Un țăran îl întreba mereu pe un marinar cum de nu îi este frică să urce pe vas și să se supună la atâtea pericole.
,,Dar chiar nu ți-e frică, ai așa mare nădejde în Dumnezeu că nu vei muri?” ,,Am! răspunse , marinarul” ,,Dar tatăl tău și bunicul tău cum au murit? întrebă țăranul… ,,Păi cum să moară, pe vas! spuse marinarul. ,,Păi și după toate astea mai ai curajul să te urci pe vas. ,,Da! răspunse marinarul, apoi întrebând: ,,Dar părinții tăi, tatăl, bunicul tău unde au murit? ,,În patul lor! spuse țăranul”. ,,Păi și după toate astea, zise marinarul, mai ai curajul să te urci în pat?” |
Un tânăr credincios se mutase de puțină vreme într-o comună mare cu multe sate, astfel că în împrejurimi avea șapte biserici. El voia să meargă la Sfânta Liturghie acolo unde oamenii participau trup și suflet și unde credința lor era mai puternică. Și nu știu cum să facă altfel, decât să se îmbrace în haine zdrențuite, murdărindu-se pe față cu cărbune, cât să arate ca un cerșetor și merse din biserică în biserică, chiar în timpul Sfintei Liturghii, ca să vadă unde este bine primit.
În prima biserică numai intrând, lumânăreasa l-a scos afară dându-i citate din Sfânta Scriptură despre ținuta în Biserică, spunând că ea citește Epistolele Sfântului Apostol Pavel. În a doua biserică intrând, toți cei din jurul lui începură să nu mai fie atenți la slujbă și începură a discuta cum de el cu hainele acestea a îndrăznit să intre în biserică. Plecă el de acolo de bunăvoie și intră în a treia. Aici dacă văzu că nimeni nu se uită la hainele lui, începu să îngâne așa ceva, prefăcându-se că e bolnav. Un bărbat nu a mai răbdat și l-a luat pe sus izgonindu-l din biserică. În a patra biserică, oamenii răbdară să-l vadă murdar, să îngâne și văzând asta, tânărul începu a zice din când în când: ,,Mi-e foame!”. Și aici îl repezi careva, spunându-i că în biserică nu se mănâncă și să caute de mâncare pe afară cât o vrea. În a cincea, oamenii îi răbdară îngânarea, văitatul de foame, căci cineva îi întinse un covrig, dar după aceea spuse că îi este sete, oamenii nu-l mai răbdară și îl scoaseră și de aici. Într-a șasea biserică intrând, credincioșii dacă au văzut că nu stă locului, au începută să se agite, care încotro, unul să-i dea pâine, altul să-i dea apă, dar de aici a plecat el singur. Într-a șaptea biserică intrând, a început la fel să îngâne, să ceară mâncare și apă, dar nimeni din cei prezenți la slujbă nu se clinti de la locul lui, cum dealtfel nimeni din jur nu se uită urât la el. Slujba se încheie, se închinară toți la icoane și se miruiră, apoi copilul fu dus de câțiva credincioși la o casă în apropiere, fu îmbăiat, ospătat și i se dădură haine noi. Tânărul gândi că aceasta ar trebui să fie biserica în care va să vină la slujbă de acum înainte, nu pentru faptul că se alesese cu haine noi, fiindcă avea haine destule acasă. Dorea acest lucru din două motive; o dată pentru că nimeni nu și-a întrerupt rugăciunea și lucrările credinței în timpul Sfintei Liturghii ca să–i dea lui atenție, și a doua; fiindcă oamenii aceia nu țineau doar de formă cuvântul Scripturii, ci chiar au înțeles că trebuie să și lucreze după acel cuvânt. Astfel au lucrat cu toții, îmbrăcându-l și ospătându-l, ca să se împlinească prin aceasta cuvintele lui Hristos: ,,Străin am fost și M-ați primit; Gol am fost și M-ați îmbrăcat; Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; Însetat am fost și Mi-ați dat să beau; Bolnav am fost și M-ați cercetat” |
Despre ambiție
Trei iepurași se plimbau prin padure. La un moment dat unul dintre ei cade într-o groapă destul de adâncă. Cei doi iepurași de pe margine au inceput să strige:
– Vai, acolo o să rămâi, nu o să reușești niciodată! Iepurașul căzut în groapă începu să se căznească să iasă. Începu să se zbată și să se agațe de margini în dorința disperată de a ieși din groapă. Cei doi iepurași rămași la suprafață, niciodată nu mai vazuseră un asemenea necaz și erau siguri că iepurașul căzut nu o să reușească niciodată, astfel că au început să-i spună iepurașului: – Nu o să reușești niciodată! Pe măsură ce iepurașul încerca mai mult, ei repetau același lucru, ei se agitau și mai tare și îi spuneau că nu o sa reușească niciodată! După zeci de minute în șir de strigături și încercări, iepurașul reuși să iasă. O așa grozăvie iepurașii nu mai văzuseră până atunci și-l întrebară: – Vai iepurașule, dar cum ai reușit? – Am reușit! – Ai reușit, dar cum? – Am reușit! – Măi iepurașule tu nu ințelegi ce spunem? – Am reușit și vă mulțumesc pentru încurajări, fără voi nu aș fi reușit niciodată! Iepurașul nostru cel căzut în groapă era surd. El nu auzise cuvintele nici o clipă și a interepretat strigătele și agitația de pe marginea gropii drept încurajări. Iepurașul nostru nu ar fi reușit niciodată dacă ar fi auzit descurajările de pe margine Morala: Trebuie să fi surd atunci când ceilalți te descurajează și să interepretezi orice gest ca pe o incurajare și să continui să perseverezi în a-ți atinge obiectivele . Aceasta se numeste ambitie. |
Lângă Tokio trăia un vestit samurai care îi îndruma pe cei tineri în etica Bushido. Se spune că, în ciuda vârstei înaintate, el putea înfrânge orice adversar.
Într-o după-amiază, un luptător, cunoscut pentru lipsa lui de scrupule, a ajuns în localitatea unde trăia bătrânul samurai. Era cunoscut pentru tehnicile lui de a provoca la luptă: aștepta până când adversarul făcea prima mișcare și, apoi, contraataca cu viteză. Tânărul luptător nu pierduse încă nici o luptă. Auzind de reputația samuraiului, a decis să-l învingă pentru a-și mări faima. Toți studenții erau împotriva luptei, dar bătrânul samurai a acceptat provocarea. S-au adunat toți în piața din centrul orașului, iar tânărul a început să-l insulte pe samurai. A aruncat câteva pietre în direcția lui, l-a scuipat în față, i-a aruncat toate insultele ce există sub soare, i-a insultat până și strămoșii. Timp de câteva ore a făcut totul pentru a-l provoca pe maestru, dar bătrânul rămânea impasibil. La sfârșitul după-amiezii, simțindu-se obosit și umilit, războinicul a abandonat și a plecat. Decepționați de faptul că maestrul primise atât de multe insulte și provocări, studenții l-au întrebat: – Cum ai putut răbda atât de multă umilință? De ce nu ți-ai folosit sabia, chiar dacă știai că ai fi pierdut, în loc să-ți expui lașitatea în fata tuturor? – Dacă cineva vine la tine cu un cadou și tu nu îl primești, cui aparține cadoul? a întrebat bătrânul samurai. – Celui care a vrut să ți-l ofere a replicat unul dintre discipoli. – La fel se întâmplă și cu orice mânie, insultă sau invidie spuse maestrul. Când nu sunt acceptate, continuă să aparțină celui care le-a purtat. |
O femeie era stăpânită de patima grăirii deșarte. Ea vorbea în dreapta și în stânga de rău pe vecinele ei. Preotul acelei parohii a auzit aceasta și a mers să o cerceteze. În convorbirea dintre cei doi, el i-a spus să ia una din micile ei perne cu fulgi și să o verse în bătătură, ca o mică jertfă materială, și i-a făgăduit mare răsplată duhovnicească. Femeia așa a și făcut. Preotul i-a spus apoi:
– Strânge acum toți fulgii! − Una ca asta este cu neputință!, i-a răspuns ea. −Tot astfel tu nu vei putea să aduni nici cuvintele pe care în fiecare clipă le împrăștii din gura ta, nici să întorci înapoi vorbirea ta de rău și bârfa la adresa vecinelor tale! Femeia a fost uimită de această lecție practică, mai cu seamă când preotul a adăugat că, în ciuda neputinței noastre de a aduna cuvintele pe care le-am spus mai înainte și care zboară, Dumnezeu le adună pe ele și după aceasta ne va osândi în ziua Judecății. Arhimandrit Serafim Alexiev |
În folclorul evreiesc legat de viața lui Moise există o întâmplare deosebită.
Moise întâlnește în deșert un păstor. Petrece împreună cu el întreaga zi, îl ajută să-și mulgă oile, iar la sfârșitul zilei îl vede pe păstor că toarnă laptele cel mai gras într-o strachină de lemn pe care o lasă pe o piatră turtită aflată la o oarecare distanță. Moise îl întreabă pentru ce a făcut aceasta, iar păstorul îi răspunde: „Acesta este laptele lui Dumnezeu”. Moise este nedumerit, așa că îi cere să-i explice. Atunci păstorul îi răspunde: „întotdeauna pun deoparte laptele cel mai bun, pe care-l aduc ca o jertfa lui Dumnezeu”. Moise, care este mult mai perspicace decât păstorul în credința lui naivă, îl întreabă: „Și crezi că Dumnezeu îl bea?” „Da, răspunde păstorul, îl bea”. Atunci Moise se simte îndemnat să-l lumineze pe sărmanul păstor și să-i explice că, întrucât Dumnezeu este o ființă absolut spirituală, El nu bea lapte, însă păstorul este foarte convins că Dumnezeu îl bea, așa că s-au certat puțin pe tema asta, până când Moise îi propune păstorului să se ascundă după niște tufișuri, pentru a vedea dacă într-adevăr Dumnezeu vine și bea laptele. În timp ce el se va duce în deșert ca să se roage. Păstorul se ascunde, noaptea vine, iar în lumina lunii vede o vulpe mică furișându-se prin deșert; vulpea se uită în dreapta, apoi în stânga, după care se repede la strachină, lipăie tot laptele și dispare la loc în deșert. În dimineața următoare, Moise îl găsește pe pastor trist și descurajat. Ț,Cum a fost?!”, îl întreabă. Păstorul îi răspunde: „Ai avut dreptate, Dumnezeu este numai Duh și nu voiește laptele meu”. Moise este mirat că păstorul este atât de abătut, îi spune, deci: „Ar trebui să fii fericit. Acum știi mai multe despre Dumnezeu decât știai înainte”. „Așa este, răspunde acesta, numai că singurul lucru pe care-l puteam face pentru a-mi exprima iubirea pentru El mi-a fost luat”. Moise pricepe. Se retrage în deșert și se roagă fierbinte. În plină noapte, are o vedenie în care Dumnezeu i se arată, spunându-i: „Moise, ai greșit. Este adevărat că Eu sunt Duh. Cu toate acestea, am primit întotdeauna cu bucurie laptele pe care mi-l dădea păstorul acela, ca semn al iubirii lui pentru Mine; dar pentru că sunt Duh, nu am trebuință de lapte, așa că-l împărțeam cu acea vulpe micuță căreia îi place laptele atât de mult “. |
Povestea tristeții triste
A fost odată o femei bătrână și micuță, care se opri la marginea drumului lângă o arătare ghemuită. Adică această arătare nu avea trup, ci aducea cu o pătură gri cu contur omenesc. - Cine ești? întrebă curioasă bătrânica, aplecându-se. Doi ochi lipsiți de luciu priviră obosiți în sus. - Eu…eu sunt tristețea, șopti o voce, atât de încet încât femeia avu mari dificultăți să o înțeleagă. - A, tristețea! exclamă bucuroasă bătrâna, ca și cum ar saluta o veche cunoștință. - Mă cunoști? întrebă tristețea cu neîncredere. - Bineînțeles că te cunosc, răspunse bătrâna, din când în când m-ai însoțit o parte din drum. - Da, dar…, spuse tristețea cu suspiciune, de ce nu fugi de mine? Nu ți-e frică? - De ce aș fugi de tine, draga mea?știi foarte bine că ajungi din urmă orice persoană care încearcă să fugă, și nu te lași izgonită atât de ușor. Însă, ceea ce vreau să te întreb – arăți – scuză-mi această constatare absurdă – arăți atât de tristă. - Sunt…sunt tristă, răspunse arătarea cenușie cu voce sfâșiată. Femeia mică și bătrână se așeză și ea la marginea drumului. - Așa deci, ești tristă, repetă dând din cap înțelegătoare. Tristețea oftă adânc. Să existe într-adevăr cineva care să o asculte? De câte o încercare zadarnic și… - Of, știi, începu ea ezitând și foarte mirată, treaba stă în felul următor: în mod evident, nimeni nu mă place. Este destinul meu să merg la oameni și să rămân un timp printre ei. La unul mai mult, la altul mai puțin. Însă aproape toți reacționează ca și cum aș fi ciuma. Au dezvoltat atâtea mecanisme să nege prezența mea. - Sigur ai dreptate, zise bătrâna femeie, dar povestește-mi mai mult. Tristețea continuă: - Au inventat vorbe de al căror scut să mă lovesc. Spun lucruri ca „prostie – viața înseamnă distracție” și râsul lor prefăcut le creează dureri de stomac. Spun „Ce nu te omoară te face mai puternic” și apoi suferă de dureri de inimă. Spun „Trebuie doar să te strădui puțin” și simt apoi dureri în umeri și în spate. Spun „Doar cei slabi plâng” și de la lacrimile acumulate simt că aproape le explodează capetele. Sau se anesteziază cu alcool și droguri ca să nu trebuie să mă mai simtă. - O da, confirmă bătrâna, astfel de oameni am întâlnit des în viața mea. Dar tu vrei de fapt să-i ajuți prin prezența ta, nu-i așa? Tristețea se încovoie și mai mult. - Da, vreau, dar pot ajuta numai dacă oamenii mă primesc. Știi, încercând să le creez puțin spațiu între ei și lume, un interval de timp să se regăsească, vreau să le construiesc un cuib în care se pot retrage pentru a-și îngriji rănile. Cine este trist este foarte sensibil și aproape de sufletul său. Această întâlnire poate să fie foarte dureroasă, deoarece unele suferințe pot reveni la suprafață ca o rană care nu s-a vindecat bine. Dar numai cine permite să simtă durere, cine poate fi trist din cauza suferinței de care a avut parte, cine găsește copilul din sine și plânge toate lacrimile înghițite, cine acceptă mila pentru rănile interioare, acela, înțelegi, doar acela are șansa ca rănile sale să se vindere cu adevărat. În schimb, ei acoperă cicatricele mai cu un râs strident. Sau se blindează cu o armătură de amărăciune. - Acum tăcu tristețea, iar plânsul ei era adânc și disperat. Mica femeie luă în brațele sale arătura încovoiată. „ce moale și fină o simt”, gândi ea și mângâie cu grijă arătura tremurândă. - Plângi, tristețe, șopti ea cu dragoste, odihnește-te să-ți aduni puterile. Știu că mulți oameni te resping și te neagă. Dar știu și că unii sunt pregătiți pentru tine. Și crede-mă, devin tot mai mulți cei care înțeleg că tu faci posibilă eliberarea din închisoarea lor interioară. De acum înainte te voi însoți pentru ca descurajarea să nu aibă nicio putere. Tristețea încetă să plângă. Se ridică și privi mirată spre însoțitoarea sa. - Dar spune-mi acum cine ești de fapt? - Eu, răspunse bătrâna zâmbind, eu sunt speranța |
O fată credincioasă a plecat cu colegii si cu diriginta ei într-o vacantă la munte. În fiecare seară, în fata taberei se organiza o discotecă. Aproape toti elevii dansau, dar fata îsi lua cartea de rugăciuni si se ducea să îsi facă canonul în camera bucătăresei sefe. Bucătăreasa, rudă cu mama fetei, era o femeie cu frică de Dumnezeu. Asa că s-a bucurat că fata vroia să se roage în camera ei.
Un băiat, care o plăcea pe fată, tot căuta să o găsească în discotecă, să o invite la dans, dar nu o găsea. Întâlnind-o la cantină, a întrebat-o: - Unde ai fost aseară? Nu te-am văzut la dans. Si nici în cameră nu erai. Ca să nu fie luată peste picior, fata i-a spus: - Am fost afară, dar am dansat foarte putin. După ce a primit de două ori acelasi răspuns, băiatul s-a hotărât să o urmărească. A văzut-o pe fată cum urcă la mansarda vilei, cu două cărti în mână. Abia după două ore a coborât. - Unde ai fost? Tot la dans? o întrebă băiatul, ironic. Ce ai citit? Văzându-i cărtile de rugăciune, se miră: - Tu mergeai să te rogi? De ce nu mi-ai spus? - Nu am vrut nici să sune a laudă si nici să mă iei peste picior. - Dar stii că si eu merg la biserică. - Părintele meu mi-a spus că nu trebuie să stie altii că îmi fac canonul. - Eu de când am venit în tabără nu m-am rugat deloc. Nici nu mi-am luat cartea de rugăciuni la mine. - Pe mine părintele m-a întrebat dacă o să îmi fie greu să îmi zic canonul. Mi-a spus că, dacă nu am conditii, să spun numai o parte. A zis să nu mă rog de fată cu altii. Dar m-a ajutat Dumnezeu si am găsit un loc în care mă rog fără să mă deranjeze nimeni. Si nici eu nu deranjez pe nimeni. - Dar de ce îmi ziceai că erai la dans, afară? - Nu vroiam să stie altii că mă rog. Nu vreau nici să fiu batjocorită de altii, dar nici lăudată de tine pentru că îmi tin canonul. |
Citat:
Cam așa ar putea fi și cu suferința. |
Doua fete au fost duse de tatal lor in casa unui intelept. Acesta dorea ca ele sa aiba parte de o educatie aleasa. Intr-o zi, una din ele s-a hotarat sa-l insele pe intelept. A prins un fluture si i-a spus surorii sale:
- O sa ascund fluturele in mainile mele si o sa intreb inteleptul daca e viu sau mort. Daca va zice ca e mort, imi voi deschide mainile si il voi lasa sa zboare. Daca va zice ca e viu, il voi strange si il voi strivi. Si astfel orice raspuns va avea, se va insela! A mers in fata inteleptului si i-a spus: - Am aici un fluture. Spune-mi inteleptule, e viu sau mort? Inteleptul a suras si a spus: - Depinde de tine, fiindca e in mainile tale! Asa este si viata noastra. Nu trebuie sa invinovatim pe nimeni cand ceva nu merge bine. Noi suntem responsabili pentru ceea ce dobandim sau nu. Viata noastra e in mainile noastre. De noi depinde sa alegem ce vom face cu ea. |
Ora este GMT +3. Ora este acum 23:17:40. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.