadă de o punctualitate exagerată. Odată, mă aflam şi eu la o astfel de şedinţă, în calitate de ziarist. Era pe atunci un IAS, Ograda, care era ca un adevărat oraş. Erau acolo, pe teritoriul acelui IAS uriaş, locuinţe, grădiniţe, cantine, o carmangerie, fabrici de lapte. Director era un inginer deosebit, că nu putea oricine să aibă asemenea realizări. La acea şedinţă, Tănase l-a făcut praf pe directorul ăsta: “Să-mi spui dacă poţi să mai munceşti, dacă mai poţi să fii director acolo. Să vii imediat în birou la mine!”, i-a spus el şi a plecat în birou supărat. Directorul l-a urmat înnebunit. “Închide uşa!”, i-a strigat, apoi i-a spus relaxat, zâmbindu-i: “Ţi-a plăcut ce ţi-am făcut?”. Tănase îl simpatiza pe director, avea încredere în el, dar a vrut să-i sperie pe ceilalţi. L-a sacrificat într-un fel în ochii celorlalţi, care ştiau cu toţii că acela era un director extraordinar de bun. “Dacă ăstuia, care e atât de bun, îi face aşa, pe noi ne omoară”, gândeau ei. Ăsta era stilul de lucru al lui Gheorghe Tănase.

ŤEu sunt de acord, dar unde să stau? N-am casă, n-am nimic“

– A plecat Gheorghe Tănase din Ialomiţa la Bucureşti, apoi a ajuns prim-secretar la Bacău. Aţi mai ţinut legătura cu el?

– Nu.

– Când v-aţi reîntâlnit?

– Cred că la vreo trei ani după revoluţie. Dar mai întâi ar fi câteva lucruri de spus despre ce s-a întâmplat la revoluţie în Bacău, unde a fost o revoluţie mai puţin de catifea decât a fost la voi, în Vaslui. Gheorghe Tănase nu a avut de suferit atunci, în ’89, pentru că se comportase bine şi la Bacău, dar regula era: cine a fost de la partid şi ne-a condus trebuia să plece, aşa că el a plecat imediat. L-a adăpostit fosta lui secretară de la cabinet. Când Tănase şi-a dat seama că nu mai poate sta la ea, a vorbit cu şeful de la silvic, tot prin intermediul secretarei. Directorul de la silvic a venit şi le-a propus domnului şi domnei Tănase să stea într-o cabană în pădure. I-a dus chiar el acolo, fără să spună nimănui unde îi duce. Ei au stat acolo douăsprezece zile, până când au venit revoluţionarii, care aflaseră între timp unde se aflau. “Domnule Tănase, nu avem nimic cu dumneavoastră, aţi fost om cumsecade, dar trebuie să plecaţi. Mâine, noi vă punem la dispoziţie un camion în care să vă încărcaţi toate lucrurile pe care le aveţi acasă. Până la ieşirea din judeţ, veţi fi escortat de poliţie”, i-au spus ei. Este interesant că ăia nu l-au întrebat unde să plece. Nu l-au întrebat: “Măi omule, tu ai undeva unde să te poţi duce?”.

– Realitatea era că Gheorghe Tănase nu prea avea unde să meargă, nu?

– Da, el atunci locuia la casa partidului din Bacău. Întreaga viaţă a stat doar în casele oferite de partid, în toate judeţele în care a fost prim-secretar. Binele care s-a întâmplat a fost că doamna Tănase, care era de la Livada, la opt kilometri de Râmnicu Sărat, încă avea acolo rude şi exista şi o casă în care nu locuia nimeni. Au telefonat rudelor să o pregătească. A doua zi, a venit maşina, i-a luat de acolo, de la cabană, şi i-a dus acasă, în Bacău, să îşi ia lucrurile. Surpriza a fost că, atunci când au ajuns, au văzut că revoluţionarii le spărseseră casa şi luaseră tot ce se putea lua: hainele de blană ale doamnei, televizor, aparatură, tot ceea ce aveau. Aproape că n-au mai avut ce să pună în maşină. Expresia lui Tănase când mi-a povestit a fost: “Ne-au luat tot”. Ce era să mai facă? Era atmosfera aceea de la revoluţie, totul era tulbure, nu mai era prieten nimeni cu nimeni, toată lumea parcă era duşman la duşman, aşa că el nu a putut să ridice glasul, să cheme poliţia şi să spună: “Mi s-a spart casa”. A trebuit să tacă. A plecat acolo, în comuna aceea.

– Cum aţi aflat unde se află?

– Am aflat târziu, peste vreo trei ani, când cineva mi-a spus: “Vezi că domnul Tănase este la Amara, în staţiune, are probleme cu reumatismul”. Am rămas şocat când am auzit. Imediat am urcat în maşină şi m-am dus la Amara. Am întrebat de el, dar mi s-a spus că e la tratament. L-am aşteptat să iasă de la proceduri. A venit spre mine, cu un prosop în cap. Nu s-a mirat atunci când m-a văzut pentru că, de fapt, el trimisese după mine. Am stat în seara aceea acolo, am ieşit la o bere, am stat de vorbă, mai mult despre boala lui. Mi-a povestit că avea probleme grave la un picior. Mi-a spus că locuieşte în satul ăla, Livada. Râzând, a adăugat: “Să vii pe la mine, să vezi ce ţuică fac, am cazan de ţuică, să vezi ce vin am, că am vie în curte şi pomi”. Vă promit că vin, i-am spus, mai ales că eu mergeam de două ori pe an după vin în Odobeşti şi treceam pe lângă livada lui. A doua zi însă, m-am întors la el. L-am luat şi ne-am dus împreună la Ilie Alexandru, un mare om de afaceri de la noi, care avea o societate Hermes şi care îşi construise pe domeniul lui renumitul Dallas. Era foarte bogat. Domnul Tănase îi făcuse acestui om de afaceri un mare bine pe vremea când fusese prim-secretar. Ilie Alexandru conducea boxul şi furase nişte bani de la nişte boxeri. Trebuia să intre în puşcărie, dar Tănase, care iubea sportul, l-a salvat. Acum s-a întors roata. I-am dat un telefon lui Ilie Alexandru. “Vezi că domnul Tănase e pe aici, vreau să vin cu el!”, i-am spus. “Veniţi”, s-a bucurat el. Ne-a primit într-un salon absolut fantastic, ornat cu flori, cu draperii, cu vreo cinci-şase ospătari pe lângă noi. Ce-am putut să vedem pe masă! Apoi, la plecare, i-a umplut portbagajul domnului Tănase. După întâmplarea asta, nu după foarte mult timp, m-am dus la Odobeşti şi am trecut şi pe la el. Casa era foarte îngrijită, şi curtea la fel. Mi-a plăcut totul foarte mult. El părea fericit sau cel puţin încerca să pară fericit, dar când l-am întrebat ce face acolo, n-a ştiut ce să răspundă. “E un preot aici, vizavi, e singurul cu care pot să mai stau de vorbă”, mi-a spus. După două-trei luni, am trecut iar pe acolo. De cum am ajuns, mi-a spus: “Mi-au spart casa!” Îl furaseră a doua oară. Era foarte necăjit şi dezamăgit de toate. M-a impresionat profund. Când l-am întrebat: domnu’ Tănase, dar dumneavoastră, unde faceţi baie? ”În lighean”, a răspuns. Din secunda în care am auzit răspunsul, mi-am spus: trebuie să fac ceva! L-am întrebat: sunteţi de acord să lăsaţi totul aici şi să veniţi la Slobozia? Sigur că a spus da. ŤEu sunt de acord, dar unde să stau? N-am casă, n-am nimic. N-am bani să-mi cumpăr casă, unde să stau?” Ne înteresează pe noi asta. Am să văd ce pot face, i-am spus.

– Şi ce-aţi făcut?

– M-am dus la prefectul judeţului, care era medic veterinar. Şi lui îi făcuse Tănase bine pe când era prim-secretar, în sensul că l-a luat de la ţară, de undeva, şi l-a făcut directorul Direcţiei Sanitare Veterinare, aşa că îi era dator domnului Tănase. Şi directorul Fabricii de ulei, şi mulţi alţii fuseseră ajutaţi de Gheorghe Tănase. Domnule prefect, domnul Tănase stă vai de capul lui într-un sat, vrea să vină aici, dar n-are casă. Îi putem face rost de o casă?, i-am spus eu. “Da, măi, hai să-i facem rost de-o casă. Găsiţi, domnule Stoian, o casă, vedeţi cât costă, pe mine mă interesează să fac rost de bani”, mi-a răspuns prefectul. Am început să caut peste tot, prin ziare, prin oraş, timp de vreo două săptămâni. Îmi doream să găsesc ceva potrivit pentru domnul Tănase. Într-o bună zi, am găsit apartamentul care să i se potrivească, în centrul oraşului Slobozia, doar la câţiva paşi de casa mea.

– Vă doreaţi să locuiască aproape de dumneavoastră.

– Dacă tot am putut să aleg, am ales să locuim unul lângă altul. Aveam şi piaţa aproape, şi gara, şi autogara. Apartamentul era bun, dar era nereparat. Am negociat cu proprietarul şi am ajuns la 16 milioane, pe vremea aceea. Acum e momentul să spunem clar nişte lucruri. O să povestesc ce s-a întâmplat cu acest apartament. M-am dus la prefect şi i-am spus că am găsit un apartamentul acela de 16 milioane. “Du-te fără grijă, că eu am să fac rost de bani”, mi-a spus el. Din când în când, mai treceam pe la el şi îl întrebam cum mai e cu banii ăia? ”Am găsit şase milioane”, îmi spunea. Altădată îmi spunea că a mai găsit două milioane şi tot aşa. Odată, a tras chiar sertarul de la biroul lui şi mi i-a arătat: “Uite, ăştia sunt banii pentru apartament. Îi ţin aici”, mi-a spus. La un moment dat, mi-a spus: “Am strâns toţi banii, dar sunt doar 13 milioane, te rog să mă crezi că nu mai ştiu de unde să iau încă trei milioane. Lasă, că o să vorbim cu domnul Tănase să dea şi el trei milioane”, mi-a explicat. A vrut să-mi dea mie toţi banii, să mă ocup de acte, să-i dau omului cu apartamentul, dar eu i-am spus că nu aveam cum să mă ocup de acte, că lipseau cele trei milioane. Lui Tănase cum să mă duc să-i cer şi nici nu-l puteam aduce la Slobozia, că nu aveam unde. Într-o bună zi, m-a chemat prefectul la el şi mi-a dat cheile apartamentului. Se ocupase el de vânzare-cumpărare.

– Cum se numea acel prefect?

– Gheorghe Savu. Când mi-a dat cheile, mi-a spus: “Vezi să fie curat acolo”. Apartamentul însă avea geamurile vechi, instalaţiile sanitare smulse, parchetul neraşchetat, era o mizerie îngrozitoare. Nu pot să-l aduc pe domnul Tănase aici, mi-am spus, şi am apelat la un administrator de firmă care avea sediul chiar în blocul acela. Când a auzi că e vorba de domnul Tănase, pentru că îl cunoştea, mi-a dat nişte muncitori, care s-au dovedit a fi nişte incompetenţi. Au făcut o curăţenie de doi bani şi când au raportat că e gata, m-am dus acolo şi mi-am pus mâinile în cap. Nu făcuseră nimic, cred că furaseră toate materialele. Atunci m-am dus la Hermes din nou, la Ilie Alexandru, care avea o mare echipă de constructori. I-am povestit: domnul Tănase trebuie să vină, am luat apartamentul, dar multe nu sunt cum trebuie acolo. “Să vină şeful echipei de constructori la mine, a spus el. Te duci cu domnul Stoian şi vezi ce trebuie la acel apartament. Îmi raportezi, apoi nu pleci de acolo până nu termini tot ceea ce e de făcut”, i-a spus el. M-am dus cu acel om la apartament, el şi-a notat tot ceea ce trebuie făcut, apoi mi-a spus: “Veniţi peste patru zile aici şi vă dau cheia!” Şi peste patru zile, la prânz, m-am dus şi mi-a dat cheia. Când am intrat, totul era nou, strălucitor, baia şi bucătăria erau superbe, apartamentul era gata să-l primească pe domnul Tănase. M-am dus din nou la cel cu prima firmă, ştiam că avea maşini, şi i-am spus: dă-mi o maşină să mă duc să aduc lucrurile domnului Tănase.

ŤToată lumea îl cunoşteať

– Cum a fost când i-aţi spus domnului Tănase că apartamentul îl aşteaptă?

– Eu deja îi telefonasem domnului Tănase cu ceva timp în urmă şi îi spusesem: pregătiţi-vă, că vă aduc la Slobozia. Lichidaţi tot ceea cea aveţi acolo şi pregătiţi-vă! Acum, când totul era gata, i-am telefonat din nou. Alo, domnu’ Tănase, sunteţi proprietarul unui apartament în Slobozia! El, care nu a fost niciodată tipul de om care să răspundă cu efuziuni, ci un tip mai rezervat, a spus doar atât: “Da? Nu mă păcăleşti?” Asta a fost forma lui de a răspunde. Nu vă păcălesc, i-am spus. Aveţi casă, spuneţi-mi doar când să vă trimit maşina să vă ia lucririle şi să vă aducă definitiv aici. “M-am cam pregătit”, mi-a spus şi mi-a indicat ziua în care să trimit maşina. În ziua stabilită, la ora la care a spus, a avut maşina. I-am pus în maşină şi doi muncitori care să-i încarce lucrurile. Seara, a venit la Slobozia. L-am aşteptat cu alţi oameni care să-l ajute la transportat mobila. A venit şi fiul său, Nicuşor, că-l anunţaseră la telefon că se mută. “Vezi, să vii să ne ajuţi la descărcat mobila”, îi spuseseră. Am dus la etajul trei toate lucrurile.

– Era bucuros domnul Tănase? Era mulţumit de apartament?

– Vai, ce bucuros era! Nu făcea el munci fizice de obicei, dar atunci l-am simţit că voia să pună şi el mâna pe ceva. N-a făcut nici atunci prea multe, dar era plin de entuziasm. Erau fericiţi amândoi, şi el şi doamna Tănase. Doamna, imediat cum a coborât din maşină, s-a dus să vadă apartamentul. “Tănase, avem o casă foarte frumoasă”, i-a spus. El încă nu urcase. Pe la orele 23, erau deja cu lucrurile sus. I-am lăsat şi am plecat. M-am întors la ei peste două zile, să-i văd ce fac şi cum s-au instalat. M-am aşezat pe un fotoliu şi i-am întrebat: v-aţi aranjat bine, vă simţiţi bine? ”Da, ne-am acomodat imediat, ne simţim bine”, mi-a spus domnul Tănase. Dar de ce nu ieşiţi din casă? M-am uitat pe la piaţă şi nu v-am văzut, cred că vă uitaţi la televizor toată ziua. “Nu mă uit, că n-am televizor”, mi-a răspus el. Cum n-aveţi televizor? “N-am, dom’le, că mi l-au furat şi pe ăsta. Nu mi-am mai cumpărat altul!” Atunci, pe loc, am dat telefon din nou la Hermes, fiindcă Ilie Alexandru avea o fabrică de televizoare, de fapt o linie de montaj televizoare. Primea piese şi monta televizoare, care se numeau chiar Hermes. I-am spus că am nevoie de un televizor pentru domnul Tănase. “Mergeţi, că vă aşteaptă televizorul”, mi-a spus Ilie Alexandru. Am urcat în maşină şi m-am dus la fabrică. Mă aştepta şeful fabricii, cu televizorul împachetat. Stătea în uşă şi mă aştepta să vin. Scosese televizorul atunci de pe linia de fabricaţie.

– S-a bucurat domnul Tănase de dar.

– Sigur. Era un televizor performant, cel mai mare care exista. Îl mai au şi astăzi. Gheorghe Tănase se uita foarte mult la televizor, în special la sport. Numai la sport şi la ştiri se uita. I-am dus imediat televizorul, dar am constatat că de fapt nu are unde să-l agaţe. Nu aveau nici cablu. Am dat imediat un telefon la un prieten, Bănică, şi l-am rugat să vină în jumătate de oră să monteze cablul. “N-aveţi contract, nu e cerere făcută?” Te-am întrebat eu de asta? Tu vii şi pui, iar mâine facem şi contract, şi tot ceea ce trebuie. Îţi spun eu despre ce este vorba. A venit Bănică, i-a întins cablul, iar când am plecat de acolo, domnul şi doamna Tănase priveau la televizor.

– Vă aminiţi acei paşi pe care i-aţi făcut dincolo de uşa apartamentului lor? Aveaţi inima uşoară pentru că, în sfârşit, aţi putut face şi dumneavoastră ceva pentru cel care vă ajutase atât de mult?

– Da, într-un fel, i-am făcut şi eu puţin din binele pe care mi l-a făcut şi el mie. Făcuse pentru mine două lucruri deosebit de importante, nu e cazul să le amintesc aici, dar, în afară de asta, Gheorghe Tănase merita să fie ajutat chiar dacă nu ar fi făcut nimic pentru mine. Făcuse atâta şi pentru judeţul Vaslui, şi pentru Ialomiţa, aici unde ne aflam, era un om atât de cumsecade… Apoi, un om de valoarea lui nici nu merita să trăiască în condiţii nefavorabile.

– Cum era viaţa de zi cu zi a lui Gheorghe Tănase la Slobozia?

– A început să iasă în oraş, ne întâlneam la piaţă, după care ne întâlneam în familie, la masă, la sărbători. Venea la noi cu soţia, ne duceam şi noi la el. Făceam patru minute de la noi de acasă până la ei. Eram invitaţi la toate evenimentele din familia lor. Gheorghe Tănase avea mulţi invitaţi de ziua lui. Avea mulţi prieteni care veneau în vizită şi stăteau şi la masă. Era o frumuseţe!

– Cine erau aceşti prieteni?

– Trei doctori cu soţiile lor, şeful de la Vinalcool, directorul Direcţiei Agricole, toţi cei care avuseseră funcţii mari înainte, când el fusese prim-secretar. Gheorghe Tănase îşi sărbătorea ziua de naştere pe 25 ianuarie. Era născut cu o zi înaintea lui Ceauşescu. Îmi amintesc că, o dată, a avut atât de mulţi invitaţi, încât nu a putut să-i primească pe toţi într-o zi. Îmi aduc aminte că noi am fost a doua seară invitaţi, alături de alte familii. A fost pentru prima dată în viaţă când l-am văzut atât de binedispus. Atât de mult se pregătise pentru ziua lui, că îşi notase într-un carnet bancuri. Nu-mi imaginam latura asta a domnului Tănase. Avea o sensibilitate ascunsă, pe care nu i-o bănuiam. Nu-şi exterioriza sentimentele, dar simţeai că în interiorul lui e de o blândeţe nemaipomenită şi că trăieşte intens totul. Toţi musafirii care am fost atunci ne-am mirat şi ne-am amuzat. Domnul Tănase nu ştiu unde umblase, ce făcuse, că scrisese în carnet foarte multe bancuri. El, pe care niciodată nu l-am văzut în postura asta, ne-a spus toată seara bancuri. Spunea: “Staţi să vă mai spun un banc”, şi dădea foile. Citea din carnet. Ne-am amuzat atunci! Îi plăcea să iasă de 1 Mai la pădure. Noi avem un crâng acolo, aşa că ieşeam împreună, făceam grătar. Totul era bine. Domnul Tănase avea un obicei ciudat. De Anul Nou şi de Paşte, scria felicitări pe care le trimitea prin poştă în Slobozia, la toţi cunoscuţii. Eram sigur că de sărbători o să găsesc în cutia poştală felicitarea de la domnul Gheorghe Tănase.

– Fiul său, Nicuşor, îl vizita la Slobozia?

– Nu. Ieşise inginer, se căsătorise cu o fată frumoasă şi instruită, locuia în Bucureşti, pe lângă Palatul Victoria. La un moment dat, a trăit o dramă şi a murit. A avut un singur fiu, George, un copil foarte bun, care a făcut polo pe apă şi care a fost foarte apropiat de domnul Gheorghe Tănase. De câte ori venea, când era mic, în Slobozia, venea şi pe la mine. Îl aşezam pe un scăunel în mijlocul camerei şi el se uita ore în şir la desene animate, la video.

– Ce pasiuni avea Gheorghe Tănase?

– A devenit mare iubitor de câini. Şi-a luat un căţeluş pe care îl plimba toată ziua şi era foarte fericit. Se plimba prin parc, ieşea la piaţă. Ne întâlneam destul de des. “Să trăiţi domnu’ Tănase!”, “Să trăiţi domnu” prim-secretar!”, îi spuneau oamenii. Toată lumea îl cunoştea. Unii nu îndrăzneau să i se adreseze, dar absolut toată lumea se uita către el. Oamenii îl recunoşteau şi aveau o tresărire de bucurie. Nimeni nu se uita încruntat sau urât spre el.

Mi-am dorit foarte mult să ajung la Gheorghe Tănase, atât timp cât a fost în viaţă, de aceea, poate acum, la plecarea lui de pe pământ, Dumnezeu a rânduit în aşa fel încât să-i întâlnesc pe cei care i-au fost apropiaţi, pentru ca şi noi, vasluienii, pe care Gheorghe Tănase i-a iubit atât de mult, să aflăm despre dorul pe care ni l-a dus.

Au trecut cele 40 de zile de când şi-a dat sufletul, care acum îi este la judecată. Eu, reporterul, îl rog pe Bunul Dumnezeu să îngăduie să strâng mărturiile despre ceea ce a făcut Gheorghe Tănase aici, pe pământ.

“Să trăiţi, domnule prim-secretar” (vă spun şi eu, aşa cum vă spuneau ialomiţenii), în casa aceea frumoasă pe care sigur o aveţi în cer şi pe care o meritaţi. Nu uitaţi ca de acolo să ne vegheaţi şi pe noi!

Vă oferim în continuare a treia şi ultima parte a interviului cu ziaristul George Stoian.

– Ce spunea Gheorghe Tănase despre faptul că Nicolae Ceauşescu a fost împuşcat?

– Nu discutam despre asta.

– Evita?

– Da, şi chiar dacă eu aş fi vrut să-i aflu părerea, el nu mi-ar fi spus nimic. Nu voia să avem niciun fel de discuţie despre acest subiect. Nu comenta nimic despre revoluţie.

– V-aţi dorit, totuşi, ca ziarist, să vorbiţi despre aceste lucruri cu el?

– Nu, nu mi-am dorit o astfel de discuţie pentru că îl cunoaşteam foarte bine pe Gheorghe Tănase şi ştiam că nu mi-ar fi răspuns nimic. O să-ţi povestesc însă o ciudăţenie, dacă tot ai adus vorba de Ceauşescu. Nicolae Ceauşescu făcea dese vizite la Ialomiţa. Chiar ultima vizită în ţară, înainte de a muri, a fost tot la Ialomiţa, pe 1 octombrie 1989. Şi prima lui vizită ca secretar general al partidului a fost tot în Ialomiţa, la un IAS care se numea Gheorghe Doja, cred că în 1965. Cum s-a putut închide cercul vizitelor lui Ceauşescu, tocmai aici, în Ialomiţa! Eu eram prezent la aceste vizite pentru că răspundeam de partea artistică. Pregăteam lăutarii care să-l întâmpine, fetele în costume naţionale care-i ofereau colaci şi sare, flăcăii frumoşi din spatele lor.

La această ultimă vizită a lui Ceauşescu la Slobozia, am avut şi incidente. M-am trezit că aceia care cântau nu aveau pantofii făcuţi şi a trebuit să luăm măsuri, să le facem pantofii; unul era nebărbierit şi a trebuit să îl trimitem să se bărbierească rapid. Am fost atunci la Ţăndărei, la fabrica de zahăr. Locul în care trebuia să ajungă Ceauşescu să întâlnească oamenii de la fabrică era sub un măr mare. Tocmai acolo se încrucişau nişte alei. Era vremea fructelor, dar mărul avea puţine mere, aşa că am adus mere din altă parte şi le-am agăţat acolo, pe ramuri. Pentru că pomul era puţin cam trecut, s-a suflat vopsea verde cu o pompă peste crengi.

– Să ne întoarcem la Gheorghe Tănase. A devenit la un moment dat bolnav?

– Nu părea a fi bolnav. Era demn, nu se plângea, dar se simţea că are o mare suferinţă la genunchi. Ajunsesem să nu-l mai pot lua cu maşina, pentru că nu mai putea urca. Am vrut să îl aduc iarăşi la Vaslui, la Festivalul Umorului din 2012, dar n-a mai vrut să vină. A spus că nu mai poate sta mult timp nemişcat pe locul din maşină.

– Povestiţi ultimele întâlniri pe care le-aţi avut cu Gheorghe Tănase.

– Ultima dată l-am văzut cu mult timp înainte de a muri. Întrerupsesem orice legătură în ultima vreme pentru că Tănase voia aşa. Cred că a început să simtă că boala îl doboară şi că nu mai era stăpân pe el din această cauză. Cred că avea o reţinere să fie văzut în situaţia neplăcută de a fi bolnav şi, încetul cu încetul, i-a îndepărtat pe toţi oamenii care îl frecventau. Eu rămăsesem ultimul. Dar odată, când m-am dus să o ajut pe doamna să cumpere un frigider, să o duc la supermarket şi să-i aduc frigiderul, atunci, în acea zi, l-am văzut cum a privit către mine într-un mod foarte neprietenos. L-am întrebat ceva şi nu mi-a răspuns. Atunci mi-am spus că se întâmplă ceva. Era jos, stătea pe o canapea, cu mâinile în faţă şi privea către mine. Eu meşteream ceva la un video, o ajutam pe doamna să înveţe să lucreze la el, şi când am întors capul, am simţit că mă înţeapă cu privirea. M-am mirat şi m-am întrebat ce se întâmplă. Am plecat şi, după un timp, m-am dus cu împărţitul la el. Eu şi soţia mea obişnuiam ca, la pomenirea morţilor, de moşi, să ducem la familia Tănase două dintre cele două farfurii, cele pentru tatăl şi mama mea. Eu aprindeam lumânările, iar el venea imediat în bucătărie din sufragerie şi era foarte atent cu mine. “Ce mai faci, domnu’ Stoian?”, spunea, apoi, după ce terminam cu împărţitul, mă invita să bem o ţuică sau să jucăm o tablă. De data asta, l-a strigat doamna ca de obicei, că el trebuia să-l primească: ŤTănase, vino, că a venit domnul Stoian cu împărţitul!” L-a luat, nu m-a privit deloc, l-a pus pe masă şi mi-a întors spatele fără să-mi spună nimic. Nu mi-a zis nici să bem ţuică, nimic… Nu ştiu ce s-a întâmplat. De fapt, cam aşa făcuse cu toţi, ca să fie lăsat în pace, ca să nu fie văzut în situaţia de neputinţă în care se afla. Mi-am dat seama că nu doreşte să mă mai vadă. Deşi doamna Tănase îmi spunea, atunci când ne întâlneam pe stradă: “Dar mai veniţi şi pe la soţul, că este singur”. Aş mai veni eu, dar cred că nu mai are chef de mine, îi spuneam.

ŤEra dur, dar cu măsură şi cu grija de a nu umili oameniiť

– Ce a reprezentat Gheorghe Tănase pentru dumneavoastră?

– Nu pot să spun că a însemnat al doilea tată şi nici o persoană oficială, pentru că au fost foarte multe momente şi foarte mulţi ani în care el faţă de mine nu a fost un oficial. Gheorghe Tănase a fost omul de la care am învăţat foarte multe, mi-a arătat ce trebuie să facă cineva în viaţă, cum trebuie să se comporte pentru a-şi atrage admiraţia celor din jur şi respectul lor. Am învăţat că trebuie să fii harnic şi dăruit muncii tale, aşa cum a fost el. Este foarte interesant că, în întâlnirile noastre, el nu prea era interesat să discute politică, aşa că vorbeam numai despre sport şi despre Vaslui. Ne aminteam de toţi oamenii pe care îi cunoşteam şi eu şi el, despre CAP-urile, fabricile din Bârlad şi Vaslui, care crescuseră sub atenţia lui. Era mai puţin interesat de viaţa din Slobozia, unde trăia acum, decât de Vaslui. Îi plăcea să rememoreze episoade ale vieţii sale în Vaslui. Mi-am dat seama că Vasluiul a însemnat atât de mult pentru mine în momentul în care am ajuns în Ialomiţa, şi am spus-o şi o spun mereu: oameni mai cumsecade decât moldovenii nu există, iar Gheorghe Tănase a fost foarte ataşat de oraşul Vaslui, chiar mai mult decât mine. Şi vreau să vă mai spun că erau foarte mulţi oameni de la Vaslui care îi făceau vizite la Ialomiţa.

– Probabil că aceştia erau foşti subalterni. Cum se purta Gheorghe Tănase cu oamenii atunci când era prim-secretar.

– E o întrebare bună. Eu sunt adeptul ideii că un şef îşi devoalează cel mai convingător caracterul, felul de a fi, atitudinea sa faţă de maniera în care pot fi rezolvate sarcinile de serviciu şi, până la urmă, educaţia sa, prin modul – sau, şi prin modul – în care se poziţionează faţă de subalterni. Ei bine, un prim-secretar de pe vremuri era, desigur, şeful suprem al judeţului şi, astfel, putea să se îmbete cu credinţa că trei-patru sute de mii de oameni îi sunt subalterni, ca să nu zic supuşi. Să ştiţi că în unele judeţe lucrurile erau chiar aşa înţelese. Cu Gheorghe Tănase era altceva. El era foarte sever, dar drept. Era dur, dar cu măsură şi cu grija de a nu umili oamenii. Era extrem de serios în muncă şi, din această perspectivă, era un foarte bun exemplu şi, în mod nerostit, pretindea ca exemplul său să fie urmat. Pot să afirm că oamenii din subordinea sa directă, colaboratorii săi, munceau şi îi îndeplineau dispoziţiile nu de frica lui, ci din convingerea că aşa trebuie făcut, că aşa e bine. El nu glumea cu oamenii, nu se întindea la vorbă multă, la comentarea unor nesfârşite variante de a rezolva ceva. Nu, dispoziţiile lui erau precise, rostite tăios şi cu vorbe puţine. Oamenii se obişnuiseră cu el şi, chiar dacă se simţeau prea mult ţinuţi din scurt, lucrau din convingere.

Cea mai mare „pedeapsă” pe care o aplica unui subaltern era aceea de a-l critica de faţă cu alţii, cât mai mulţi. Era un fel al lui de a „globaliza” critica, de a prinde în plasa acelei critici cât mai mulţi oameni, care se simţeau, cum se spune, cu musca pe căciulă. Interesant este faptul că, deşi se purta atât de dur, nimeni nu zicea despre el că este un om rău. Asta este o afirmaţie pe care o susţin cu tărie, dar recunosc că nu-mi explic de ce lucrurile se petreceau astfel.

Era de o corectitudine fără cusur. Nu s-a putut afirma niciodată că l-ar fi văzut cineva că vine de pe teren, din judeţ, cu ceva cadouri în portbagajul maşinii, adică alimente, vin, fructe, mă rog, ştiţi cum era pe vremea aceea, dar, desigur, nici acum nu s-a schimbat mare lucru, de pe teren se vine cu de toate. Nu, el nu admitea aşa ceva şi nostim este faptul că şoferului pe care-l avea îi atrăsese atenţia să nu profite şi să nu ia ceva de pe la CAP-uri şi IAS-uri. Şoferului bineînţeles că nu-i convenea prea tare chestia asta, ceilalţi şoferi ai şefilor făceau şi haz pe seama lui. Plus că trebuia să vină la serviciu zilnic cu costum şi cravată, proaspăt bărbierit şi bine dispus, dar asta numai aşa, fiindcă nu-şi putea permite să facă glume cu „şeful”.

– Aţi participat şi la petreceri împreună. Cum se comporta?

– Nu era, cum s-ar spune, un petrecăreţ. Avea însă grijă să nu adopte o atitudine care să le taie pofta de distracţie celorlalţi. Bineînţeles că nu toată lumea se simţea relaxată cu dumnealui de faţă. El nu era un consumator „serios” de alcool şi se abţineau de la băutură în exces toţi bărbaţii prezenţi. Cea mai mare ”nenorocire” era însă faptul că, în sala de petrecere, fumatul era cu desăvârşire interzis şi, în special pe la revelioane, fumătorii stăteau pe afară, în frig, ca să tragă o ţigară. El nu mai fuma, dar fusese un fumător convins. Fuma ţigări Aroma, fuma chiar mult, până a reuşit să renunţe la viciu şi să se transforme într-un mare duşman al ţigărilor. În sfârşit, la petreceri dansa, şi nu dansa chiar rău, deşi se înţelege că nu prea avea prilejul să exerseze. Rămânea în dans numai când erau melodii mai lente, îi era teamă de ridicol şi nu se lansa în bâţâieli de astea mai tinereşti. Nu scăpa niciun revelion, participa în fiecare an la acest gen de petrecere şi se retrăgea destul de repede, cel mai târziu pe la două dimineaţa, conştient fiind că abia după plecarea lui oamenii se eliberau de inhibiţii şi se distrau în voie. Avea obiceiul să nu rateze niciodată ziua de 8 Martie, când se îngrijea să organizeze petreceri cât mai frumoase pentru „tovarăşele femei”. De regulă, „maestrul de ceremonii” eram eu şi îi învăţasem dorinţele şi obiceiurile, astfel încât să fie bine organizate aducerea felurilor de mâncare, repertoriul orchestrei, jocurile distractive, mersul tombolei şi altele. Nu mă simţeam umilit că mă ocup de astea, aveam timp să mă distrez şi eu cu soţia în voie, de fapt îmi plăcea să conduc chestiile alea, adică „să mă dau mare”. Ştiţi, eu sunt oltean şi oltenilor le place să iasă în evidenţă.

– Era un om credincios?

– Nu am pătruns niciodată în această intimitate de conştiinţă. Cred mai degrabă că era detaşat de postura practicantului religios ori, poate, credea într-un Judecător Suprem, la care voia să ajungă fără intermediari – preoţi şi biserică. Niciodată nu l-am văzut făcându-şi cruce, dar înţelegeam că nu se împotrivea ca oamenii din jurul său să fie credincioşi. De altfel, soţia lui, doamna Flori, era foarte credincioasă şi ştiu că îşi putea manifesta în voie toate câte le presupuneau obiceiurile şi practicile religioase.

„Refuza să comenteze ştirile proaste, derapajele de orice fel, inspirate şi alimentate de aşa-zisa noastră democraţie”

– După revoluţie, când s-a stabilit la Slobozia, şi-a manifestat cumva intenţia de a reveni, într-un fel sau altul, în politică?

– Doamne fereşte! L-au căutat unii şi i-au propus să fie consilier judeţean sau local, să-l pună pe tot felul de liste, dar s-a împotrivit cu mare hotărâre. Nici nu voia să audă. Nu l-am putut face să participe la niciun fel de adunare. Odată, m-am şi supărat pe el. Era în anul 2011. Scrisesem o carte despre istoricul unui oraş din Ialomiţa, Ţăndărei, şi primăria de acolo a vrut să organizeze o lansare mai deosebită. Ar fi vrut toată lumea să participe şi domnul Tănase. Ştiau că sunt în relaţii bune cu el şi au insistat să-l conving să vină. Primarul chiar lansase zvonul că va veni şi Tănase la lansare, astfel că a avut o participare de excepţie la eveniment. Dar el nu a vrut să vină şi mie nu mi-a căzut tocmai bine chestia asta. Citea însă ziarele locale, îi plăcea să ştie ce se întâmplă în judeţ, dar refuza să comenteze ştirile proaste, derapajele de orice fel, inspirate şi alimentate de aşa-zisa noastră democraţie. Am vrut să-l mai scot, să-l mai plimb prin judeţ, dar s-a împotrivit fără explicaţii. Cât a fost mai sănătos, în primii ani de când a venit la Slobozia, îi plăcea să iasă la piaţă, piaţa fiind foarte aproape de noi, apoi s-a ataşat foarte tare de căţeluşul său, Tomiţă, pe care îl plimba în fiecare dimineaţă într-un parc din apropiere. Dar cel mai mult timp petrecea acasă, în apartament, privind la televizor numai la emisiunile de ştiri şi cele sportive.

– Care credeţi că a fost cea mai mare bucurie sau realizare pe care a avut-o Gheorghe Tănase în viaţă?

– Nu cred că pot răspunde la întrebarea aceasta. Era un om care se exterioriza foarte rar, avea intimităţi care nu se devoalau complet niciodată. Îl ghiceai numai când era supărat, am spus supărat, nu nervos, fiindcă părea că nu se enervează. Era foarte stăpân pe el. Bucurie? Ce bucurie? Nu ştiu să fi avut, nu ne lăsa să vedem asta la el. Şi totuşi, să nu credeţi că vreau să spun vorbe mari, dar cele mai mari bucurii ale lui erau numai cele legate de munca sa, de succesele sale, de asigurarea binelui pentru cei din jurul său. Era omul care se ataşa de locul unde muncea. M-am convins de asta fiindcă l-am putut descifra în două judeţe. La fel se ataşase şi de Vaslui, şi de Ialomiţa. Avea obiective în munca sa, nu se lăsa antrenat de fleacuri. La Ialomiţa, în ultimii ani, l-am văzut de câteva ori trăind mici bucurii. Asta s-a întâmplat când a intrat prima dată în apartamentul pe care i-l pregătisem la Slobozia. Aa, să nu uit, a fost în cea mai bună dispoziţie când şi-a sărbătorit împlinirea a 80 de ani, de care am mai povestit. Eram în vizită mai multe familii şi pentru prima dată l-am văzut şi l-am auzit spunând glume. Ni le citea făcând mare haz. Ne-am mirat toţi fiindcă nu-l credeam în stare de asemenea efuziuni. Da, atunci cred că l-am văzut cu adevărat fericit.

– Ce părere avea despre industria şi agricultura distruse după revoluţie?

– Să ştiţi că nu vorbea despre asta niciodată. El nu critica starea României de după 1989. Sigur că avea părerile lui, dar se abţinea să ni le spună. Cu atât mai mult, nu vorbea sau nu critica viaţa politică, nu-i blama pe politicieni. Nu fiindcă n-ar fi avut motive sau păreri despre asta, dar era un om echilibrat şi complet, dar absolut complet lipsit de pornirea de a bârfi, de a critica aşa, în genul mahala. Avea însă o părere foarte proastă despre Parlament, despre alcătuirea lui şi era total împotriva modului în care erau selecţionaţi oamenii din Parlament. Era intrigat că erau acolo prea mulţi intelectuali şi că ţăranii sau muncitorii erau foarte slab reprezentaţi. Mă rog, asta era un fel de reminiscenţă a gândirii vechiului activist de partid.

– Ce îşi amintea despre Vaslui, cum s-a comportat când a venit din nou la Vaslui?

– Vedeţi, convingerea mea este că, revenit la Slobozia după revoluţie, în tihna şi confortul noii sale locuinţe, în starea aceea pe care el nu o cunoscuse niciodată în viaţă, anume aceea de a nu avea treabă, de a nu fi stresat de răspunderile pe care le presupunea munca lui de-o viaţă, ajunsese să-şi revadă, să-şi retrăiască şi să-şi evalueze tot ce făcuse până atunci. Şi, desigur, aşezând în aceste gânduri perioada petrecută la Vaslui, avea cu siguranţă motive de satisfacţie intimă. Se vedea asta în discuţiile pe care deseori le purtam, ocazii cu care amintea mereu despre Vaslui şi despre oamenii de aici. Probabil că şi asta ne apropia foarte mult, faptul că eu eram singurul cu care putea să vorbească despre toate acestea. Rememora figuri de oameni şi întâmplări cu diverse persoane, nu ştiu, nu mi-i mai amintesc pe toţi, dar vorbea despre Ciocoiu, Ciobanu, Aniţei, Strungaru, despre Pârvu de la sindicate, despre doctorii Sepeniuc, Bârlădeanu, Nichifor, despre Neamţu de la Huşi, profesorii Clisu şi Gruia Novac de la Bârlad, despre arbitrul Rainea, despre directorii Manu, Buculeasa şi Mihalache, cu care lucrase la Direcţia Agricolă, despre Adrian Porumboiu ori dirijorul Nicu Bălan şi încă despre mulţi. Vorbeam despre Teatrul din Bârlad, despre Festivalul Umorului, despre Valentin Silvestru şi doamna lui, Brânduşa-Zaiţa, ca şi despre scriitorii pe care-i aducea la Vaslui. Cel mai puţin discuta despre activiştii cu funcţii mari, secretarii, cu care lucrase la comitetul judeţean de partid. Îl amintea doar pe cel care fusese director la Rulmenţi şi devenise secretar cu probleme economic, am uitat cum îl chema, şi despre un alt activist, pe care îl chema Bran. Rămăsese cu multă simpatie pentru cineva care mi se pare că a fost prim-secretar la UTC, îl chema Horobeţ. Legat de toate astea, să vă spun o nostimadă. Mi-a zis odată: „Măi, domnu’ Stoian, ştii că mie îmi plăcea mult să joc table şi apucam să mai joc cu ai mei, cu unii activişti, pe la sfârşituri de-astea de petreceri pe care le mai făceam împreună cu diverse ocazii. Ei, şi ca să vezi, câştigam numai eu! Ei discutau, nu ştiu cine inventase că mie nu-mi place să pierd la table şi ei se lăsau bătuţi ca să-mi facă mie pe plac. Eu îmi dădeam seama, dar ce să le fac? Vedeţi, domnule, ce servilism era la domnii-tovarăşi aceia?”.

Îmi amintesc o chestie foarte frumoasă legată de Valeriu Penişoară, la care ţinea ca la copilul lui. A venit Valerică pe la mine, la Slobozia, şi eu bineînţeles că l-am dus la Tănase, de altfel şi Valerică îmi ceruse asta. Am avut noroc că l-am găsit în sediu, nu era atunci pe teren şi am vrut să-i facem o surpriză. Am mers amândoi la secretariat, acolo, la el, Vali era şi cu chitara. I-am zis secretarei să-i spună că vrea să intre la el tovarăşul Stoian pentru o problemă urgentă. Ne-a poftit secretara înăuntru, primul am intrat eu şi am zis: „Tovarăşu’ prim-secretar, vă rog să-mi permiteţi să vă fac cunoştinţă cu cineva”. El a fost cam descumpănit un moment, apoi eu am zis: ”Să intre Vasluiul!” Şi a intrat Penişoară – săracul de el, ce băiat excepţional era! – şi Tănase a izbucnit într-o veselie nemaipomenită: ”Băăi, Penişoară!” Şi l-a îmbrăţişat, sincer să fiu, nu-l credeam pe Tănase capabil de un asemenea gest, fiindcă el era mai sobru, mai reţinut. Şi ne-a poftit pe scaune, ne-a tratat cu cafea şi a vorbit cu Penişoară despre Vaslui şi Huşi, l-a pus să povestească de toate. Am stat vreo oră împreună şi ce credeţi? La un moment dat, i-a zis lui Valerică să-i cânte „aia cu Cuza domn”. Să-i cânte adică acolo, în biroul acela de prim-secretar, unde nu se pomenise niciodată să fie muzică. Şi i-a cântat şi l-a impresionat extraordinar. Apoi, ne-a poftit la cantina de partid să servim masa împreună. Vă daţi seama ce bine ne-am simţit, în special eu, că eram de acolo şi îmi creştea importanţa locală că mă vedea lumea la masă cu primul-secretar.

„A fost un om care şi-a făcut datoria”

– Vă mai întrebasem cum s-a comportat când a revenit la Vaslui.

– A, da. Se sărbătoreau nu ştiu câţi ani de la înfiinţarea Festivalului de umor şi eu am fost invitat de organizatori în calitate de membru fondator. M-am simţit onorat, mă lăudam la Slobozia, le ziceam la cunoscuţi: vedeţi ce oameni sunt la Vaslui? L-am invitat şi pe dumnealui şi am venit amândoi cu maşina mea. Am stat aici câteva zile, el a fost cazat de Adi Porumboiu în apartamentul de lux de la ultimul etaj al hotelului Racova şi a fost tratat regeşte. Eu mi-am văzut de festival, dumnealui a făcut tot felul de vizite. În ultima seară, Porumboiu, băiat simţit şi civilizat, a organizat în cinstea lui o recepţie deosebită, au fost invitaţi directori şi activişti cu care el lucrase, a fost foarte frumos. Oamenii erau relaxaţi şi povesteau întâmplări mai hazoase de pe vremea când Tănase era şef la Vaslui. A doua zi, am fost invitaţi la prânz la masă, în familie, la domnul Pârvu, care a fost preşedinte la sindicat. Ei erau buni prieteni, iar după ce am servit masa, am plecat la Slobozia. Când venisem, m-a rugat să-l port cu maşina pe străzi; l-am dus până la spital, apoi către fabrica de mobilă, pe la Copou, peste tot. Se minuna de cât de multe se făcuseră în oraş… Apoi, la plecare, l-am simţit că trăia un mare regret când am ieşit din oraş. Mi-a zis: „Măi, domnu’ Stoian, uite, aici, la Vaslui, să-mi fi făcut rost de casă, nu la Slobozia”.

– Trăia şi anumite dureri, regrete?

– Eu cred că nu regreta nimic din ce făcuse în viaţă. Sunt convins că era împăcat cu faptul că îşi făcuse datoria, aşa cum se cerea în vremea lui. Avea o satisfacţie foarte mare când vedea că toată lumea îl apreciază, îl respectă. L-am întrebat odată: „Domnu’ Tănase, aţi trecut prin funcţii, prin revoluţie, prin schimbări. Totuşi, cum aţi fi dorit să fie viaţa dumneavoastră?” Mi-a răspuns scurt şi hotărât: ”Aş fi vrut să nu fie revoluţie, să nu mă ia nimeni de la Vaslui şi să fi muncit numai acolo până la pensie”. Durere aţi zis? Da, ştiu că trăia durerea că toată viaţa lui nu a avut pe nimeni din familie, din rudele apropiate. Era singur, singur. A trăit şi durerea de a nu-l vedea pe băiatul lui, Nicuşor, la care ţinea foarte mult, de a nu-l vedea împlinit, aşa cum şi-ar fi dorit. Îi dăruise o casă în Bucureşti, l-a făcut inginer, l-a văzut şi însurat, dar Nicuşor nu i-a oferit satisfacţii. Din păcate, a şi murit de tânăr, l-a îndurerat foarte tare pe Gheorghe Tănase. Îi rămăsese nepoţelul, George, băiatul lui Nicuşor, copil bun, dar paşii l-au purtat pe acesta prin străinătăţi şi n-a putut veni nici măcar să-l petreacă pe ultimul drum. Se ataşase însă de soţie, de doamna Flori, şi de rudele ei, îşi făcuse un fel de a doua familie. Doamna Flori a fost foarte bună cu el. L-a respectat şi l-a îngrijit, deşi are şi ea probleme de sănătate. Gheorghe Tănase a murit alături de ea, a murit creştineşte, s-a stins pur şi simplu în somn. Pe la şase dimineaţa. Doamna Flori povesteşte că stătea lângă el şi îl urmărea necontenit. Când, deodată, zice ea, a avut o tresărire, un spasm uşor şi apoi şi-a dat ultima suflare. Senin, împăcat.

– Şi apoi, înmormântarea?

– A fost deosebită. A fost depus la capela unei biserici din oraş, a venit acolo să-i spună adio lume multă, au fost aduse numeroase coroane de flori. L-au privegheat şi mulţi oameni simpli din oraş. Doamna Flori a organizat o ceremonie demnă, sinceră. L-am condus la cimitir, la locul de veci pe care şi-l pregătise dinainte, un loc foarte bine plasat, pe o alee centrală a memorialului, loc pe care refuzase să-l vadă cât a fost în viaţă. Când groparii au început să coboare sicriul în mormântul acela rece şi indiferent, s-a pornit o ploaie cuminte şi măruntă, care ne-a sporit şi mai mult tristeţea.

– Domnule George Stoian, interviul nostru se încheie şi vreau să vă mulţumesc cu multă recunoştinţă pentru această sinceră şi impresionantă evocare a omului Gheorghe Tănase. Vă mulţumesc şi în numele vasluienilor, cărora le-aţi dăruit amintirile dumneavoastră despre omul pe care ei şi-l amintesc cu gândul cel mai bun. Cum vreţi acum să ne despărţim de Gheorghe Tănase?

– Să ne despărţim cu un ultim cuvânt, un cuvânt de adio. Să exprim credinţa mea că Gheorghe Tănase a fost un activist de frunte al partidului comunist, dar un activist căruia i-am putea reproşa doar apartenenţa la acest partid şi în zona acestei ideologii falimentare. Altfel, el a fost un om al oamenilor, pe care nu i-a trimis la închisoare, ci la muncă, în şcoli, în săli de spectacole şi în locuri de odihnă. A fost un om care a construit. A fost un om care şi-a făcut datoria.

Si un articol din accelasi ziar "Obiectivul de Vaslui" din 30 septembrie 2014, articol intitulat "A murit Gheorghe Tanase"

A plecat de pe pământ cel care a fost prim-secretar al Vasluiului în perioada decembrie 1968 – iunie 1978, Gheorghe Tănase. Excela prin exigenţă, punctualitate şi modestie. A fost un exemplu de putere de muncă. A sprijinit foarte mult activitatea culturală, impunând Vasluiul la nivel naţional prin acţiuni distincte, care au dat personalitate judeţului, cum ar fi Festivalul Umorului ŤConstantin Tănaseť, iniţiat sub directa lui coordonare.

Avea 86 de ani şi, deşi locuia la Slobozia, nu a uitat niciodată Vasluiul, nici oamenii lui. Mărturii despre viaţa sa – în interviul pe care ni l-a acordat Mircea Ciobanu, cel care a ridicat şi condus Combinatul de Fire Sintetice Vaslui.

– Dumneavoastră sunteţi cel care ne-aţi adus trista veste că fostul prim secretar al Vasluiului, Gheorghe Tănase, nu mai este.

– A fost şi este un moment greu, un moment dificil pentru mine. Gheorghe Tănase a reprezentat pentru mine un model, un reper din punct de vedere al ordinei şi disciplinei. Respecta timpul lui, dar şi timpul celor din jurului lui, astfel încât şi eu am căutat să-l copiez. A fost un om deosebit, poate pentru mulţi dur, dar în acea perioadă nu se putea altfel. M-a ajutat în primii ani de investiţii la combinat, a fost un sprijin consistent cu acţiunile sale. Primele alei betonate de la CFS au fost realizate datorită lui. Ca un detaliu, fiind într-o vizită în şantier, şi-a pierdut un pantof în mocirla care era acolo, în clisa aceea. Atunci a chemat constructorii şi le-a dat ordin ca, într-o săptămână, aleile principale să fie betonate. Acele alei au rămas şi astăzi, aşa cum au fost atunci realizate datorită lui Gheorghe Tănase. De fapt, nu numai aleile au rămas la Moldosin, ci tot ce s-a construit acolo, cu sprijinul său. La alegerea amplasamentului, am fost împreună cu dumnealui şi cu regretatul ministru de atunci, Florescu. Am ajuns împreună în câmp. Un sfert era teren cât de cât uscat, restul era mlaştină. A avut un comportament excelent, ştiind că această investiţie va dezvolta oraşul. Aşa a şi fost. Poate că şi Vasluiul s-a dezvoltat ca urmare a combinatului nostru. Din fondurile asigurate de Ministerul industriei chimice s-a realizat un cartier întreg, unde stau şi astăzi sute şi mii de foşti angajaţi ai Combinatului de Fire şi Fibre Sintetice.

– În ce zonă se află aceste apartamente construite de şi pentru salariaţii de la Moldosin?

– În cartierul de lângă stadion. Toate blocurile din preajma stadionului au fost realizate cu fondurile Moldosinului.

– Ce ne mai puteţi spune despre Gheorghe Tănase?

– După revoluţie, -a mutat la Slobozia. Soţia mea a făcut liceul la Slobozia şi a locuit în imediata apropiere a oraşului. Are şi pământ acolo. De câte ori ajungeam la Slobozia, mergeam şi pe la el pe acasă. Gheorghe Tănase a murit ca un om simplu. Nu pot să spun sărac, poate doar obişnuit. Făcând o comparaţie cu se întâmplă acum cu cei la putere, care ajung să aibă bogăţii care nu pot fi justificate. Mai mult decât atât, pot să vă spun că apartamentul în care a locuit a fost cumpărat de cei care l-au iubit datorită faptului că în perioada în care a fost prim-secretar la Ialomiţa a avut merite incontestabile. Salariaţii de la fostul IAS Slobozia i-au cumpărat acel apartament cu două camere în care Gheorghe Tănase şi-a trăit ultimele zile. Când am fost ultima dată la el, în urmă cu două luni, se putea vedea pe faţa lui o mare tristeţe. Nu arăta tocmai bine, dar era destul de coerent. Am discutat şi ne-am adus aminte de toate cele petrecute împreună pe şantierul de la Moldosin. Soţia lui, doamna Tănase, m-a sigurat că, atunci când va trece în nefiinţă, mă va anunţa, astfel încât, la două ore după ce domnul Tănase a decedat, ea m-a sunat şi mi-a spus că soţul ei nu mai este. Am sunat imediat la Vaslui, la cei care l-au cunoscut: domnul Strungaru Vasile şi fostul director de la ITA, Aniţei. Ne-am dus şi noi la catafalcul lui cu coroane de flori, aşa cum se impunea. Am prezentat condoleanţe toţi cei care l-am cunoscut.

ŤPrimarul pe care îl aveţi este un om de ispravăť

– Cum a ajuns Gheorghe Tănase să aibă un apartament cumpărat de alţii, când el, cu funcţia şi salariul pe care le-a avut, ar fi putut să-şi cumpere câteva case?

– Excela prin modestie şi nu a fost omul care să acapareze sau să-şi facă avere din ceea ce nu era munca lui. Nu a profitat niciodată de pe urma faptului că era prim-secretar al judeţului. A fost un om deosebit, iar eu pot afirma că toţi prim-secretarii care au fost la Vaslui au fost oameni de excepţie. Mă refer la Frăţilă, la Pavel, cu care eu în continuare ţin legătura, le telefonez de ziua lor, de Anul Nou. Au fost oameni deosebiţi. Datorită lor, Vasluiul, care atunci când am venit eu, în 1976, era ca un sat mare, şi-a schimbat faţa. Lucrasem zece ani la Iaşi. De acolo m-au trimis director general aici, în orăşelul acesta mai mult decât modest, cu infrastructură jalnică, fără apă. Eu apă caldă am avut pentru prima dată după trei ani de la venirea în Vaslui. Şi apă rece era numai cu program, aducţiunea era numai din Puşcaşi, iar vara nivelul era scăzut şi bineînţeles că se raţionaliza apa şi se dădea cam patru ore pe zi. Erai obligat să îţi păstrezi apă pentru grupul sanitar în cadă, dar toate au fost învinse. Mie îmi place cum arată Vasluiul astăzi. Este un model pentru toată ţara. Am fost curios să bat cu piciorul oraşul zilele acestea şi pot spune că primarul pe care îl aveţi este un om de ispravă, dăruit pentru acest oraş. El continuă ceea ce au făcut înaintea lui Gheorghe Tănase şi ceilalţi prim-secretari şi primari care i-au urmat. Nu trebuie să te afişezi la televizor ca să faci lucruri deosebite. Chiar l-am sunat pe primarul Pavăl ca să îl felicit în primul rând pentru piaţa asta care este un model pentru toată ţara. Este unică în România.

– Cine face parte astăzi din familia domnului Gheorghe Tănase?

– Din păcate, băiatul lui, Nicuşor, a murit în urmă cu doi ani şi ceva, dar lui Gheorghe Tănase îi rămăseseră doi nepoţi de la el. Unul dintre ei este în Germania. Aveau relaţii destul de apropiate. Ştim cu toţii: prima lui soţie, Maria Tănase, a decedat după ce Gheorghe Tănase a plecat de la Vaslui. Eu i-am cunoscut bine şi pe el şi pe ea. Erau oameni de mare calitate şi rafinament. Doamna Tănase îşi iubea mult copilul, pe Nicuşor.

– Se pare că acest unic fiu, Nicu, a fost înfiat.

– Da, pot confirma asta. Nicuşor a fost înfiat de la o rudă a lor din judeţul Bacău. Domnul Gheorghe Tănase a fost vecin cu mama mea, în satul care pe atunci se numea Ruptura, iar acum se numeşte Izvoare, din judeţul Bacău, lângă oraşul Buhuşi. Mama mea l-a şi ţinut în braţe pe domnul Tănase. Când el a ajuns secretar al Comitetului Central şi răspundea de cadrele de pe cuprinsul ţării, eu m-am dus la el ca să salvez un om de la Moldosin, care era inginer-şef la acea vreme. Nu mai aveam investiţii şi trebuia să desfiinţez postul. Şi alte unităţi din cadrul Centralei de fire şi fibre sintetice au fost atunci desfiinţate, dar eu am avut curajul să mă duc la dumnealui şi, dintr-un inginer-şef desfiinţat, am primit aprobarea să înfiinţez o fabrică în cadrul combinatului, astfel încât persoana respectivă a ajuns director de fabrică. M-am întors la Vaslui, unde am mai făcut o fabrică, mecano-energetică, în cadrul combinatului, unde acel inginer a fost director. Şi acesta a fost meritul 100% al domnului Tănase.

– Vă amintiţi când l-aţI cunoscut prima dată?

– Da, am fost prima dată la el în birou cu ministrul Mihail Florescu şi directorul general al Centralei de la Săvineşti, Valeriu Momanu. Aşa ne-am cunoscut. Ne-a invitat apoi pe toţi trei la UCA sau hotelul partidului, cum i se spunea la acea vreme localului de lângă parcul Copou. Eu aveam o faţă de morgă, dură, şi îmi aduc aminte că a punctat asta. A vrut să mă înveselească. S-au adus mai multe feluri de vin şi, parcă îl văd, în momentul în care a deschis o sticlă de busuioacă de bohotin, ne-a spus celor care eram acolo: “Şi acum vă rog să vă ridicaţi în picioare pentru că se serveşte din regele vinului”. În 1978, trebuiau să vină americanii de la firma din SUA cu care am încheiat contract, ca să vadă amplasamentul fabricii. Eu eram foarte tânăr, aveam 33 de ani. Fiind în dificultate, nu am avut încotro, m-am dus la prim-secretar şi l-am rugat să mă ajute cu cazare şi cu masă pentru ei. Atunci, domnul Gheorghe Tănase m-a îndrumat la directorul general al trustului IAS de la vremea aceea, Vasile Strungaru, care m-a ajutat să aranjez totul în aşa fel încât americanii, atunci când au venit, s-au simţit foarte bine şi au avut numai cuvinte de laudă despre toţi cei din Vaslui cu care au intrat în contact.

– Ce a făcut Gheorghe Tănase pentru Vaslui?

– Gheorghe Tănase a ridicat Vasluiul. A fost un motor. Şi la Moldosin, a fost cel care a capacitat şi constructorul şi montajistul ca să se încadreze în termenele stabilite, ba chiar să le devanseze. De fapt, din cadrul Centralei pornisem cu decrete de înfiinţare a unităţilor odată, şi noi, şi fabrica de fire poliamidice de la Roman. Cei de la Roman au pornit investiţia mai devreme, dar noi, prin impulsul dat de prim-secretar şi pentru că proiectantul lucra pe anumite zone, astfel încât nu aşteptam să ne dea tot proiectul, ci pe părţi, am reuşit să pornim fabrica înaintea lor. Un factor determinant în această acţiune a fost domnul Gheorghe Tănase. Am colaborat cu el din 1976 până când a plecat din Vaslui şi chiar şi după aceea. El s-a perindat prin mai multe locuri. A fost secretar al Comitetului Central în două etape, apoi prim-secretar la Ialomiţa şi Bacău.

ŤGheorghe Tănase era întreprinzător şi muncitorť

– Unde l-a găsit revoluţia?

– Eu îi spun lovitură de stat. Era la Bacău. Nu a avut probleme pentru că el şi-a făcut mereu numai datoria. Nu prea a avut nimeni ce-i reproşa şi nu a avut acţiuni care să-i fie potrivnice. A fost un om de excepţie.

– Ce s-a întâmplat cu el?

– S-a mutat într-o localitate aflată la nouă kilometri de Râmnicu Sărat, în satul Livada, unde s-a născut cea de-a doua soţie a lui, doamna Floarea, o femeie extraordinară, care i-a fost alături până în ultima clipă. Au cumpărat împreună o casă, cu vie. Era foarte frumos acolo. Decembrie 1989 l-a găsit pe Gheorghe Tănase fără o casă a lui. Ca prim-secretar, a avut mereu locuinţe de serviciu. Eu l-am vizitat, atunci, în primul an după ’89, acolo. L-am găsit culegând struguri. Era exact în perioada de acum, sfârşitul lui septembrie, începutul lui octombrie. Eram cu soţia mea. Ne-a primit foarte frumos, chiar dacă, de la poziţia pe care o avea el, era pus atunci să facă munci din acestea brute. I-am făcut o mare surpriză. A fost un moment emoţionant şi pentru mine, dar şi pentru el. Şi-a amintit şi în urmă cu două luni, când l-am văzut ultima dată, de acea revedere a noastră, în perioada aceea fierbinte, când un avânt de neînţeles al unora a făcut mult rău. Gheorghe Tănase a depăşit cu bărbăţie momentul şi era foarte lucid.

– Ce situaţie grea este în ţară şi ce datorii avem acum!

– A fost mâna ruşilor, în primul rând. Nu le convenea poziţia lui Ceauşescu faţă de lagărul socialist în cadrul CAER. El avea o poziţie autoritară şi fermă în ceea ce priveşte independenţa ţării noastre, dar a plătit pentru asta, cu ajutorul altora, nu numai al ruşilor. Din păcate, se vede acum realitatea. Nu mai avem agricultură, nu mai avem industrie, iar pentru nişte aprobări trebuie să te duci la nu ştiu câte ministere şi servicii. Acum, parcă mai mult ca oricând, ne dăm seama că toţi cei care au venit la conducere din ’89 până în zilele noastre n-au vizat decât interesele lor personale. Sunt oameni care au fost bugetari o viaţă întreagă, iar acum au case peste case şi averi. De unde sunt aceste averi?

– Iată, comuniştii au fost atât de blamaţi, dar Gheorghe Tănase a fost atât de corect!

– Da, a ajuns să moară într-un apartament cumpărat drept recompensă pentru activitatea şi dăruirea lui, care s-a manifestat în perioada în care a fost prim-secretar în judeţul Ialomiţa. Cei care lucrau în agricultură, pe când era el prim-secretar, ajunseseră să aibă nişte producţii extraordinare. Ialomiţa ajunsese să fie primul judeţ din ţară la producţia de lapte pentru că Gheorghe Tănase era întreprinzător şi muncitor. Călca fiecare loc, nu mergea numai acolo unde mergeau lucrurile bine, ci unde erau mai şubrede şi avea o mare influenţă, îi ajuta pe cei de acolo să iasă din dificultate.

– Aşadar, de la Râmnicu Sărat s-a mutat la Slobozia, în judeţul Ialomiţa.

– Da, l-am vizitat şi acolo de nenumărate ori. Îmi spunea cât de mult îi este dor de Vaslui. Viaţa lui afost legată de Vaslui. Mă întreba de mulţi dintre cei cu care a lucrat la Vaslui. El a ţinut la cei în mijlocul cărora s-a aflat şi a promovat oameni de mare calibru. Lângă el nu prea aveau loc impostorii sau oamenii care nu munceau. Eu ştiu bine că la şedinţele care erau organizate de el venea cu cinci minute înainte. Nimeni nu îndrăznea să vină după ora stabilită. Asta pentru că trebuia respectat şi cel care a convocat, dar era important şi timpul celor care fuseseră convocaţi. Lucrul acesta l-am făcut şi eu. Nu permiteam nimănui să vină după ce eu intram în sală. Aş putea spune că Gheorghe Tănase a fost, alături de ministrul Mihail Caranfil, care a fost cu adevărat mentorul meu din punct de vedere tehnic, profesional, un model pentru mine. Domnul Tănase a avut un rol important în formarea mea ca om, nu ca specialist. La Slobozia locuia într-un bloc turn, la etajul trei, într-un apartament cu două camere, cu trecere dintr-o cameră în alta. Deci a trăit modest, foarte modest. Toţi oamenii îl preţuiau, iar el, la rândul lui, întreţinea raporturi normale cu vecinii lui şi nu numai, ci cu toţi oamenii din oraş, aşa cum a făcut şi la Vaslui, şi la Bacău, şi peste tot unde a fost.

– Vecinii ştiau că a fost o personalitate?

– Sigur că ştiau şi îi purtau un respect deosebit. Am remarcat asta în multele rânduri în care l-am găsit în diferite ipostaze sau locuri. Mă uitam şi mă întrebam: cum a ajuns domnul Tănase să trăiască în condiţiile acelea, el care a fost un prim-secretar, nu un prefect de acum, care poate este o piesă neînsemnată. La acea vreme, un prim-secretar era o autoritate de necontestat. Dacă el spunea nu, nu rămânea. Puteai să te duci oriunde te-ai fi dus. Cu noi, conducătorii de unităţi, făcea analize. Fiecare dintre noi trebuia să gândească economic, nu politic, chiar dacă eram membri de partid, pentru că nu putea să fie nimeni măcar şef de birou altfel. Eu am fost făcut membru de partid când eram student. Trebuia să ai rezultate şi probitate morală şi profesională pentru asta. Gheorghe Tănase era un tip apropiat, plăcut, căruia îi plăcea să îşi aducă aminte de locurile prin care a fost, de timpul petrecut în Vaslui, unde a avut, fără discuţie, o contribuţie importantă.

ŤA fost un luptătorť

– Aţi reuşit să-i faceţi vreo bucurie în aceşti ultimi ani de viaţă?

– Cred că orice vizită pe care i-o făceam îl bucura. Stăteam la un pahar de vorbă. Vorbeam deschis şi apropiat. Nu a fost un om care să aibă complexe că a fost în CPEx. Cred eu că şi-a făcut şi acolo datoria. Îi aduceam aminte cum mama mea l-a ţinut în braţe pe când era copil. Gheorghe Tănase a rămas de mic fără mamă. Avea doi-trei ani atunci când peste mama lui s-a prăvălit pământul la lutăria satului. Mama lui a murit, iar el a fost crescut un timp de bunici. Tatăl lui lucra la Galaţi, în port. Ştiu că, pe când avea zece ani, tatăl său l-a luat la Galaţi. Au locuit împreună, dar peste ani, când Gheorghe Tănase a împlinit 14 ani, i-a murit şi tatăl. Vedeţi? Nu a avut deloc o viaţă uşoară. Poate de aceea voia să răzbată mereu peste greutăţi. A fost un luptător.

– Cum a fost la înmormântare?

– Au fost multe personalităţi. Mulţi dintre cei care i-au fost colaboratori au venit să îşi ia rămas bun de la el. Sunt mulţumit de ceea ce am văzut la înmormântare. Se simţea că a plecat dintre noi un om de seamă. Duminică dimineaţă, 21 septembrie, şi-a dat sufletul şi a fost înmormântat marţi, 23 septembrie. Gheorghe Tănase ar fi împlinit 86 de ani pe 25 ianuarie 2015.

– Vă amintiţi de ultima întâlnire cu Gheorghe Tănase?

– Sigur. Avea dureri de picioare, dar am vorbit foarte mult. Simţea că nu mai are mult de trăit. Era în ziua de 27 iulie. Ştiu data pentru că atunci soţia mea a avut întâlnirea de la terminarea liceului, la Slobozia. Ştiind că soţia mea este medic, domnul Tănase a ţinut să o aduc şi pe ea în vizită. Ea s-a uitat în dosarul lui cu analize, l-a consultat. Ce era să-i spună? Avea tratament foarte bun, dar probabil organismul lui era într-o oarecare uzură şi nu se mai putea face mare lucru. Ne-am luat rămas bun, m-am pupat şi eu cu el, s-a pupat şi soţia, i-am dorit sănătate, ne-a zâmbit.

– N-aţi simţit că ar putea fi ultima dată când îl vedeţi?

– Ba da. Am simţit că mult nu mai trăieşte. Acesta a fost şi motivul pentru care i-am spus doamnei ca, atunci când trece în nefiinţă, să mă anunţe şi pe mine. A murit acasă, la ora şase dimineaţă. Avea picioarele inflamate, nu se putea ridica. S-a chinuit în ultimele zile. Gheorghe Tănase a fost un model pentru noi toţi. A transformat Vasluiul dintr-un sat care ţinea de la moară până la gară într-un oraş frumos. Toate construcţiile importante din Vaslui au fost ridicate pe timpul lui: spitalul, policlinica, şcolile, Casa de Cultură, Palatul Administrativ, fabricile din Zona industrială şi din zona Textila. Sunt convins că foarte mulţi vasluieni îl regretă, aşa cum îl regretă şi pe Ioan Frăţilă, care a fost un bun continuator al operei lui şi care şi el este acum pe ultima sută. Mai vorbesc din când în când cu el. Are o voce schimbată, are şi el mari probleme de sănătate. Vasluiul este inima mea, viaţa mea şi asta a fost şi pentru Gheorghe Tănase. Vă garantez. Perioada cea mai prolifică a unui om este până în cincizeci de ani. Eu am fost de la 33 de ani până la 50 de ani în Vaslui. Eu am crescut odată cu Vasluiul. Sunt îndrăgostit de Vaslui şi le urez vasluienilor să aibă încredere în ei, să lupte, să muncească mai mult pentru că numai prin muncă se poate face mai mult. Şi să nu îl uite prea repede pe Gheorghe Tănase pentru că el i-a iubit. Cred că pot astăzi să vă spun asta în numele lui. O bucată din inima lui a rămas la Vaslui atunci când a plecat!

Si un articol din ziarul "Vremea Noua de Vaslui" din 26 aprilie 2016, despre cel care a fost Ion Fratila

DOLIU… Ion Frătilă, prim-secretar al Vasluiului în cea mai prosperă perioadă a judetului (1982-1987), a încetat din viată sâmbătă, la un spital din Bucuresti. Rudele, colegii si toti cei care l-au cunoscut l-au condus, ieri, pe ultimul drum. Înmormântarea a avut loc în Târgoviste, locul său de bastină si acolo unde s-a retras după revolutie.

Ion Frătilă era văzut ca un “om foarte bine pregătit pentru administratie. Era un bun cunoscător a problematicii judetului si foarte atasat de agricultură. Productiile agricole au crescut considerabil în perioada sa si asta nu este un mit. Cresteau real, nu pe hârtie. Tot în vremea sa exporturile de carne, lapte si produse lactate erau foarte mari, dar nimeni din judet nu murea de foame. A construit foarte multe locuinte pentru oameni. În schimb era foarte sever si neîndurător când era mintit. Era foarte bine informat. Stia să aprecieze oamenii. Specialistii aveau întâietate, iar pe cei care vorbeau mult, dar făceau putin, îi dibuia imediat. Îi plăcea productia, propaganda mai putin” a declarat Corneliu Mihalache, pe atunci director la complexul de berbecuti Ivănesti.

“Lua tot timpul apărarea judetului fată de Ceausescu”

“Aseară (n.r. 25 aprilie) am aflat că Ion Frătilă a murit. Îmi pare foarte rău că nu am ajuns la înmormântarea sa. A venit sărac în judet si a plecat tot sărac, ceea ce în ziua de azi nu prea se întâmplă. A avut multe necazuri în ultima perioadă a vietii, în special cu sotia sa care era bolnavă. Poate nu merita un destin atât de crunt pe finalul vietii. A fost un om deosebit, a tinut foarte mult la judetul Vaslui si a făcut tot ce s-a putut pentru dezvoltarea acestuia. Era foarte sobru, curajos si cu picioarele pe pământ. Lua tot timpul apărarea judetului fată de Ceausescu. Am să vă povestesc o întâmplare ca să vă dati seama de acest lucru.

În 1987, Ceausescu venea la Vaslui. Prim-secretarul l-a prelut de la Codăesti, iar eu, împreună cu Petrică Botez, director la Directia Agricolă, l-am asteptat la Pochidia. Primul a ajuns Ceausescu. A făcut un pic de panaramă, asa cum se întâmpla de obicei. Ne reprosa că porumbul nu e bine prăsit. De nicăieri, a apărut o femeie, care l-a luat la rost pe presedinte. <>. Ceausescu a amutit. I-a explicat femeii că nu se poate întâmpla asta, pentru că sunt peste zece milioane de tone de grâu în rezervele de stat. Femeia i-a răspuns că degeaba sunt acolo, dacă în sat nu e niciun stiulete de porumb. <>, aproape că a tipat femeia la Ceausescu. Eu mă gândeam că mă arestează. Între timp, ajunsese si Frătilă cu al doilea elicopter, care când si-a dat seama că lucrurile escaladaseră, i-a spus lui Ceausescu că femeia are dreptate. Vă dati seama că nu i-a fost usor. Îmi aduc aminte că Ceausescu s-a tinut de cuvânt si a trimis porumb familiilor afectate de secetă. V-am spus această întâmplare ca să constientizati că Frăilă nu s-a ascuns niciodată după colt”, a declarat secretarul adjunct pe probleme de agricultură pe atunci, Vasile Strungaru.

La o sedinta la Vaslui in anii 80, la care a participat si tata si primul-secretar al judet Ion Fratila, acesta din urma I-a spus lui tata: "Nea Valerica, sa nu iei exemplul de la burtosii astia din prezidiu!" Si tata I-a raspuns: "Nici tu, Ioane!".

Cariera politică a fostului prim-secretar Ion Frătilă

Ion Frătilă avea 77 ani si o carieră politică impresionantă. Si-a început activitatea de partid încă din primul an de scoală profesională, devenind membru al Uniunii Tineretului Muncitoresc în 1954. În anul următor s-a înscris în sindicat, remarcându-se ca un bun om de partid. Imediat după terminarea liceului, în 1961, a început procedurile pentru intrarea în Partidul Muncitoresc Român, devenind candidat. În Vaslui, Ion Frătilă a detinut functia de prim-secretar, functie supremă într-un judet, între anii 1982 si 1987, după care a fost la cârma judetului Prahova, în perioada noiembrie 1987 si decembrie 1989. La Revolutie, Ion Frătilă era membru al Comitetului Central (CC) în cadrul Partidului Comunist Român (din 1984), membru supleant al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR (din 1987), prim-secretar al Comitetului judetean de partid si presedinte al Comitetului Executiv al Consiliului popular al judetului Prahova (din 1987), deputat în Marea Adunare Natională (din 1985).

Iar de numele ultimului prim-secretar al judetului Vaslui- Ioan Pavel- se leaga proiectul introducerii tramvaiului la Vaslui.

Resedinta de judet ar fi putut avea o linie de tramvai (sau mai multe), dacă Ceausescu nu ar fi fost împuscat în decembrie ’89. Fostii conducători ai judetului puseseră la cale un plan de dezvoltare a unei linii de tramvai, care ar fi legat principalele comune din jur de fabricile de pe cele două platforme, Zona industrială si platforma agroindustrială. Ioan Pavel, ultimul prim-secretar al judetului, crede că “nerealizarea acestei linii de tramvai a afectat negativ si partea economică a Vasluiului“.

Cei care trec spre Zona Industrială zi de zi pot vedea stâlpi de genul folositi de liniile de tramvai, pe care au fost montate instalatii electrice. Pe acolo, pe traseul gară-CET-Hitrom, ar fi urmat să functioneze prima linie de tramvai din oras, proiect care urma să fie functional în 1990. Către finele anului 1989, în gara de la Vaslui a fost adusă o garnitură de tramvai, reconditionată si moder*nizată. Garnitura urma să fie pusă în circulatie către Zona Industrială, imediat ce avea să fie finalizată o statie de redresare, care există si acum în zona actualului obor.

„Era o idee care ar fi dezvoltat Vasluiul destul de mult“

Ioan Pavel, ultimul prim-secretar al judetului, îsi aminteste: “Am fost prim-secretar si la Resita, unde am reusit să montez o linie de tramvai, asa că atunci când am venit la Vaslui am dorit să aduc tramvai si pentru oamenii de aici. Tramvaiul urma să circule în două directii, către Munteni de Jos si Muntenii de Sus, chiar către Solesti, unde urma să preia miile de navetisti către fabricile din Vaslui. Era o idee care ar fi dezvoltat Vasluiul destul de mult, ar fi intrat în rândul oraselor civilizate, să zicem asa, pentru că vedeti că aceste orase au un alt statut. Eu am gândit ca, în prima fază, să dăm drumul la linia către Zona Industrială, iar între lniile de cale ferată care sunt acolo urmau să fie montate cele de tramvai, care au un alt ecartament. Odată ce am fi dat drumul, as fi mers la Bucuresti si as fi cerut fonduri să dezvolt transportul în comun cu tramvaiul, în Vaslui, mai ales că se pregătise si o statie de redresare“.

Pentru că planul urma să fie pus în aplicare în prima lună a anului 1990, a fost adusă si o garnitură de tramvai de la Bucuresti, reconditionată si modernizată. Tot proiectul a murit odată cu instalarea democratiei originale românesti si odată cu el s-a dus si singurul tramvai care a ajuns vreodată la Vaslui. “Este adevărat, era în gară un tramvai, parcă era adus de la Bucuresti, nu-mi mai aduc aminte. A stat vreo câtiva ani pe o linie, până ce a putrezit, după care l-au tăiat si l-au încărcat în vagoane, a fost dus la fier vechi“, povesteste un muncitor de la CFR.

Si un articol din "Ziarul de Iasi" din 3 decembrie 2009, articol care ilustreaza starea socio-economica a judetului Vaslui la momentul revolutiei din decembrie 1989.


La capitolul vestitei "griji fata de clasa muncitoare", raportarile de atunci ne releva cateva adevaruri crude despre ceea ce insemna aprovizionarea populatiei cu bunuri alimentare. Desigur, la vremea aceea, aceste documente de o exceptionala importanta istorica, din care vom cita astazi, nu au fost facute publice in ziarul de partid "Vremea noua" si nici aiurea, din ratiuni lesne de inteles. Marea noastra sansa a constat in faptul ca aceste rapoarte, procese verbale si planuri de munca nu au fost secretizate fata de alte fleacuri bine pecetluite sub eticheta "secret" sau "strict secret", care nu ne-ar fi permis cercetarea lor pentru 30 sau 50 de ani de la emitere, conform HG 585/2002.

"Din varza recoltata vom face o cantitate apreciabila de varza murata"

Fraza din intertitlu reprezinta finalul unui raport elaborat si semnat de secretarul Petru Demeter. De fapt, acest raport viza "...preocuparea organelor si organizatiilor de partid, consiliilor populare, organelor agricole si comerciale pentru infaptuirea INDICATIILOR (subl.ns.) conducerii partidului in vederea realizarii programului de aprovizionare toamna-iarna a populatiei din localitatile urbane si centrale muncitoresti cu produse agroalimentare".

O scurta observatie: grija fata de taranimea muncitoare pe unde o ascunsesera tovarasii de atunci?! Dupa introducerea specifica oricarui raport intocmit in acele vremuri ("in lumina indicatiilor si orientarilor date de tovarasul Nicolae Ceausescu"), Petru Demeter a trecut la atacarea subiectului propriu-zis: aprovizionarea populatiei urbane. Totusi, pe primul loc era pusa "...constituirea fondului centralizat al statului", iar pe planul al doilea "...asigurarea fondului de consum (local, probabil - n.r.)". Raspunzatoare pentru infaptuirea acestor deziderate erau facute "...unitatile socialiste", dar si, mai ales, "...gospodariile populatiei (rurale - n.r.) care au fost antrenate in obtinerea unor productii necesare satisfacerii nevoilor proprii si valorificarea surplusului pe calea contractarii si achizitiilor".

Dupa cum se poate observa, despre piata libera nu se sufla nicio vorbulita. Mai departe, Demeter scria urmatoarele: "...s-a constituit un comandament judetean cu cadrele de conducere din domeniile implicate care a urmarit sistematic evolutia productiei agricole, evaluarea, recoltarea, PRELUAREA LA FONDUL DE STAT A ACESTORA (subl.ns.) si asigurarea fondului de consum si a celui destinat rezervelor ce afecteaza aprovizionarea de toamna-iarna". Pana aici, se poate spune ca raportul fusese tras frumos din condei, dar, cum spiritul "epocii de aur" impunea si prezentarea ditirambica a unor realizari, iata care au fost ele: "...fata de perioada similara a anului precedent (1988 - n.n.) am reusit sa realizam la fondul de stat cresteri cu 38% la carnea de ovina, cu 21% la lapte de vaca, cu 247% la oua de consum, cu 131% la legume total, cu 183% la cartofi, 254% la struguri". Daca aceste procente erau reale, atunci unde se duceau toate aceste produse care ar fi acoperit necesarul populatiei urbane, deoarece prin macelarii nu se gasea mai nimic, iar la lapte si produse lactate faceau "oamenii muncii" si pensionarii cozi interminabile imediat dupa miezul noptii?!

Potrivit acestui raport, se statea bine la conserve de mazare, fasole pastai, tocana de legume si fructe, asa ca, vrand-nevrand, orasenii trebuiau sa manance mai putin "de dulce" si mai mult "de post", ca doar si tov. Ceausescu era crestin ortodox! Ajungand si la alineatul dedicat verzei, Demeter scria sau o fi pus dactilografa sa scrie: "...in aceasta perioada se continua activitatea in domeniul recoltarii si insilozarii la produsul varza de toamna din care o cantitate apreciabila va fi transformata in varza murata pentru ca impreuna cu celelalte sortimente de muraturi sa acopere cererea populatiei pentru sezonul urmator".

Mai spunea Demeter pe atunci ca "...s-au luat masuri ca in cele 116 sate mai indepartate cu drumuri greu accesibile pe timp nefavorabil sa se asigure stocuri de marfa mai mari", dar nu ne-a spus ce fel de marfuri, daca nu cumva va fi fost vorba de atica, stamba, america si biscuiti mucegaiti!

Pe aproape de final, autorul raportului isi face si oleaca de autocritica, nedand, totusi, cazuri concrete. Adevaratul si grandiosul finis a fost urmatorul: "...suntem hotarati a lua noi masuri (...) asa cum ne-o cere IUBITUL NOSTRU CONDUCATOR, NICOLAE CEAUSESCU (subl.in orig.), secretarul general al partidului, presedintele Republicii Socialiste Romania". Chiar asa!

Bilantul spunea altceva...

La acest raport triumfalist se anexase si un tabel din care reiesea cu totul altceva, si anume ca tov-ul nu fusese chiar asa de sincer, daca nu cumva, pudic fiind, ascunsese undeva realitatile ce priveau cea mai draga leguma a romanului: CARNEA, precum si ale altor produse la fel de importante pentru a putea trage la saiba (tovarasii muncitori) sau la razboiul de tesut (tovarasele muncitoare), ca sa nu mai vorbim despre soimii patriei sau pionerii, fiii "mamei unice - Elena Ceausescu"!

Iata, in citat, cateva extrase foarte importante din aceste anexe, intocmite pentru luna octombrie a anului 1989: "...carne-total: plan - 2394 tone; realizat - 1.462. Carne bovina: plan (fondul centralizat) - 372; realizat - 574; plan (fondul de consum) - 220; realizat - 60. Carne porcina: plan (fondul centralizat) - 651; realizat - 315; plan (fondul de consum) - 180; realizat - 50. Carne pasare: plan (fondul centralizat) - 283; realizat - 85; plan (fondul de consum) - 230; realizat - 203". Potrivit documentului, nici la oua nu se statea prea bine, de vreme ce judetul Vaslui era dator fondului centralizat cu 1,7 milioane bucati, iar fondului de consum, cu 669.000.

In pofida raportarii unei depasiri cu 254% la struguri, anexa spune ca la fondul centralizat deficitul era de 5.960 de tone, iar la cel de consum, de 1.410 tone. La paine, faina de grau si malai, treaba mergea excelent, dar nu acelasi lucru se putea spune si despre preparatele din carne, unde, fata de planul de 1.060 de tone, se realizasera numai 580 de tone. Prin "fond centralizat" trebuie sa intelegem "fondul de stat", iar prin "fond de consum", ceea ce ar fi trebuit sa mai ramana vasluienilor. Dupa cum s-a vazut de mai sus, la ambele capitole se statea prost si de aici penuria cronica inregistrata la produsele de baza.

Deoarece 1989 era ultimul an al "cincinalului" in vigoare atunci, cei de la conducerea judetului Vaslui isi facusera deja planul ca tiganul (pardon, ca romul!) pentru perioada urmatoare, adica 1990-1995. Astfel, ei previzionau urmatoarele, relativ la exporturi: "...va spori substantial ponderea marfurilor destinate pietei externe. Volumul exportului va creste in anul 1995 fata de 1990 cu 69,6% pe relatia CTS (comert cu tarile socialiste - n.n.) si cu 74,6% pe relatia DC (tarile capitaliste - n.n.)". Urmau si alte ramasaguri puse cu viitorul. Din cate se stie, toate au cazut balta, iar ruinele fostelor intreprinderi industriale vasluiene pot fi "admirate" in toata trista lor splendoare, la cele doua foste platforme (nord si vest) unde oamenii muncii mancau o bucata de paine, mai alba sau mai neagra, daca nu cumva intermediara.


Problemele Centralei de Termoficare Urbana (CTU) Vaslui

Actualmente, aceasta unitate se numeste SC "Termica" SA si se afla in ograda Consiliului Local (CL) Vaslui. In pofida (falselor) nostalgii de care se mai lasa cuprinsi unii, documentele descoperite la DJAN Vaslui ne releva faptul ca, inca de la inceputul activitatii sale, acest mamut energofag prost proiectat si cu surse de aprovizionare cu combustibili aflate la foarte mare distanta, a devenit in scurt timp o mare durere de cap atat pentru autoritatile de atunci ale judetului si orasului, cat si pentru cele de acum, mai ales. Dreptu-i ca au fost create cateva locuri de munca, dar ce folos ca acum oamenii stau cu jarul concedierii deasupra capului!

Iata ce se scria intr-un raport intocmit la data de 13 noiembrie 1989: "...la Uzina de termoficare Vaslui tunelul de dezghet pentru carbune are ca termen de realizare anul 1990, dar stadiul de realizare actual este sub graficul de executie stabilit de comun acord cu constructorul, T.A.G.C.Ind Iasi". Motivul invocat de constructor era "...lipsa materialelor de constructie". Oare unde-si luasera zborul aceste materiale de constructie? Catre lumi mai vestice sau mai estice? Cine mai stie... Dar asta nu era singura belea. Mult mai grave erau cele referitoare la combustibilul folosit: carbunele inferior. Citat din raport: "...principalul neajuns (...) il constituie neasigurarea stocului de carbune pentru perioada friguroasa, de 60 de mii de tone". Era si normal, de vreme ce lignitul in doua cu pamant vegetal era adus tocmai din celalalt capat al tarisoarei! Cat despre calitatea mizeriei ce urma a fi arsa in cuptoarele "uzinei" vasluiene, iata ce se consemna in raport: "...se intampina greutati si in asigurarea calitativa a carbunelui livrat. Astfel, C.E.U.C. Motru livreaza carbune cu putere calorica intre 1050-1200 kcal./kg., cu mult sub nivelul minim de 1450 kcal/kg."


Un segment foarte important al acestui raport fusese alocat capitolului "Cu privire la folosirea rationala a energiei electrice, termice si a gazelor naturale". Autorul, secretarul Mircea Simovici, a specificat ca singura unitate din judet care consuma gaze naturale este "...Intreprinderea de rulmenti din Barlad in sectoarele tratament termic si forja". Potrivit documentului din care citam, nici aceasta importanta unitate industriala nu a fost scutita de rationalizarea si folosirea chibzuita a gazului metan. Astfel, "...Consiliul oamenilor muncii din aceasta intreprindere a adoptat si pus in aplicare un program de masuri speciale care sa conduca la incadrarea in normele de consum aprobate si utilizarea rationala a gazului metan". Tot in spiritul economiei drastice care se abatuse asupra Romaniei, Simovici mai "indica": "...s-a stabilit ca unitatile comerciale, cu exceptia celor de prima importanta (alimentare), sa functioneze in orele din afara varfurilor de sarcina (10-18), iar unitatile de alimentatie publica sa reduca consumul energetic la strictul necesar". Cat despre privatiunile la care a fost supusa populatia, le stiu toti cei care au trecut prin ele.

Listele activistilor Partidului Comunist Roman din judetul Vaslui

Inainte de a cita aceste liste din documentele oficiale existente in arhive, merita sa aflam si statistica partidului, intocmita la jumatatea anului 1989. Iat-o: "...Organizatia judeteana de partid Vaslui. Membri de partid: 66.014 din care: muncitori - 32.342 (49%); tarani cooperatori - 18.974 (29%); intelectuali si functionari - 9.904 (15%); altii - 4.794 (7%)". La toate aceste categorii femeile aveau o pondere de maximum 43% (tarani cooperatori) si minimum 31% (altii). Comitetul judetean de partid era compus din: "121 de membri si membri supleanti din care: muncitori - 35% (42 de tovarasi); tarani cooperatori - 25% (30 de tovarasi); conducatori de intreprinderi, activisti de partid, ai organizatiilor de masa si obstesti, specialisti - 40% (49 de tovarasi)". Dintre toti acestia, 35% (49 persoane) erau din sexul gingas.

Dupa 1990, si infiintarea "Ligii judetelor abuziv desfiintate", multe voci din Barlad si Husi au sustinut reinfiintarea fostelor judete Tutova (cu resedinta la Barlad) si Falciu (cu resedinta la Husi).

La Husi "Liga judetelor abuziv desfiintate" l-a avut ca reprezentant pe profesorul G. Toncu, care a sustinut cu tarie , la inceputul anilor 90, ideea de reinfiintare a fostului judet Falciu, cu resedinta la Husi.