Adevarata comoară
Un tanar era foarte suparat ca nu are mai multi bani, ca nu-si poate cumpara tot ce-si dorea. Se plimba trist pe strada, nestiind cum sa iasa din aceasta situatie. Dar, cum mergea el asa, s-a lovit deodata de cineva. Mare i-a fost mirarea sa vada ca, din neatentie, a dat peste un om sarman, fara vedere. Incerca bietul om sa se ajute cu un baston si sa gaseasca drumul spre casa. Tanarul nostru l-a ajutat, conducandu-l de brat. Vazand cat sunt altii de necajiti, tanarul nu s-a mai gandit, de atunci, decat la un lucru: cat de bogat este el. Nu avea bani pentru tot ce si-ar fi dorit, dar avea comoara cea mai mare din lume, pe care banii nu o pot cumpara: sanatatea cu tot ce izvoraste din ea - putere de munca, bucurie si voie buna. Acum isi dadea seama ca sunt oameni care au ramas ologi in urma unor accidente. Dar picioarele sale il puteau duce oriunde. Altii au ramas orbi. El putea sa vada, insa, clipa de clipa, toate frumusetile din jurul sau. Exista si unii oameni care, din pacate, sunt orbi si ologi sufleteste, pentru ca sufletul lor s-a golit de bucurie, de speranta si dragoste. Acestia sunt cu adevarat nefericiti. Cu cat vei fi mai binevoitor, cu atat sufletul tau va avea mai multa liniste. Cel rau si zgarcit nu da niciodata nimic, nici macar un pahar cu apa sau un sfat, chiar daca aceste lucruri nu l-ar costa nimic. Un astfel de om mai este cu ceva de folos celorlalti ? Daca ne vom uita in jurul nostru vom vedea ca nimic nu traieste doar pentru sine. Pana si un copac obisnuit. Chiar daca nu ne ofera fructe, ne da cel putin posibilitatea sa ne odihnim un minut la umbra lui. "Cel bun vede bunatatea peste tot; cel rau, nicaieri." |
Încrederea
Un om călătorea pe un drum de țară, împreună cu soția sa. Obosiți de atâta mers și văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulțumită. - Ei, lasă, femeie - a încercat să o liniștească omul - lasă, că știe Dumnezeu ce e mai bine! - Măi, omule - zise atunci femeia sa - da' ce poate fi bine când - uite! - nu avem unde sta peste noapte?! în sfârșit, au plecat mai departe și, spre bucuria lor, au întâlnit un țăran, om sărac, dar bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum, țăranul i-a primit cu drag în căsuța lui. Dar a doua zi dimineața, când au vrut să plece mai departe, țăranul le-a dat o veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoți, care îi jefuiseră pe toți călătorii. - Vezi, i-a mai spus omul femeii - trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduiește pe toate. Ții minte ce ți-am spus aseară? "Lasă, știe Dumnezeu ce e mai bine." "Fără nici o îndoială că Dumnezeu rânduiește faptele noastre mai bine decât am putea-o face noi înșine. " (Sfântul Vasile cel Mare) |
Ascultarea
De noi depinde să creștem sau să micșorăm această lumină pe care o avem înlăuntrul nostru, adică harul. Iar aceasta vine din devotamentul, încrederea, evlavia și respectul pe care le avem față de duhovnicul și cuvântul lui Dumnezeu care ne vine prin el. Pilda de astăzi ne pune în față un exemplu de ascultare desăvârșită. Un tânăr evlavios și bogat a dorit să urmeze viața din pustie. A căutat până l-a găsit pe cel mai aspru eremit, cerându-i să-l primească sub ascultarea sa. „Mergi mai întâi să împarți averile tale săracilor, ca să împlinești porunca lui Hristos, l-a sfătuit acela, și apoi am să te primesc. Tânărul a împlinit cu bucurie porunca, așa cum i-a spus avva și, eliberat acum de grijile lumești, s-a întors înapoi. „Acum ai să stai în acea chilie, i-a arătat iarăși părintele, fără să vorbești cu cineva. Cinci ani de zile s-a nevoit tânărul în chilia sa și nici un cuvânt nu a scos din gură. Ceilalți frați, văzând evlavia și răbdarea lui, îl respectau și îl cinsteau. Într-o zi, părintele său l-a chemat la chilie și i-a spus: „Văd că nu numai nu te folosești, rămânând în acest loc, dar ești în primejdie să-ți pierzi chiar și sufletul cu laudele pe care ți le aduc frații, deși nu le meriți. Pregătește-te să pleci din Egipt. Am să te trimit să stai într-o obște. Bunul ucenic, iarăși, fără să scoată vreun cuvânt, a înclinat capul ca să-și arate supunerea și s-a pregătit de îndată pentru călătoria îndepărtată. Părintele i-a dat scrisoare de recomandare pentru egumenul mănăstirii, în care îl ruga să-l primească pe tânăr, dar a uitat să-i spună, dacă trebuie sau nu, să vorbească acolo unde urma să meargă. Astfel, tânărul, păzind cu credință porunca avvei, nu și-a deschis gura nici măcar unui sunet acolo unde s-a dus. Cei mai mulți credeau că este mut. Egumenul mănăstirii, ca să se asigure, într-o zi, l-a trimis la râu ca să treacă de partea cealaltă. Va fi nevoit să se întoarcă și să-mi spună că nu poate, s-a gândit starețul, fiindcă apa este adâncă. În urma sa a trimis și pe un alt frate, ca să vadă ce face. De îndată ce ucenicul a ajuns la râu și a văzut că nu poate să treacă, a îngenuncheat și a început să se roage. În clipa aceea s-a apropiat de el un crocodil și s-a așezat în fața sa. Tânărul s-a urcat pe spatele lui și a trecut de partea cealaltă. Minunându-se de cele ce a văzut, fratele s-a întors la mănăstire și a povestit toate câte se întâmplaseră. După câțiva ani, bunul ascultător a murit și egumenul a trimis o scrisoare către părintele său: „Chiar dacă ne-ai trimis un mut, totuși, acesta a trăit ca un înger printre noi“. Însă, spre marea sa surprindere, egumenul a aflat de la avva că acela nu era deloc mut, ci datorită poruncii duhovnicului a stat atâția ani fără să vorbească. |
Dumnezeu te așteaptă să îți aline toate rănile !
O floare în mijlocul iernii supraviețuiește doar din adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale speranței și ale liniștii celei fără de început. Un om trist moare încet, neștiind să culeagă, asemeni florii cele ce îi sunt necesare supraviețuirii, astfel sufletul lui, împietrit de atâta suferință, este strivit sub greutatea propriei suferințe, greu de descris și de înțeles. De ce trebuie să suferim? Nu e nevoie să suferim. Suferința noi o alegem. Dacă nu ne-ar face plăcere să ne scufundăm în veninul suferinței,atunci am extrage din fiecare clipă, din fiecare moment în care suntem triști, adierile blânde ale iubirii celei nemăsurate, ale speranței și ale liniștii celei fără de început. Floarea inimii noastre se ofilește încetul cu încetul dacă o lăsăm pradă grindinii celei înfiorătoare, frigului care mușcă din ea fără nici un strop de compasiune Viața este un album ale cărui pagini goale, noi îl umplem cu diverse fotografii. De ce am alege ca la final albumul să fie plin de poze cu chipuri triste, fără speranță sau pline de ură ? Înțeleg că viața este grea, uneori copleșitoare, dar chiar asta este esența iubirii, și anume speranța că va fi mai bine, speranța creaturii care se înalță spre Creator. În jurul meu văd doar oameni posomorâți, fără nici un zâmbet care să le îmbrace chipul într-o frumoasă binecuvântare. În momentul în care o să înțelegem că viața este un dar mult prea prețios pentru a-l pierde, poate vom ști atunci să prețuim fiecare clipă, vom ști să ne ridicăm și să înfruntăm problemele mereu cu zâmbetul pe buze, aducându-i slavă Celui ce ne-a făcut atât de frumoși, sănătoși și inteligenți, să fim asemeni florii din mijlocul iernii, razei de lumină în mijlocul întunericului. Dacă vreodată nu veți găsi un motiv îndeajuns de întemeiat pentru a vă schimba percepția negativă într-una pozitivă, atunci priviți în jurul vostru, însă încercați să priviți cu ochii inimii, asemeni unui copil care abia a descoperit frumusețile naturii iar atunci veți fi plăcut surprinși de tot ceea ce vă înconjoară și în mod sigur pe buzele voastre se va naște un zâmbet. Uitați-vă la cineva mai neajutorat decât voi și încercați să vă puneți în locul lui. Dacă, pentru o secundă ați reușit să faceți acest lucru atunci vă veți da seama că problemele voastre nu sunt atât de grave precum le credeați. Lăsați-vă în mâinile Creatorului, permite-Ți să vă atingă sufletul iar atunci veți simți cum inima voastră va deveni mai ușoară că un fulg de nea și mai luminoasă decât lumina soarelui. Omule, binecuvântarea lui Dumnezeu, ai fost creat liber! Nu îți distruge libertatea, închizându-te singur într-o închisoare, pedepsindu-te o întreagă viață pentru greșelile săvârșite sau din cauza unor proleme aparent fără soluție. Și cea mai întunecată noapte are sfârșitul ei. De ce nu ar avea și problemele noastre ? Nu știu în ce măsură cuvintele mele te-au afectat, ți-au atins sufletul, însă îmi doresc pentru tine o libertate divină, o inimă ușoară și un zâmbet blând. De aceea te rog să te oprești puțin din mersul acesta nebun al lumii și să te gândești ce este mai important pentru tine, pentru ce te chinui atâta și să încerci să deschizi această închisoare, să devii o pasăre liberă, proaspăt scăpată din spatele gratiilor reci ale coliviei și să te înalți într-un zbor lin spre cerul unde Dumnezeu te așteaptă să îți aline toate rănile. |
Tanara cea credincioasa
O fata frumoasa dar foarte credincioasa, mergand odata pe strada, fu intampinata de un tanar, care ii sopti: - As vrea sa te insotesc .. Fata se opri - si-i raspunse: - Primesc sa ma insotesti, dar sa-mi fagaduiesti ca vei intra unde voiu intra eu.. Tanarul zise: - Iti dau cuvantul meu ca voi intra.. Si asa, mersera impreuna o bucata de loc, dupa care fata se opri in fata unei biserici, unde intra. Tanarul, deodata, nu vru sa intre, dar aducandu-si aminte de fagaduiala data, intra dupa ea. Acolo, parintele se afla tocmai intr-o predica prea frumoasa asupra datoriilor crestinesti ale tinerilor. Atat de mult fu atins tanarul in suflet de vorbele preotului, incat asculta predica pana la sfarsit, iar la plecare zise fetei: - Iti multumesc pentru binele ce mi-ai facut, - si te rog sa ma ierti pentru necuviinta mea ... Fata surase prieteneste - si-i raspunse: - Nu mie, ci Domnului Hristos sa-i multumesti, caci El mi-a dat gandul sa te aduc aici... |
Dumnezeu locuiește în inimile noastre!
Într-o noapte friguroasă de noiembrie, o tânără mamă își abandonează bebelușul născut de curând la poarta unui orfelinat. Printr-o minune dumnezeiască, copilașul a supraviețuit cumplitei nopți; era un copil frumos ca un îngeraș, însă avea o deficientă, nu vedea, acesta fiind principalul motiv pentru care mama îl abandonase; nu vroia să aibă o răspundere atât de mare precum creșterea unui copil orb. Anii treceau iar copilașul creștea. Viața lui nu a fost deloc ușoară, ceilalți copii dar și oamenii adulți îl batjocoreau, îl trăgeau de urechi de nas, îl băteau, când venea ora mesei aduceau o pisică și o puneau pe masă lângă farfuria lui iar animalul îi mânca hrana… Un singur om s-a milostivit de el, rupându-și din timpul atât de prețios pentru a-i face un bine: l-a învățat să scrie alfabetul și i-a vorbit puțin despre Dumnezeu. Cu greutate au trecut cei doisprezece ani. O zi frumoasă de toamnă l-a determinat să iasă afară, să se plimbe prin curtea orfelinatului și să se bucure de aerul înmiresmat. Urmând cântecul unei micuțe și gingașe păsări, se îndepărtează tot mai mult de clădire, pierzându-se printr-un colț îndepărtat al curții, abia spre seară găsi drumul de întoarcere… dar ușa era închisă. Se făcuse un frig care îi pătrundea până în oase; pentru a se încălzi, se ridică în picioare și pășește încet, ieșind în afară orfelinatului. În jurul lui era o zarvă necunoscută, puternică și înfricoșătoare. În drumul său, necunoscând lumea exterioară, traversează o stradă dar în momentul în care face doi pași, un claxon asurzitor îl oprește: – Ești orb, nu vezi pe unde mergi? Se auzi o voce care trăda o stare de nervozitate. Cuvintele șoferului îi străpungeau inima, dar nu zicea nimic, tăcea așa cum făcea de fiecare dată când cineva se răstea la el sau îl luă în derâdere. După vreo două ore de la ieșirea din orfelinat, copilul aude un plânset, apropiindu-se încet de locul în care îl auzise. Un băiețel mai mic cu trei ani decât el stătea ghemuit lângă o clădire plângând după mama lui, pe care o pierduse din ochi când era la cumpărături. – De ce plângi? Întrebă, cu o voce blândă, copilașul orb în timp ce se așeză lângă el. – Mi-e frică, este noapte iar eu m-am rătăcit – Noapte? Cum arată noaptea? Cu ochii mari de uimire, băiețelul îi răspunde: – Noaptea este întuneric, adică nu vezi altceva decât negru în fața ochilor dacă nu este vreo lumină prin apropiere – Este mai întuneric decât întunericul în care sunt scufundați ochii mei? Întrebă, mai mult pentru sine, băiatul. – Spune-mi, te rog, cum este lumina? Foarte sigur pe el, băiețelul îi răspunde: – Lumina este minunată! Atunci când apare, totul prinde viață. – Dar lumea? Cât e de mare? Încercând să-i răspundă la întrebare, băiețelul își întinde cât poate el de tare brațele: – Uite atât de mare. Dorind să vadă cât de mare era lumea, băiatul orfan îi atinge mâinile, dar nu reușește în totalitate, o mână aflându-se la o anumită distanță care îl împiedică să atingă întreaga mână fără a fi nevoit să-și schimbe poziția – Atât de mare? Cum poate avea Dumnezeu grija de ea la cât de mare este? – Hm… Dumnezeu toate le poate. – Prietenul meu micuț, spune-mi, te rog, unde este Dumnezeu? După o scurtă ezitare, îi răspunde arătând cu degetul spre cer. – Acolo, sus în cer – Și e departe? Întrebă entuziasmat copilul orb. Vocea îngrijorată a unei femei le întrerupe discuția. – Mama, e mămica! Strigă bucuros copilașul, fugind spre mama lui. Rămas singur, începe să vorbească cu Dumnezeu. – Doamne, nu știu cât de departe este cerul, dar, dacă voiești, primește-mă în casa Ta. Îmi este frig și foame… Tu ești iubirea și viața mea iar dacă te am pe Tine nu voi mai suferi nici de foame, nici de frig și nici nu voi mai fi singur vreodată. – Sunt orb, nu pot face prea multe dacă mă primești la Tine, dar pot să cânt, da, voi cânta și așa Te voi lăuda mereu. O bucurie de nedescris îi cuprinde inima și lacrimile iubirii și ale recunoștinței apar din ochii atât de frumoși, de curați, dar lipsiți de lumină. Dintr-un buzunar scoate un carnețel și, cu un creion, scrie ultimele cuvinte ce stau mărturie unei iubiri curate izvorâte dintr-un suflet inocent și ca amintire pentru micuțul prieten care-l v-a căuta a doua zi:“Dumnezeu locuiește în inimile noastre! ’’ S-a mutat la Domnul cu zâmbetul pe buze și cu o inimă plină de pace și iubire, lăsând în urma sa doar tristețea băiețelului pe care-l cunoscuse. |
"Dacă vrei să legi pe veci de tine pe cineva, fă-i bine. Fă-i bine cât poți. Dezinteresat. Dacă va înțelege ceva din gesturile tale, fii fericit. Ai învățat pe un om recunoștința. Dacă nu va înțelege nimic și doar va profita din relația ta, nu înceta să-i faci bine. Chiar dacă binele săvârșit nu va mai lucra asupra aproapelui tău cu eficiență maximă, tu vei fi beneficiarul principal al binelui făcut.
Pilda pe care vreau să v-o spun astăzi ne pune în fața ochilor două surori. Urmărindu-le, aproape că nu ne putem da seama care din ele iubește mai mult, cea mare care are grijă de surioara ei mai mică, sau dimpotrivă cea care vrea ca din puținii săi bani să cumpere un cadou celei mai mari. Răspunsul îl veți da dumneavoastră. La biroul său din lemn prețios stătea un bijutier privind plictisit prin vitrina elegantului său magazin. O fetiță lipindu-și nasul de geam se uita cu ochii mirați la obiectele expuse. Intră hotărâtă în magazin și arătă cu degetul spre un splendid colier de peruzele albastre. „Aș dori să-l cumpăr pentru sora mea. Puteți să mi-l împachetați frumos, fiindcă aș vrea să-l ofer cadou?“ Patronul magazinului o fixă perplex pe micuța clientă și o întrebă: „Câți bani ai?“ Fără să pregete, ridicându-se pe vârfuri, fetița puse pe marginea biroului o cutie de tablă, o deschise și o goli. Din ea au căzut câteva bancnote de mică valoare, un pumn de monede, câteva scoici și niște figurine de plastilină. „Ajung?“, întrebă ea cu mulțumire. „Vreau să fac un cadou pentru sora mea mai mare. De când mama nu mai este, ea e cea care îi ține locul și niciodată nu are nici măcar o clipă pentru ea. Astăzi este ziua ei de naștere și sunt sigură că o voi face fericită cu acest cadou. Pietrele acestea au aceeași culoare ca și ochii ei.“ Omul a dispărut în spatele magazinului și a revenit cu o hârtie de împachetat foarte frumoasă, roșie cu auriu, cu care a învelit cutia unde era colierul. „Ia-o, spuse el fetiței, și du-o cu grijă.“ Fetița plecă ținând pachetul ca pe un trofeu. Dar nu trecu decât o oră după aceea, când în același magazin intră o fată frumoasă, cu părul de culoarea mierii și cu niște ochi albaștri minunați. Puse cu hotărâre pe masa unde stătea lupa bijutierului pachetul pe care acesta îl făcuse cu atâta grijă și întrebă: „Colierul acesta a fost cumpărat de aici?“ „Da domnișoară.“ „Și cât a costat?“ „Prețurile practicate în acest magazin sunt confidențiale: nu privesc decât pe client și pe mine.“ Fata avea replica pregătită, anume că sora ei nu ar fi putut cumpăra cu bănuții ei colierul ce stătea în cutia dinaintea celor doi. Dar bijutierul i-o luă înainte, închise pachetul, refăcu ambalajul cadoului și-l înapoie fetei spunându-i: „Sora dumneavoastră a plătit. A plătit prețul cel mai mare pe care-l putea oferi cineva: a dat tot ce avea." (Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din volumul „Viața e tot ce avem“, Bruno Ferrero, Editura Galaxia Gutenberg, 2007) |
Trupul si sufletul
Doi oameni stateau de vorba. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credinta.Era mereu preocupat sa nu-i lipseasca nimic lui si familiei sale. Dupa aceea,prietenul sau l-a intrebat: - Spune-mi, daca ai avea doi copii, dar l-ai hrani doar pe unul, pe celalalt chinuindu-l foamea, ar fi drept? - Bineinteles ca nu, a raspuns .bogatasul. - Dar daca l-ai imbraca tot pe acela, in timp ce al doilea ar tremura de frig,cum ar fi? - Ar fi, desigur, o nedreptate. - Si atunci, daca tu singur spui ca asa ceva este o nedreptate, de ce procedezi m felul acesta? - Cum? - se indigna omul. Pe copiii mei ii tratez la fel, le arat aceeasi dragoste. De ce spui asa ceva? - Nu m-am referit la copiii tai, ci la alti doi frati buni, de care tu ar fi trebuit sa ai grija de-a lungul intregii vieti: sufletul si trupul tau. Iar tu nu esti drept cu acesti frati. Te ocupi doar de unul, neglijandu-l cu totul pe celalalt. Aveti haine frumoase si sunteti bine hraniti, tu si ai tai, dar sufletul de ce are nevoie, nu va intrebati? El nu poate purta decat haina credintei, de care tu nu te-ai ingrijit si nu se poate hrani decat cu dumnezeiasca invatatura, cu dragoste si mila. Deci, nu uita de celalalt frate, fiindca trupul si sufletul sunt ca doi frati buni, de nedespartit. Unul nu poate trai fara celalalt, ingrijeste-i pe amandoi si atunci vei fi, cu adevarat, drept si fericit. Fereste-te sa fii asemenea pacatosului care traieste doar cu trupul in timp ce sufletul ii este mort. "Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu si nimic mai mic ca omul fara Dumnezeu. " (Sfantul Tihon) |
O femeie era stăpânită de patima grăirii deșarte. Ea vorbea în dreapta și în stânga de rău pe vecinele ei. Preotul acelei parohii a auzit aceasta și a mers să o cerceteze. În convorbirea dintre cei doi, el i-a spus să ia una din micile ei perne cu fulgi și să o verse în bătătură, ca o mică jertfă materială, și i-a făgăduit mare răsplată duhovnicească. Femeia așa a și făcut. Preotul i-a spus apoi:
– Strânge acum toți fulgii! − Una ca asta este cu neputință!, i-a răspuns ea. − Tot astfel tu nu vei putea să aduni nici cuvintele pe care în fiecare clipă le împrăștii din gura ta, nici să întorci înapoi vorbirea ta de rău și bârfa la adresa vecinelor tale! Femeia a fost uimită de această lecție practică, mai cu seamă când preotul a adăugat că, în ciuda neputinței noastre de a aduna cuvintele pe care le-am spus mai înainte și care zboară, Dumnezeu le adună pe ele și după aceasta ne va osândi în ziua Judecății. (Arhimandrit Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, traducere din limba bulgară de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2011, pp. 53-54) |
Odată un pastor protestant s-a întâlnit cu un preot rus ,credincios și evlaios i-a zis :
- Noi facem fapte filantropice ,aziluri,cămine ,săli, spitale ,organizăm spectacole cu muzica pop si rock si stadioanele sunt pline de tineri . Facem drumetii,alpinism ,turism ,ne implica chiar si in viata politica ,suntem plini de viata si activitate . Voi ce faceti ? Preotul ar fi putut sa-i spuna ca si Biserica are activități filantropice si sociale ,începând cu Vasiliada până la infaptuirile fiecărei mitropolii in parte,dar n-a făcut-o ci i-a răspuns așa ; - Ce facem noi ? Noi săvârșim Sfânta Liturghie cu Sfânta Jertfă care umple Raiul si golește iadul . |
Ora este GMT +3. Ora este acum 12:13:44. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.